Examen-Racovitan

1.Franta de la pacea Wesfalica pana la revolutia

burgheza din 1789

I.Franta in timpul lui Ludovic al XIV-lea(1643-1715)

In Evul Mediu ,Franta a fost tara clasica a
feudalismului.Societatea franceza se organizase pe o strictă
ierarhie socială,iar relatiile au atins aici maiximum de maturitate
si de puritate.Monarhii din dinastia de Bourbon au căutat mereu
să-si intăreasca puterea.Regele Ludovic al XIII-lea (1610-
1643),sprijinit indeaproape de cardinalul Richelieu(1585-1642)
,continuă opera incepută de Henric al IV-lea (1589-1610) de
consolidare a autoritătii regale ,lovind in marii feudali ce mai
manifestau tendinte centrifuge.In 1642 la moartea cardinalului
Richelieu ,s-a crezut că monarhul nu va mai putea mentine
regimul despotic in favoarea Burbonilor regim patronat de ilustrul
si abilul cardinal.
Ludovic al XIV-lea a condus Franța timp de 72 de ani – una
dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit
Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le
Grand), i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de
aproape 5 ani, dar a condus personal guvernul din 1661, până
la moartea sa în 1715. Regele Ludovic al XIV-lea isi incepe
domnia sub regenta mamei sale regina Ana de Austria ,ce obtine
din partea parlamentului regenta deplină si totală in 1643.In
realitate ea lipsită de experietă politică isi incredinteză treburile
politice cardinalului Mazarin(1602-1661) mai suplu decat
Richelieu,dar continuator al politicii acestuia , urmarind in interior
lichidarea resturilor separatismului feudal ,iar in plan extern
intărirea prestigiului Frantei .
Tratatul din Pirinei 1659
Pe plan extern ,in momentul mortii cardinalului Richelieu ,Franta
era angrenată in războiul de 30 de ani (1618-1648) si iesise
victorioasă de pe toate fronturile.Noul prim-ministru Jean
Baptiste Colbert (1619-1683) considera că din acest lung război
,Franta trebuia sa tragă toate foloasele posibile .Pacea
Wesfalică din 1648 acorda Frantei cea mai mare parte a Alsaciei
si ii recunostea oficial cele trei episcopate ocupate din
1552:Metz,Toul,Verdun,.Franta devenea alaturi de Suedia
garatul „libertatilor germanice„ ceea ce-i oferea posibilitatea sa
intervină in Imperiul Romano-German.Pacea din Wesfalia nu a
fost o pace generală,razboiul continuând inca 11 ani cu Spania
care incearcă să profite de problemele interne ale Frantei.In
timpul conflictului ,Franta se aliază cu Cromwell,ce urma să
primească pentru ajutorul său portul Dunkerque ,aflat in
stăpanirea spaniolilor.Războiul se incheia cu infrângerea
Spaniei ,obligată să incheie in 1659 pacea din Pirinei ,ce stipula
cedarea de catre Spania a provinciilor Roussillon,Artois si o
parte din Cerdagne.Ludovic al XIV-lea se casatorea cu infanta
Maria Tereza (1638-1683) care renunta la toate drepturile ei la
coroana Spaniei in schimbul unor 500.000 de scuzi de aur si
promisiunea Frantei de a numai sprijini Portugalia in războiul
purtat de acesta impotriva Spaniei pentru recunoasterea
independentei.La moartea sa in 1661 , cardinalul Mazarin ii lasa
lui Ludovic la XIV-lea un regat pacificat,marit si o pozitie
diplomatică ce facea din regele Frantei arbitrul Europei.
Politica absolutismului și reformele
Spre deosebire de regii contemporani, de exemplu cei din
Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-și alege politica și
miniștrii fără a privi la parlament. Putea lua rapid hotărâri. Nu era
obligat nici să-și justifice acțiunile, nici să asculte criticile ce i se
aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă.
La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic
i-a convocat pe oamenii care conduseseră Franța sub comanda
fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata,
Fouquet, strălucitul și periculos de ambițiosul superintendent al
finanțelor, Séguier - cancelarul, Brienne și Lionne, care se
ocupaseră împreună de politica externă. Regele, în vârstă de 22
de ani, i-a privit cu răceală pe acești politicieni maturi,
experimentați și capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul
lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i
urma cardinalului în funcția de prim-ministru. Atunci regele făcu
să explodeze bomba, spunând că a venit vremea să guverneze
el însuși; “vă dau poruncă să nu semnați nimic, nici măcar un
pașaport, fără ordinul meu; să-mi dați raportul mie personal în
fiecare zi și să nu favorizați pe nimeni”. Mai marele adunării
clericilor l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: “Mie,
domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54 de
ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.. Ludovic al
XIV-lea se ocupă personal de introducerea unor reforme legale.
„Grande ordonnance de Procédure civile” din 1667, cunoscut și
cu numele de Code Louis, era un cod civil uniform, valabil pentru
întreaga țară, fiind primul de acest fel. Tratează cele mai variate
domenii : botezul, căsătoria, înmormântarea, compilarea
registrelor statului(opuse registrelor bisericii). Codul Louis a jucat
un rol important în istoria legală a Franței, fiind baza Codului
Napoleon, pe care Napoleon Bonaparte îl va promulga la
începutul secolului XIX, Codul Napoleon va fi la rândul său baza
esențială pentru constituirea dreptului modern. Codul Louis are
avantajul unificării legislației pe tot teritoriul Franței, până atunci
împărțită între nord și sud.

