„Dar un claxon ne sfâșie acest elan de contemplări amare și iată-ne

revenind pe șoselele bucureștene. Mario și Teodor o luară pe jos. Traseul

lor șerpuia printre cele mai dezgustătoare locuri, care nu se bucurau nici în
acea dimineață, nici în oricare alta, de străluciul pieziș al soarelui. Izul
canalizărilor, îmbibat cu miasma șobolanilor decedați și-a țevilor ruginite le
dădură de înțeles că se apropie de adăposturile unor suflete a căror trai
preschimba viața pe care o duceau într-o nemărginită luxură și
prosperitate.
Se apropiau de subpământeni.

Cine erau subpământenii? Probabil că mulți alții pe lângă cei pe care

urmează să îi întâlnim. Ai noștri erau căsătoriți de treizeci de ani și triști de-
o viață. Locuiau în canal.
Să îi vedem.

Strada Țesătoarelor cotea brusc la dreapta pentru-a înlesni intrarea pe

străduța Gureni. Aici, drumul putea fi anevoie parcurs cu un vehicul, căci
pretutindeni ședeau presărate pietricele, mai mari sau mai mici, iar
denivelările trotuarului, scursurile survenite din cauza inundațiilor,
smocurile de iarbă crescute pretutindeni, făceau din mica străduță o
înfundătură cu neputință de traversat. Lătrăturile câinilor compuneau
simfonia sinistră a acelor locuri, așa cum pe Champs-Élysées răscântă în
surdină strunele unei viori, iar trecătorii aplaudă, aruncând cu bancnote.
Numai că pe străduța Gureni nu erau nici trecători de aplaudat, nici bani de
oferit. Movilițe de crengi și frunze suflate într-acolo de vânt zăceau răvășite
pe șipcile gardurilor. Tiglele caselor, zguduite de vijeliile turbate ale verii, se
cufundaseră de-o vreme încoace în pământ, ca uitate de lume.

Iar în acel loc, în acea pustietate ștearsă din registrele unei

întortocheate birocrații, — o pagină goală din istoria Bucureștiului, o
adunătură de puroi pe fruntea denivelată a capitalei —, într-o latură
întunecoasă a potecii, umbrită de crengile unui castan hodorogit, era dat la
o parte capacul unei guri de canalizare. Mario și Teodor într-acolo se
îndreptau, cu respirația întretăiată. Cu cât se apropiau, cu atât erau mai
cuprinși de o năvalnică emoție, ca și cum în dreptul lor se căscau
amenințătoare porțile iadului. Însă nu; iadul era o nimica toată.
 Cine-ar fi privit înăuntrul acelei blestemății de canal, s-ar fi înfiorat și
poate ar fi vărsat o lacrimă.
Unii ar fi trecut nepăsători.

Horcăind anevoios în tăcerea mormântală a subteranelor, cotropiți de

umezeală geroasă a zidurilor împrejmuitoare, pendulând între a fi și a nu fi,
suferind, cugetând atât cât poate cugetarea să răzbată hotarele sărăciei,
subpământenii înghițeau de-a cu sila renegarea abrutizantă a mizeriei
umane, a celei mai cumplite și devorante mizerii. Căci, o!, acolo unde boala
se contopește cu deznădejdea, acolo unde centima unui trecător grăbit e
comoara celor destrăbălați, iar zâmbetul — o taină încă nedezlegată, acolo
unde umbrele se-adastă, iar negurile sporesc pe zi ce trece, mai poate
exista un licăr de lumină? Mai poate stărui o undă de speranță cât de
mică? Arareori!
Crudă societate, cine te-a mâniat? Ca un val tu spinteci sufletele
neputincioase și lași în urma-ți o mare de cadavre, fără a întoarce capul
înapoi, fără a întinde o mână unui frate.

Cui ce-i pasă de muribunzi? Viața merge înainte; trăiește clipa,

supraviețuiește, fii prădător și, dacă poți, mușcă! Unul plânge? Râde-i în
față! Altul își oblojește rana? Zgândărește-o, trezește calvarul! Cumplită
ființă e omul, învălmășită soarta sa.

