Glossă

Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
 Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii

La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece,vreme vine.
 Pornind de la substantivul „glosă” ce înseamnă explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt
dintr-o scriere Mihai Eminescu a reușit să explice parcursul existențial. Poezia Glossă expune tema
timpului într-un mod neobișnuit autorului. Deși Eminescu se autodefinește ca fiind un poet romantic
(„Eu rămân ce-am fost: romantic”), această creație poetică este reliefată chiar de clasicitatea ei, ce
reiese în primul rând din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu formă fixă. Aceasta prezintă
în incipit strofa nucleu ale cărei versuri sunt reluate și comentate, fiecare în cele 8 strofe ce urmează, iar
în final aceasta este inversată.

Un alt argument ce vizează caracterul clasic al operei este scrierea acesteia la persoana a 3-a
când sunt exprimate adevăruri aforistice („Ce e val ca valul trece”). Verbele strofei cheie sunt la
„prezentul gnomic” pentru a evidenția adevărurile general valabile.

Interpretarea primului vers al strofei nucleu („Vreme trece, vreme vine”) se bazează pe un
principiu socratian- „Cunoaște-te pe tine însuți”. Acesta este ordonator pentru prima strofă, fiind chiar
reformulat în versul „Regăsindu-te pe tine”, autocunoașterea fiind unica modaliate de a ieși de sub
incidența timpului subiectiv, care curge implacabil. Regăsim, de asemenea, prin acest vers motivul „Fugit
irreparabile tempus”. Primele patru versuri ale strofei ilustrează posibilitățile oferite de experiențele
noastre, din care am putea învăța, însă niciun om nu poate acumula toate informațiile ce îi sunt oferite,
iar o mare barieră este reprezentată chiar de indiferența noastră („Și ar sta să le asculte?...”).

Cea de-a doua strofă, debutând cu o chemare spre rațiune („recea cumpăn-a gândirii”)
sugerează diferența dintre iluzie și real, fericirea fiind de multe ori o mască. Omul aleargă neîncetat
după fericire fără să-și dea seama că aceasta nu va fi niciodată permanentă. Însă o altă greșeală umană
este aceea că ne este greu să realizăm că până și în absența ei, până și în moartea ei o regăsim („Ce din
moartea ei se naște”) și trăim aspirând la iluzii fără a întelege cu adevărat ce e fericirea. Pentru a fi cu
adevărat împlinit trebuie să înțelegi că fiecare moment, fie el bun sau rău, este un semn al fericirii. În
momentul în care ajungi să conștientizezi acest lucru toate celelalte vin de la sine și cunoști adevărul:
Toate-s vechi și nouă toate.

Ca și în finalul operei „Luceafărul” lumea este văzută ca o scenă, iar oamenii din jurul nostru
sunt actorii. Prin versul „Tu în colț petreci în tine” reiese faptul că nu ar trebui să intrăm în acest joc, ci să
rămânem doar niște spectatori. Dacă în prima strofă sfatul a fost cel de a te regăsi, în aceasta se insistă
pe cunoașterea celor din jurul nostru, iar falsitatea este ușor de recunoscut în momentul în care ești
detașat de tot ce se petrece în jurul tău.(„Joace unul și pe patru/Totuși tu ghici-vei chipul”). Prin versul
„Și de plange, de se ceartă” se insistă din nou pe puterea rațiunii, întâlnită și în strofa anterioară.
Emoțiile sunt cele care ne pot aduce slăbiciuni, dar cât timp rămânem reci putem să judecăm bine și să
distingem „ce e rău și ce e bine”.

Principiul schopenhauerian cum că atât viitorul, cât și trecutul nu sunt altceva decât ipostaze ale
prezentului este dublat de speranța regăsită în final, gândul unui nou început. Oamenilor le-a fost
întotdeauna greu să-și imagineze un sfârșit, de aici și intrebarea „Ce este după moarte?” care poate are
ca răspuns „Nimic”. Insă nouă ne este greu să percepem finalul, așadar încercăm să vedem în fiecare
„capăt” începutul unui nou drum. Versurile „Tot ce-a fost ori o sa fie/ În prezent le-avem pe toate”
sugerează chiar ideea istoriei ce se repetă, omul fiind același, având aceleași instincte primare și
dorindu-și mereu aceleași lucruri, iar contextul nu este atât de important. De aceea există opere
nemuritoare, de aceea există adevăruri gnomice, pentru că timpul este doar o iuluzie și de fapt noi nu
ne-am depășit niciodată condiția, iar prezentul de acum va fi istorie pentru ceea ce percepem ca fiind
viitor. Tocmai de aceea omul trebuie să se întrebe și să filtreze istoria, pentru a nu repeta greșelile
trecutului.