Crearea consiliului regal de finante

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată
de importante reforme administrative și mai ales de o restribuire
mai bună a taxelor. Monarhia judiciară (unde rolul principal al
regelui este să facă justiție), este înlocuită de o monarhie
administrativă (regele este conducătorul administrației). Finanța,
condusă acum de un controlor-general - Colbert,(1619-1683)
înlocuiește justiția ca preocupare principală a consiliului. Cel
care în mod normal era responsabil cu justiția François Michel le
Tellier, marchiz de Louvois sfârșește prin a abandona justiția ca
scop principal, dedicându-se afacerilor de război. Consiliul este
organizat în mai multe consilii mai mici cu roluri și importanță
diferită. De-a lungul timpului se formează două clanuri de
gestiune rivale, nevoite să coexiste. Clanul Colbert se ocupă de
tot ceea ce privește economia, politica externă, marina și cultura.
Clanul Tellier Louvois se ocupă de apărare. Divide et impera
este mottoul lui Ludovic. Având două clanuri rivale era sigur că
nici unul dintre miniștri nu ar fi plănuit o lovitură de stat. Colbert
a redus debitul național cu o serie de noi taxe. Taxele vamale au
fost mărite în mod particular de Colbert, pentru a promova
comerțul și industria franceză, forțând întreprinderile naționale
să producă pentru stat. A descurajat importurile care măreau
costul în general.

A creat fabrici, care pot fi de stat și a promovat în mod special

țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care de atunci
au devenit renumite pentru frumoasele tapițerii și rafinatele
țesături. A încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din
toată Europa: sticlari din Murano, tâmplari navali din Olanda,
fierari din Suedia.Astfel dispune de marfă de calitate superioară,
care se vinde ușor.
Pentru a ușura comerțul îmbunătățește infrastructurile creând
trasee noi. Cu ajutorul fiului său, Jean-Baptiste Colbert de
Seignelay, a dezvoltat Marina Comercială pentru a vinde
produsele și Marina Militară pentru a apăra transportul
mărfurilor.
Promovează expansiunea tranzacțiilor și crearea companiilor
comerciale: Compania Indiilor Orientale(oceanul Indian),
Compania Senegal(Africa), Compagnie du Levant(marea
Mediterană și Imperiul Otoman), Compania Indiilor
Occidentale(America).
Încet încet Franța are tot mai puțin nevoie să importe, exportul
crește, iar visteria statului începe să se umple. Până în 1671,
clanul lui Colbert este dominant, dar la începerea pregătirilor
pentru războiul cu Olanda, reticența lui Colbert, care ezită să se
lanseze în mari cheltuieli, duc la discreditarea lui în fața regelui.
În plus, diferența de vârstă (Colbert 52 de ani), regele (33 de ani)
fiind mai apropiat de marchizul de Louvois, care avea doar
treizeci de ani și aceeași pasiune-războiul. Clanul lui Louvois
rămâne cel mai influent până în 1685.
Armata
Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost
armata. Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin
profesionalism. El a câștigat respectul soldaților săi, de la
gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și
propria abilitate ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în
luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a
dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința soldaților săi
ca organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des
Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Îl
preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale.
Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod
invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era
curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit
printre soldații săi, iar aceștia îi răspundeau primindu-l cu
entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea atunci când era
condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai important
al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale
a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu
numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege;
Ludovic iși arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul
de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda,
cine era promovat, cine era retrogradat.

Mâna dreaptă a lui Ludovic în controlul asupra armatei a fost

François-Michel Le Tellier, marchiz de Louvois. Acesta fusese
instruit de tatăl său, Michel Le Tellier, care condusese treburile
militare pe vremea lui Mazarin, și în primii zece ani ai domniei lui
Ludovic.
Ludovic al XIV-lea și religia
Relațiile cu papalitatea

Era în interesul comun, atât al papalității, cât și al Coroanei

franceze, ca relația lor să fie cordială. Ar putea părea
surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părți a domniei sale,
Ludovic al XIV-lea și papii contemporani lui s-au aflat în relații
proaste. În 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine și
nu avea de gând să se ploconească în fața nimănui, nici măcar
a papei. Exista un obicei vechi prin care regele își însușea
veniturile eparhiilor vacante; el funcționase doar în partea de
nord a Franței. Doi episcopi din sud au făcut apel la Roma
împotriva regelui lor. Papa Inocențiu al XI-lea a apreciat că nu
era pur și simplu vorba de bani, ci de pretenția regelui de a
schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-
a sprijinit pe episcopi, amenințând să-l condamne pe cel mai
vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu bătea în retragere. Reacția lui
Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor..
Inocențiu al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi
francezi, drept care în scurt timp nu mai puțin de 35 de dioceze
erau neocupate. În ianuarie 1687, el a anulat imunitatea
ambasadei franceze de la Roma față de inspecția funcționarilor
care îi urmăreau pe delincvenți. Când Ludovic i-a cerut
ambasadorului său să sfideze autoritatea papală, papa l-a
excomunicat pe ambasador și se pregătea să-l excomunice și
pe Ludovic al XIV-lea.