Dar ei ce gândeau? Ei, subpământenii, ședeau pe-un maldăr de

veșminte zdrențuroase, culese de-a lungul vieții de la mâinile străine.
Lângă dânșii: un câine infirm, cu coastele la vedere și botul strâmb, care
dormea împăcat, dar cu urechea stângă ciulită. Chipul schimonosit al
bărbatului, oval și costeliv, se termina cu o barbă ninsă, înnodată, aidoma
unui șomoiog de paie, iar pe frunte-i răsăriseră de-o vreme încoace, ca
răsadurile pe marginile tarlalei, mai multe buboane negricioase, unele dând
în sânge. El stătea la căpătâiul nevestei sale. Femeia, răpusă de boală, cu
fața suptă, privirea încețoșată și degetele închircite, stătea întinsă pe spate,
cu ceafa pe un morman de căciuli din lână, airuind. Vocea sa hârșâită ar
suna ca mormăiala unei fantasme pentru cei de la suprafață. Insectele
mișunau în neștire. O șopârlă se ivea și dispărea apoi în negură.

S-ar părea că timpul uitase cu desăvârșire de acele biete făpturi.

 Tusetele tabagice ale bărbatului, îngăimările nedeslușite ale femeii mai
dădeau de știre că încă mai prididește un dram de viață în catacombele
capitalei, deși poate că aceste firimituri prăvălite din coaja mucedă a pâinii
bucureștene nu ar fi refuzat ispititoarea ofertă a morții, spre bucuria fără
margini a șobolanilor nemâncați. Căci dacă o viață întreagă ei nu s-au
ridicat la așteptările civilizației, măcar cadavrele lor să fie pe placul
necuvântătoarelor.
Da, șobolanii i-ar fi iubit.

Când bărbatului i se păru că aude, pentru prima oară în zi, perechile de

pași ale băieților, înviorând suprafața diformă a trotuarului, tresări. Obrajii
săi pământii se înseninară, iar ochii începură a-i scăpăra fulgerător.
Mario și Teodor îngenuncheară.

Da, acum bărbatul știa cu siguranță că au sosit — doi heruvimi veniți

dintr-altă lume pentru a le înzdrăveni sufletele. Își drese așadar glasul.
Gușa-i atârnândă se umflă cumplit preț de câteva secunde, însă, în cele
din urmă, nu spuse nimic. Tustrei se priviră fără a scoate o vorbă. Femeia?
Femeia tăcea. Bolea. Lesne îți puteai da seama că înnebunise. Poate că
nici nu mai știa dacă trăiește, ci cumpănea într-un soi de purgatoriu. Acolo,
în canalizare, sub infern.

— Domnule, v-am adus pâinea. Pe seară venim cu niște salamuri.

Acum nu avem bani, spuse Mario îndatorat, văzând cum pupilele omului se
dilată simțitor.

— M...mul-mulțu... mul-.

— Este în regulă, îl întrerupse Teodor pentru a nu-i prelungi supliciul.

Omul îl privea cu o nesfârșită nevinovăție pe Teodor, umil și sfios. Se

mulțumi se îngâne din cap.
Mario coborî.
Scara din fier trepidă serios, astfel încât băiatul fu nevoit să își dea
drumul de la jumătatea înălțimii și să cadă pe betonul rece al canalizării.

Pătrunse în casa lor. Fu bine primit.

Nu se aveau decât pe ei, o grămăjioară de hăinuțe și pleduri cu care se
încălzeau pe timpul iernii, câteva borcane de zacuscă trimise de Sonia în
urmă cu ceva timp, dintre care trei sferturi erau golite până la fund, și o
plasă de rafie care răspândea în jur un miros crâncen de brânză stricată. În
rest, praf, umezeală, întuneric și necaz.”

(https://www.wattpad.com/myworks/177360316-micul-paris)