Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
”
Starețul Efrem Filotheitul
Părintele Efrem Filoteitul nu ne vorbeşte din experienţa altora – sau, cum s-ar spune, „din
cărţi”. Şi nu ştim nici dacă ar fi corect să spunem că Părintele Efrem ne vorbeşte „din propria
experienţă”, aceasta pentru că în mărturia ce urmează se simte cu putere însuflarea Duhului
Sfânt. Da, prin gura cuviosului Efrem Însuşi Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm.
Nădăjduim ca acest cuvânt să fie pentru cât mai mulţi prilejul de a pune început unei vieţi
duhovniceşti îndreptată în primul rând către cucerirea inimii, asaltând-o permanent cu
Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (G.F.)
Pe acestea nu vi le-am mai spus până acum. E o scăpare a mea și, ca să spun așa, îmi asum
vina.
Inima omului e centrul mișcărilor mai presus de fire, a celor după fire, și a celor împotriva
firii. Toate încep din inimă. Dacă inima se curățește, atunci Îl va vedea pe Dumnezeu; atunci
Îl vom vedea pe Dumnezeu. Cum Îl vom vedea? Oare Dumnezeu are asemănare omenească
sau înfățișare omenească, pentru a-L vedea? Nu. Dumnezeu este duhovnicesc, noetic.
Dumnezeu este Duh și, ca Duh, se află în univers. Dar se află și în inima omului, când aceasta
devine vas primitor. Iar ca să devină vas primitor, inima trebuie să se curățească. Nu s-o
spălăm cu apă, ci să să se curățească de gândurile necurate. Dar, ca să se curățească, inima
trebuie să bea un medicament. Medicamentul este Rugăciunea.
Unde merge Împăratul, de acolo sunt alungați dușmanii, iar unde merge Hristos, Numele Lui
cel Sfânt, de acolo sunt puse pe fugă oștirile demonilor. Iar când înlăuntru S-a înscăunat
definitiv Hristos, atunci toate I se supun Lui. La fel cum un împărat care a cucerit o țară
merge să se înscăuneze în capitală, supunându-i pe toți răzvrătiții de mai înainte și umplând
țara de soldați și arme și, potolindu-se toate tulburările interne, va domni peste norod cu
pace și cu mulțumire. Atunci împăratul șade pe tron și vede că toate îi sunt supuse, și se
bucură și e mulțumit.
La fel și cu țara inimii noastre. Are înlăuntrul ei dușmani, are răzvrătiri, are gânduri, patimi,
slăbiciuni, una-alta, răscoliri, furtuni, vijelii, tulburări și contradicții. Toate se petrec în inimă.
Și, ca să poată țara aceasta a inimii să-i potolească și să-i supună pe vrăjmași, trebuie să vină
Hristos, Împăratul, cu oștirile Lui, să cucerească țara, să-l izgonească pe diavolul și să
domolească orice neliniște venită de pe urma patimilor și a neputințelor, să domnească
precum un monarh absolut, ca un Atotputernic. Starea aceasta, spun Părinții, poartă numele
de „isihia inimii”. Acest lucru se va numi „isihia inimii”, anume să domnească Rugăciunea
fără a se întrerupe, iar Rugăciunea să odrăslească curăția și liniștea inimii.
„Rugați-vă neîncetat”
Felurile de rugăciune sunt multe. Există, desigur, rugăciunea cu glas tare. Adică să spunem
rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să
1
lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final.
Din pricină că mintea este veșnic în mișcare – și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a
neîngrijirii, dar și a multei ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se
complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din
pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde
s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și mulțumire.
Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă neîncetat” 1
Thessaloniceni 5:17 și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a
împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și supus, și să se așeze în bună-
rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus,
mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva
plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare.
Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele
spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul
cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru
care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră
să înceapă să se adune.
Metoda Rugăciunii
Însă, ca să ajungem acolo, ne va ajuta mult felul cum se spune Rugăciunea, despre care,
desigur, poate ați mai auzit și altădată, sau poate ați citit deja. În orice caz, acum vom
sistematiza lucrul acesta pentru a o pune în practică, fiindcă va aduce rezultate bune.