Hughenoții
Calviniștii francezi erau cunoscuți sub numele de hughenoți.
Ludovic socotea până și existența bisericilor hughenote drept o
provocare și o insultă la adresa regelui preacreștin. Între 1661 și
1679, hughenoții nu au fost persecutați fizic, dar au fost făcuți să
nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricții în privința
căsătoriilor și a înmormântărilor. Li se închideau școlile și
bisericile. În 1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă.
Obiectivele sale au rămas aceleași – eradicarea ereziei și o
biserică și un stat unificat. Hughenoții au fost alungați din
serviciile publice și li s-a interzis practicarea profesiilor de medic,
avocat și editor. Copiii le erau luați de la vârsta de șapte ani spre
a fi educați ca niște catolici. Marillac își cantonase trupele în
mijlocul protestanților recalcitranți. Autoritățile încurajau trupele
să se poarte rău. Bărbații erau bătuți, femeile violate, copiii
terorizați iar casele dărâmate. Cei care îi denunțau pe hughenoți
erau recompensați cu jumătate din proprietatea acestora.
Protestanților le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se
permitea să folosească slujitori catolici. Nu aveau voie să
emigreze. A urmat Edictul de la Fontainebleau, la 22 octombrie
1685, prin care se interzicea credința protestantă.

Jansenismul
Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată
cu publicarea cărții Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani
după moartea sa. Confesorii iezuiți ai lui Ludovic al XIV-lea îi
spuseseră că influența janseniștilor crea dezbinare. "Jansenist"
devenise un termen general desemnând un abuz, foarte
asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este
surprinzător faptul că pe Ludovic nu îl impresionau standardele
morale înalte ale janseniștilor, deși era conștient de "lipsurile"
Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-
Royal doctrinele iezuite și i-a alungat pe conducătorii janseniști
bărbați. Cu toate acestea, jansenismul a continuat să fie o forță,
chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi persecuta pe janseniști ori de
câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale, Ludovic al
XIV-lea și-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia
să-și refacă relația cu Roma. Prin urmare, în 1693, el a renunțat
la Articolele galicane. Presiunea franceză de la Roma a condus
la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniștilor
la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând din 1668,
ei fuseseră în stare să "susțină" probleme teologice delicate. Cu
ajutor papal, Ludovic a trimis soldați spre a alunga maicile
rămase la Port-Royal. În 1711 el a dat ordin să fie complet
dărâmate clădirile, iar osemintele janseniștilor morți să fie
reînhumate într-o groapă comună. Apogeul războiului lui Ludovic
împotriva janseniștilor a fost atins o dată cu bula papală
Unigenitus din septembrie 1713, care condamna 101 propoziții
eretice din literatura jansenistă.

Ludovic al XIV-lea și politica externă

Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat

întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu
Hitler: avea aceleași ambiții nemăsurate, aceeași disponibilitate
de a risca declanșarea unui război, aceeași indiferență față de
suferința umană. Apărătorii săi susțin că politica externă a lui
Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franței.
Războiul de devoluție, 1667-1668
Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de
moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665. I-a urmat la tron
fiul său minor și bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă.
Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a
guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franței.
Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenții la moștenirea
spaniolă în numele soției sale. Avocații francezi au folosit un
argument ingenios pentru a lua o parte din Țările de Jos
spaniole. Ei s-au folosit de o veche lege flamandă – dreptul la
devoluție -, conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea
pentru a doua oară, proprietățile sale trebuiau să fie atribuite
copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soții a
lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul
era cusut cu ață albă pentru că dreptul de devoluție se aplică
doar proprietății particulare.

Mașina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni,

demonstrase faptul că e pregătită de luptă. Castel-Rodrigo,
guvernatorul Țărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldați,
nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu
numeroase orașe importante și valoroase, îndeosebi Douai,
Charleroi, Oudenaarde și Lille. Ludovic l-a trimis pe Condé să
cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la Aix-la-
Chapelle în mai 1668, Franța a fost de acord să redea Spaniei
Franche-Comté, cu condiția ca ea să păstreze multe din
cuceririle făcute în Țările de Jos.
Războiul cu olandezii, 1672-1679
Între 1668 și 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea
Olandei. Olandezii urmau să primească o lecție, pentru ca pe
viitor să nu se mai amestece în acțiunile Regelui Soare de
înglobare a Țărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franța a
declarat război Provinciilor Unite. Pe la jumătatea lunii iunie,
soldații lui Ludovic cuceriseră 40 de orașe olandeze, iar olandezii
își abandonaseră fortărețele Barierei (cetăți ce aveau rolul de a
apăra Țările de Jos spaniole de atacurile Franței). La 22 iunie,
Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în
favoarea unor relații prietenești cu Franța, a trimis emisari spre
a discuta termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o
despăgubire și să cedeze Franței întregul teritoriu olandez aflat
la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele
olandezilor. Ca urmare a acestei prelungiri a războiului s-au
petrecut mai multe lucruri:

