Sunteți pe pagina 1din 296

HAROLD ROBBINS

H f iR O lD R O fifiI N S
Piranhas - peşti periculoşi care trăiesc în adîn-
curile riului Amazon.
Piranhas - bărbaţi şi femei dintr-o lum e fără
scrupule, m inaţi de o lăcomie devoratoare.
Je d Stevens este nepotul u n u ia din Naşii Mafiei;
im ensa avere cîştigată n u l-a d escătuşat în să de
obligaţiile faţă de "familie". Frum os, abil, iubit şi
urm ărit de mult& femei, Je d se im pune în lum ea
afacerilor, controlînd industria strălucitoare a
spectacolelor, aviaţia şi finanţele internaţionale
pînă în clipa cînd este obligat să aleagă între
lum ea pe care a cucerit-o şi cea căreia îi
datorează loialitate.
De la afacerile nemiloase cu droguri pînă la
sălbăticia instituţionalizată a "contractelor" deru­
late pe Wall Street - PIRANHAS este o analiză
spectaculoasă a ambiţiei um ane şi a poftelor
nestăpînite, cea m ai d u ră şi cea m ai irezistibilă
carte scrisă de HAROLD ROBBINS în ultimii ani.
GOODBYE, JANETTE
THE BKTSY
ITIIO STORYTELLER
DESCENT FROM XANADU
SPELLBINDER
MEMORIES OF ANOTHER DAY
DREAMS DIE FIRST
THE LONELY LADY
THE PIRATE
THE INHERITORS
THE ADVENTURERS
WHERE LOVE HAS GONE
THE CARPETBAGGERS
79 PARK AVENUE
A STONE FOR DANNY FISHER
THE DREAM MERCHANTS
NEVER LOVE A STRANGER
H A R O LD ROBBINS

Versiunea în limba română de


DELIA RUXANDRA MUCICĂ

E d it u r a S OLIMI>
Colecţia BESTSELLER 4

Ilustraţia copertei
de Dorn Rotariu'

HAROLD ROBBINS
The PIRANHAS
© by Harold R obbins 1991

Toate drepturile asupra ediţiei în


limba română aparţin Editurii OLIMP.
© Editura OLIMP 1993
Pentru Jann,
cu toată dragostea şi recunoştinţa
INMORMINTAREA

P l o u a cu găleata la ora unsprezece dimineaţa în faţa


Catedralei Sfîntul Patrick. Poliţia blocase toată circulaţia,
cu excepţia au tob uzelor, pe Fifth Avenue, între Strada
Patruzeci şi patru şi Strada Patruzeci şi nouă. Autobuzele
în ai nt a u în tr-un singur şir, lipite de t ro tu a ru l dinspre
Rockefeller Center, vizavi de Catedrală. Toată strada era
înţesată de limuzine cu geamuri întunecate. Trotuarul şi
scările care duceau la intrarea în Catedrală erau pline de
camere de televiziune, de reporteri şi de mulţimea, de o
curiozitate morbidă, care reuşeşte în totdeauna să apară
acolo unde e moarte şi distrugere.
în Catedrală, toate băncile erau ocupate de oameni în
doliu, unii îmbrăcaţi foarte elegant, alţii purtînd haine
negre, uzate pînă la urzeală - cu toţii priveau spre altar, la
sicriul orn ame nta l şi aurit, cu o coroană simplă de flori la
picioare. Era o atmosferă de aşteptare, toţi dorind să audă
'>hi|hd |H' ( m i c iii mim s-o ţină cardinalul Fitzsimmons.
Vioiau sil audă cc avea să spună, pe nt ru că îl urîseră
(llnlohlcuunu pc ccl mori.
I '.iain aşezai în primul rînd, în strana care era rezervată
doar rudelor mortului. Mi-am aruncat o privire şpre sicriul
deschis. IJnchiul meu arăta bine, relaxai. Mai bine, de fapt,
dccîl arătase în viaţă. De cînd eram copil îmi dădusem
seama că este încordat, lot mereu pe gînduri. Da r cel mai
mult îmi aduceam aminte că puteam vedea mereu îngerul
morţii privind de după umăTul său stîng, care dispărea în
m o m e nt ul în care unchiul îmi vorbea. Mai erau cinci
membri ai familiei în aceeaşi strană cu mine. Era mătuşa
Roşa, sora unchiului, ca şi a tatălui meu, care fusese fratele
lui. Apoi erau fetele măritate ale Rosei, cu soţii lor. Mi-era
greu să-mi reamintesc numele lor pentru că, de-a lungul
anilor, ne văzusem f oarte rar. Cred că numele lor erau
Cristina şi Pielro, şi Luciana şi Thomas; ultimul cuplu avea
şi el doi copii mici.
Vizavi de strană, lot în rîndul întîi, erau persoanele
importante şi prietenii apropiaţi ai unchiului. Unchiul meu
avusese mulţi prieteni. Trebuia să aibă mulţi prieteni ca să
moară în pal, din cauza unui atac de cord, şi nu de un
glonte, aşa cum mureau de obicei compatrioţii săi. M-am
uitat în jur. Am recunoscut pc unii, întunecaţi în costumele
lor negre cu cămăşi albe şi cravate negre. Alături de strană
şedeau Danny şi Samucl. Erau tineri, aproape de vîrsta
mea, în jur de patruzeci. Fuse seră garda de corp a
unchiului meu. Pe cel aşezat lîngă ei l-am recunoscut după
fotografiile sale din ziare şi reviste. Era un bărbat chipeş,
cu părul argintiu, purtînd un costum foarte bine croit, cu o
batistă neagră în buzunarul de la piept, care se asorta cu
cravata ce-i cădea impecabil pe cămaşa sa albă de mătase.
Era P.D.G.-ul*. Preşedintele Consiliului. Cu cincisprezece,
douăzeci de ani în urmă, i s-ar fi spus Naşul. Capo di Tutti
Capi. Aşa-i spuneau unchiului meu. Dar asta fusese acum
patruzeci de ani. îi sărutau mîna. Da r nici asta nu se mai
făcea acum. P.D.G.-ul era american la a patra generaţie. Şi
nu era Mafia. Mafia mai era, d a r în Sicilia. Aici, în
America, era un conglomerat cuprinzînd sicilieni, negri,
latino-americani, sud-americani si asiatici. P.D.G.-ul ţinea
frîiele strîns în mînă, împreună cu consiliul compus din cele
cinci familii originare. Capul fiecărei familii stătea acum pe
aceeaşi bancă cu P.D.G.-ul. în cele cîteva bănci din spatele
lor Stăteau ceilalţi. Latinii, negrii, asiaticii. O rdinea de
precădere nu se schimbase niciodată în toţi aceşti ani.
Cardinalul s-a grăbit cu slujba. Toată chestia a fost gata
în mai puţin de zece minute. A făcut semnul crucii
deasupra sicriului, apoi s-a întors cu spatele şi s-a îndreptat
spre altar. în acel moment un bărbat subţirel, mic de stat,
îmbrăcat în negru, ce era aşezat pe la mijlocul bisericii, a
început să alerge spre sicriu, fluturînd nebuneşte un pistol
deasupra capului.
Am auzit-o pe mătuşa Roşa ţipînd şi l-am văzut pe
cardinal aruncîndu-se la pămînt, în spatele altarului, cu
robele fluturînd. M-am ridicat din strană şi m-am îndreptat
spre omul acela. Am văzut şi pe alţii alergînd după el. Dar
nici unul dintre noi nu l-a prins înainte ca el să-şi golească
arma în sicriu; după care a rămas acolo strigînd: “O singură
moarte nu-i de ajuns pentru trădători”
Gărzile de corp ale unchiului meu l-au imobilizat la
podea. Am ajuns lîngă ei chiar în momentul în care vroiau
să-i frîngă gîtul, dar P.D.G.-ul era deja acolo. Făcu un semn
cu mîna şi clătină din cap.
- Nu, a spus.
Gărzile de corp se ridicară în picioare şi în acel moment
sicriul fu înconjurat de poliţişti în uniformă. Doi detectivi
* P.D.G. = Preşedinte-Director General de societate comercială (n.lr.).
în civil îi conduceau. Unul dintre ei arătă cu degetul către
omul mititel care încă mai zăcea la pămînt:
- Luaţi-1 de aici.
Celălalt detectiv ridică arma care zăcea şi ea pe podea
şi o băgă în buzunar. Se întoarse către mine, pentru că
eram cel mai aproape de sicriu:
- Cine-i mai mare pe-aici?
M-am uitat în jur. P.D.G.-ul şi gărzile de corp ale
unchiului meu erau înapoi la locurile lor din rîndul întîi.
Mătuşa mea plîngea în hohote. Se desprinse de lîngă cei doi
gineri ai ei, se repezi spre coşciug şi urlă din nou cînd văzu
mizeria din sicriu. Capul unchiului meu fusese aproape
distrus; ce mai rămăsese semăna mai mult cu un gargui* decît
cu o figură omenească. Pe cearceaful de mătase din sicriu se
împrăştiaseră bucăţi de creier şi de piele şi lichidul roz pal, pe
care îmbălsămătorul îl folosise ca să înlocuiască sîngele
unchiului meu, se revărsase peste tot.
Am împins-o înapoi, în braţele ginerilor ei.
- Luaţi-o de-aici, le-am spus.
Mătuşa Roşa a făcut atunci ceea ce trebuia. A leşinai şi
cei doi bărbaţi au cărat-o înapoi în strană, în timp ce fetele
ei se repezeau s-o ajute. Cel puţin acum era liniştită. M-am
întors către unul din cei de la pompe funebre:
- închide sicriul.
- Nu doriţi să-l ducem înapoi şi să-l curăţăm? a întrebat
unul dintre ei.
- Nu, i-am răspuns. Ne ducem direct Ia cimitir.
- Dar arată cumplit, a protestat omul.
- N u mai c on tea ză, acum, am spus. Sînt sigur că
Dumn ez eu îi va recunoaşte figura.
Detectivul se uită la mine.
- Cine sînteţi? m-a întrebat;

gargui = capăt de streaşină sau burlan în formă de cap de animal fantastic,


prin gura. ochii şi nasul căruia ţîşneşte apa de ploaie (n.tr.).
- Sînt nepotul lui. Tatăl meu era fratele lui.
- Nu vă cunosc, a spus el curios. Credeam că-i cunosc
toată familia.
- Locuiesc în California şi am venit aici doar pentru
înmormîntare. Am scos o carte de vizită cu numele firmei
mele şi i-am înmînat-o. Acuma, vă rog să mă lăsaţi să
organizez înmormîntarea. Voi fi la Waldorf Towers dacă
doriţi să luaţi legătura cu mine în seara asta.
- O singură întrebare. Ştiţi ceva despre nebunul care-a
făcut asta?
- Absolut nimic, i-am spus.
Cardinalul veni către noi. Era tras la faţă şi palid.
- Un sacrilegiu, a spus el răguşit.
- Da, Eminenţă, i-am răspuns.
- S î n t foarte tulburat, a mai spus cardinalul. Niciodată
nu s-a întîmplat aşa ceva aici.
- Regret, Eminenţă. Dacă s-au produs pagube, vă rog
să-mi transmiteţi nota de plată şi totul se va rezolva.
- Mulţumesc, fiule. Cardinalul mă privi. Nu te-am mai
văzut niciodată, nu-i aşa? m-a întrebat.
- Nu, Eminenţă, i-am răspuns. Eu sînt “fiul rătăcitor”
Sînt din California.
- Da r eşti nepotul lui, din cîte înţeleg.
- Adevărat, i-am spus. Dar n-am fost niciodată botezat.
Mama era evreică.
- D a r tatăl dumitale era catolic, spuse cardinalul. Nu
este prea tîrziu ca să revii la credinţă.
- Vă mulţumesc, Eminenţă. Da r nu am la ce să revin,
pentru că niciodată n-am fost catolic.
Cardinalul se uită curios la mine.
- Eşti de credinţă ebraică?
- Nu, domnule, i-am răspuns.
- Dar ce credinţă ai? m-a întrebat.
- Sînt ateu, i-am zîmbit.
Şi-a clătinat capul cu tristeţe.
- îmi pare rău pentru dumneata. A tăcut o vreme, după
care a spus, făcînd semn unui preot tînăr să ni se alăture:
Acesta este părintele Brannigan, care vă va însoţi la cimitir.

Două maşini cu flori şi cinci limuzine însoţeau dricul pe


Second Avenue, prin Tunelul Midtown către Long Island,
apoi intrară pe porţile cimitirului First Calvary. Mausoleul
familiei strălucea puternic în soarele amiezii, cu coloanele
sale albe de marmură în faţa grilajelor de fier forjat de la
uşile cu geamuri metalizate. Deasupra uşii numele familiei
era cizelat în marmură albă italienească: DI STEFANO.
Uşile erau larg deschise cînd cortegiul se opri în faţă, pe
drumul îngust.
Am coborît cu toţii din maşinrşi am aşteptat ca oamenii
să pună sicriul pe un t r a n s p o r t o r cu patru roţi şi să-l
împingă pe potecă spre mausoleu. Maşinile cu flori au fost
imediat de scărc ate Şi florile t ran sp o rta te imediat după
sicriu pe potecă. Mătuşa Roşa şi familia sa, care fuseseră în
prima maşină din procesiune, erau conduse către sicriu de
părintele Brannigan. Eu fusesem în cea de-a doua maşină,
î m p r e u n ă cu gărzile de corp ale unchiului meu, şi am
urmat-o pe mătuşa Roşa şi familia ei. Din cele trei maşini
din spate au ieşit Preşedintele, gărzile sale de corp, avocaţii
şi contabilii unchiului meu. îi urmau şase bărbaţi mai în
vîrstă, toţi italieni, probabil prieteni ai unchiului meu.
Florile au fost puse într-o stivă înaltă într-o parte a uşii
deschise a mausoleului, în timp ce noi intram în atmosfera
rece a acestuia. Coşciugul era încă pe t r a n s p o rt o r , în
mijlocul camerei. în colţul îndepărtat era un mic altar, de
deasupra căruia Isus se uita cu tristeţe în jos, la coşciugul
aşezat la picioarele crucii pe care El suferea.
Preotul, vocea lui răsunînd gol în cameră, a dat repede
bin ecu vî nta rea , săvîrşind ultimele rituri de a su p ra
coşciugului, apoi, făcînd semnul crucii, se dădu un pas
înapoi. Unul dintre cei de la pompe funebre ne înmînă
fiecăruia cîte un trandafir şi după ce mătuşa Roşa îşi puse
trandafirul pe coşciug, o urmarăm pe rînd, fiecare cu
trandafirii noştri.
în linişte, patru oa m e ni au ridicat coşciugul şi l-au
împins la locul său din perete. Imediat doi oameni fixară
placa de bronz peste deschizătură. în lumina filtrată prin
ge amurile m eta liz ate , pu te a m vedea literele gravate:
Rocco DI STEFANO. Născut 1908. Mort — . R.I.P.*
Mătuşa Roşa începu din nou să plîngă şi ginerii ei o
însoţiră afară. M-am uitat de j u r-î m pr ej u r la pereţii
mausoleului. Am văzul numele altor rude, pe care nu le
cunoscusem niciodată. Tata şi mama nu erau aici. Erau
îngropaţi înlr-un cimitir interconfesional la nord de New
York, pe malurile rîului Hudson.
Am fost ultimul care am ieşit din mausoleu. Am privit
cîteva clipe, în timp ce unul din muncitorii de la cimitir a
încuiat uşa cu cheia mare de alamă. Se uită la mine. Am
înţeles mesajul. Am scos o bancnotă de o sută de dolari şi
i-am pus-o în palmă. îşi atinse şapca, mulţumindu-mi. Apoi
m-am îndreptat pe potecă spre ieşire.
Dricul şi maşinile care aduseseră florile plecaseră deja.
M-am dus Ia mătuşa Roşa şi am sărutat-o pe obraz:
- O să te sun mîine.
Ea încuviinţă, cu ochii încă plini de lacrimi. Am dat
mîna cu ginerii ei, le-am sărutat pe obraji pe verişoarele
mele şi-am aşteptat pînă cînd limuzina lor a plecat.
M-am întors spre maşina mea, lîngă care aşteptau cele
două gărzi de corp. Unul din ei îmi deschise portiera cu
d e f e r e n ţă . Vocea liniştită a Pr e şe di n te lu i se auzi din

R.I.P. = Requiescat im pace (lat. în original) - Odihnească-se în pace (n.tr.).


spatele meu:
- Te duc eu în oraş.
M-am uitat la el.
- Avem multe lucruri de discutat, spuse el.
Am dat din cap şi le-am făcut semn gărzilor de corp să
plece. L-am urmat pe Preşedinte spre limuzina sa. Aceasta
era maşina sa proprie, neagră în întregime şi cu ferestre
întunecate la compartimentul pentru pasageri. L-am urmat
în maşină. Un tip în costum negru a închis portiera în urma
mea şi s-a urcat apoi în faţă, lîngă şofer. Automobilul o
porni încetişor.
Preşedintele a apăsat pe un buton şi geamul întunecat
dintre compartimentul pentru pasageri şi scaunele din faţă
s-a închis.
- Acum pu te m vorbi, spuse Preşed in tel e. Sîntem
izolaţi. Ei nu pot auzi ce vorbim.
M-am uitat la el fără să vorbesc.
Zîmbi, ochii săi albaştri încreţin'du-se.
- Dacă-ţi pot sp un e Jed, îmi poţi spune Jo hn. îmi
întinse mîna.
I-am luat-o. Era puternică şi sigură.
- Bine, John. Acum despre ce avem de vorbit?
- Mai întîi, vreau să-ţi spun că l-am respectat foarte
mult pe unchiul tău. A fost un om de onoare care nu şi-a
călcat niciodată cuvîntul.
- Mulţumesc, i-am spus.
- îmi pare rău p e n t r u in cidentul acela stupid din
biserică. Salvatore Anselmo este bătrîn şi nu-i în toate
minţile. De treizeci de ani tot spune c-o să-l o moare pe
unchiul tău dar n-a avut niciodată curajul să-ncerce. Acum
era prea tîrziu. Nu putea omorî un mort.
- Despre ce era vendetta aceasta? l-am întrebat.
- S - a întîmplat cu atîta vreme în urmă că nu cred că
cineva mai ştie sau îşi mai aminteşte.
- Ce-o să i se-ntîmple acum? am întrebat.
- Nimic, a spus el nepăsător. Probabil că-1 vor trimite la
spitalul de psihiatrie din Bellevue, mai întîi. Tulburarea
ordinii publice sau aşa ceva. Dar nimeni nu va depune
plîngere. O să-l trimită acasă, la familia lui.
- Sărmanul, am spus.
John se aplecă înainte şi deschise barul din spatele
scaunului din faţă.
- Am un scotch bun. Vrei să bei ceva cu mine?
Am dat din cap.
- Cu apă şi gheaţă.
A luat o sticlă de Glenlivet şi umplu pe jumătate două
pahare. Mai puse cuburi de gheaţă şi turnă apă din sticluţele
de Evian înşiruite în micul bar. Ne-am ridicat paharele.
- Noroc, a spus.
Am dat din cap şi-am sorbit din băutură. Era bună. Nici
nu-mi dădusem seama cîtă nevoie aveam de ea.
- Mulţumesc, i-am spus.
El zîmbi.
- A c u m să vorbim de afaceri. Mîine avocaţii te vor
informa că eşti * executorul testamentar al unchiului tău.
Succesiunea, cu excepţia cîtorva mici legate pentru mătuşa
ta şi familia ei, va fi plasată într-o fundaţie caritabilă. O
responsabilitate mare. Cam două sute milioane dolari.
Am tăcut. Ştiam că unchiul Rocco are foarte mulţi bani,
dar nu credeam că-s chiar aşa mulţi.
- U n c h i u l tău s-a gîndit să nu-ţi lase bani, mai întîi
pentru că eşti şi tu bogat şi apoi, ca executor testamentar,
vei obţine între cinci şi zece la sută din fondurile distribuite
prin fundaţie, potrivit hotărîrii judecătoreşti.
- Nu vreau nici un ban.
- U n c h i u l tău a spus că vei zice aşa, dar asta e legea,
interveni John.
M-am gîndit un moment.
16 H a r o 1 d -' R o b b i n s