Am spus că inima este centrul tuturor mișcărilor, sufletești și noetice, dar și al durerilor
trupului. Fiecare durere trupească lovește în inimă. Și când te doare dintele, tot în inimă
lovește. Și mâna, când se rănește, și rinichiul, și toate celelalte, în inimă vor lovi. Inima se
mișcă prin intermediul respirației, iar dacă omul încetează să mai respire, încet-încet se
oprește și inima. Prin inspirație, inima omului primește aer curat, îl trage înăuntru, apoi
primește altul, și astfel, încet-încet, se menține viața.
Atunci când lăsăm ritmul firesc al inspirației și expirației, și inspirăm și expirăm mai rar, are
2
loc o anume anomalie în inspirația și expirația inimii. Prin urmare, câtă vreme există această
anomalie, se ivește o durere, o strângere, cum ar veni, în inimă, fiindcă inima nu mai
primește aerul după ritmul firii. Adică, în loc să i-l dăm imediat, îi dăm aerul mai târziu. După
această consecință firească, durerea care se ivește atrage mintea să păzească inima, și
atragerea aceasta a minții către inimă duce la unirea minții cu inima. La fel cum, atunci când
te doare dintele, mintea face ce face și tot la durere se întoarce, la fel se întâmplă și cu
inima.
Când vom începe să spunem Rugăciunea cu o inspirație și expirație lentă, se va ivi durerea
aceasta, necăjirea aceasta a inimii, ca o consecință firească. Necăjirea aceasta ne va ajuta
până ce mintea va păzi inima. Spunând, așadar, Rugăciunea în chip ritmic, cu o inspirație și
expirație lentă, mintea se va coborî la durere, prin urmare împrăștierea va fi alungată.
Metoda aceasta, prin inspirația și expirația lentă, este un mijloc precis, împreună cu atenția,
ca mintea să nu fugă. Astfel vom putea să tăiem împrăștierea, care e „vampirul” esenței
Rugăciunii. Fiindcă împrăștierea ne fură folosul Rugăciunii pe care vrem să o săvârșim.
Rugăciunea și închipuirea
Acum, dacă putem să spunem Rugăciunea cu mintea pe inspirație și expirație, bine va fi.
Dacă însă întâmpinăm greutăți, fiindcă mintea simte vreo greutate din ispită, atunci să
inspirăm pe gură, iar limba poate să se miște puțin, puțin, spunând cuvintele, și asta ne va
ajuta în chip binefăcător la început.
Când tragem aer pe gură sau pe nas, vom spune Rugăciunea. Iar dacă mintea va fi în inimă,
va urmări nu inima, nu forma ei, nu-și va închipui forma inimii, ci mintea va fi cu luare-
aminte în inimă, fără să și-o închipuie. În chip simplu, mintea se va afla în inimă, și nu ne
vom închipui inima, fiindcă, de ne-o închipuim, încet-încet se va strecura înșelarea, și vom
face o rugăciune a închipuirii.
3
Neînșelată este rugăciunea care se face fără împrăștiere, fără contururi, cu mintea fără de
închipuire, fără nici o formă, fără nici o figură, absolut nimic. Mintea va fi curată de orice
închipuire, fie dumnezeiască, fie omenească. Nici Hristos, nici Preasfânta, nimic. Numai
mintea va sta noetic în inimă, în piept, nimic mai mult. Numai să fie cu luare-aminte că se
găsește acolo, înlăuntru. Ci, odată cu respirația, mintea va începe să spună Rugăciunea, fără
să-și închipuie nimic altceva. Inima, ca un motor, va lucra Rugăciunea, iar mintea, ca un
simplu spectator, va urmări cuvintele Rugăciunii.
Când vom pune lucrul acesta în practică, vom întâmpina o oarecare dificultate la început,
dar după aceea vom afla lărgime, lățime, înălțime și adâncime. Mai întâi se va ivi o bucurie
amestecată cu durere, după care, încet-încet, doar bucurie, pace, seninătate. Dar și mintea,
după ce se va îndulci, n-o vom mai putea desprinde de Rugăciunea în inimă și de „Doamne
Iisuse…”.