 Împăratul Leopold și principele elector de Brandenburg și-

au trimis armatele în sprijinul republicii olandeze;
 Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele și
inundând provincia;
 mulțime de oameni din Amsterdam i-au linșat pe Jan și
Cornelius de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de
Orania la putere.
După ce intrase în război de partea Franței, fără entuziasm,
Anglia se retrase, în 1674, și se aliase acum cu Olanda, prin
căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de
Orania. Suedia, care și ea intrase în război de partea Franței,
fusese învinsă de principele elector de Brandenburg la
Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite de la
Nijmegen din vara anului 1678, Franța a păstrat Franche-Comté
și orașele din Flandra. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat
olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.
Războiul de nouă ani, 1688-1697(Liga Absburg)
Olandezii au declarat război Franței în noiembrie 1688. După
șase luni, li se alăturaseră imperiului Brandenburgul, Spania,
Anglia și Bavaria, formând o coaliție continentală, Prima Mare
Alianță. Cele mai dramatice evenimente s-au întâmplat pe mare.
Până în 1692, flota franceză a dominat Canalul Mânecii, dar, în
final, a pierdut în fața flotei britanice. Prin tratatul de la Ryswick,
în mai 1697, Ludovic al XIV-lea păstra partea franceză a regiunii
Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute după
1678. A renunțat la Luxemburg și Philippsburg, cu toate că i s-a
permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui
ei și Avignonul papei. A înapoiat, de asemenea, Barcelona
Spaniei și cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte,
Franța a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la
Nijmegen. Ludovic a suportat umilința de a trebui să-l
recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Maiestatea Sa William
al III-lea, rege al Angliei"
Războiul pentru succesiunea spaniolă, 1700-1713
Două familii regale europene emiteau pretenții la tronul Spaniei:
Habsburgii austrieci și Bourbonii francezi. În noiembrie 1700,
Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moștenitori. Prin
testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou,
nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului,
cu clauza ca tronurile Franței și Spaniei să nu se unească
niciodată. Atât Anglia, cât și Olanda l-au recunoscut cu
promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei
gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat
act de faptul că Filip al V-lea nu renunțase nicidecum la pretenția
sa la tronul Franței. În al doilea rând, în numele nepotului său,
Ludovic a alungat trupele olandeze din cetățile Barierei din Țările
de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziți. În al treilea rând, l-a
recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte și în
exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai sigură de a provoca
ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea Alianță a declarat
război Franței. În urma tratatelor de pace din 1713 și 1714, Filip
al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunțat la pretenția la
tronul Franței.
II.Franta in timpul lui Ludovic al XV-lea(1715-1774)
Domnia lui Ludovic al XV-lea a reprezentat o lungă perioadă de
decădere,de descompunerea a feudalitătii franceze.Impărtită in
două această lungă domnie cuprinde perioada de la 1715 la
1723, reprezentând minoratul regelui și regenta lui Filip duce
d’Orleans, apoi din anul 1723 pana în 1774, a doua perioadă
caracterizată printr-o guvernare personală.
Regenta(1715-1723)
La moartea lui Ludovic al XIV-lea, strănepotul său și moștenitorul
tronului, Ludovic al XV-lea, era în vârstă de doar 5 ani. Ca atare,
ducele Filip d’Orleans este instituit ca regent urmând sa fie
asistat, conform testamentului lui Ludovic al XIV-lea, de un
consiliu de urgență. Ducele refuza aceasta împărțire a puterii și
obține din partea parlamentului din Paris anularea testamentului,
în schimbul recastigarii de către parlament a dreptului deplin de
critica a edictelor regale. În multe privințe, regenta poate fi
caracterizată ca o perioadă de reacție împotriva domniei
anterioare :reacție politica cu crearea consiliilor ce înlocuiesc
miniștrii și secretarii de stat, reacție religioasă, prin sprijinul
acordat jasenistilor, reacție morala prin libertinajul și lipsa de
credință manifestate de regent și apropiații săi, reacție în politica
externă, prin reconcilierea franco – engleză pentru respectarea
tratatelor din 1713-1714.
Pe plan economic, regentul va încerca redresarea situației
economice grele în care se afla Franța, cu ajutorul bancherului
scoțian John Law, ce va iniția o interesantă reformă financiara,
lăsându-se într-un îndrăzneț joc de banca. În 1716 Law înființa
la Paris o banca particulară cu dreptul de a emite bilete bancare,
acoperite de o rezervă metalică aflată în mainile statului. Peste
doi ani devine bancă regală. În 1717 completându-si sistemul
Law crea Compania Indiilor Occidentale, cu un capital de 100 de
milioane, sub forma a 200.000 de acțiuni, ce capăta dreptul de
monopol al exploatării Louisianei. În 1718 Law e desemnat
controlor general al finanțelor. În 1720 însă, banca va da
faliment, ca urmare a emiterii unei cantități prea mari de bilete
bancare, ce nu aveau acoperire nici în rezerva de aur și argint a