- E-n regulă. Acum care-i rolul tău în toată povestea


asta?
- în ce priveşte averea lui - nici unul, mi-a răspuns el.
Acum cincisprezece ani, cînd unchiul tău s-a retras la
Atlantic City, s-a înţeles cu familia De Longo şi cu familia
Anastasia ca ei să-i dea Atlantic City ca teritoriul său. Asta
a fost cu mult înainte ca să se fi gîndit cineva la jocuri de
noroc pe-acolo. De atunci, toate sindicatele, ca şi alte
societăţi comerciale, au fost sub controlul unchiului tău.
Acum ei ar dori să preia această parte a afacerilor lui.
M-am uitat la el.
- E vorba de-o grămadă de bani, nu?
A dat din cap.
- Cît? am întrebat.
- Cincispr eze ce , d o uă z ec i de milioane pe an, mi-a
răspuns.
Am rămas tăcut.
John se uita la mine.
- Nu te interesează să preiei controlul?
- Nu, i-am răspuns. Nu mă interesează. Dar consider c-ar
trebui ca ei să contribuie cu ceva la Fundaţia unchiului
Rocco, dacă nu din alt motiv, atunci măcar din respect pentru
memoria lui. Din cîte înţeleg, unchiul Rocco a preluat
această afacere cînd Atlantic City nu era decît un orăşel
prăpădit, şi l-a ajutat să devină oraşul important de acum.
John zîmbi.
- Nu eşti prost. Dac-ai fi vrut să-i păstrezi afacerile, ai
fi fost mort într-un an.
- Probabil că-i aşa, i-am răspuns. D a ’ am afacerile mele
şi nu mă interesează cele ale unchiului Rocco. Cred însă că
ei ar trebui să doneze ceva pentru fundaţia lui.
- Cît? a întrebat John.
- Douăzeci de milioane de dolari ar fi corect, după mine.
- Zece milioane, se tocmi John.
- Cincisprezece şi ne-am înţeles.
- S-a făcut. Şi-a întins mîna. I-am strîns-o.
- Banii tre b ui e daţi înainte de a se deschide
succesiunea, am spus.
- înţeleg, mi-a răspuns el. Banii vor fi transferaţi mîine.
Umplu din nou paharele.
- S e m e n i foarte mult cu unchiul tău. Cum se face că
n-ai intrai în afacerile familiei?
- Tatălui meu nu i-au plăcut. Am avut cîte ceva de-a face
cu ele cînd eram tînăr şi mi-am dat seama că nu-s de mine.
- Ai fi putut să fii tu în locul meu, a spus.
Am clătinat din cap.
- în cazul acesta, unul din noi doi ar fi fost mort. Am
tăcut un moment şi apoi am dat din cap. Eram foarte tînăr
atunci, am spus, amintindu-mi cum am urcat pe Amazon cu
vărul meu Angelo, cu mulţi ani în urmă.
Cartea Intîi

EU
SI
9

ANGELO
1

JLranspiram prin toţi porii, deşi teoretic ar fi trebuit să fie


mai răcoare după-amiaza tîrziu. M-am şters cu prosopul
îmbibat cu apa caldă a Amazonului. Nu mi-a ajutat. Nimic
nu ajuta. Nu era nu mai căldura, era umiditatea. D a r
aceasta nici nu era umiditate, era pur şi simplu udătură. Şi
căldura! M-am întins pe bancheta de la pupă.
O luasem la labă. N-ar fi trebuit să-l ascult pe vărul meu
Angelo. Se-ntîmplase acum două luni, mai precis în iunie.
Stăteam în camera de pariuri a hotelului The Four Seasons
din New York, la una din mese. Do ar Angelo şi cu mine.
Tocmai'absolvisem Wharton School.*
- Nu trebuie să începi să munceşti chiar imediat, spuse

* Wharlon School of Business = Facultatea de Comerţ ‘'Wharton". din cadrul


Universităţii din Fennsylvania - una din cele mai prestigioase facultăţi de
profil din S.U.A. (n.tr.).
Angelo. Ai nevoie de o vacanţă, îţi trebuie o aventură.
- Rahat. Am primit oferte de la doi din cei mai buni
agenţi de bursă de pe Wall Street. Mă vor imediat.
- Cîl îţi oferă? mă întrebă el, terminîndu-şi vodca cu
gheaţă şi comandînd alta.
- Patruzeci de mii pe an pentru început.
- Un rahat, spuse Angelo. Atîta poţi obţine oricînd. Se
uită la mine. Ai nevoie rău de tot de bani?
- Nu, i-am răspuns. Ştia la fel de bine ca şi mine că lata
îmi lăsase peste un milion de dolari.
- Atunci de ce te grăbeşti aşa? Angelo se uită spre
colţul celălalt al camerei, la o fată. Asta da, clasă! spuse el,
admirativ.
M-am uitat la ea. Nu-1 înţelegeam. Era genul normal de
la Radcliffe* Păr şaten lung, ochelari mari care făceau ca
ochii să-i pară imenşi, fără sutien, sîni moi. N-am zis nimic.
El s-a întors către mine.
- Mă duc în America de Sud luna viitoare, îmi spuse.
Mi-ar plăcea să vii cu mine.
- Pentru ce dracu’? am întrebat.
- Smaralde. Valorează mai mult decît diamantele pe
piaţa de azi. Şi am o legătură ca să obţin o valiză întreagă
mai pe nimic.
- Ilegal? am întrebat.
- Desigur, ce naiba! Dar am aranjat totul. Transportul,
vama. Trecem ca-n brînză.
•rvNu-i genul meu, i-am spus: .
- Am p ut ea împă rţi do u ă milioane. Fără necazuri.
Familia mă acoperă. Acoperire totală.
- Tata a renunţat la asta' cu mulţi ani în urmă. Nu cred

* Radcliffe = Colegiul Radcliffe (pentru fete) este situat în oraşul Cambridge


din Stalul Massachusetts: împreună cu Harvard. formează ansamblul
Harvard College and Radcliffe College, unul din cele mai prestigioase centre
de învăţămînt superior din Statele Unite (n.tr.).
c-ar trebui să mă bag.
- Dar nu te bagi în nimic, a spus. Pur şi simplu mă
însoţeşti. Do ar eşti din familie. Pe oricine altcineva aş lua
ar putea încerca să-mi facă bucata. Se uită din nou la fata
aia. Crezi c-ar fi o treabă bună dacă i-aş trimite o sticlă de
Dom Perignon?
- Las-o baltă. Cunosc genul. Are curul rece.
- Păi asta-i ceea ce-mi place. Să le-ncălzeşti şi să le dai cu
cracii-n sus. Rîse. Se întoarse către mine. Serios, vii cu mine?
Am ezitat.
- Lasă-mă să mă mai gîndesc. Dar chiar în timp ce
spuneam asta, ştiam c-o să merg cu el. îngropatul cu nasul
în cărţi din ultimii ani nu prea era ideea mea despre o viaţă
mişto. Fusese o plictiseală îngrozitoare. La Wharton nu se
ivise nimic excitant. Nu ca-n Vietnam.
Taică-meu fusese supărat foc cînd mă-nrolasem. Aveam
abia nouăsprezece ani şi tocmai terminasem cei doi ani de
colegiu. I-am spus că m-ar fi recrutat oricum, chiar dacă nu
le-o luam înainte să mă-nrolez ca voluntar. Cel puţin în
felul acesta puteam să-mi aleg arma. Aşa credeam eu, dar
a rm a ta avea alte idei. N-aveau nevoie de o a m e n i la
propagandă. Erau deja destui care băgau pe gîtul presei tot
felul de rahaturi. Ceea ce vroiau ei erau cătane, şi asta
eram şi eu. Călana numărul 1. Tîmpitul tîmpiţilor.
Mi-am făcut în întregime cele patru luni de
antr en am en t de bază. Am sărit din avioane şi elicoptere,
am săpat gropi pîn-am ajuns să cred că întreaga Carolină
de Sud se va prăvăli în ocean. Apoi, direcţia Saigon. Trei
curve şi cinci milioane de unităţi de penicilină. Şaptezeci
de- pfunzi de a rm a m e n t : o puşcă a u to m a tă , un Colt
a u to m a ti c calibrul 45, o bazoo.ka neasamblată şi şase
grenade de mînă.
Am sărit în mijlocul nopţii, la patru ore depărtare de
Saigon. Noaptea era liniştită. Tăcută. Nici un sunet afară
de cele pe care le făceam noi, tîmplţii de cătane, cînd
ajungeam la sol. M-am ridicat şi m-am uitat după locotenent.
Nu era pe nicăieri. Tîmpitul din faţa mea s-a întors:
- Asta-i floare la ureche, a spus el. Nu-i nimeni pe-aici.
Apoi a pus piciorul pe o mină de cîmp şi şrapnelele m-au
izbit drept în faţă.
Ăsta a fost sfîrşitul carierei mele în armată. Patru luni
mai tîrziu, după ce-am ieşit din spital, unde-mi aranjaseră
faţa lăsîndu-mi doar două cicatrici mititele, cîte una pe
fiecare parte a bărbiei, am intrai în biroul lui taică-meu.
Stătea în spatele biroului său imens. Era un bărbat mic
de stat şi-şi iubea biroul ăsta mare. Privi spre mine.
- Eşti un erou, a spus, fără nici o expresie.
- N-am fost un erou, am spus. Am fost un dobitoc.
- Bine cel puţin că recunoşti. Ăsta-i primul pas. Se
ridică de la birou. Acum ce-ai de gînd să faci?
- Nu m-am gîndit.
- Cînd ai hotărît tu, te-ai dus la armată. Se uita la mine.
Acum e rîndul meu să hotărăsc.
N-am răspuns.
- Cînd mă voi prăpădi, vei fi bogat, a spus. Poate un
milion, p o a te mai mult. V r e a u să te duci la W h a rto n
School.
- D a ’ n-am notele cu care să pot intra acolo, am spus.
- Te-am băgat deja. O să-ncepi în se ptemb rie.
Mi-nchipui c-acolo ai să-nveţi să te ocupi de banii tăi.
- Nu-i nici o grabă, tată, am spus. O să mai trăieşti încă
mult timp.
- Nu se ştie niciodată, Şi eu am crezut că mama ta va
trăi o veşnicie.
Trecuseră şase ani de cînd murise mama, dar tata tot
mai suferea după eă.
- Cancerul mamei nu a fost din vina la, i-am spus. Nu
mai fi aşa de italian.
- Nu-s italian, sînt sicilian.
- Pentru mine-i acelaşi lucru.
- Asta să nu i-o spui lui unchiu-tău, a spus.
M-am uitat la el.
- Ce se-nlîmplă cu Naşul?
- E bine, mi-a răspuns tata. Cei de la F.B.I. n-au putut
să-l agate.
- E un tip, am spus.
- Da, mi-a răspuns tata dezaprobator. Cînd era tînăr,
lata se rupsese de familie. Nu era genul lui de viaţă. A
intrat în afaceri cu închirieri de maşini şi în curînd avea
treizeci de sucursale în ae ro p o r tu r i de pe tot cuprinsul
ţării. Nu era nici Hertz nici Avis*, dar nu era rău deloc.
Douăzeci de milioane brut pe an. Nu mai auzise nimic de la
frate-său de ani de zile, şi nici n-a primit vreun semn pînă a
murit mama. Atunci u n c h iu - m eu a trimis la flori de-a
umplut o cameră. Tata le-a aruncat pe toate. Mama era
evreică şi la înmormîntările evreieşti nu-s flori.
- Ş t i i cumva ce mai face Angelo? am întrebat. Angelo
era vărul meu primar, doar cu cîţiva ani mai mare ca mine.
- Am auzit că lucrează pentru laică-său.
- Se potriveşte, i-am spus. Băieţii italieni buni le
urmează taţilor în afaceri. M-am uitat la el. Vrei să-ţi
urmez în afaceri?
Tata a clătinat din cap.
- Nu, am de gînd să vînd totul.
- De ce? Eram surprins.
- Prea mulţi ani, mi-a spus. M-am gîndit c-aş putea
călători niţel. N-am văzul nimic din toată lumea asta şi am
de gînd să încep cu locul în care m-am născut. Sicilia.
- Iei şi vreo fală cu tine? am întrebat.
- Sînt prea bătrîn. Nici n-aş şti ce să fac cu ea.

* Hertz şi Avis = două din cele mai mari agenţii specializate în închirieri de
maşini, cu sucursale în toată lumea (n.lr.).
- Dac-o iei pe una cum trebuie, o să-ţi arate ea, i-am spus.
- Aşa se vorbeşte cu tatăl tău? m-a întrebat el indignat.

S-a-ntîmplat exact aşa. M-am dus la Wharlon şi tata şi-a


vîndul firma şi a plecat în Sicilia. Da r ceva n-a mers cum
trebuie. Pe serpentinele ce coborau de la Muntele Trapan
la Marsala, maşina lui a căzut în prăpastie.
Unchiu-meu m-a sunat înainte de a pleca în Sicilia ca să
aduc acasă trupul lui taică-meu.
- O să trimit două gărzi de corp cu tine.
- De ce? am întrebat. N-o să-mi facă nimeni nimic.
- N - a i cum să ştii, mi-a spus el apăsat. L-am iubit pe
tatăl tău. Poate că n-am avut aceleaşi păreri, dar asta nu
co ntează. Sîngele apă nu se face. Şi apoi, am auzit că
cineva a meşterit frînele de la maşina lui taică-tu.
Am rămas tăcut cîteva momente.
- De ce? Toată lumea ştie că era curat.
- A s t a nu-nseamnă nimic în Sicilia. Ei habar n-au de
chestiile astea, tot ceea ce ştiu este că era din familie; din
familia mea. Nu vreau să pună mîna pe tine. Aşa c-o să iei
două gărzi de corp.
- Nici gînd, i-am spus. Pot să-mi port şi singur de grijă.
Măcar atîta am învăţat în armată.
- Ba ai învăţat cum să te faci bucăţele.
- Asta a fost altceva.
- Bine, a spus. D a ’ măcar îl laşi pe Angelo să vină cu tine?
- Dacă eu sînt în pericol, am spus, atunci el e şi mai şi.
- D a r el ştie cum e jocul, şi-n afară de asta vorbeşte
siciliana. Şi, oricum, el vrea să meargă cu tine. Şi el l-a iubit
pe tatăl tău.
- Bine, am spus. Apoi am întrebat: Angelo face vreo
afacere pe-acolo?
Unchiul meu minţea:
- Bine-nţeles că nu.
M-am gîndit niţel. De fapt nu conta.
- Bine, am spus. Plecăm împreună.
Unchiul meu era mai şmech er decît mine. N-aveam
nevoie de nici o gardă de corp. Angelo avea întotdeauna
lîrjgă el patru indivizi cu subţiorile umflate de arme pe sub
haine şi, cum el era tot timpul cu mine, aveam amîndoi
gardă de corp. N-am avut nici un necaz în Sicilia. Scurta
slujbă f un er a ră ţinută în biserica de la Marsala a fost
liniştită, do a r cu cîţiva o a m e n i prezenţi, din care nu
cunoşteam pe nici unul, deşi se părea că eram rude. Le-am
primit condoleanţele şi îmbrăţişările şi apoi coşciugul a fost
dus cu dricul pînă la Palermo, de unde a fost transportat cu
avionul la New York. Dorinţa tatălui meu fusese să fie
înmormîniat lîngă mama. Aşa s-a făcut.