Se va ajunge la o asemenea stare, încât nu vom dori s-o mai pierdem. Ne vom pune într-un
ungher, fie în picioare, fie șezând, ne vom pleca capul și nu vom mai vrea să ne ridicăm de
acolo ore întregi. Putem să stăm una, două, trei, patru, cinci, șase ore, și să nu ne lase inima
să ne ridicăm, nici mintea să nu mai vrea să se ducă nicăieri în altă parte. Îndată ce o vedem
că pleacă în altă parte, imediat capul se pleacă în jos. Se ajunge, adică, la o înrobire din
pricina Rugăciunii. Felul acesta de rugăciune este foarte eficient. Mai întâi va aduce după
sine Rugăciunea neîmprăștiată, va aduce bucuria, pacea, și va mai aduce totodată și lacrimi
de bucurie, străvederea minții. Mintea va fi pregătită pentru vederile dumnezeiești, se va
naște apoi isihia cea desăvârșită a inimii. Omul nu va mai vrea să audă absolut nimic. Va
crede că se află într-un pustiu al Saharei. În același timp, Rugăciunea se va putea face și mai
scurt. Vreau să o spun mai repede, o vreau mai rar, cum se odihnește sufletul, cum îi va
plăcea în ceasul acela.
4
acestea sunt adeverite de Biserică. Însă oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii
minții, care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul și au prins esența.
Noi, din cauză că am pierdut esența – poate pentru că nu am avut învățători care să ne
spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenția cea bună și voință –, am pus mâna pe
tipice. Astfel, monahii de azi își fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de asta, nimic. Își
fac treaba și spun că și-au făcut datoria. Dar nu așa se face datoria.
Și zice igumenul:
– Preasfințite Stăpâne, noi ne împlinim îndatoririle noastre. Citim Ceasul Întâi, al Treilea, al
Şaselea, al Nouălea, Vecernia, Pavecernița, Liturghia…
– A! spune Sfântul. Adeverit îmi este că sunteți delăsători. Și în celelalte ceasuri ce faceți?
Ce-a vrut să spună Sfântul Ioan? Că nu-și împlineau îndatorirea lor, fiindcă nu se rugau
neîncetat.
Când ne sculăm pentru slujba noastră, îndată ce începem cu „Împărate Ceresc”, „Sfinte
Dumnezeule”, Psalmul 50, vom înclina puțin capul spre piept, vom încerca să ne desprindem
mintea de toate celelalte și să o îndreptăm înlăuntrul pieptului, înlăuntrul inimii noastre.
Împreună cu înclinarea capului vom împinge și mintea să intre acolo, înlăuntru. Îndată ce a
intrat acolo, înlăuntru, vom începe, pe respirație: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”,
iar metanierul va lucra în mână. Și veți vedea. Desigur, la începuturi, se poate întâmpla să fie
un pic mai greu, dar cu puțină stăruință și răbdare vom avea și roade. După aceea, ca și cum
ai lua foc, te vei îndulci puțintel și vei intra în noima Rugăciunii, și de-acum nu ți-o mai ia
nimeni, noaptea întreagă să tot stai. Și atunci, veți vedea, va trece vremea și veți spune:
„De-abia am început Rugăciunea”. Și veți afla cel mai mare folos în felul acesta de rugăciune.
Și oare care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L găsim pe Dumnezeu?
Nu am venit aici ca să găsim pacea? Ca să ne izbăvim de patimi?
Deci Rugăciunea aceasta, după această înțelegere, îndată ce va aduce înlăuntru căldură, va
isca o flacără înlăuntrul sufletului, pentru că Rugăciunea va mișca căldura, iar căldura va
naște Rugăciunea. Și, după ce se va face aceasta, veți vedea că vor fi arse atunci și
neputințele, vor fi arse și gândurile, vor fi arse și patimile, încetul cu încetul, și vom ajunge la
curăția inimii, când vor veni Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și vor zidi mănăstire și sălășluire.