statului, nici în beneficiile scontate ale diverselor întreprinderi ale
Companiei. Lipsit de o baza industrială și comercială solidă,
sistemul lui Law se prăbușește, acesta fugind la Bruxelles
complet ruinat. Sistemul lui Law a zguduit întreaga societate
franceză, dar a favorizat reînvierea industriei și a comerțului. De
asemenea, se realizează o reîntoarcerea la practicile domniei
precedente, abandonarea sistemului consiliilor începând cu
1718, reconcilierea cu Spania lui Filip al V-lea în 1720.In
februarie 1723, Ludovic al XV devine major, în decembrie
același an, ducele d’Orleans moare.
Domnia lui Ludovic al XV-lea
Pana în anul 1743 în funcția de prim-ministru se vor afla, pe rand,
ducele de Bourbon(1723-1726) și cardinalul Fleury (1723-
1743).Ultimul, sprijinindu-se pe miniștri experimentați ca Orry
sau Maurepas și in provincie pe excelenți intendenti, conduce
pentru aproape doua decenii destinele Franței, cu prudentă și
moderație, după principiile colbertiste, urmărind sa mențină pace
in exterior, iar pe plan intern reușește sa echilibreze bugetul și
încurajează activitate economica în plină creștere. În ciuda
pacifismului său, cardinalul va antrena Franța în doua războaie
de succesiune la tronul Poloniei și cel de succesiune la tronul
Austriei. Între 1743-1786, istoria interioara a regatului francez se
caracterizează printr-o alternare a unor crize acute provocate de
tentativele de reforma monarhica și de rezistenta grupurilor de
presiune aristocratice.Burghezia franceză, care acapara tot mai
multe poziții – cheie economice în stat, nu are nici un drept
recunoscut, nu poate participa la exercitarea puterii politice.
Confruntata cu revendicările nobilimii și ale burgheziei, monarhia
pare a fi lipsită de orice bază socială, nici Ludovic al XV-lea, nici
Ludovic al XVI-lea n-au știut sa aleagă între aristocrație sau
burghezie, iar reformele moderate întreprinse au adâncit
contradicțiile între cele două clase, prima considerându-le prea
radicale, iar a doua ca insuficiente. La moartea lui Fleury,
Ludovic al XV-lea a hotărât sa guverneze personal, fără prim-
ministru. S-a înconjurat de curteni și curtezane, dintre care
marchiza de Pompadour l-a dominat total, conducând între
1744-1764 ca o adevărată suverană. Ea va angaja Franța într-o
serie de războaie dezastruoase, însă i-a protejat pe
enciclopedisti și Voltaire.
Politica externă a Franței in timpul lui Ludovic al XV-lea
Pe plan extern, Franța este antrenată în perioada domniei lui
Ludovic al XV-lea în trei războaie :
1.Războiul de succesiune la tronul Poloniei (1733-1735) în
cadrul căruia Franța, aliata cu Spania și Bavaria, îl susține drept
candidat la tronul Poloniei pe Stanislas Leszczynski, socrul lui
Ludovic al XV-lea, impotiva lui August al III-lea (electorul de
Saxa și fiul fostului rege polon, August II-lea), sprijinit de Rusia
și Austria. Operațiunile militare se desfășoară în Italia și
Germania. Prin tratatul incheiat la Viena (1738), Franța obținea
pentru Stanislas Leszczynski ducatul de Lorena, iar în Regatul
celor două Sicilii era instaurat un Bourbon spaniol.
1.Războiul de succesiune a Austriei (170-1748).Rivalitatea
anglo – franceză pe mare și în colonii apare încă din secolul al
XVI-lea. Fiecare dintre cele două posedă insule :Anglia –
Jamaica, Franța – Santo-Domingo, Martinica și Guadelupa. În
America de Nord, englezii dețin coasta atlantica, în timp ce
francezii ocupasera valea fluviului Sfântul Laurențiu și din 1682,
imensul teritoriu al Louisianei. În India, cele doua campanii de
comerț, franceză și britanică ce aveau reprezentanțe se aflau
într-o puternică rivalitate. Conflictul devenise, deci, inevitabil și
izbuncneste în 1740 fiind prijeluit de deschiderea succesiunii la
tronul Austriei, ce declanșa un război care o opune pe Maria
Tereza, fiica împăratului Carol al VI-lea, unei coaliții formate din
Prusia lui Frederic II (1740 – 1786) ce urmărea cucerirea
bogăției provincii Silezia, Spania ce spera să-i alunge pe
austrieci din Italia și Sardinia care dorește ducatul Milanului.
Având în vedere rivalitatea franco – austriacă, Ludovic al XV-lea
nu se poate abține sa nu intervină de partea coaliției, în timp ce
Maria Tereza este susținută doar de englezi. Războiul se
desfășoară cu sorti schimbători pentru armatele franceze –
ocuparea și apoi evacuarea Pragăi în 1742,in 1745, francezii
conduși de mareșalul de Saxa, ii infrang pe anglo-olandezi la
Fontenoy și invadează Tarile de Jos. Totuși prin pacea de la
Aacchen în 1748, francezii înapoiază toate cuceririle, pentru a
nu supăra Anglia, în timp ce Prusia primea Silezia. La Paris se
cosidera ca Franța s-a bătut pentru regele Prusiei.
3.Razboiul de 7 ani (1756-1763)
Dupa războiul de succesiune la tronul Austriei, în Europa are loc
o spectaculoasă răsturnare a aliaților, Anglia urmărind atragerea
Franței într-un război continental care sa o imobilizeze în
Europa, pentru a cuceri coloniile franceze din Canada și India.
Prin urmare, Prusia se reconciliaza cu Anglia, iar Franța
neavând încotro cu Austria. Franței și Austriei li-se alătură și
Saxonia, Rusia și Suedia. Francezii sunt angajați, astfel intr – un
război ce trebuie purtat pe mare și colonii, concomitent cu cel din
Europa. Războiul este condus prost de partea austro-franceza
și francezii sunt înfrânți de englezi în America de Nord la Quebec