O săptămînă mai tîrziu eram în cimitir, în timp ce sicriul era


pus în pămînt. Am aruncat în tăcere un pumn de ţărînă
peste sicriu şi m-am întors. Unchiul meu şi Angelo m-au
urmat.
- Tatăl tău a fost un om bun, a spus apăsat unchiul meu.
- Da.
- Ce-o să faci acum? m-a întrebat.
- O să termin şcoala. O să-mi iau diploma în
administrarea afacerilor în iunie.
- Şi-apoi ce-o să faci? mra întrebat unchiul meu. .
- îmi iau o slujbă, am răspuns.
Unchiul meu tăcea. Angelo s-a uitat la mine.
- Eşti un dobi toc, mi-a spus. Avem o grămadă de
afaceri unde te-ai putea băga.
- Afaceri legale, a adăugat unchiul meu.
- T a t a vroia să-mi croiesc singur un drum, am spus. Vă
mulţumesc însă pentru ofertă.
- Eşti exact ca taică-tu, a mormăit unchiul meu.
Am izbucnit în rîs.;
- Exact. Aşa cum Angelo e exact ca tine. Cum e tatăl,
aşa-i şi fiul.
Unchiul meu mă îmbrăţişă.
- Eşti familia mea. Te iubesc.
- Ş i eu te iubesc, am spus şi l-am urmărit cu privirea
cum se îndrepta spre maşina lui, după care m-am întors
spre Angelo. D a ’ tu ce planuri ai?
- Am o înlîlnire în oraş, mi-a spus, făcînd un gest către
limuzină. Aş veni cu tine dacă nu te deranjează.
- E-n regulă. Am stal tăcuţi în timp ce limuzina ne
ducea înap oi spre M a n h a t t a n . Abia cînd am ajuns în
Midtown Tunnel am vorbii.
- V r e a u să-ţi mulţumesc c-ai venit în Sicilia cu mine.
Nu-mi dă d u s em seama atun ci, dar aveam nevoie de
sprijinul tău. Mulţumesc.
- N-ai de ce, a spus. Eşti din familie.
Am dat din cap fără să vorbesc.
- Tata a vorbit serios, a spus. I-ar plăcea să fii cu noi.
- Mulţumesc. Vă sînt recunoscător, dar nu-i de mine.
- E-n regulă, zîmbi Angelo. întotdeauna am fost curios,
de ce şi-a schimbai tatăl tău numele din Di Stefano în
Slevens?
- E r a suficient de diferit de numele de familie, i-am
răspuns.
- Dar bine, Slevens este un nume irlandez; nu pricep.
- Tata mi-a explicat: toţi italienii îşi schimbă numele cu
nume irlandeze, atunci cînd fac asta.
- D a ’ numele tău nu-i irlandez.
- A fost ideea lui taică-meu. Vroia să fiu cît mai
american cu putinţă, am rîs eu.
Limuzina a ieşit din tunel. E î s e uită pe geam.
- Lasă-mă la intersecţia dintre Park şi A Cincea.
- E-n regulă.
- Vrei să cinăm împreună diseară? Am cîteva puicuţe
a-nlîia.
- D i s e a r ă îmi fac bagajele. Mîine mă duc la şcoală.
Oricum, îţi mulţumesc.
- Termini în iunie? m-a întrebat el.
-Da.
- O să iau legătura cu tine, mi-a spus.
Şi-a făcut-o. înainte să mă dezmeticesc, transpiram pe
puntea unui prăpădit de vas pe Amazon, în timp ce el era
jos în cabină, regulînd o peruviancă nebună şi mişto, pe
care o angajase la Lifna ca translatoare.
Mă uitam în sus la soarele care strălucea printre copacii
aplec aţi de a su pr a rîului. Eram ud fleaşcă de atîta
transpiraţie. Mi-am luat o ţigară. Angelo trebuie că era un
bărbat mai bun ca mine dacă putea să reguleze pe o astfel
de căldură.
2

D e pe bancheta de la pupa vasului, urmăream cu privirea


o maimuţă, care se mişca plină de siguranţă prin verdeaţa
densă de pe mal. Se balansa cu graţie de la o cracă la alta.
La un moment dat s-a oprit, stînd pe vine. Mă privi fix. Ştia
că sînt un amator. A dispărut cu repeziciune cînd şi-a făcut
intrarea Angelo, venind din cabină. Era gol, cu excepţia
chiloţilor, iar părul de pe piept, de pe umeri şi de pe spate
îi era lipit de transpiraţie. Luă o sticlă de bere şi trase un
gîl. O aruncă dezgustat peste bord.
- Ce porcărie, spuse.
- Nu e gheaţă, i-am răspuns, uitîndu-mă kt el.
- La naiba, spuse, prăvălindu-se lîngă mine pe
banchetă. Curva asta m-a terminal, mai spuse, cu uimire.
Am zîmbit şi am mai luat o sticlă de bere.
- De ce rîzi? a întrebat el supărat.
- Nu rîdeam, i-am răspuns.
- Nu-mi vine să cred!
- E obişnuită cu căldura. Tu nu, i-am spus.
- Ai o ţigară? mă întrebă.
I-am dat pachetul, uitîndu-mă cum îşi aprinde o ţigară.
- Cînd plecăm de aici? l-am întrebat.
- Mîine dimineaţă. Ar trebui să încărcăm totul pînă pe
la ora zece, după care plecăm.
- C r e d e a m că venim după smaralde, i-am splUs. Iar
acuma stăm pe două tone de frunze de coca.
- Co lu m b ie ni i nu vor bani, vor coca. Noi le dăm
frunzele şi ei ne dau smaraldele.
L-am privit drept în ochi.
- Spui căcat. Acuma că-s băgat în asta, de ce nu-mi spui
care-i treaba cu adevărat!
- N-o să-ţi placă, mi-a răspuns, uiiîndu--mi-se şi el în ochi.
- încearcă.
- E vorba de difer enţ a dintre două milioane şi
douăzeci.
- Cum adică?
Nu mi-a răspuns.
- Deci n-a fost deloc vorba de smaralde, l-am acuzat eu.
îşi clătină capul.
- Eşti din familie, mi-a spus. Singurul în care pot avea
încredere.
- Taică-tu ştia de asta?
- N - a vrut să vii. A fost ideea mea. îşi aruncă ţigara
peste bord. Sfîrîi cînd atinse a pai Şi oriouin îmi' erai
îndatorat pentru Siciîia'.
- Nu s-a-ntîmplat nimic acolo, i-am spus.
- Pentru că am fost eu acolo. Aveam patru oameni care
să ne acopere. Singur, ai fi fost lichidat.
Am tăcut. Nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Poate că n-o
să ştiu niciodată. Da r asta se terminase.
- Acum ce facem?
- Coborîm pe rîu pînă Ia Iquitos. Acolo am un avion
DC3 care ne duce în Panama. De-acolo, un Cessna Twin ne
duce la Miami, unde lăsăm marfa. Avem rezervări pe linia
Eastern pentru New York.
Am clătinat din cap.
- Am fost cu adevărat un dobitoc;
- N-o s-o spun niciodată, nimănui, rînji el. Do ar sîntem
în familie.
- îi cunoşti pe cei cu care trebuie să ne-ntîlnim? l-am
întrebat.
- Nu personal, mi-a răspuns.
- Atunci cum o să-i găseşti? l-am întrebat.
- O să ne găsească ei. Totul e aranjat. Vameşii au fost
plătiţi prin Miami.
- Vreau să ies din combinaţie, i-am spus, scuturînd din
cap. Nu e genul meu.
- N u poţi, acum. Toate zborurile c h a rt e r au fost
r ez e r va te pe n u m el e tău. A treb uit să p r o c e d e z aşa.
Numele meu e pe prea multe liste.
- Nu-mi place. Prea multe pot să meargă prost. Putem
fi atacaţi şi luaţi ostaleci, putem fi şi omorîţi. Toate astea
mă fac Să fiu nervos.
Angelo mă privi, apoi se duse în cabină. Reveni după
cîteva clipe şi-mi puse în mînă un Colt automatic.
- Asta-i o asigurare, îmi spuse. Ştii cum să-l foloseşti?
- Am avut unul de-ăsla în Vietnam.
- Dacă cineva ţi se pare suspect, lichidează-1.
I-am dat arma înapoi.
- Nu, am spus.
- Bine. Puse arma pe banchetă lîngă mine. Mă duc să
fac o baie, strigă şi plonjă în apă în spatele vasului.
Alma urcă din cabină în timp ce el plonja. Bluza de
bumbac a lui Angelo o acoperea pînă pe şolduri. Se uită la
armă, apoi la mine.
- De ce-a adus o armă? Vocea ei avea doar un foarte
slab accent spaniol.
- A vrut să mi-o'dea, i-am răspuns.
Era o fată drăguţă, dar pe faţă i se citea îngrijorarea.
- Se aşteaptă la ceva necazuri?
- Nu, i-am răspuns. M-am uitat la el, înotînd în rîu.
Cum e apa? i‘-am strigat.
- Formidabilă, îmi strigă el. Hai şi tu.
- Nu, mulţumesc.
O chemă şi pe Alma.
- Hai vino, puişor. Apa-i minunată.
Ea ezită, mă privi, apoi îşi scoase bluza pe care-o
aruncă pe punte şi-mi poză.
- îţi place? mă întrebă, aţîţătoare.
- Eşti o curvă, i-am răspuns, rîzînd.
- Şi tu eşti homo.
- Nu eşti gagica mea, i-am spus.
- Dar nici măcar nu te uiţi.
- Am regulile mele, i-am spus şi mi-am luat o altă ţigară.
Plonjă în apă. Dispăru de Ia suprafaţă şi apăru în faţa
lui Angelo, cam la 20 de iarzi de vas. îl prinse şi îl împinse
sub apă.
- N e b u n i , se auzi vocea masivului căpitan peruvian în
spatele meu.
M-am uitat la el.
- Spune-lc p rie te n ilo r tăi să urce înap o i pe vas,
interveni el înjr-o engleză opintită. Nu-s în siguranţă. Ceva
în vocea lui îmi arătă că vorbea serios.
- A n g e l o ! am strigat. Capilano vrea să veniţi înapoi
pe vas.
- De ce dr ac u’?
- Spune că-i periculos.
- Rahat, rîse el. Apa e calmă, şi se în toa rse în apă
căutînd fata. Curvo! încetează să mai m-apuci de ouă.
- D a ’ nu-s lîngâ line, îi răspunse ea de la o depărtare de
cam cinci iarzi*.
- Dumnezeule! strigă Angelo, apoi urlă de durere. Ce
dracu’ se-ntîmplă? Se zvîrcoli în apă, încercînd să înoate
spre vas.
- Peştii piranhal strigă unul din mateloţi, luînd o cange
şi îndreptînd-o spre apă.
Alma începu să înoate înapoi spre vas.
- Mă urmăresc! urlă ea. Se prinse de capătul cangei şi
matelotul o trase către noi, apoi o ridică pe vas. Picioarele
îi erau punctate de mici muşcături din care începuse deja să
curgă sîngele.
Marinarul o lăsă întinsă pe punte şi încercă să-l ajungă
pe Angelo cu cangea. M-am uitat la el. Angelo încă se mai
zvîrcolea şi urla, dar se îndrepta mult mai încet spre noi.
Am luat cangea de la marinar şi m-am prins de mîna lui ca
să mă pol apleca mai mult înspre Angelo.
- Prinde-te de cange, Angelo! am urlat.
Co ntinuînd să urle de d ur ere el se întinse şi prinse
cangea. Marinarul şi cu mine l-am tras din greu spre vas;
apoi marinarul îl prinse de subţiori şi-l urcă pe punte.
Văzusem lucruri îngrozitoare în Nam** dar niciodată
ceva asemănător. Piciorul drept îi era mîncat pînă aproape
de os, carnea de pe cel stîng îi atîrna în fîşii, prinse încă pe
os. Angelo se uita la mine fix, cu ochii înceţoşaţi de durere
şi spaimă. Se privi. Nu putu scoate nici un cuvînt, doar un
sunet între geamăt şi urlet. Vintrele îi erau o amestecătură
de carne sfîşiată şi sînge, penisul şi testicolele dispărute. îşi
întoarse capul către mine şi încercă din nou să vorbească,
dar nici un cuvînt nu-i ieşi din gură.
- Va muri, spuse căpitanul fără nici o emoţie. Am mai

* 1 iard = 0,914 m fn.tr.).


** Nam = prescurtare uzuală pentru Vietnam (n.tr.).
văzut aşa ceva. Va trece o oră, poate două, dar va muri.
- Nu putem face nimic?
Căpitanul clătină din cap.
- Omoară-1, spuse el impasibil. Sau lasă-1 să moară
singur, în chinuri.
M-am întors către Angelo. îmi vorbea cu ochii. Ştia ce
spusese căpitanul. Reuşi să spună un cuvînt “Familia”.
Ştiam ce vrea să spună. M-am întors către banchetă şi
am luat pistolul în mînă. Cu arma ţinută în continuare la
spate, i-am tras piedica, cu o singură mînă. Ap oi l-am
să rutai pe frunte. “ Familia” , i-am spus şi i-am acoperit
ochii cu mîna. Apoi am apăsat pe trăgaci.
M-am ridicai î nce t în picioare şi m-am uitat la el.
Ang el o dispăruse. Şi o part e din mine dispăruse, de
asemenea. Dar o altă parte se născuse. Familia.
- Ce-o să facem cu el? întrebă căpitanul.
Pentru prima dată am realizat că ceilalţi doi marinari
stăteau lîngă noi.
- N - a v e m ce face, am spus, arătînd spre m arginea
vasului.
- Ceasul, spuse căpitanul, arătînd Rolexul de pe mîna
lui Angelo.
- Dă-mi-1, am spus. Ştiam că unchiul meu va dori să-l
aibă. M-am întors către fata întinsă pe punte; avea ochii
holbaţi de frică. Am auzit un plescăit, cînd t r u p u l lui
Angelo a atins apa. M-am oprit un moment, după care am
întrebat-o:
- Cum te simţi?
Era speriată.
- N-ai de gînd să mă omori, nu-i aşa?
Atunci mi-am dat seama că încă mai ţineam arma în
mînă. I-am tras piedica şi mi-am băgat-o în centură.
- Nu, am spus.
M-am întors către căpitan.
- Ce putem face pentru ea?
Căpitanul îngenunche lingă ea.
- N - a r e prea multe muşcături. Piranhas-ii erau prea
ocupaţi cu vărul dumitale. O s-o înfăşurăm în cîteva frunze
umede de coca, asta-i va opri durerile şi o să se vindece.
- Du-o jos în cabină şi îngrijeşte-o. Apoi vino la mine.
- Si, senor, îmi răspunse căpitanul.
Am privii cum o ridică în braţe şi coboară cu ea în
cabină, unul dintre marinari urmîndu-1 cu un braţ de frunze
de coca. M-am aşezai din nou pe bancheta de la pupă.
Cîteva minute mai tîrziu, căpitanul urcă pe punte.
- M a ri na ru l meu o îngrijeşte. Ce pot face p e nt r u
dumneata?
M-am uitat sus spre el.
- Ai o sticlă de whisky?
- Am nişte rom, spuse el.
- Adu-mi-1. Am nevoie de-o băutură.
S u b punte nu era decît o singură cabină, mare. O perdea
atîrnâ la mijlocul ei, separînd cuşeta mea de cuşeta mai
mare pe care Angelo şi Alma o împărţiseră. Cu toată
jumătatea de sticlă de rom pe care o înghiţisem, nu eram
beat, nici măcar puţintel ameţit. Pe rd ea u a era trasă la
p e re te acuma, şi m-am uitat la Alma cum zăcea în pat.
Părea că doarme, cu ochii închişi. O uşoară respiraţie îi
deschidea buzele.
Am traversat cabina şi m-am oprit lîngă patul ei. I-am
atins fruntea cu palma. N-avea temperatură. Ochii i s-au
deschis.
- Cum te simţi? am întrebat-o.
- Amorţită, mi-a răspuns. Nu-mi simt deloc picioarele.
- Frunzele de coca, asta e. Aşa mi-a spus căpitanul. E
cocaină naturală, un calmant adevărat. A spus că n-ai decît
nişte crestături, şi c-o să te faci bine într-o zi sau două.
- Mă simt greoaie.
- Ţ i - a dat nişte ceai din frunze de coca. Ca să te poţi
odihni.
Ea a dat din cap. Apoi a început să plîngă.
- îmi pare rău pentru vărul tău.
Am tăcut.
- îmi plăcea. Era nebun, dar drăguţ.
- Da, am spus.
- Ce-o să faci acum?
- O să continui, presupun. N-am altceva de făcut.
S-a uitat în ochii mei.
- Nu plîngi.
- Plînsul nu ajută. El s-a dus. S-a terminat. M-am întors
şi m-am îndreptat către cuşeta mea. De ce nu-ncerci să
dormi? O să te simţi mai bine dimineaţa.
- Mi-e teamă c-o să am coşmaruri.
- Să nu-ţi fie frică. Sînt aici.
A dat uşor din cap şi şi-a închis ochii. în curînd i-am
auzit respiraţia uşoară, după ce-a adormit. Am scos geanta
diplomat pe care Angelo o pusese sub cuşeta mea. Era
încuiată. Am găsit cheia în buzunarul unul pantalon pe
care-1 aruncase pe un scaun.
Servieta era plină de pachete de bancă cu bancnote de
o sută de dolari. Le-am verificat repede. O sută de mii de
dolari. Pe interiorul capacului era o notă bătută la maşină:
Pucallpa - Iquitos Vas 10 m
Iquitos - Medellîn DC3 20 m
Medellîn - Panama DC3 20 m
Panama - Miami Cessna 35 m
M-am uitat la bani. Angelo pregătise totul. Nu era aşa
de nebun pe cît pretindea. Am luat un pachet de zece mii
de dolari şi am închis servieta. Am pus-o sub cuşetă şi am
deschis valiza lui Angelo, care era sprijinită de un perete.
Sub haine mai erau un pistol şi zece încărcătoare. Am
împins arma şi încărcătoarele sub cuşeta mea, alături de
servietă, apo i am închis valiza şi am pus-o din nou la
perete.
M-am întins pe cuşetă şi mi-am pus mîinile sub cap, pe
pernă. Mă uitam în tavan - şi deodată m-a izbit. Angelo se
dusese. Şi fie că-mi plăcea, fie că nu, trebuia să-i continui
planul. Şi, mai rău decît atît, cînd terminam totul, trebuia
să-i spun tatălui său c-a murit. Şi tot ce puteam să-i dau de
la fiul său era un ceas Rolex de aur. N-o să fie uşor. Angelo
era lumina ochilor lui taică-su. Am aţipit.
Am deschis ochii auzind nişte paşi uşori alergînd pe
pu nt e d e a s u p r a capu lui meu şi ş oa p te le uşoare a doi
bărbaţi. M-am dat jos din pat încetişor şi m-am strecurat pe
punte, cu arma în mînă. Căpitanul vorbea cu un alt bărbat
la pupa vasului. I-am privii tăcut. Străinul a făcut un semn
cu mîna şi încă doi oameni au urcat pe vas în spatele lui,
s-au aplecat deasupra tambuchiului de la magazie şi, luînd
două baloturi de frunze de coca, se pregăteau să plece cu ele.
Am tras piedica pistolului şi, ocolind intrarea la cabină,
m-am îndreptat spre ei.
- Ce se-ntîmplă aici? am întrebat.
Străinii în ce ta ră vorba, uitîndu-se la mine. M-am
adresat căpitanului:
- Ce naiba se-ntîmplă aici?
- Senor spune că înţelegerea e anulată. N-a primit banii
pe care vărul dumitale trebuia să-i dea.
Căpitanul era foarte nervos.
- S p u n e - i că eu ştiu deja că banii au fost plătiţi. Dacă
n-ar fi fost aşa, baloturile de coca n-ar fi la bord, am spus.
Căpitanul vorbi grăbit. Omul replică în spaniolă, apoi
căpitanul se întoarse spre mine.
- Nurna’ o parte din bani. Mai trebuiau plătiţi o mie de
dolari cînd se livra toată cantitatea de coca.
- Spune-i că va primi banii aşa cum s-a convenit cînd va
livra restul de coca.
Străinul m-a înţeles, l-a vorbit repede căpitanului şi
acesta îmi traduse.
- Spune că e doar un fermier şi c-a muncit din greu
pentru recoltă şi nu vrea să i se fure munca.
M-am uitat la căpitan.
- Cît te plăteşte pentru minciunile astea?
- N a d a , senor. Nimic, a spus că pi ta nu l nervos. Pe
onoarea familiei mele, vă spun adevărul.
M-am uitat la el un moment, apoi la străin.
- Spune-i fiului ăsta de căţea s-o şteargă de pe vas sau îl
omor. Poate să vină mîine cu restul de coca şi-o să-i plătim
atunci ce i se datorează.
Căpitanul vorbi repede. Străinul se uită la mine, apoi
dădu din cap. îi vorbi căpitanului şi dădu din nou din cap.
- Se va întoarce mîine dimineaţă, spuse căpitanul.
Am mişcat arma.
- Să se care de-aici.
Străinul şi cei doi oameni ai săi se-mbulziră să coboare
de pe vas. I-am urmărit dispărînd p rintre copacii care
înconjurau laguna. M-am întors către căpitan:
- Cum de-a aflat că vărul meu e mort?
- Ne urmăresc. Tot timpul ne urmăresc, mi-a spus.
- De ce i-ai dat voie să se urce la bord să ia coca?
- Este un indian mestizo. Foarte periculos. M-ar fi
omorît dacă nu l-aş fi lăsat să urce la bord.
- înţeleg, am spus, gîndindu-mă niţel. înseamnă că va
veni mîine să ne omoare.
Căpitanul tăcea.
- Do ar dacă mîine nu mai sîntem aici, am spus.
Căpitanul mă privi.
- Sînt ascunşi în copaci şi ne urmăresc, a spus. O s-audă
motorul dacă încercăm să plecăm.
- A t u n c i n-o să pornim motorul. Utilizăm căngile. Aici
rîul nu este prea adînc, aşa că putem să-mpingem vasul
pînă intrăm pe firul apei ca să ne împingă c u ren tu l
suficient de departe; apoi putem porni motorul.
Căpitanul se uita la mine, cu o privire plină de respect.
- Te pricepi la astfel de lucruri?
- D i n Vietnam. Am făcut-o de multe ori. Minţeam.
Auzisem doar de aşa ceva. Şi nici măcar nu crezusem că se
poate întîmpla cu adevărat, pînă acum.
- S i , sefior. Cînd pornim?
- Dă-le timp vreo oră, ca să adoarmă, am spus. Pe urmă
plecăm.
- Şi dacă vin după noi?
- Ai arme? am întrebat.
- D ouă pistoale, două puşti, mi-a răspuns.
- îi om orîm. Adu armele pe pu n te şi p reg ăt eşt e-ţ i
oamenii să fie gata de plecare.
A dat din cap şi s-a îndreptat spre cabina lui.
M-am întors în cabina mea, am luat şi celălalt pistol, pe
care mi l-am băgat în centură alături de cel pe care-1 aveam
deja. Mi-am băgat repede în buzunare cîteva încărcătoare.
Vocea Almei se auzi din colţul celălalt al cabinei.
- Ce se-ntîmplă?
- O ştergem de-aici, i-am răspuns.
Se ridică în pat.
- Da r trebuia să mai luăm zece baloturi de frunze mîine
dimineaţă.
- Nu mai aşteptăm. Fermierul a fost deja la bord. Vroia
să-şi ia toată coca înapoi. Spunea că Angelo nu i-a plătit.
- N u - i adevărat. L-am văzut cînd i-a dat banii, în faţa
căpitanului.
- Căpitanul a văzut asta?
Ea a dat din cap:
- Păi căpitanul a aranjat totul. El a vorbit cu fermierul,
pe limba lui.
Avusesem dreptate, aşadar. Căpitanul făcuse deja tîrgul.
- Cît facem, pînă la Iquitos?
- Cinci, şase zile. Trebuie să ajungem acolo unde rîul
Uyacali se varsă în Amazon.
- E-n regulă, am spus.
- O s-avem necazuri?
- Habar n-am.
Se uită la mine.
- Te pot ajuta. Ştiu să folosesc o armă. S-a dat jos din pat.
I-am dat unul din pistoalele lui Angelo.
- Ţine-1, i-am spus. Nu cred c-o s-avem necazuri în
noaptea asta, dar dacă se-ntîmplă ceva, îţi dau un semnal.
Continua să mă privească.
- Eşti îngrijorat de ceva, nu-i aşa?
- N u de indienii mestizo. E vorba de căpitan. N-am
î n cr e d er e în el. Er a gata să-i lase pe ăia să ia înapoi
baloturile fără măcar să mă anunţe. Şi, dintr-o dată, mi-am
amintit. Pe căpitanu’ ăsta l-am întîlnit la tîrgul de la Tingo
Maria, nu-i aşa?
- Aşa-i, mi-a răspuns. Tingo Maria este principala sursă
de coca şi marijuana. C ăp ita nu l a aran jat cu indianul
mestizo să aducă coca pe drumul peste munte, la Pucallpa.
Acelaşi drum pe care-am venit şi noi.
- Şi tot căpitanul ne-a convins să mulăm vasul zece
kilometri mai jos de docurile din Pucallpa. Totul începea să
se lege. Ne-a zis că-i mai sigur aşa, că n-o să ne găsească
poliţia.
- Da. Nu m-am gîndit înainte, dar mestizo a venit direct
la noi. Căpitanul aranjase totul încă de la Tingo Maria.
- E-n regulă, am spus. Tu stai aici. Am senzaţia că n-o
să mai avem necazuri acuma. Dacă mai încearcă ceva, asta
o să fie mai jos pe rîu, cînd o să creadă că ne simţim în
siguranţă.
- Va trebui să stai cu ochii pe el, mi-a spus.
- Aşa o să fac. M-am întins peste patul ei, pînă la locul
în care Angelo îşi ţinea trusa de călătorie. Am deschis-o
şi-am scos un flacon de coca. Am tras repede în nas. Am
simţit cum mi se limpezeşte capul şi mi se cască ochii.
Acum o să fiu treaz.
- O să fii drogat tun.
- Am eu grijă de asta, i-am spus şi m-am urcat pe punte.
Căpitanul şi cei doi marinari mă aşteptau. îmi arătă cu
mîna armele puse pe un raft în faţa timonei. Am dat din cap.
- A c u m ridicaţi pa sarela, am spus. Cu grijă, să nu
se-audă nici un zgomot.
Că p i ta n u l a făcut un semn către marinari. Au tras
pasarela cu repeziciune, fără nici un zgomot. Apoi au luat
căngile şi au început să împingă vasul ca să ieşim din lagună
în firul apei, în timp ce căpitanul ţinea cîrma. Am simţii
curentul împingînd vasul. Părea puternic şi-am începui să
alunecăm la vale cu repeziciune.
Căpitanul se întoarse spre mine.
- Să pornesc motorul acum? m-a întrebat.
- încă nu, i-am spus. Peste un sfert de oră.
- Curentul e puternic. Nu ştiu dacă pot să ţin direcţia.
- Pu n e - ţi oam en ii la pupă, cu căngile. Aşa o să
m enţ ine m direcţia cîl trebuie. M-am uitat înapoi, spre
lagună. Nici o mişcare. Continuăm, i-am spus.
Căpitanul a ridicat o mînă şi unul dintre marinari i-a
luat locul la timonă. Căpitanul l-a ocolit şi-a coborît prin
tambuc hi în sala motorului. Cincisprezece minute mai
tîrziu am auzit m oto ru l pornind, şi vasul prinse viteză.
M-am uitat la marinarul care ţinea roata. S-a întors să se
uite la mine. Greşeală. Cînd ţii aşa ceva în mînă, fie că eşti
în maşină sau pe un vas, îţi ţii întotdeauna ochii aţintiţi
înainte.
M-am răsucit, privind înapoi. C ă pi ta n u l ieşise din
tambuchi, cu o puşcă aţintită asupra mea. Apro ap e c-am
putut să-i văd figura surprinsă, cînd pistolul l-a împroşcat
cu furie cu gloanţe. Mîinile i se desti ns eră încet şi se
prăbuşi în apă.
Am în d r e p t a t pistolul către mari nari şi le-am făcut
semn către timonă. Alma a urcat din cabină cu pistolul în
mînă.
- Ce s-a-ntîmplat? mi-a strigat ea.
- Tocmai l-am pierdut pe căpitan, i-am spus.
Ea m-a privit fix.
- întreabă pe marinarul ăla dacă poate duce vasul la
Iquitos, i-am spus. Spune-i că, dacă reuşeşte, primeşte o
mie de dolari; dacă nu, o să înoate alături de căpitan.
Vorbi repede cu marinarul. Cel de-al doilea marinar
veni şi el la timonă şi-i vorbi. Alma se întoarse către mine.
- Sp un e că şi ei sînt căpitani. Şi că dacă fac ce le
spunem, ar trebui amîndoi să ia banii.
- Pot să şi-i împartă, am spus. O să le dau şi vasul.
Le vorbi din nou. Cei doi se uitară unul la altul, apoi
dădură din cap. îi spuseră ceva şi ea îmi traduse.
- Vor să ştie dac-o să le dai şi hîrtiile vasului.
- O să le aibă.
Le vorbi din nou, apoi se întoarse către mine după ce-i
ascultă.
- Vor să ştii că ei nu sînt banditos, cum era căpitanul,
sînt oameni cinstiţi şi vor să-şi facă meseria.
- E-n regulă, am spus şi-am dat mîna cu ei. S-a făcut.
îmi rînjiră.
- S-a făcut, spuseră.
4