Același principiu este regăsit și în a 5-a strofă, marcându-se repetitiv modul în care actorii se
schimbă, dar scena rămâne, iar rolurile sunt aceleași chiar dacă interpretările diferă. Întotdeauna vor
exista tiparele umane, le regăsim în operele lui Caragiale, dar și în jurul nostru. Întâlnim escroci și ariviști
în universul creat de George Călinescu, dar îî putem vedea în exact aceleași situații în propriile familii.
„De mii de ani încoace” timpul se repetă, ce s-a terminat va fi reluat sub o altă formă, fiind totuși supus
„acelorași mijloace”. Speranța aduce teamă și dezamăgire, iar sfatul din final evidențiază chiar modul
prin care omul se poate feri de amăgiri, tratând totul exact așa cum se petrece, fără a-și închipui un alt
curs al evenimentelor, fără a-și închipui că oamenii se schimbă.

Calitatea și meritul sunt statorinice, adevăratele valori sunt permanente și nu pot fi clintite,
exact așa sunt și oamenii puternici, personalitățile adevărate, oamenii de cultură. Din păcate doar o
parte mică a societății e reprezentată de astfel de persoane, restul sunt asemenea valurilor:
schimbătoare, neimportante, agitate și nu lasă nimic în urmă, ba din contră șterg ce urme ar fi putut lăsa
alții asemenea lor („ce e val ca valul trece”). Corectitudinea e ceva utopic, nu va exista niciodată
deoarece nu asta se vrea, nu asta se cauă. „Mișeii” vor încerca întotdeauna să îi denigreze pe
ceilalți(„Între dânșii să se plece”), să se ridice deasupra lor prin metode deloc morale, iar oamenii ce
merită cu adevărat vor fi umbriți de cei ce vor căuta cu orice preț ascensiunea fără a depune un efort
pentru a aduce o contribuție celorlalți.

În antichitate se credea că marinarii pierduți pe ape erau vrăjiți de creaturi mistice, ale mării ce
le cântau și îi ademeneau. Dacă erai prins într-o asemenea vrajă nu mai aveai scăpare. În folclorul
românesc ielele au o putere asemănătoare, prinzând muritorii în horele lor și dezprinzându-i de
realitate. Astfel și lumea are o sumedenie de distrageri, de iluzii ce ne fac de multe ori să ne pierdem, să
uităm de noi, să nu se mai concretizeze nimic în jurul nostru, iar mai apoi să fim înlocuiți asemenea
actorilor în scenă („ca să schimbe actorii-n scenă”). Capcanele iluzorii sunt greu de evitat și chiar și cele
mai iscusite minți pot cădea în plasă uneori, însă singura modalitate de a rămâne cu picioarele pe
pământ este rațiunea. Această idee se contrazice cu modul de viață al autorului, el fiind un romantic,
aspirând la absolut și pierzându-se adesea în visuri și gânduri, însă luciditatea este esențială parcursului
existențial.

Ultimul „sfat” este detașarea. Îndiferența emoțională față de orice și oricine („tu rămâi la toate
rece”) este asemenea unei metode de apărare împotriva suferinței. Oamenii calitativi, oamenii ce își
dedică sufletul unei idei o vor susține în fața „mișeilor” și a „nătărăilor” fără a realiza că aceștia nic nu
vor, nici nu pot să înteleagă. Oamenii cu inimă bună îi vor îndruma pe ceilalți, le vor expune greșelile și
învățăturile lor fără a-și da seama că acestea nu vor avea niciun efect asupra ignoranților(„Ce mai vrei
cu-a tale sfaturi/Dacă știi a lor măsură”), iar în final tot ei vor fi cei care suferă, deoarece s-au implicat
emoțional.