în 1759 și India, iar pe continent de către Frederic II în special la
Rossbach în 1757. Prin tratatul de pace de la Paris din 1763,
Franța ceda Angliei toate teritoriile Canadei, Valea fluviului Ohio,
malul stâng al fluviului Mississippi, iar Spaniei întrată în război în
1761 de partea Franței, Louisiana și New Orleans ca și
compensație pentru cedarea Floridei de către acesta Angliei. În
India, Franța trebuia sa renunțe în favoarea Angliei la oficiile sale
comerciale din Senegal, trebuie sa desființeze Compania
franceza a Indiilor orientale și păstra cinci oficii comerciale
(Pondichery, Karikal, Yanaon, Mahe și Chandernagor), cu
condiția sa renunțe să-și extindă stăpânirea în interiorul țării,
rezervat de acum înainte colonizării engleze. Tratatul era socotit
drept cel mai dezastruos din istoria Franței. În urma acestor
războaie, Franța decade ca putere europeană și coloniala, locul
sau fiind luat de Anglia ce devenea în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea o mare putere mondiala.
Domnia lui Ludovic al XVI-lea(1774-1792)
Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a devenit rege al Franței la 20 de
ani printr-o conjunctură nefavorabilă. Nepregătit pentru a
conduce un regat în plină criză, consecință a politicii
precedentului monarh, Ludovic al XV-lea, el a avut o domnie
nefastă, fiind nevoit să se bazeze pe specialiști pentru
reformarea statului, care până la urmă a dus la declanșarea
Revoluției din 1789 și la destrămarea monarhiei. Ludovic, duce
de Berry, s-a născut la 23 august 1754. Era al doilea fiu al
delfinului Ludovic-Ferdinand și al delfinei Marie-Josèphe de
Saxa. Fiul cel mare, ducele de Bourgogne, era succesorul
desemnat de Ludovic-Ferdinand, care la rândul lui urma la tron
abia după decesul tatălui său, Ludovic al XV-lea. Însă nenorocul
a făcut ca ducele de Bourgogne să moară în 1761, astfel că
Ludovic, fratele mai mic, în vârstă de șapte ani, devine
moștenitor direct al tatălui său. Ludovic era timid, trăsătură
accentuată după decesul tatălui său, din 1765. De-acum înainte,
el devine Delfinul, între demnitatea regală și Ludovic aflându-se
doar bunicul său, Ludovic al XV-lea. Pentru a strânge o alianță
cu Imperiul Habsburgic, regele a hotărât o căsătorie între delfin
și arhiducesa austriacă, Maria-Antoaneta, iar nunta a avut loc în
1770. Maria-Antoaneta iubea luxul, balurile și distracțiile, și
mândră de originea sa, fiind o apărătoare a intereselor curții de
la Viena. Înconjurat de membrii familiei regale, care dezaprobau
viața dezmățată a lui Ludovic al XV-lea, tânărul delfin era pătruns
de valorile morale și creștine inerente rolului său în stat, valori
care împiedicau însă orice apropiere de bunicul său. Acesta nu
l-a asociat niciodată la conducerea statului, așa că atunci când
a urcat pe tron, în 1774, Ludovic al XVI-lea nu beneficia de
experiența practică a puterii. Franța a finanțat coloniile engleze
din America, care, la 4 iulie 1776, și-au proclamat independența.
Sprijinirea Statelor Unite ale Americii nu însemna doar o revanșă
asupra Angliei pentru înfrângerea în Războiul de 7 Ani, dar și
întărirea noului stat care cu o politică republicană, încarnează
spiritul Luminilor. Însă această acțiune avea costurile
sale:vistieria este goală, iar susținerea cauzei americane a
adâncit deficitul regal, ducând la faliment.
Reformele lui Turgot
Ludovic avea sarcina de a conduce cel mai populat regat din
Europa, de 25 milioane de locuitori. Pentru a reintra în simpatia
opiniei publice, conta fermitatea. Primul guvern instituit de rege
se dorea unul reformator, avându-l la centru pe Turgot, numit
controlor general al finanțelor. Miza era crucială, deoarece se
dorea transformarea profundă a instituției monarhice care, prin
crizele din timpul lui Ludovic al XV-lea își evidențiase blocajele.
Prin urmare, încoronarea lui Ludovic al XVI-lea a însemnat
suscitarea unui val de speranță în rândul poporului. Turgot dorea
modernizarea monarhiei, în special în plan economic, pentru a
evita reapariția eternelor dificultăți financiare și înlăturarea
opozițiilor. Pentru ca acestea să se întâmple, Turgot l-a
îndemnat pe rege să-și consulte supușii. Parlamentul este repus
în drepturi, cu toate prerogativele, fiind anulată astfel reforma
cancelarului Maupeou, din timpul lui Ludovic al XV-lea. Turgot a
decis să guverneze în spirit fiziocrat punând accent pe
agricultură. Prin urmare, se adoptă măsuri privind liberalizarea
comerțului cu cereale, dar acestea veneau într-o perioadă când
recolta era slabă, ducând la creșterea prețurilor la pâine și grâu.
Astfel, în aprilie-mai 1775 a început „războiul făinii”. În țară au
izbucnit revolte, îndreptate pentru prima dată împotriva regelui.
A fost atacat Turgot, care afirma că foametea se putea combate
prin prețul exagerat al grânelor. Acesta a menținut însă
reformele în ciuda revoltelor. Deși era susținut de către Ludovic,
Turgot a căzut în dizgrație, iar în mai 1776, victimă a intrigilor de
la curte, a fost demis, anihilând ultima șansă de reformare a
regimului monarhist. Turgot i-a lăsat lui Ludovic o scrisoare prin
care îl avertiza să nu cedeze slăbiciunilor, lăsând printre altele o
frază tulburătoare pentru rege:„Să nu uitați, niciodată, Sire, că
slăbiciunea i-a pus lui Carol I capul pe butuc”, aluzie la epoca lui
Oliver Cromwell și la soarta suveranului Angliei, care înfricoșase
și oripilase Europa.
Reformele lui Necker