M -am chiorît în farfurie. Orez şi fasole, acoperite cu un


sos maroniu de roşii, care-ţi făcea greaţă, şi o grămadă de
ulei. Mi-era de-ajuns. Zi şi noapte. Trecuseră patru nopţi
de cînd plecasem din Pucallpa. Orez şi fasole. Orez şi nişte
peşte galben plin de grăsime. Orez şi carne din conserve,
care făcea viermi de cum o deschideai. îmi simţeam
stomacul fie explodînd de gaze, fie întors pe dos, cu o
senzaţie de vomă pe care n-o puteam suprima.
M-am uitat la Alma.
- Cum poţi să te descurci cu asta?
- B e a mai multă bere, mi-a spus ea, simplu. N-avem
de ales.
Am deschis o sticlă de bere şi-am dat-o pe gît jumătate.
- Sînt ceva restaur ante în Iquitos?
- Iquitos e un oraş mare, mi-a spus. Hai, relaxează-te,
mîine o să fim acolo.
Am a rătat spre farfurie.
- Aruncă rahatul ăsta peste bord.
- B a o să mănînci, mi-a spus cu fermitate. Nu mănînci
destul. Arăţi de parc-ai fi slăbit deja vreo trei kilograme.
- Mă simt bine.
- O să ai nevoie de toate forţele. Nu putem şti ce-o
s-avem de-nfruntat mîine. Am avut noroc pînă acum, dar tu
eşti ca un pui pierdut în pădure. Nici nu ştii ce se mai poate
înlîmpla. Angelo nu ţi-a spus nimic.
Am luat o lingură plină cu orez şi-am înghiţit-o. Apoi
imediat un gît de bere. Deşi caldă, mi-a tăiat gustul de
grăsime din gură. M-am uitat la ea.
- Ţi-a zis ceva despre Iquitos?
- D o a r că urma să se-ntîlnească cu un tip cu barbă
roşie, care ne va aştepta pe chei cînd sosim.
- A mai zis si» altceva?
A clătinat din cap.
- Angelo nu prea vorbea despre afacerile lui.
Eram de acord. Angel o nu v or bea cu nimeni. Nici
măcar cu mine nu vorbise.
- Iquitos are vreun aeroport?
- Da. Iquitos e cel deral doilea mare oraş din Peru, dar
singurul mod de-a ajunge acolo este fie cu vasul în sus pe
Amazon, fie cu avionul peste munţi. Munţii-s prea înalţi
pentru a putea fi trecuţi altfel.
- Păi cum de-a ajuns aşa mare oraşul ăla? am întrebat.
- Ani în urmă era centrul plantaţiilor de cauciuc şi era
foarte im p o r ta n t , pînă au băgat arborii de cauciuc în
Malayezia. Cînd s-a pierdut această afacere, oraşul abia a
reuşit să supravieţuiască din produsele proprii, pînă s-a
de sc op e rii ţiţeiul. A cu m el po ate fi t ra n s p o rt a t în
petroliere pe Amazon pînă la ocean.
- E un port mare?
- N-am fost niciodată acolo, mi-a răspuns. D a ’ cred că
trebuie să fie destul de mare, cu toate vasele astea care vin
din Brazilia şi traversează oceanul.
Tocmai vroiam să mai iau o lingură de orez cînd am
auzit motorul oprindu-se şi vasul începu să se legene încet
pe apă. Mi-am luat puşca şi am urcat, cu Alma în spatele
meu. I-am văzut pe cei doi marinari la proră, aruncînd
ancora, funia cea lungă alunecînd în apă după ea. Am ajuns
în spatele lor.
- întrebă-i ce fac, i-am spus Almei.
Ea le vorbi repede în spaniolă. Marinarii se uitară la
noi, nervoşi, amîndoi vorbind în acelaşi timp. Le-a mai pus
o î nt r e b a r e . Gel mai în vîrstă îi răspunse. Părea să ne
explice ceva.
Se întoarse către.mine.
- S-au gîndit c-ar fi mai bine pentru noi să ancorăm în
acest golfuleţ pînă d imineaţa. Mai sînt doar treizeci de
kilometri pînă la Iquitos şi-ar fi mai bine s-ajungem acolo
dimineaţa devreme.
- De ce nu acum? am întrebat.
Pablo, m ari na ru l mai în vîrstă, îi răspunse. Ea îmi
transmise cuvintele lui.
- Pescarii ies acuma pe canal. Plasele lor sînt peste tot
şi-am putea să ne-ncurcăm în ele. Mulţi dintre ei sînt mestizo
şi hoţi. Uită-te pe canal şi-o să-i vezi deja. Au lămpi puternice
pe care le îndreaptă spre rîu ca să atragă peştii, şi dac-avem
necazuri cu ei, o să se unească ca să ne atace.
- La ce oră putem pleca? am întrebat.
- Pescarii pleacă la patru dimineaţa. Pe la ora cinci am
putea porni. Ar trebui să fim în Beldn pe la unsprezece şi
să ne legăm la chei j um a ’ de oră mai tîrziu.
- Ce-i Bel6n? am întrebat.
- Acolo ancorează vasele pentru Pucallpa - vasele mai
mici, ca al nostru. Vasele mari sînt la zece kilometri mai
încolo, în capătul celălalt al oraşului.
- Unde le-a spus căpitanul să meargă?
Au făcut un gest că nu ştiu.
- Nu le-a spus nimic, veni şi răspunsul ei.
M-am uitat la canalul din mijlocul rîului. Luminile
pescarilor erau ca licuricii apărînd şi dispărînd în apă, cam
la trei sferturi de milă de golfuleţul nostru. Păreau că sînt
cu sutele. M-am întors către marinari.
- E-n regulă, i-am zis Almei. Spune-le că vreau s-o
pornim de îndată ce-au plecat pescarii. Şi să stea cît mai
departe posibil de Beldn; o să mergem la cheiul pentru
vasele mari.
Alma tradu se. Pablo îşi clătină capul. Rosti ceva,
supărat. Ea se întoarse către mine.
- Spune că-i periculos. Acţolo-i şi politia, şi vama.
- O să mă ocup de asta cînd o s-ajungem acolo, am spus.
M-am întors din nou, uitîndu-mă la pescari.
- S t a ţ i cu ochii pe ăştia, am spus, arălînd înspre rîu.
Dacă vine vreunul spre noi, anunţali-mă.
Ea le traduse şi apoi mă urmă la pupă, unde ne-am
aşezai pe banchetă.
- La ce te gîndeşti?
- N - a m în c r e d e r e în nici unul dintre ei. D a r dacă
trebuie să ne-ntîlnim cu cineva, mi se pare mai normal să
ne-ntîmpine la unul din docurile importante şi nii acolo
unde sînt pescarii şi alte vase amărîte.
- Eu aş crede că portul mai mic e mai sigur decît ăla
mare, a zis ea.
- îmi amintesc ceva ce mi-a spus Angelo, odată. Cel
mai bun loc pentru a ascunde ceva e la vedere. Nimeni n-ar
crede că faci ceva ilegal.
- Angelo era nebun.
- Nu chiar aşa de nebun. M-a adus aici. Ce li-a oferii ca
să vii cu el?
Ea s-a uitat la mine.
- îmi plăcea.
- Nimic altceva, am zîmbit eu.
Rîse:
- Bani. O grămadă.
- Cît?
- O mie de dolari.
- Tocmai ai obţinut o mărire. Dacă scăpăm de aici,
primeşti zece mii.
Ea a tăcut un moment, apoi a rîs.
- Acum trebuie să ne regulăm.
- Mai înlîi, trebuie să scăpăm de-aici, i-am spus,
uitîndu-mă la bărcile pescarilor, cu luminile mişcîndu-se în
sus şi-n jos pe canal.
- După ce te uiţi? m-a întrebat.
- Ceva nu-i în regulă, i-am spus, arătînd înspre golfuleţ.
Putem fi bine ascunşi de pescari, dar sîntem la mai puţin de
o sută de iarzi de mal. Şi, în plus, pădurea ajunge pînă la rîu
şi nu putem vedea nicicum printre copaci.
Ea se uită la linia ţărmului.
- Chiar crezi că mestizoşii ne-au urmărit?
- Habar n-am. Crezi c-ar fi putut?
- Nu-s deloc drumuri pe-aici, mi-a răspuns.
- Da, dar au cai. Ar fi pu tut urma vreo cărăruie.
Făcu un gest către marinari:
- Crezi că ăştia ar putea şti ceva despre ei?
- Habar n-am. Am dat din umeri. Nu le-a prea păsat de
căpitan. Sînt sigur că ştiau ce plănuia şi că erau şi ei băgaţi
în treaba asta. Ea se întoarse şi privi către ţărm. Noaptea
căzuse repede şi singura lumină pe care-o aveam era de la
stele şi de la luna plină, gălbejită.
- Nu pot vedea nici pe dr ac u’!
Am dat din cap.
- A d u puştile şi pistolul pe care ţi l-am dat şi hai să
stăm aici.
- Ai de gînd să stai treaz toată noaptea?
- O să mă simt mai în siguranţă.
- Stau cu tine. O să mă simt mai în siguranţă cu tine.
M-am uitat la ea.
- Atunci pune-ţi o pereche de jeanşi în loc de şortul
ăsta, ia-ţi o pălărie şi un văl de ţînţari şi adu sticla cu
insecticid. N-aş vrea să ne halească insectele, dacă
mestizoşii n-o s-o facă.
A rîs.
- Mă-ntorc în cîteva minute, a spus, ducîndu-se spre
cabină.
Nu era tîmpită. Veni din cabină cu cearceafuri şi perne.
- Dacă ne-nfăşurăm în cearceafuri, de-atîta umezeală o
să credem că facem baie. Dar dacă le-ntindem pe punte, va
fi chiar mai bine decît stînd pe banchetă.
- Bună idee, am spus. Şi vom fi şi o ţintă mai greu de
nimerit. Am urmă rit-o cum în tindea cearceafurile pe
punte. Cu pernele puse, toată chestia arăta confortabil.
Chiar prea confortabil. Am avut o idee.
- Lîngă cuşeta mea e un coş de nuiele, gros cam de trei
picioare*. Adu-1 sus şi mai adu un cearceaf.
Nu mi-a pus nici o întrebare. Cînd s-a-ntors, am aşezat
coşul pe bancheta pe care stătusem, l-am învelit într-un
c e a r c e a f şi-am pl a n t a t d e a su pr a pălăria mea veche de
panama. M-am întors spre ea.
- Ce părere ai?
Chicoti.
- Arată exact ca tine.
- Mulţumesc, i-am spus şi m-am lungit pe punte, lîngă
ea. Acum poţi să dormi. O să stau eu de strajă.
- Nu eşti obosit?
>

- Mi-e bine.

un picior = unitate de măsură egală cu 30.5 cm. (n.lr.).