După 1776, s-a conturat în mod clar un blocaj al statului regal.

Au reapărut vechile opoziții:cea parlamentară, cea populară și
cea a clicilor de la curte. Turgot lăsa în urmă probleme
financiare. Lipsită de bani, Curtea se vedea dependentă de
Parlamente pentru a institui noi impozite. Finanțele statului au
fost încredințate lui Jacques Necker, bancher protestant
elvețian, numit director general al Tezaurului Regal, fiindcă
religia sa nu-i permitea pătrunderea în Consiliu și numirea în
postul de controlor general. Necker a redresat parțial finanțele
statului, recurgând la împrumuturi. Banii au început să intre în
momentul când războiul din America a început să devină din ce
în ce mai costisitor. Necker a diminuat numărul perceptorilor
generali, atacând în felul acesta Ferma, care sustrăgea în
profitul său din impozite, din care doar o parte ajungeau în
trezoreriile statului. Mai erau puse în discuție cheltuielile Casei
regale. Astfel, a izbucnit un conflict cu privilegiații, cu atât mai
mult cu cât el propunea înființarea adunărilor provinciale și ale
municipalităților, însărcinate cu stabilirea impozitelor. Necker a
mizat pe popularitatea căpătată, publicând în februarie 1781,
Dare de seamă către rege, adică bugetul Franței. Astfel,
cheltuielile și încasările ieșeau la vedere. S-a aflat prețul Casei
regelui, pensiile, rentele și favorurile acordate curtenilor, însă
cifrele erau și măsluite. Necker a denunțat risipa din Trezoreria
regală spre beneficiul câtorva mii de privilegiați.
Eșecul lui Calonne
După publicarea Dării de seamă, Necker a intrat în dizgrație și a
fost înlocuit în 1783 de Calonne, specialist în finanțe, care a
reluat reformele lui Turgot încercând punerea în practică a
reformei fiscale. Însă în 1786, țara se apropia de faliment și,
pentru a îl evita, toate datoriile trebuiau plătite. Trebuia pus capăt
privilegiilor fiscale ale nobilimii și clerului, stabilirea unui impozit
unic pe terenuri și restabilirea liberei circulații a cerealelor.
Calonne sugera, la fel cum au făcut Turgot și Necker, înființarea
unei adunări, “Adunarea notabililor”, unde ar urma să se decidă
ca doar starea I și starea a II-a să plătească mai multe impozite.
Ludovic a decis convocarea Adunării notabililor la marele
Consiliu extraordinar din 29 decembrie 1786. n februarie 1787,
Adunarea a fost convocată, iar notabilii se arătau indignați,
deoarece era pentru prima dată când un ministru al regelui ținea
partea poporului nu în numele compasiunii, ci al egalității și
dreptății. Astfel, după eșecul implementării reformei și, la
presiunile lui Maria-Antoaneta și a apropiaților regelui, în aprilie,
Calonne este demis. Astfel, Adunarea Notabililor a repurtat o
victorie reușind să îl alunge pe Calonne. Brienne, un alt eșec.
Necker, un alt succes.

Succesorul lui Calonne, Loménie de Brienne, a făcut o nouă

încercare, dar regele s-a lovit de opoziția Parlamentelor. În
noiembrie 1787, în fața parlamentarilor, monarhul a uzat de
prerogativele tradiționale devenite însă anacronice, ordonându-
le să accepte legea. Ducele Filip d’Orléans i-a reproșeat regelui
că este ilegal și a insistat ca edictul să fie înregistrat din ordinul
vărului său, regele. Ludovic este indignat și consideră gestul lui
Filip d’Orléans drept trădare, fapt pentru care îl exilează. Deși
inițial nu acceptase această idee, descumpănit, regele hotărăște
convocarea Stărilor Generale. n august 1788, ministrul Brienne
convoacă Stările Generale pentru data de 1 Mai 1789. Pentru a
obține fonduri și a adopta noi măsuri fiscale, el speră să obțină
sprijinul Adunării. Din cauza faptului că statul era în faliment,
regele a fost nevoit să îl recheme pe Necker și să îl demită pe
Brienne. Acțiunile la Bursă au crescut în câteva zile cu 30%.
Necker a vărsat în trezoreria regală două milioane din averea
personală. A obținut avansuri de la bancheri și notari, astfel
statul putea să-și acopere cheltuielile până la data convocării
Stărilor Generale. insă opinia publică era divizată. Din cauza
stării de trai deplorabile în care se afla populația, care spera la o
schimbare, Necker pentru a evita o decepție față de aceasta, a
pledat pentru dublarea numărului de deputați ai stării a III-a
(formată din reprezentanții poporului de rând), ca un act de
justiție, pe care suveranii îl acceptau.
Starea nervoasă a Stării a III-a și urmările sale

La începutul lunii mai 1789, a avut loc Adunarea Stărilor

Generale. Această instituție avea atribuții pur consultative,
regele cerând doar aprobarea impozitelor pe care putea să le
stabilească. De asemenea, primea sfaturi, pe care era liber să
nu le urmeze. Stările Generale apar deci ca un expedient la care
puterea regală recurgea în timp de criză. Regele dorea să
limiteze dezbaterile în sensul dorit de guvern și suveran. Stările
trebuiau să asiste guvernul în aplicarea reformelor, fapt ce venea
în contradicție cu dorințele lor. Incapabil să se hotărască asupra
modalității de vot pentru starea a III-a, după o lună de negocieri
sterile, având susținerea clericilor reformatori, starea a III-a s-a
proclamat pe 17 iunie Adunare Națională. După trei zile, prin
jurământul depus, deputații se angajau solemn să nu-și dizolve
adunarea înainte de a se stabili Constituția regatului. Ludovic al
XVI-lea era pus în fața faptului împlinit și invita clerul și nobilimea
să se alăture burgheziei. Pe 9 iulie, Adunarea Națională s-a
proclamat Adunarea Națională Constituantă, iar puterea a fost
preluată de popor. La 11 iulie, regele a decis să îl demită pe
Necker, fapt ce declanșează agitație maximă în Paris, iar la 14
iulie, populația a luat cu asalt închisoarea regală Bastilia, fapt
premeditat, care reprezintă o radicalizare a Revoluției. Ludovic
este astfel nevoit să îl recheme pe Necker.
Schimbarea „luminată”