- Da c ă ai nevoie de-un în tă r it o r, am flaconul în
buzunar.
- E-n regulă, am spus. S-ar putea să am nevoie.
Am urmărit-o cum s-a-nfăşurat în cearc eaf şi m-am
întors să mă uit la coş, zîmbindu-mi. Avea dreptate. în
întunericul nopţii arăta exact ca mine.
5

I - a m simţit mîna pe umăr şi m-am trezit brusc. Mi-a pus un


deget pe buze şi arătă spre prora vasului. Ţinîndu-mi capul
aplecat, m-am uitat într-acolo.
Un bărbat se urca pe vas dintr-o barcă cu vîsle, legată la
proră. în întuneric nu i-am putut zări faţa, dar i-am văzut
pe marinarii noştri făcîndu-i semn. El dădu din cap şi
începu să meargă fără zgomot, în picioarele goale, peste
puntea îngustă spre locul în care dormisem.
Am împins-o în adîncitura de la uşa cabinei, în spatele
meu şi mi-am ridicat puşca la umăr. Omul se mişca repede
acuma. Am văzut strălucind o macheta cînd a ridicat-o
deasupra capului şi a lovit cu ea cu putere în coşul pe care-1
pusesem pe banchetă. Macheta s-a încurcat în cearceaf
cînd coşul de nuiele s-a desfăcut în bucăţele. N-am aşteptat
ca omul să se-ntoarcă spre noi. I-am tras două gloanţe în
spate, între umeri. Se aplecă în faţă şi se prăvăli la pupă.
l-am tras un şut în fund şi s-a rostogolit,peste balustrada
joasă, în apă.
Automatul Almei bubui într-o serie de explozii. M-am
răsucit către ea. Ţinea arma cu mîini ţepene în faţa ei,
îndreptată către marinarul ce venea în fugă spre noi. încă
se mai mişca spre noi cînd am împins-o din calea lui şi abia
atunci l-am văzut căzînd. L-am împins mai încolo. Un
revolver căzu pe punte din mîna-i moartă. L-am împins în
apă cu piciorul.
- Era Pablo, a spus ea, cu o voce tremurătoare. Vroia să
ne omoare.
- Aşa-i.
- E mort? a întrebat, speriată.
- Da, i-am răspuns.
îşi făcu repede semnul crucii.
- Am păcătuit. N-am mai omorît niciodată pînă acum.
- Ai fi păcătuit şi mai tare dacă l-ai fi lăsat să ne ucidă,
am spus. I-am luat arma din mînă şi i-am înlocuit cartuşele.
Ţine-o. S-ar putea să mai ai nevoie de ea.
Apoi i-am făcut semn.
- Urmează-mă, am spus şi am pornit de-a lungul punţii
înguste,spre proră.
Cînd am ajuns în dreptul cabinei, am auzit zgomotul
vîslelor şi barca depărtîndu-se. La prora ei era marinarul
mai tînăr, care încă mai ţinea în mînă un cîrlig cu şase
ghiare, a cărui funie atîrna în apă. Mă privi, a p ro a p e
împietrit de frică. Am ridicat încet ţeava puştii spre el. N-a
ezitat. Dintr-o singură mişcare, a plonjat şi-a-nceput să se
agite în apă, în urma bărcii.
L-am privit cîteva clipe, apoi m-am întors spre Alma.
- Am impresia că ne-am pierdut echipajul.
Alma se uită la mine.
- A cu ’ ce-o să facem?
- O să ne descurcăm noi cumva, i-am spus cu mai multă
încredere decît simţeam. I-am atins mîna. Tremura. I-am
apăsat palma pe a mea.
- Uşur el, i-am spus. O să ne descurcăm. D o a r am
supravieţuit pînă aici.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Am omorît un om.
- Şi el te-ar fi omorît, i-am spus. E-n regulă.
A-nceput să plîngă şi i-am tras capul la pieptul meu.
- Calmează-te, i-am spus încetişor, mîngîindu-i părul.
Nu se putea altfel.
Se agăţă de mine.
- Cînd ajungem la Iquitos, mă duc la confesiune.
îi simţeam corpul cald apăsîndu-mă.
- Cum vrei tu, i-am spus.
O notă de surprindere a apărut în vocea ei. Se uită la
mine.
- Ţi s-a sculat.
Am încercat să mă-ndepărtez de ea, dar mă ţinea strîns.
- Sînt un om normal, am spus.
- Credeam că nu-ţi plac, a spus.
- Ţi-am zis. Erai tipa lui Angelo. M-am îndepărtat de
ea şi ea-şi întoarse faţa după mine. Am sărutat-o repede,
apoi am făcut un pas înapoi.
- îmi placi. Dar avem alte lucruri de făcut înainte de
asta.
Ea începu să zîmbească, plină de încredere.
- A i avut vreodată o păsărică peruviană? mă întrebă,
atîtătoare.
> »

- N u , i-am răspuns, zîmbindu-i. Singura chestie


pe ru v ia nă pe care-o ştiu este î n tă r it o r u l p eruvi an -
extractul de coca.
- S î n t gata să ţi-o ofer. Păsărică peruviană este chiar
mai grozavă decît drogul ăla. N-o să mai atingi niciodată
astfel de culmi.
Am rîs.
- Gat a, o p r e ş t e - t e . O să m ă - nn e bu n eş ti. M-am
îndreptat către pupă. Am deschis tambuchîul către sala
motorului. M-am uitat la ea.
- Fii cu ochii-n patru şi strigă-mă dacă vreunul din ăia
încearcă să vină-ncoace. Mă duc să verific motorul.
- E-n regulă, a spus.
Scara care ducea în sala motorului n-avea decît trei
trepte, şi sala n-avea mai mult de trei picioare înălţime. Am
bîjbîit pînă am găsit un bec atîrnînd lîngă perete. Nu era
nicăieri nici un î nt r e ru pă to r , aşa c-am învîrtit becul în
fasung pînă s-a aprins, dînd o lumină slabă. M-am întors să
mă uit la motor. Era un model vechi de motor Harvester cu
doi cilindri, care probabil fusese luat de la vreun tractoraş.
Motorul putea fi pornit cu un volant acţionat de o sfoară,
la fel ca un motor exterior de barcă. Alături de el erau şase
baterii de maşină de doisprezece volţi, legate în serie şi
de a su pr a lor era rezervorul de benzină. M-am uitat ia
indicatorul de nivel. Era aproape la jumătate. Apoi m-am
uitat la viteze. N-avea decît două poziţii - înainte şi înapoi.
Destul de simplu, m-am gîndit - pot să mă descurc cu aşa
ceva. Am deşurubat becul şi-am urcat înapoi pe punte.
Ea stătea la pupă uitîndu-se la ţărm.
- Nu văd nimica mişcînd.
- Bine, am spus. Cred că e-n regulă. Pot să mă descurc
cu motorul şi pilotarea vasului ar trebui să fie uşoară.
- Grozav, mi-a răspuns. D a ’ ştii unde mergem?
- Iquitos e la vale.
-N e m a i p o m e n i t, mi-a spus, plină de sarcasm. D a ’ ştii
ceva despre zona de-aici? Care docuri sînt sigure, care nu-s?
M-am uitat la ea.
- Nu ştii nimic despre Iquitos?
- N - a m fost niciodată. De ce-aş fi fost? E la capătul
curului lumii. Nimeni din Lima nu s-ar duce acolo, decît
p en tru afaceri. Aşa cum ţi-am spus, nu-s dru mu ri pînă
acolo din cauza munţilor. Ajungi doar cu avionul sau cu
v a p o ru l din Brazilia sau din Columbia, şi nu am avut
niciodată vreun motiv să mă duc aşa departe.
- Angelo aranjase să plecăm din Iquitos cu avionul,
i-am spus. Avea o legătură.
- Ştii cine?
>

- Nu. D a ’ cînd o să fim în oraş, mi-nchipui c-o să reuşim


să-l găsim.
Ea rămase cîteva clipe tăcută.
- Nu cunoşti Peru. Iquitos este un oraş dur şi-or să te
descopere cu mult înainte să-i descoperi tu pe ei.
- T r e b u i e să-ncercăm, am spus. N-avem unde să ne
ducem în altă parte.
Arătă cu degetul spre rîu.
- Pescarii pleacă acuma.
I-am urmărit cum coborau rîul spre Iquitos. Plecau în
grup. N um ai cîţiva p ă r e a u să rămînă în urmă. Poate
încercau să-şi umple plasele.
- De îndată ce pleacă toţi, plecăm şi noi, am spus.
- O să se facă ziuă.
- N-avem de ales. Nu putem rămîne aici. Indienii ăia o
să vină după noi.
Ea şi-a clătinat capul.
- Mi-e frică, a spus, cu o voce tensionată.
- O să fie totu-n regulă, am spus, dorindu-mi să fiu tot
atît de sigur pe cît păream.
Ea spuse, jenată:
- Trebuie să mă schimb. Am făcut pipi-n pantaloni.
- Să nu-ţi fie jenă, am rîs. E normal. D u - te jos şi
spală-te. Eu stau aici.
Am intrat în cabina mică a timonei. Era doar cu două
trepte mai sus decît puntea, dar de-aici puteam să văd mai
bine dacă se-apropia ceva de noi. Am găsit un pachet de
ţigări, ăla pe' care-1 lăsasem pe banchetă ieri, mi-am luat o
ţigară şi-am tras din ea. Fumul mi-a făcut bine, chiar dacă
ţigara era umedă şi răsuflată. Am tuşit, dar mi-am ţinut
ochii aţintiţi spre golfuleţ.
Ochii-mi ardeau cînd a apărut din nou pe punte. Tot
aveam impresia că văd lumini fulgerînd prin pădure spre
ţărm, dar nu era nimic.
- Mă simt mai bine, mi-a spus. M-am spălat.
Ce-nseamnă nişte haine curate!
- A r ă ţ i bine, i-am spus, frecîndu-mi ochii. Eu trebuie
c-arăt ca dracul.
- Nu prea rău. Nu prea ai dormit, însă.
Am dat din cap. M-am uitat spre rîu. Mai erau încă trei
sau patru bărci de pescari.
- Abia aştept să se care ăştia.
- Se face dimineaţă în curînd, a spus. O să plece cu toţii
atunci.
Am mormăit, fără să-i răspund.
A scos o fiolă din buzunarul pantalonilor.
- întăritorul peruvian, a spus. Am nevoie de ceva să
m-ajule. Trase repede de două ori pe nas, apoi îmi întinse
fiola. Amîndoi avem nevoie de ceva să ne-ajute.
Am luat fiola de la ea. Am tras repede de două ori pe
fiecare nară. Am simţit cum mi se limpezeşte creierul, şi
ochii au încetat să mă ardă. Eram treaz de-a binelea. Cine
are nevoie de somn? I-am dat fiola înapoi şi-am rîs.
- Gata de petrecere! am exclamat.
Ea rîse.
- Te simţi mai bine.
- încearcă-mă.
- Uită-te! ă spus, arălînd către rîu.
Una din bărcile de pescari v e n e a spre golfuleţ, cu
luminile î n d r e p t a t e către noi. Am pus mîna pe puşcă.
Priveam amîndoi barca ce se apropia încet de noi.
l-am pus mîna pe umăr.
- L u n g e ş te - te pe p u n t e , i-am spus. Nu vreau să te
zărească cineva.
Se întinse pe punte, cu pistolul ţinut slrîns în mîini. Am
aşteptat pînă ce barca s-a apropiat, apoi i-am stins lumina
cu un foc de puşcă.
Vocea mi se adresă în engleză.
- Ce dracu ’ faci? spuse omul, furios.
- Cine drac u’ eşti? i-am strigat eu.
- Angelo?
- N u-i aici.
- Jed Stevens? a întrebat omul.
Am aşteptat un moment.
- Da, am răspuns.
- Sînl Vince Cam panella, a spus omul. Am un
aranjament cu Angelo ca să-l duc la Medellin.
- Ai avionul? am întrebat.
- Asta-i tre ab a mea. Unde-i Ang el o? Trebuia să
ne-ntîlnim în următorul golfulel, mai jos spre Iquitos. Ce
dracu’ faceţi aici?
- Nu mi-a zis nimeni nimic.
- Cheamă-1 pe Angelo. Tre’ să ne mişcăm.
- A n g e l o e mort. Nu vroiam să-i spun cum a murit
Angelo. Echipajul nostru a încercat să ne cureţe.
- Unde sînt?
- Morţi şi duşi.
- Fata-i cu line? a întrebat.
- E aici
- Pot să vin la bord?
- Numai tu, am spus, cu puşca aţintită spre burta lui.
A încălecat balustrada şi s-a oprit, rigid, cînd a ajuns pe
punte. Era un bărbat înalt, de şase picioare şi doi inci*, cu

* un inch = 2.54 cm (şase picioare doi inci = 1.87 m) (n.lr.).


ochi albaştri şi părul şi ba rb a roşii. Purta o cămaşă şi
pantaloni kaki.
- A m vorbit cu unchiul tău ieri. Vroia să ştie dac-am
auzit reva de la Angelo, Trebuia să fiii ieri aici, de-aia am
începui să vă caut.
Alma se ridică în picioare. îşi ţinea în continuare arma
cu amîndouă mîinile.
- Ce facem acum? a întrebat ea.
- O ştergem de-aici, i-a răspuns. O să vă remorcăm şi-o
să vă mutăm în următorul golfuleţ. Apoi descărcăm marfa,
vă duc la Iquitos şi vă sui într-un avion spre Lima. De-acolo
plecaţi la New York.
- Angelo avea un plan, am spus. Ce-i cu el?
- O să mă ocup de asta, mi-a răspuns. Aşa a decis
unchiul tău.
- Cînd pot să-i telefonez?
- Diseară, cînd ajungem la hotel.
- Ce se-ntîmplă cu mine? a întrebat Alma.
- Ţe duci la Lima cu el. Poţi să-i fii ghid.
6

F ,ra dimineaţa de vreme şi soarele se ridica de asupra


copacilor cînd am intrat în celălalt golfuleţ. Un doc şubred
era lîngă ţărm. Oamenii au sărit repede peste marginea
vasului şi l-au legat la chei. Vince luă un walkie-talkie* şi
vorbi ceva în el. Zece minute mai tîrziu un camion de două
tone, fără prelată, trase lîngă chei. Imediat după el veni un
Jeep cu doi oameni în el, care parcă lîngă camion.
Vince îşi strigă oamenii în spaniolă. Unul din ei se sui
pe cabina camionului şi se aşeză acolo, stînd 'de pază cu o
mitralieră uşoară în braţe. Apoi cei patru oameni, doi din
barcă şi cei doi din Jeep, au început să descarce baloturile
de frunze de coca de pe vas şi să le încarce în camion.

* walkie-talkie = aparat de emisie-recepţie portabil, folosit de poliţie şi de


alţii, pentru comunicări pe anumite frecvenţe, pe distanţe scurte şi medii
(n’.tr.).
Se întoarse spre mine.
- Strîngeţi-vă bagajele. Ne cărăm de-aici.
L-am privit.
- Dar cu vasul ce se-ntîmplă?
- S ă - l ia naiba. Doi din oa menii mei o să-l ducă în
mijlocul rîului şi-o să-l scufunde. Nu vreau să risc ca vasul
ăsta să fie văzut în Iquitos. Am, aşa, o idee, că acest căpitan
le-a şoptit ceva şi vameşilor. Ar fi obţinut o recompensă
bună dac-ar fi predat încărcătura.
- Nu-i periculos dacă apărem acolo? am întrebat.
- Nu ne ducem la aeroportul din Iquitos. Avionul este
pe un a e rod ro m aproape de-aici. L-am amenajat într-o
veche p lantaţie de cauciuc. Sîntem organizaţi. Operăm
de-aici de multă vreme.
M-am întors spre Alma.
- Tu ce părere ai?
- Grozav. Abia aştept s-ajung acasă.
- N - o să aterizăm pe a e r o p o r t u l Ju an Chavez
International. E prea multă hîrţogărie cu poliţia şi vama. O
să vă ducem pe un aerodrom cam la şaizeci de kilometri de
Lima. O să zbor jos, cît mai aproap e de munţi, ca să nu ne
repereze radarul.
- Şi-atunci cum ajungem în oraş? a întrebat ea.
- Nu-ţi fă griji. O să fie o maşină acolo care vă va duce
în oraş, pe autostrada Pan American. O să fie-n regulă. A
zîmbit. Acu’ făceţi-vă bagajele. Tre’ să ne cărăm repede
de-aici.
O urmări cum dispare în cabină, apoi se întoarse către
mine.
- An gelo mi-a spus că o să-mi primesc banii cînd
ne-ntîlnim.
- Da, am spus. Patruzeci de mii pe nt ru tine pînă la
Medellln şi apoi la Panama.
- E şaizeci acum, a spus.
- Eşti cam lacom, Vince.
- N u . La s ’ c-a trebu it să vă găsesc, asta n-o pun la
socoteală. Asta-i pen tru familie. Da r de-aici la Lima se
adaugă alte două mii de kilometri de zbor. Asta costă bani.
- Cît?
- încă douăzeci, a spus.
- Nu ştiu dacă unchiului Rocco o să-i placă.
- Mi-a zis că dacă vă scot de-aici o să am o primă. Cu
ăştia îmi acopăr doar cheltuielile.
Am rîs.
- Eşti un adevărat contrabandist. Mi-aminteşti de vărul
meu.
Rîse împreună cu mine.
- Ei, îmi primesc banii?
- Am de ales? l-am întrebai.
Rîse din nou.
- Unchi-tău te vrea acasă.
- E-n regulă, am spus. Apoi m-am uitat la el. Cine
plăteşte avionul de la Panama la Miami?
- Dacă ai banii, mă ocup eu de asta.
- După ce-li dau şi ăştia douăzeci de miiîn plus, nu mai
am destul. O să-i spun lui unchi-meu şi-o să găsească el o
soluţie.
- Asta-i suficient pentru mine. PoţLsă-mi dai banii după
ce-am decolat.

Trecuse puţin de ora şase cînd am început să coborîm spre


Lima. Cinci ore şi jumătate într-un scaun tare de plastic în
spatele pilotului nu prea era imaginea mea despre confort.
Dar DC3-ul nu era făcut pentru pasageri. Era făcut pentru
transport de mărfuri.
Vince se uită înapoi, la noi, din scaunul pilotului.
- Aterizăm în j u m a ’ de oră.
Am mormăit şi m-am întins.
- Slavă Domnului, am spus. Nu cred c-aş mai fi rezistat
încă o oră în scaunul ăsta.
Vince rîse.
- Păi sigur, ăsta nu-i .un 707. Redeveni serios. Ai banii?
- I-am pregătit, i-am spus. în timpul zborului, în timp ce
el se ocupa de-ale lui, reuşisem să deschid servieta şi să
scot cei şaizeci de mii pentru el. Erau mai multe plicuri
mari în servietă, şi pusesem banii în două dintre ele. M-am
întins peste scaunul lui şi i le-am dat.
Le puse în c o m p a r ti m e n t u l p e n t r u hărţi de lîngă
scaunul Iui.
- Mulţumesc, a spus.
- Nu vrei să-i numeri? l-am întrebat.
A zîmbit.
- Eşti din familie. Am încredere-n tine.
- Mulţumesc. Nu ştiu ce-aş fi făcut fără tine.
- Fiecare avem treaba noastră de făcut. Să-i spui lui
unchi-tău ce-am făcut.
- Nici-o grijă! Părea c-alunecăm în jos pe munte. Jos de
tot p u t e a m ved ea ceva ce părea a fi un orăşel. Unde
sîntem?
- T r e c e m peste Huacavelica şi ne î n d re p t ă m spre
ocean. Dacă le uiţi în faţă poţi să-l vezi.
M-am ridicat în spatele lui. P u t e a m vedea apele
albastre ale oceanului. M-am întors către Alma, care se
ridicase şi ea, lîngă mine.
- Apa străluceşte ca diamantele albastre, i-am spus.
- Mai bine aşezaţi-vă înapoi în scaune şi prindeţi-vă
centurile. De obicei, e de groază cînd coborîm din munte
spre ocean, spuse Vince. Aţi ajuns pîn-aici, n-aş vrea să vă
spargeţi capetele în avion.
Nu glumise. Avionul ăla mic se clătina ca o frunză
purtată de vînt şi, în cele din urmă, cînd eram cît pe ce
să-mi vărs maţele, s-a în d r e p t a t dintr-o dată şi, cîteva
minute mai tîrziu, i-am simţii roţile atingînd pămîntul.
De îndată ce avionul s-a oprit, am deschis uşile şi Alma
şi cu mine ne-am repezit afară. Aerul rece de seară era
formidabil. Am respirat din rărunchi.
- Isuse! am spus.
Vince mi-a zîmbit.
- Tre’ să te obişnuieşti cu asta!
- Nu-i de mine. Prefer jel-urile*.
I-a făcut un semn copilotului.
- Scoate-le bagajele.
Apoi s-a întors către unul din oamenii care stăteau
lîngă noi. îi vorbi'repede în spaniolă. Omul a dat din cap şi
s-a îndreptat în fugă către o clădire scundă de la capătul
pistei.
Vince s-a întors spre mine.
- Aduce o maşină cu şofer pentru voi şi o cisternă cu
benzină pentru mine.
în cinci minute un Chevrolet vechi cu patru dşi, model
’65, s-a opr it în faţa noastră. O a m e n ii au în ce pu t să
trîntească bagajele în portbagaj.
M-am întors către Vince şi i-am întins mîna.
- Mulţumesc.
- E-n regulă. Cînd vorbeşti cu unchi-tău, te rog să-i
transmiţi condoleanţele mele.
S-a întors spre Alma şi i-a întins mîna.
- Eşti o ţipă de treabă. Ai grijă de el.
Ea a dat din cap şi l-a sărutat pe obraz.
- O să am, a spus. Mulţumesc.
Am intrat în maşină cînd cisterna se apropia. Ne-a făcut
semn cu mîna şi i-am răspuns, apoi şoferul a băgat în viteză
şi ne-am îndreptat spre autostradă.

Jet = avion cu reacţie (n.tr.).


Era întuneric şi trecuse de ora opt cînd şoferul ne-a
lăsat validele în lata hotelului El Gran Bolivar. Alma mi-a
şoptit:
- Dă-i un bacşiş.
l-am dat şoferului o bancnotă de o sută de dolari. îşi
ridică mîna într-o jumătate de salut.
- Gracias, senor, a spus, zîmbind.
- E-n regulă, i-am spus şi m-am întors ca să iau valizele.
Ea-şi puse mîna pe braţul meu. M-am uitat la ea.
- Nu, a spus, întorcîndu-se spre mine. N-o să stăm aici.
- întotdeauna-s cîţiva poliţişti mişunînd prin hol. Şi aşa
cum sîntem îmbrăcaţi, o să-i facem curioşi.
Avea dreptate. Purtam aceleaşi haine murdare pe care
le purtasem pe vas.
- Şi-atunci unde să mergem? am întrebal-o.
- L a mine. Nu-i prea d ep art e de-aici. Am un
apa rtame nt mare într-un bloc nou, aproap e de Parque de
Universario.
Făcu semn cu mîna primului taxi care aştepta la rînd,
lîngă intrarea în hotel.
Douăzeci de minute mai tîrziu ieşeam din ascensor şi
ne îndrep tam, pc un coridor îngust din marmură, către
ap artamentul ei. A sunat la uşă.
M-am uitat la ea.
- Locuieşte cineva cu tine?
A dat din cap, zîmbind.
- Mama.
Eram curios.
- N-o să se supere că aduci un bărbat cu tine?
- Mama e foarte liberală, a rîs ea.
Eram nedumerit.
- Nu-i cu adevărat mama mea, mi-a explicat, rîzînd din
nou. E femeia mea de serviciu, dar o am de atîta vreme că-i
spun mamă.
Uşa s-a deschis şi o femeie mărunţică şi negricioasă,
scmăn înd a indiancă, se uită la mine. A zîmbit cînd a
văzut-o pe Alma. Alma a luat-o în braţe şi o sărută pe
obraji. Au vor bit reped e în spaniolă, apoi femeia cea
mărunţică mi-a întins o mînă, zîmbind sfios.
- Encantada.
- Mulţumesc, i-am spus, aplecîndu-mă să iau valizele.
Ea şi-a scuturat repede capul.
- Nu.
- Vino cu mine, a spus Alma. O s-aducă ea valizele. Hai
să-ţi arăt apartamentul.
Era un apa rtame nt mare. Pereţii camerei de zi erau
acoperiţi cu fotografii ale Almei, cu coperte înrămate din
reviste, toate cu poza Almei. M-am uitat la ea.
- Eşti realmente fotogenică.
Ea rîse.
- Aşa-mi cîştig existenţa. Sînt model.
- N-am ştiut.
- Ai crezut că-s o curvă, mi-a spus, răutăcioasă.
- Nu, am crezut doar că eşti o fată pentru petreceri.
- Sînt şi asta, a rîs ea. Păsărică peruviană.
- E-n regulă. Cum vrei tu.
Ca m e ra de zi era mobilată cu mobilă italienească
modernă, scaune din plastic, canapele lungi albe, lămpi de
culoarea laptelui.
- Vino, mi-a spus, făcînd semn spre o fereastră mare. A
deschis uşa şi-a păşit pe balcon.
Eram la etajul şapte, cu vederea spre parc.
- E frumos, nu-i asa?
- Foarte.
- E ş t i surprins că pot să-mi permit un apartament aşa
de scump?
- Asta nu-i treaba mea, i-am răspuns.
- D a ’ vreau să ştii. îmi placi şi nu vreau să-ţi faci o idee
greşită despre mine.
Am tăcut.
- Cînd aveam şaptesprezece ani m-am îndrăgostit de un
lip minunat. Era mult mai bătrîn decît mine, şi era însurat.
I-am fost amantă aproape opt ani. M-a trimis la şcoală, m-a
educai şi m-a ajutat în carieră. Anul trecut a murit. Mi-a
lăsat acest a p a r t a m e n t şi ceva bani. Nu-i eram numai
r e c u n o s c ă to a r e p e n t r u tot ce-a făcut p e n t r u mine, îl
iubeam. Abia în ultimele şase luni am început să ies din
nou. D a ’ nu prea m-am amuzat pînă cînd a venit vărul tău
şi mi-a oferit să plec în această călătorie cu el. M-am gîndit
c-o să fie o schimbare grozavă. Se uită la mine. Vroiam cu
adevărat să scap de-aici şi să uit trecutul.
I-am luat mîna.
- Şi-ai reuşit?
- După ultimele cîteva zile, încep să cred c-am reuşit.
- Grozav.
Mă conduse înapoi în apartament.
- Hai să-ţi arăt camera ta. Am traversat camera de zi în
urma ei. Şi-apoi, adăugă ea, cred că-ţi doreşti tot atît cît şi
mine o baie, ca să te cureţi de toată murdăria asta.
- Aşa-i. D a ’ ai un telefon? Trebuie să-i telefonez lui
unchi-meu.
- Telefonul e-n camera mea. Dă-mi numărul şi-o să fac
comanda.
M -u m aş eza t pe m ar g in e a p a ţu l u ii ei în-timp c e-i dăd ea
centralistei numărul. Am aşteptat cîteva minute, după care
se întoarse spre mine..
- C e n t r a l i s t a sp un e că liniile cu S ta te le Unite: sînt
supraaglomerate. O să ne cheme peste cîteva ore.
- La naiba!
- Tot timpul se-ntîmplă asta, aici. Tre’ să ai răbdare. Fă
o baie şi spală-te, apoi o să mîncăm, şi pînă atunci o s-avem
şi legătura.
7

A m urmat-o din camera ei în baie. îmi arătă uşa din


peretele opus.
- Acolo-i dormitorul tău. Baia e între noi.
A deschis un dulăpior cu oglinzi deasupra chiuvetelor
duble încastrate în marmură.
- Ai tot ce-ţi trebuie aici. Aparat de ras, cremă de ras,
colonie. O să-ţi umplu cada.
Am deschis uşa de la d o r m ito r ul meu. Valiza era
deschisă pe pat, dar hainele dispăruseră: M-am întors spre
ea. Mi-a anticipat întrebarea.
- Mamacita îţi curăţă lucrurile. O să ţi le calce după aia
şi-o să fie totul gata pînă ieşi din baie.
- Nu-mi vine să cred. E mai bine decîl la orice hotel cu
cinci stele.
- Şi ăsta-i doar începutul! Rîse. A deschis robinetele la
cada mare, ovală, apoi a presărat o mînă de prafuri de baie
colorate în apă. Un parfum straniu şi exotic începu să
umple camera. Cu o lopăţică de lemn amestecă cristalele în
apă, apoi se întoarse spre mine.
- Scoale-ţi hainele şi bărbiereşte-te. Au trecut cel puţin
trei zile de cînd nu te-ai bărbierit.
M-am uitat la ea.
- Şi ce să fac cu hainele astea?
- Lasă-le pe jos. Mamacita o să le-arunce. Nu mai sînt
bune de nimic.
Mă uitam în continuare la ea.
- Şi tu ce-ai de gînd să faci?
Ea a început să-şi scoală hainele.
- Şi eu am nevoie de o baie. Cada e mare, făcută special
pentru două persoane. Eşti timid?
- Nu. Doar surprins.
- N u văd de ce. Rîse. M-ai mai văzul goală, şi te-am
văzut şi eu gol.
- Cum de m-ai văzut?
- Nu fi prost, îmi răspunse. Eram cu toţii înghesuiţi în
cabina aia minusculă. N-aveam cum să ne ascundem unii de
alţii. Acu’ dă-i bătaie. Traversă baia şi încălecă bideul. O
să-mi spăl păsărică înainte să termini tu cu bărbieritul.
Era deja în cadă cînd am intrat şi eu. Apa era caldă şi
catifelată. Era grozavă pe piele.
- E-n regulă? mă întrebă.
- Perfect.
Se ridică în picioare ţinînd în mînă un flacon mare de
plastic colorai, cu gît.
- Ridică-te. Ăsta-i un săpun special de baie. O să te
săpunesc peste tot. O să-ţi catifeleze pielea.
Mi-a întins încet săpunul pe piele, cu o mînă uşoară.
- Acum e rîndul meu, spuse, întinzîndu-mi sticla.
Mă simţeam n e în d e m în a t e c . Mîna mea nu era aşa
uşoară ca a ei. Se întoarse încet, lăsîndu-mă să-i săpunesc
spatele, apoi se în toarse din nou, cu faţa la mine. Am
privit-o întrebător. Zîmbi.
- Nu fi prost. Termină. Am săpunit-o repede. Sînii-i
erau grei în mîna mea, iar a b d o m e n u l îi era supt şi
puternic, l-am întins săpunul uşurel peste pubis.
- Mai tare, mi-a spus. Să-mi pătrundă în păr.
Am făcut aşa cum mi-a spus şi apoi am început să-ntind
săpunul între picioare. S-a uitat în ochii mei cînd i-am
întins sticla. A mai turnat săpun peste penis şi testicole.
Răsufla greu.
- Simţi cum mi s-a sculat butonul dragostei?
Am dat din cap.
Ea începu să-mi maseze organele.
- Ţi se scoală, îmi spuse.
- Dacă o să continui tot aşa, o să explodez în mîna ta,
i-am spus.
- M i e mi s-a întîmplat deja de două ori. îmi puse un
braţ peste umăr şi începu să mă-mpingă-n jos, spre ea.
Am ajuns amîndoi în genunchi; n-am mai putut să mă
ţin. Spasmul îmi scutură tot trupul: Credeam eă n-o să se
mai termine niciodată.
- Isuse! am spus. Am privit-o. Te-am umplut pe tot
corpul.
- E minunat. Cea mai bună loţiune de piele care s-a
inventat vreodată.

Puteam auzi telefonul sunînd undeva în depărtare. Apoi


am simţit-o cum mă scutura de umăr. M-am ridicat cu greu.
Eram amîndoi goi în pat.
- Oh, doamne! Chiar c-am leşinat!
- Aveai şi motive! mi-a zîmbit în timp ce-mi vorbea cu o
voce caldă. Credeam că n-o să mai vii.
Am clătinat din cap.
- Am auzit cu adevărat telefonul?
- E convorbirea cu Statele Unite. Mi-a întins flaconul.
Trage o dată, mi-a spus. Eşti încă pe jumătate adormit.
Am dat din cap. Cînd am tras în nări, mi-am simţit capul
limpezindu-se.
- Unde-i telefonul?
- Aici, îmi spuse, ridicîndu-1 de pe noptieră.
Mi-am pus receptorul la ureche. Am auzit o voce de
americancă.
- Domnul Stevens? mă întrebă.
- Da.
- Domnul Di Stefano vrea să vă vorbească.
Am auzit un clic, după care vocea lui unchi-meu. Era
tristă şi greoaie.
- A n g e lo e morto, a spus. Nu era o întrebare. Ştia deja.
- Da, i-am spus. îmi pare rău.
- Cînd s-a întîmplat? m-a întrebai simplu.
- A c u ’ a pr oa p e o s ă p t ă m î n ă ' am spus. Căpi tan ul a
încercat să ne ia ostateci. L-a împuşcat pe Angelo în spate.
S-a terminat într-un minut.
- Tu unde erai? m-a întrebat.
- Eram jos, în cabină. Cînd am auzit împuşcăturile, am
pus mîna pe pistol taman Ia timp ca să-I omor pe căpitan,
care cobora scările spre cabină. Am mai lichidat pe încă
unul din marinari. Am coborît pe rîu pînă-ntr-un golfuleţ,
cu ceilalţi doi marinari. Acolo au începui să aibă pretenţii.
I-am terminat înainte să ne găsească Vince. Dacă n-ar fi
fost el, nu ştiu ce ne-am fi făcut.
- Ai spus “noi” Mai era cineva cu voi?
- Da, am spus. Angelo a adus o fală de la Lima. Vroia
un interpret.
- Ang el o vroia să reguleze, a spus unchi-meu, cu
tristeţe. Putem să-l aducem înapoi în State?
- N u , unchiule, i-am răspuns. E la cinci sute de
kilometri în sus pe Amazon, în junglă.
Unchi-meu tăcu cîteva clipe.
- I-am spus să nu se ducă. D a ’ niciodată nu m-a
ascultat. Vroia mereu să dovedească ce poate.
N-aveam ce să-i răspund.
- N-am vrut nici tu să le duci. I-am spus lui Angelo să
nu te-amestece în treaba asta.
- Angelo era vărul meu şi-l iubeam. Sigur că m-aş fi dus
cu el. Şi el a venit în Sicilia cu mine.
- Vreau să vii acasă. Cînd poţi lua un avion?
- Acu-i noapte. O să-mi rezerv un bilet mîine dimineaţă
la prima oră.
- Rezervă-1 pe Braniff*. N-am încredere în nici una din
liniile astea străine. Ia o cursă americană.
- Da, unchiule.
- Mă suni de-ndată ce ţi-ai rezervat biletul.
- Da, unchiule.
- Cînd ajungi acasă, o să organizăm o slujbă pentru
Angelo.
- O să fiu acolo.
Vocea-i era răguşită.
- Şi fata? E teafără?
- Da, unchiule.
- E o fată cum trebuie?
- Da, unchiule, am spus. Ang el o avea gust. Nu
se-ncurca cu tîrîturi.
- Ai grijă de ea.
- Mulţumesc, unchiule.
- Ş i ai grijă de tine, mai spuse. Nu uita că acum eşti
singurul bărbat din familie care mi-a mai rămas. Şi sună-mă
mîine.
- Da, unchiule.

BranilT = companie aeriană americană (n.tr.).


- Te iubesc.
- Si
> eu te iubesc.
Telefonul s-a întrerupt. I-am dat receptorul Almei.
Avea lacrimi în ochi.
- Cum se simte? m-a întrebat.
- Distrus, i-am răspuns. Angelo era lumina ochilor lui.
8