În august, Adunarea Națională, întrunită, a hotărât abolirea

privilegiilor, act care contravenea atașamentului regelui față de
societatea tradițională. Violența mulțimilor și supravegherea la
care este supus, a desființat ideile anterioare cu privire la
persoana regală; „Contituția civilă a clerului” a lovit în conștiința
religioasă a lui Ludovic. Apoi, la 26 august, Adunarea a adoptat
„Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, premergătoare
constituției. Spiritul luminilor, deismul filozofilor își găseau
exprimarea în declarație. Declarația nu era doar o armă
împotriva actelor arbitrare ale regimului monarhic;ea avea un
caracter universal și se aplica tuturor societăților umane. Astfel,
este definită libertatea de opinie, libertatea presei, fără însă a se
opri asupra libertății religioase, economice și de reuniune.
Regele nu a sancționat acest document, fapt pentru care
Revoluția se radicalizează. Ludovic al XVI-lea a ales:nu este
pregătit pentru compromisul dintre regalitate și revoluție,
oferindu-i drept bază o societată nouă. În 5-6 octombrie, radicalii
din Paris organizează o procesiune populară Paris-Versailles-
Paris, pentru a-l obliga pe rege să abandoneze Versailles, și să
se instaleze la Paris, în palatul Tuilleries;scopul acestei acțiuni
era împiedicarea oricărei manevre de reacțiune regală. Din acel
moment, regele devine, practic, prizonier în Paris. În martie
1790, se adoptă modalitățile de aplicare ale legilor adoptate în
august 1789. La 14 iulie 1790, Adunarea organizează o serbare
grandioasă, la aniversarea căderii Bastiliei. Pentru a se apropia
de popor, Ludovic împreună cu regina și delfinul, participă la
aniversare, ceea ce atrage aplauzele participanților. Dar această
zi este una întunecată pentru monarhie. Incapabil să renunțe la
tradiția absolutistă, regele a decis să fugă din Franța, dar a fost
oprit la Varennes, și întors la Tuilleries. Pentru tentativa de fugă,
Ludovic a căzut în dizgrația poporului. Inițial, revoluționarii au
căzut de acord asupra unei monarhii constituționale, în care
puterea suveranului să fie limitată de Constituție, adoptată în
septembrie 1791. Ludovic al XVI-lea nu mai este “rege al Franței
prin grația lui Dumnezeu”, ci “rege al francezilor prin grația lui
Dumnezeu și Constituția statului” Adunarea a propus și a adoptat
noi legi, în vreme ce regele desemna miniștrii, dispunea de un
veto de suspendare limitat la două legislaturi și nu putea declara
singur starea de război, după cum nu putea semna singur tratate
de pace. Compromisul dintre puterea executivă și legislativă a
eșuat.
Sfârșitul monarhiei
Intervenția armatei austro-prusace, venită în ajutorul lui Ludovic,
a culminat cu bătălia de la Valmy, la 20 septembrie 1792, unde
armata franceză a învins, iar trupele străine s-au retras. Această
intervenție a determinat căderea regalității, la 10 august, când
palatul Versailles a fost luat cu asalt de mulțime, urmată de un
procesul regelui. Acest proces a început la 11 decembrie cu
citirea actului de acuzare, un fel de istoric în care era reflectată
duplicitatea regelui în toate momentele critice ale revoluției.
Judecarea a fost stabilită în data de 14 ianuarie. Convenția a
stabilit trei puncte asupra cărora deputații aveau să se
pronunțe:dacă Ludovic a conspirat împotriva libertăților publice
și de atentat împotriva securității naționale, dacă trebuia adresat
un apel către națiune în legătură cu sentința, și care va fi
pedeapsa dată. Vinovăția a fost admisă în unanimitate, cu
excepția câtorva abțineri. Apelul către popor a fost respins, iar
pedeapsa cu moartea a fost pronunțată, în urma unui scrutin de
o zi. Regele a fost condamnat, iar execuția a urmat pe 21
ianuarie 1793, prin ghilotinare. A avut loc la ora 11, în Piața
Revoluției din Paris, într-o mare desfășurare de forță și în
prezența unei imense mulțimi. Execuția regelui a lovit regalitatea
în însuși prestigiul ei tradițional și aproape religios:Ludovic al
XVI-lea fusese executat ca un om de rând;nu se mai putea vorbi
despre o monarhie de drept divin.
BIBLIOGRAFIE:

1.Max Gallo, Revoluția franceză Vol. 1:Poporul și regele, Editura

Allfa, București, 2010

2.Nicoleta Ghement(coord.), Personalități care au schimbat

istoria lumii Vol. 2:de la Renaștere până la Iluminism, Editura
Rao, București, 2006

3.Lucia Popa, Caleidoscopul modenității europene:secolele XVI-

XVIII, Editura Nautica, Constanța, 2010

4.Albert Soboul, Revoluția franceză, Editura Științifică,

București, 1962