^ T e - a m luat micul dejun pe balcon. Cerul era albastru,


soarele strălucea şi aerul era proaspăt. Bătrîna ne-a servit
pe un platou mare ouă prăjite, ceapă, roşii şi feliuţe subţiri
de carne la grătar acoperite cu un sos condimentat. Pîinea
era neagră şi caldă; feliile erau acoperite cu unt. Cafeaua
era tare şi fierbinte. Eram mort de foame. Am mîncat de
parcă era ultima zi pe pămînt.
Alma rîdea.
- Aşa mănînci î ntotdeauna?
- N u m a ’ cînd mi-e foame, am mo rm ăit printre
înghiţituri. Asta cel puţin e mîncare adevărată, nu căcatul
ăla de pe vas.
- Mamacita e o bucătărească grozavă.
- S î n t de acord, am spus. M-am uitat la ea. D a ’ tu nu
prea mănînci.
- Fetele cam trebuie să ţină regim. Peruviencele au
tendinţa să se-ngraşe.
- Ca şi păsărică peruviencelor, am rîs eu.
- Asta-i grăsime bună. Rîse împreună cu mine. Nu prea
păreai că te plîngi.
- Superbă, am spus. Cea mai grozavă.
Se aplecă peste masă şi mă sărută pe obraz.
- Eşti un dulce.
Bătrîna stătea lîngă balustrada balconului. Se întoarse
spre Alma şi-i vorbi.
Alma se ridică din scaun şi se uită peste balustradă. îmi
făcu semn şi veni lîngă ea.
- A c o l o jos în stradă, pe partea ailaltă. Maşina cu cei
doi care stau lîngă ea. Ar putea fi poliţia.
- Nu ştii? am întrebat-o.
- S e a m ă n ă cu o maşină a poliţiei, dar nu-i văd nici o
siglă, mi-a spus. Ar putea fi poliţişti în civil. Maşinile lor
nu-s marcate.
- De unde ştii că ne urmăresc?
- Nu ştiu. Dar Vince spunea că poliţia din Iquitos ar fi
p ut u t fi informată cu privire la noi. Dacă-i aşa, ei vor
anunţa şi pe cei din Lima, pentru că aici e sediul general.
- Şi dacă nu-s poliţia?
- A t u n c i înseamnă că-s cocainas care încă mai caută
să-şi recupereze marfa. îşi puse mî'ria pe a mea şi mi-o luă
de pe balustradă.
- îmbracă-te, mi-a spus. Am cîţiva prieteni la poliţie.
Protectorul meu a fost general de armată şi a fost şi jefe la
poliţie. La un moment dat am fost cu toţii foarte apropiaţi.
O să dau cîteva telefoane să văd ce pot afla.
M-am dus la mine în cameră. Bătrîna era mai bună decît
orice valet. îmi întinsese hainele pe pat: un blazer albastru
închis cu nasturi aurii, pantaloni gri din stofă subţire, o
cămaşă bleu şi o cravată tricotată neagră şi îngustă.
Pantofii negri erau aşa de lustruiţi că străluceau şi şosetele
de mătase erau puse cu grijă, fiecare într-un pantof. Mi-a
trebuit mai puţin de cinci minute ca să mă-mbrac. Mai era
un singur lucru de care-aş fi putut avea nevoie. Am deschis
servieta diplomat şi-am luat pistolul pe care mi l-am băgat
în buzunarul de la haină. Apoi am luat cei zece mii de
dolari pe care-i promisesem Almei şi i-am pus într-un plic.
Mi-am pus paşaportul şi viza-în buzunarul de la piept şi
cîteva pachete de banc no te în buzunarele pantalonilor.
Am trecut prin baie spre camera ei.
încă mai vorbea la telefon. Bătrîna scotea o rochie din
dulap şi apoi o întinse pe pat. Am aşteptai în uşă pîn-a pus
jos receptorul.
- Sînt de la poliţie, a spus. Dar nu te caută pe tine.
- Atunci n-avem de ce să ne-ngrijorăm.
Ea-şi clătină capul.
- îl caută pe Angelo. Şi cred că tu eşti el. îşi lăsă halatul
să-i cadă pe podea şi alese nişte bikini de dantelă după care
îşi puse un sutien de dantelă asortat, acoperindu-şi astfel
sînii. Se uită la mine în timp ce stătea pe pat trăgîndu-şi
ciorapii:
- Te cam uiţi!
- Eşti aţîţătoare. Am aruncat plicul pe pat, lîngă ea.
- Ce-i asta?
- Banii pe care ţi i-am promis.
A tăcut un moment, apoi îmi întinse plicul.
- Nu trebuie. N-am nevoie de banii ăştia.»
- Am promis, am spus, dîndu-i-1 înapoi.
- D a ’ eram altfel atunci. Acum sîntem prieteni şi iubiţi.
- Vreau să iei banii. Cu atît mai mult acum, cînd simţim
aşa.
S-a ridicat de pe pat şi m-a sărutaţ.
- Eşti un b ă r b a t tare drăguţ, mi-a spus ea, cu
drăgălăşenie.
Şi-a luat rochia de pe pat şi şi-a tras-o pe ea.
- Mamacita, a strigat.
Bătrîna s-a grăbit să vină în dormitor. Alma îi vorbi
repede. Mamacita a dat din cap şi i-a încheiat rochia la spate,
pînă în baza gîlului. Apoi a luat plicul de pe pat şi a ieşit.
Alma s-a întors spre mine.
- Cum arăt?
- Minunată.
- Acum o să mă fardez. Fă-ţi valiza, plecăm la.aeroport
în cîteva minute.
- Şi cu poliţiştii de-afară cum rămîne?
- N - o să fie nici o problemă. Am vorbit cu căpitanul
poliţiei. O să-i recheme şi-o să ne ducă la a e ro p o r t cu
maşina lui.
- A crezut povestea ta?
- Bine-nţeles. Şi, oricum, era adevărul. Dar o să vrea
să-ţi vadă paşaportul înainte să plecăm. Ai viza, da ’ n-ar
strica dac-ai pune o hîrtie de o mie în el!
- Credeam că ţi-e prieten, am spus.
- Dacă nu mi-ar fi prieten, n-ar face asta pentru noi,
mi-a răspuns. Tu nu-nţelegi. Funcţionarii noştri nu cîştigă
prea mult, au nevoie de mult ajutor.
- Avem şi noi aşa ceva, cîteodată, în State, da-i spunem
corupţie.
- N-ai nici un drept să fii sarcastic, mi-a spus, liniştită.
Ai încălcat aproape toate legile pe care le-avem pe-aici.
Am privit-o. Avea dreptate. Cine eram eu ca s-arunc cu
pietre? I-am luat mîna.
- îmi cer scuze.
Mă strînse de mînă.
- Hai, grăbeşte-te acuma. Fă-ţi bagajele.

Am închis valiza şi-am încuiat-o, apoi am pus peste ea


servieta diplomat. Le-am lăsat pe pat şi m-am dus pe
balcon. Micul Volkswagen negru încă mai era parcat vizavi,
în timp ce mă uitam, un Ford Fairlane mare, cu patru uşi,
s-a oprit pe stradă lîngă el. Nu puteam să-l văd pe şofer, dar
cei doi care stătuseră lîngă Volkswagen păreau că vorbesc
cu şoferul celeilalte maşini. Apoi Fordul porni, cei doi
intrară în Volkswagen şi-au demarat. I-am urmărit pînă
cînd au dat colţul, apoi am intrat înapoi în apartament.
Mi-am luat valiza şi servieta şi m-am dus în camera de zi.
Alma mă a ş te pt a. Am privit-o lung. îşi aruncase
neglijent pe umeri o haină de nurcă neagră şi pe parchet
lîngă ea erau două valize mari, o geantă de voiaj şi o geantă
p ă tr a tă , micuţă, p e n t r u bijuterii. Toate erau Louis
Vuitton*. I-am zîmbit.
- Ai ceva stil! Ai de gînd să faci o călătorie?
A rîs.
- Merg la New York eu tine.
- Hei, am spus. Nu-mi amintesc să fi discutat despre aşa
ceva.
- N u fi tîmpit, mi-a răspuns. îţi închipui că m-ar fi
crezut dacă nu i-aş fi spus că mă iei la New York cu tine?
- D a ’ nu-i asa
» uşor.
» Ai nevoie de-o viză.
A rîs din nou.
- Am o viză, cu mai multe intrări-ieşiri. Am fost la
şcoală acolo, ce naiba.
Am tăcut.
- Am fost la şcoală şi la Paris un an.
- Ai de gînd să t e duci şi-acolo? am întrebat-o.
- Poate. D a ’ n-o să-ţi cad pe cap. Protectorul meu; mi-a
lăsat un mic apartament la Hotel Pierre.
Am început să rîd.
- Poate mă iei la tine. Eu n-am un apartament la New
York.

* Louis Vuitton. celebru marochiner. specializat în articole de voiaj (n.tr.).


- Poţi să stai la mine cît vrei.
S-a auzit soneria interfonului, lîngă uşă. A apăsat pe un
buton şi-a vorbit. Interfoanele au întot dea un a un sunet
metalic, şi nici ăsta nu era o excepţie. Vocea bărbatului se
auzea ascuţită şi excitată. Ea i-a răspuns. Vocea lui se auzi
din nou. în cele din urmă ea a dat din cap şi i-a răspuns cu
singurul cuvînt pe care-1 puteam înţelege: “O K ”
- E l capitân este jos în garajul de sub bloc. Cei doi
detectivi sînt cu el. Spune că ei i-au comunicat că trei
indivizi suspecţi aşteaptă într-o maşină la ieşirea din garaj.
Crede că-s pistoleros p e n tr u că maşina are nu m er e
columbiene. Vrea să nu deschidem uşa nimănui altcuiva
decît lui.
- Rahat, am spus. Mi-am scos pistolul din buzunar. Mai
e vreo altă uşă la apartamentul ăsta?
- Uşa de serviciu, prin bucătărie.
- Mai bine-am împinge o masă în uşa aia. N-avem
nevoie să ne vină cineva prin spate.
A chemat-o pe Mamacita şi le-am urmat în bucătărie
unde le-am ajutat să-mpingă o masă grea de lemn în uşă.
Apoi am revenit în camera de zi. Ea s-a întors spre bătrînă
şi a început să-i vorbească. Bătrîna a-nceput să plîngă. A
luat-o în braţe pe Alma şi-a sărutat-o. Alma a sărutat-o şi
ea, i-a mai spus ceva în spaniolă, şi-n cele din urmă
Mamacita a ieşit din cameră.
Alma s-a uitat la mine.
- I-am spus să se ducă la ea în cameră şi să se-ncuie. Şi
că poliţia e aici şi-o să se ocupe de toate.
- Bine, am spus. Poate c-ar trebui să te duci cu ea.
- T r e ’ să fiu aici cu tine. N-ai re c u n o a ş te vocea
căpitanului.
- De ce faci asta pen tru mine? am întrebat-o. M-aş
simţi mai bine dacă te-aş şti în siguranţă.
- Sînt cu tine, mi-a spus ea, simplu. M-ai scos afară din
apă cînd cu piranhas-ii. Şi-n afară de asta sîntem prieteni şi
iubiţi.
N-am spus nimic - doar m-am aplecat şi-am sărutat-o.
- Prieteni şi iubiţi, am repetat.
9

- Ze ce minute, i-am spus. Nu se grăbeşte.


S-a uitat la mine.
- E un tip foarte precaut. Sînt sigură că ştie ce face.
- P o a t e că da. Da-ncep să fiu nervos. M-am îndreptai
spre uşa de la intrare şi m-am uitat prin ochiul din uşă.
Put eam vedea tot holul, pîriă la ascensor. Nu se mişca
nimic. M-am întors spre Alma.
- Poţi să-l chemi în garaj?
- N u . Nu merge decît într-un singur sens. Să cheme
de-acolo-ncoace.
Cîteva clipe mai tîrziu sunetul metalic se auzi din nou în
interfon. Vocea tipului se au zea cu paraziţi. Alma i-a
răspuns imediat. El a vorbit din nou, cu o voce agitată şi
tensionată. Alma se întoarse uitîndu-se la mine. Avea o
expresie nedumerită. îi vorbi din nou: “O K ”
A apăsat pe butonul de la interfon şi acesta se închise.
- N u - n ţ e l e g . Mi-a spus Alma. Nu mi-a spus niciodată
aşa pînă acum.
- D a ’ ăsta-i numele tău.
- Da, dar tu nu-nţelegi. Este un bărb at foarte
cuviincios. Şi ăsta nu-i genul lui de maniere.
- Bine. D a ’ ce-a mai spus?
- Mai întîi m-a întrebat dacă ne-am făcut bagajele şi
dacă ai cu tine servieta diplomat. Am spus că sîntem gata şi
el mi-a zis că urcă cu liftul. A clătinat din cap. Nu părea în
toate apele.
- Cred că-i în pericol. Altfel n-ar fi ştiut sau cu atît mai
jiuţin n-ar fi întrebat de servieta diplomat. M-am dus din
nou la ochiul din uşă şi-am întrebat-o peste umăr.
- N-ai spus nimica despre servietă, nu-i aşa?
- N u fi dobitoc, mi-a r ăsp un s s u pă rat ă. D o a r nu-s
tîmpită.
Am rîs.
- N-am zis niciodată că eşti tîmpită. Da r ar fi mai bine
să găsim repede o ieşire de-aici.
- Asta-i singura. Uşa de la bucătărie ne duce doar pînă
pe scară.
M-am uitat din nou prin ochiul din uşă. Uşile de la lift
începură să se deschidă. I-am făcut semn.
- la vezi dacă-i prietenul tău.
S-a uitat prin lentilă.
- El e. D a ’ mai e încă unul în spatele lui.
M-am uitat din nou. Prietenul ei nu era înalt. Purta însă
uniformă de poliţist şi cizme cu tocuri, ceea ce-1 făcea să
pară mai înalt. î nc h iz ăt oa re a de la tocul de pistol era
deschisă, şi n-avea armă în el. N-avea armă nici în mînă.
Bărbatul din spatele lui era cu un cap mai înalt şi braţul său
părea lipit de spatele căpitanului.
Vocea căpitanului se auzi. prin uşă.
- Alma! Estoy Felipel
- Ce facem acum? mi-a şoptii ea.
Am tras piedica de la pistol şi m-am retras în partea în
care se deschidea uşa, ca să mă ascund. I-am şoptit, ţinînd
arma strîns în mîinile încleştate:
- Deschide-i.
A a p ă sa t pe clanţă şi s-a dat înapoi în timp ce uşa
î nce pe a să se deschidă. Căpi tan ul fu împins î nău nt ru .
Se-mpiedică, lovindu-se de Alma. Celălalt era în
continuare de cealaltă parte a uşii, şi nu-1 puteam vedea.
- A m e r ic a n o ! spuse el cu o voce dură.
Alma tăcea. Făcu semn cu mîna către dormitorul din
spatele ei. Omul strigă în spaniolă la ei. Nu-nţelegeam ce
spune, dar îi înţelegeam tonul vocii. Alma îşi clătină capul.
Omul urlă din nou la ea şi începu să se-ndrepte către ea,
intrînd în apartament. Acu’era rîndul meu.
L^am izbit cu pistolul ăla greu peste încheietura mîinii
în care-şi ţinea arma. Pistolul i-a căzut pe jos în timp ce el
se în to r c ea spre mine şi încerca să m-apuce de tnînă.
învăţasem cîteva lucruri în armată. M-am dat puţin înapoi,
şi l-am izbit în ouă. A gemut şi s-a aplecat în faţă. De data
asta l-am pocnit cu pistolul în cap. Acuma era pe jos. Se
uită fix la mine, apoi a încercat să pună mîna pe pistol.
D a r de data asta poliţaiul a fost iute. Luase deja
pistolul de pe jos. S-a uitat la mine şi-a făcut un semn cu
pistolul.
- Arma mea, a spus. ;
-Bine.- ;, Tl
Poliţaiul se aplecă asupra tipului- şi-i puse repede o
pereche de cătuşe, răsucindu-i mîinile la spate. îl împinse
apoi cu faţa-n sus şi-i zise ceva, plin de duritate. Tipul.mîrîi,
arătîndu-şi colţii. Poliţaiul îl plesni peste faţă cu pistolul.
Un, fir de sînge începu să i se prelingă din gură şi din nas.
Poliţaiul continuă să-l lovească.
Alma-i spuse repede:
- Nu pe covorul alb. N-o să se cureţe.
Poliţaiul se uilă lung la ea, apoi zîmbi pe jumătate şi
dădu din cap. Nu era un tip mare, d a ’ era puternic.
îl tîrî uşor pe individ peste parchet pînă pe balconul de
marmură, şi acolo îl lovi din nou peste faţă. De data aceasta
sîngele începu să curgă şiroaie. Poliţaiul mîrîi ameninţător.
Tipul îşi clătină capul în tăcere.
I-am spus poliţaiului:
- Ştii ceva despre ăsta?
El îmi răspunse în engleză:
- Nimic, decît că-i columbian. Credeam că-s numai trei.
I-am urmărit în maşină. Ăsta se ascundea în garaj şi m-a
prins cînd am coborît din maşină.
- Unde-ţi sînt oamenii?
- în stradă, urmărindu-i pe ăia din maşină. Se întoarse
spre Alma şi-i vorbi în spaniolă. Ea-i răspunse în engleză:
- N u ştiu de ce ne urmăresc. Poate c-au avut şi ei
aceeaşi informaţie ca line despre celălalt tip.
Am privit-o admirativ. Nu folosise numele lui Angelo.
Nu era nici un motiv ca să atragem atenţia asupra lui.
- Dar l-ai întîlnit vreodată pe acest Angelo Di Stefano?
o întrebă căpitanul.
- E posibil. Poate la vreo discotecă sau la vreo
petrecere. Întîlnesc destulă lume.
- Şi acesta? întrebă el, arătînd spre mine cu capul. Cum
l-ai întîlnit?
- Printr-una din pr iet ene le mele cu care-am fost la
şcoală în State. M-a sunat şi mi-a spus c-o să mă caute.
- D a ’ ai fost plecată cu el a pr oa pe două săptămîni.
Unde-a ţi fost?
- Am fost la casa mea de la ţară.
- Şi-acum te duci în State cu el? Pare-a fi o dragoste
fulgerătoare.
- Dragostea vine uneori foarte repede, pe neaşteptate.
El se întoarse spre mine.
- Te pricepi la arme?
- Am fost în unităţile speciale din Vietnam.
- De unde ai arma asta?
- Eu i-am dat-o, a răspuns Alma repede. O am de la
general.
El tăcu cîteva clipe, apoi se întoarse spre columbian. îi
spuse ceva în spaniolă. Omul nu-i răspunse.
Căpitanul îl ridică şi-l întoarse, împingîndu-1 cu burta în
balustrada balconului. Ţinîndu-i revolverul în ceafă, îi
desfăcu cu mîna cealaltă cătuşele şi i le scoase.
Menţinîndu-şi revolverul în ceafa lipului, îi vorbi din nou
scurt în spaniolă. Columbianul îi răspunse furios. Mi s-a
părut, că-1 înjură pe căpitan.
Acesta ridică din umeri, după care îi trase una în cap cu
pistolul. Col um bi an ul se prăbuşi pe j u m ă t a t e peste
balustradă. Căpitanul se mişca alminteri cu eleganţă. îşi
băgă mîna între picioarele tipului şi-l ridică. Cînd se dădu
un pas înapoi, co lumbianul zbură peste ba lus tra dă şi,
urlînd, căzu în stradă.
Căpitanul se uită în jos aplecîndu-se peste balustradă.
O izbitură surdă se auzi din stradă. El se întoarse spre noi.
Avea o figură inexpresivă.
- Idiotul naibii de neîndemînatec! spuse el pe un ton
neutru. A aterizat pe capota unei maşini noi şi-a stricat-o.
Noi n-am spus nimic.
Căpitanul îşi puse pistolul la loc în toc.
- Ne-ar fi omorît pe toţi, era în stare.
- Ştiu, i-am răspuns.
- Vrei să-ţi arunci o privire?
- Am văzut destule în Vietnam, m-am grăbit să refuz
scuturînd din cap.
- Bine. Hai înăuntru. O să mai chem nişte oameni, şi-n
timp ce-i aşteptăm, o să-ţi verific actele.

Nimic nu se compară cu o escortă de poliţie care să te ducă


la aeroport. Două motociclete cu sirenele urlînd, în faţa
unei maşini de poliţie alb cu negru, apoi noi, în maşina
căpitanului şi, în urma noastră, o altă maşină alb-negru.
Oamenii ne priveau curioşi în timp ce mergeam cu viteză
pe străzi.
Alma şi cu mine stăteam pe bancheta din spate; un
poliţist în uniformă conducea maşina şi căpitanul Gonzales
s tă te a lîngă el, pe scaunul din dr eapta. Căp ita n u l se
întoarse spre noi.
- C r e d că e-n regulă. N u - i . n i c i un semn de la
columbieni.
- Mă-ntreb unde s-au dus, am gîndit eu cu voce tare.
- Cine poate şti? Oamenii mei i-au pierdui din vedere
în învălmăşeala circulaţiei, cînd au plecat, după accident.
“Accident” era un mod politicos de exprimare. Mai ales
că el îl împinsese pe ticălosul ăla peste balustradă.
îşi privi ceasul.
- Aţi pierdut cursa lui Braniff. A decolat Ia ora două, şi
următorul lor zbor nu va fi decît mîine.
- Rahat, am spus.
- N-aveţi de ce să :Vă faceţi griji, ne-a spus,
liniştindu-ne. Cursa Air P’eru decolează în direcţia New
York la ora patru. Pot să vă obţin locuri la ea.
M-am uitat la Alma. A dat din cap.
- E'u n zbor bun, mi-a spus. Au şi clasa-ntîi. Am zburat
cu ea de mai multe ori.
- E-n regulă, i-am spus căpitanului. O luăm p-asta.
- Va trebui să cumperi bilete, zise acesta şi-şi întinse mîna
către mine. Dă-mi banii şi hîrtiilc. O s-aranjez eu totul.
Mi-am băgat mîna în buzunarul interior de la haină şi
i-am pus în palmă două hîrtii de o mie de dolari, împreună
cu paşaportul meu şi cu viza de ieşire.
- Ia-i un bilet şi Almei.
- Desigur, a spus el, băgînd toate hîrtiile în buzunar.
Acum e ora trei. O să vă duc în salonul V.I.P.*.
- Mulţumesc.
S-a uitat la Alma.
- Cînd crezi c-o să te-ntorci?
- Nu m-am hotărît încă. S-ar putea să mă reped niţel şi
pînă la Paris.
- Asta-i foarte bine, a spus el politicos. Trimite-mi un
telex cînd te hotărăşti să te-ntorci. O să vin să te iau de la
aeroport.
- Eşti foarte amabil, Felipe. O să-ţi dau de veste.
Ne-a lă%at în grija unui detectiv în salonul V.I.P. cît timp
s-a dus să aranjeze toate formalităţile de plecare. Alma şi-a
aprins o ţigară şi o stewardesă ne-a adus două pahare de
şampanie.
- Scuză-mă o secundă, i-am spus. Trebuie să mă duc la
toaletă.
- Grăbeşte-te.
M-am dus la toaletă şi m-am proptit de urinai în timp
ce-mi deschideam fermoarul. Mă simţeam grozav pînă cînd
m-am uitat în oglinda din faţa mea; a p r o a p e că m-am
blocat, abia reuşind să nu-mi ud pantalonii. Mi-am tras
repede f ermoarul şi m-am întors. Vincent stătea în spatele
meu, sprijinii de uşă.
- Ce naiba faci aici? l-am întrebat. Credeam c-ai plecat.
- A trebuii să mai stau. Ai vorbit cu unchiul tău?
-Da.

V.I.P. = Very Important Person (persoană foarte importantă). Salon de


aşteptare pentru oficialităţi şi alte personalităţi (n.ţr.).
- Bine. Şi i-ai spus ce-am făcut?
- Desigur. A fost foarte-ncîntat.
- în regulă, a spus, scoţîndu-şi din buzunar un pistol cu
amortizor de zgomot. Acum n-o să-i mai poţi spune că tu şi
cu Angelo aţi zbîrcit-o cu frunzele de coca şi că nu erau
decît frunze de tutun.
- Eşti nebun de-a binelea.
- N e b u n i e de douăzeci de milioane de dolari, mi-a
răspuns, venind spre mine.
Am văzut uşa deschizîndu-se în spatele lui. S-a auzit
zgomotul înăbuşit al unui alt pistol cu amortizor şi am fost
destul de rapid să mă feresc din calea lui Vince în timp ce
se prăbuşea, pistolul căzîndu-i din mînă; avea craniul făcut
bucăţi şi sîngele şi creierii i s-au împrăştiat în urinai.
Căpitanul Gonzales stătea în uşă.
- Unul dintre columbieni, a spus.
Nu put eam vorbi. Am dat din cap.
- Ac u ’, hai să plecăm de-aici.. O să-mi pun unul din
oameni să cureţe pe-aici.
Eram în continuare fără grai.
- Eşti un lip norocos, mi-a spus, zîmbindu-mi în colţul
gurii. E timpul să vă îmbarcaţi.
( C ă p i t a n u l Gonzales a făcut semn unuia dintre poliţişti,
pe cînd ieşeam de la toaletă. Acesta a venit spre noi şi
căpitanul i-a spus repede ceva în spaniolă. Poliţistul a dat
din cap şi s-a aşezat în dreptul intrării la toaletă, aşa fel ca
nimeni să nu poată intra.
L-am privit întrebător pe căpitan.
- Vreau să vă sui, pe dumneata şi pe Alma, în avion,
înainte să anunţ poliţia aeroportului. Odată chemaţi, o să
anu nţe şi grănicerii şi-o să fie alîtea formalităţi că s-ar
putea să treacă două sau trei zile pîn-o să puteţi pleca. Sînt
sigur c-abia aştepţi s-ajungi acasă.
- Mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Şi dumneata mi-ai salvai viaţa, acolo,
în apartamentul Almei.
- Şi dumneata pe-a mea.
- Asta-i datoria mea. Să apăr oamenii nevinovaţi.
l-am întins din nou mîna.
- Eu îţi mulţumesc încă o dată.
Ne-am îndreptat spre salonul în care ne aştepta Alma.
- C u r i o s , a spus. Nu -n ţel eg de ce ne-au urmărit
columbienii ăştia.
- Probabil c-au avut şi ei aceleaşi informaţii pe care le-a
primit şi poliţia. Singura problemă e că eu nu-s omul pe
care-1 caută, i-am răspuns.
- Nu l-ai recunoscut pe tipul din W.C.?
Am clătinat capul.
- Nu.
- D a ’ vroia să te omoare!
- Nu ştiu de ce, i-am spus. Dar, mulţumită dumitale, n-a
reuşit.
A dat din cap, serios.
- O să mai iau doi oameni cu mine ca să vă duc pînă la
avion. Nu vreau să vi se-ntîmple ceva, nici dumitale, nici
Almei.
- Mă simt deja mai în siguranţă, i-am răspuns.
Gonzales a-ncepul să rîdă.
- Ai de gînd să te mai întorci la Lima?
Am rîs împreună cu el.
- Nu prea cred. Am păţit destule în vizita asta.
A dat din cap.
- Cred că-i o chestie înţeleaptă. Mi-a aruncai o privire
în timp ce ne apropiam de Alma. Nu-i nevoie să-i spui
despre incidentul de la toaletă. E şi aşa destul de speriată
de toată afacerea asta.
- Aţi picat Ia ţanc, a spus Alma. Tocmai am comandat o
sticlă de şampanie.
Căpitanul îi zîmbi.
- N u mai e timp de ea. Am ara nj at să vă -mbarcaţi
acuma.
- Ce-i Cu graba asta? Mai avem patruzeci de minute
pînă la decolare.
- V r e a u să vă urcaţi în avion în ai nt e a celorlalţi
pasageri. O să vă escortăm pînă în avion. Apoi o să-mi pun
doi o a m e n i la scara avionului să-i verifici pe ceilalţi
pasageri. Au fost trei oameni în maşina aia cu numere
columbiene.
- D oa r nu crezi c-o să vină ajci? l-a întrebat ea.
- N u vreau să risc, i-a răspuns, ridicînd trusa ei de
toaletă şi cealaltă valiză mică pe care o lua cu ea în avion.
Hai să mergem!
Am ieşit din clădirea a e r o p o r t u l u i prin in trarea
salariaţilor. Alma şi cu mine am mers pe jos pînă la avion,
cu căpitanul înaintea noastră şi cu cei doi detectivi, unul
alături de noi şi u n u î în spate. Am urcat în tăcere scara
avionului. Mi-au trebuit cîteva clipe să-mi obişnuiesc ochii
cu întunericul, după lumina strălucitoare de afară.
O stewardesă ne-a zîmbit.
- Bienvenido, senorita Vargas şi domnule Stevens. Estoy
senorita Marisa.
Alma i-a zîmbit, vorbindu-i în spaniolă. Stewardesa a
dat din cap. Păreau că se cunosc. Fata ne-a condus la
locurile noastre. Ne-a aşezat în ultimul rînd de fotolii de la
clasa întîi, cu spatele la un perete despărţitor.
- O să vă simţiţi foarte bine aici, ne-a spus stewardesa.
Nu mai sînt decît alţi doi pasageri la clasa întîi.
- Mulţumesc, i-am răspuns.
- Pot să vă servesc şampania? ne-a întrebat.
- D a , gracias, a răspuns Alma. S-a uitat la căpitanul
Gonzales, în timp ce se aşeza în fotoliul de la fereastră. Bei
împreună cu noi, căpitane?*l-a întrebat.
El a scuturat din cap, în timp ce-i aşeza valizele în plasa
de deasupra capetelor noastre.
- Nu, mulţumesc, sînt în timpul serviciului.
- Sînt sigură că nu mai ai nici un motiv de îngrijorare
acum, î-a spus ea.
- N - o să mai fiu îngrijorat decît atunci cînd o să
decolaţi. Beţi-vă şampania în linişte. Acum încep să
îmbarce pasagerii şi mă duc să-i controlez împreună cu
oamenii mei. Mă-ntorc în cîteva minute.
Stewardesa ne-a adus o sticlă de şampanie şi pahare.
Ne-a umplut paharele cu îndemînare, apoi s-a îndreptat
spre uşa avionului să-i întîmpine pe ceilalţi pasageri.
Mi-am ridicai paharul spre Alma.
-Serviciul e grozav. Şi Gonzales e tot timpul cu ochii
pe noi. Mă-ntreb dac-o şti ceva ce noi nu ştim.
- E poliţist, doar. Le place să-şi dea importanţă.
- E mai mult decît atît, i-am spus, gîndindu-mă cît de
repede venise după mine la toaletă. D a ’ nu mă plîng. Dacă
n-ar fi fost el, am fi fost în rahat pînă-ri gît acuma.
- S-a terminat totul acuma. Sîntem în drum spre State.
- Da, i-am răspuns, apoi am tras o înjurătură. La dracu,
n-am apucat să-l sun pe unchi-meu. O să fie îngrijorat.
- O să fii în New York în zece ore. Poţi să-l suni de la
• >

a e r o p o r t u l Kenned y, cînd ajungi. A umplut din nou


p a ha re le . Re la xează-te. O s-avem un zbor plăcut. DC
8-urile de la Air Peru sînt mai confortabile decît avioanele
707 ale lui Braniff, chiar dacă-s ceva mai lente. O să ne
putem întinde.
- N - a m putut niciodată să mă întind înlr-un scaun de
avion.
A zîmbit.
- Asta-i pentru că n-ai zburat niciodată cu mine. O să-ţi
ţin chestia în mînă tot timpul zborului. O să-i presar
deasupra puţină cocaină şi-o să-ţi iei şi tu zborul, nu numai
avionul.
- Eşti o adevărată curvă.
- Nu, a rîs ea. O păsărică peruviană.
Am ciocnii din nou pah arele . M-am uitat la un alt
cuplu, care era escortat pînă la locurile lor, lîngă aripă.
Erau de vîrstă mijlocie, foarte bine îmbrăcaţi. Femeia avea
o haină de nurcă, iar pe degete îi străluceau diamante.
Bărbatul şi-a scos pălăria, lăsînd să i se vadă părul alb,
subţire şi cîrlionţat; ochii îi erau ascunşi de ochelari
fumurii de tip franţuzesc. I-am urmărit cum se aşează pînă
cînd stewardesa le-a adus şampania.
Căpitanul Gonzales s-a întors.
- Tolu-i în ordine. Au fost îmbarcaţi toţi pasagerii. Nu-i
un zbor aglomerat. Sînt cu lotul pa truzeci şi şapte de
pasageri în spate.
- Acum poate bei cu noi un pahar de şampanie, a spus
Alma.
- Nu, vă mulţumesc, a răspuns el, scuzîndu-se. O să am
cîteva ore de hîrţogărie la sediu. Mi-a întins mîna. Mult
noroc, domnule Stevens. A fost o onoare să vă cunosc.
- On oa re a a fost de partea mea, căpitane Gonzales,
i-am spus, slrîngîndu-i mîna. îţi mulţumesc pentru tot ce-ai
făcut pentru noi.
- Por nada, a spus, apoi i-a luat mîna Almei,
sărutîndu-i-o respectuos. Hasta luego, senorita Vargas.
Alma i-a răspuns, înclinînd capul.
- Mii gracias, Capitân. Pol să te mai rog ceva?
- Orice.
- O s-ajungem la New York între două şi trei dimineaţa.
Eşti atîl de amabil ca să transmiţi un telex la hotelul meu şi
să le spui să-mi trimită o limuzină la aeroport?
- Mă ocup de asta imediat, senorita Vargas, a spus
căpitanul după care, ridicîndu-şi mîna la chipiu pentru
salut, s-a întors şi-a coborît din avion.
Am auzit zgomotul uşilor închizîndu-se şi mugetul
motoarelor cu reacţie m-a asurzit. M-am întors s-o privesc.
Era întoarsă cu faţa spre fereastră şi se uita în jos, spre
pămînt. M-am aplecat peste umărul ei şi-am putut să-l văd
pe căpitan şi pe oamenii lui îndreptîndu-se către clădirea
a e r o p o r tu l u i. O voce se auzi în interfon, dîndu-ne
instrucţiuni atîl în spaniolă cîl şi în engleză, în timp ce
avionul rula încet pe pistă.
Avionul s-a întors încet la capătul pistei. Frînele îl
ţineau pe loc şi mo toa rel e cu reacţie au în cep u i să se
tureze. Mîna Almei mi-a strîns-o pe-a mea. Strînsoarea
deveni mai puternică în timp ce avionul prindea viteză. S-a
auzit un şuierat uşor şi dintr-o dată eram în aer. Ea s-a
întors către mine, palidă la faţă.
- întotdeauna mă sperii.
Dar eu nu mă gîndeam la ce-mi spunea ea, mă gîndeam
la momentul cînd îi ceruse căpitanului să trimită un telex la
hotelul ei. Abia acum relizam că nu-i spusese la ce hotel.
Şi-a pus mîna pe piciorul meu.
- Hotelul Pierre, am spus.
S-a uitat la mine.
- Şi ce-i cu asta?
- Nu i-ai spus căpitanului numele hotelului.
A rîs.
- Ţi-am spus doar că sîntem vechi prieteni. Ştie de mult
timp că proiectorul meu mi-a dat un apa rtame nt acolo.

Trei ore şi două sticle de şampa nie mai tîrziu, cînd


aţipisem, stewardesa şi-a pus amîndouă mîinile pe umărul
meu. Am deschis ochii şi m-am uitat la ea.
Ţinea în mînă o nouă sticlă de şampanie.
- Felicitări, mi-a spus. Tocmai am trecui ecuatorul.
M-am întors către Alma.
- Ai dormit?
- Puţintel, mi-a răspuns, în timp ce stewardesa ne turna
şampania, după care se îndreptă către ceilalţi pasageri.
Alma şi-a ciocnit paharul de al meu, apoi s-a aplecat şi
m-a sărutat.
- Felicitări şi ţie, i-am zîmbit şi am.sărutat-o.
- Am un cado u p e n t r u tine, mi-a spus rîzînd şi
punîndu-mi ceva în palmă.
- Ce-i asta?
- Miroase.
L-am ridicat la nas.
- Miroase a păsărică şi a parfum.
A rîs.
- A i ghicit. Sînt bikinii mei. Mai sînt încă umezi. I-am
scos cînd dor meai. Pune-i în b u z u n a ru l de la piept al
hainei. Toată lumea o să creadă că-s o batistă.
I-am băgat în buzunar.
- Eşti nebună.
- N u chiar. V re au însă să-ţi dau ceva care să-ţi
amintească de mome ntul cînd am traversat ec uatorul la
înălţimea de treizeci de mii de picioare.
- Cu tine am urcat la înălţimi mai mari, fără avion, i-am
zîmbit.
Stewardesa s-a întors.
- Vă servim masa imediat.
X-am simţit mîna pe umăr, m-am răsucit în patul
confortabil şi-am deschis ochii. Prin fereastră se revărsa
lumina zilei. Ea era deja îmbrăcată. S-a uitat la mine şi mi-a
zîmbit, spunîndu-mi:
- Dormi destul de adînc.
Mi-am scuturat capul, încercînd să mă limpezesc.
- Cît e ceasul?
- Douăsprezece şi jumătate.
Aproape c-am sărit din pat.
- Trebuie să-l sun pe unchi-meu.
- N u te agita. L-am sunat deja. I-am spus că încă mai
dormi. A spus să-l chemi la ora două.
M-am uitat fix la ea.
- De unde-ai avut numărul lui?
- Nu-ţi mai aminteşti? M-ai pus să-l sun la Lima. Nu uit
niciodată un număr de telefon.
- Cum îi e?
- Pare în regulă, mi-a răspuns. E trist, totuşi.
- A fost surprins că i-ai telefonat tu?
- Nu, mi-a răspuns. A arătat cu mîna spre o masă de
lîngâ pat. Avem suc de portocale, cafea şi pîine prăjită.
- O să beau nişte cafea, i-aiii spus, aşezîn du-mă pe
mar gi ne a patului. Cafeaua mi-a făcut bine. Tare şi
fierbinte. Creierii au început să mi se limpezească. La ce
oră te-ai trezit?
- La opt.
- D e ce aşa de vreme? Am adormit doar după patru
dimineaţa!
- A m avut de făcut cîteva lucruri, de dat cîteva
telefoane, mi-a spus.
S-a auzit soneria la uşa apartamentului.
- Ăsta trebuie să fie valetul, mi-a spus ea în grabă. Am
cîteva lucruri care trebuie călcate. Mă ocup de asta în timp
ce tu le bărbiereşti şi-ţi faci un duş.
A luat două din valizele sale şi le-a dus în salon,
închizînd uşa în urma ei.
Mi-am umplut din nou ceaşca de cafea şi m-am dus cu
ea în baie. Am băut-o în timp ce căutam în dulăpiorul din
baie un aparat de ras. N-am găsit nici unul. M-am gîndit
puţin, apo i m-am înfăşurat în tr-un prosop şi m-am
îndreptat spre uşa care dădea în salon.
Ea era cu spatele la mine cînd am deschis uşa. Doi
bărbaţi stăteau în picioare* de partea cealaltă a mesei. Pe
masă, alături de valizele ci Louis Vuitton, erau două valize
dc piele. Ale ei erau deschise şi ea le dădea celor doi
pacheţele de celofan pline cu praf alb, pe care ci le puneau
în valizele d t piele.
- D o u ă z e c i şi două de kilograme, a spus şi exact atunci
unul dintre cei doi m-a zărit şi şi-a scos un pistol din buzunar.
Ea s-a întors spre mine.
M-am simţit ca un idiot.
- Căutam un aparat de ras, am spus.
- L a s ă arma aia de-o parte, a spus ea, cu răceală. E
nepotul lui Di Stefano.
Tipul s-a uitat spre mine.
- Cel care l-a însoţit pe Angelo?
- Da, a spus ea şi s-a întors către mine. Lamele sînl în
dulăpiorul de lîngă chiuvetă.
Am dat din cap şi-am închis uşa în urma mea. M-am dos
înapoi în baie. Dinlr-o dată mi s-a făcut rău şi-am vomat în
W.C. Nu mai înţelegeam nimic.
M-am întors către chiuvetă şi m-am privit în uşile
culisante, cu oglindă, ale dulăpiorului. Arătam ca un rahat,
palid şi transpirat, şi aveam un gust amar în gură. Am tras
uşa dulapului şi-am luat o sticluţă de apă de gură Lavoris,
pe care-o zărisem mai-nainte.
Am golit sticla pînă am reuşit să-mi scot gustul ăla din
gură. Am găsit aparatul de ras, un Gillette model vechi, dar
n-am găsit cremă de ras, aşa că m-am clăbucit cu săpunul de
femeie pe care l-am găsit pe etajeră. Lama nu era prea
tocită, dar mîinile îmi cam tremurau şi mi-am făcut cîteva
tăieturi. Mi-am pus un prosop fierbinte pe faţă ca să-mi
curăţ petele de sînge, apoi am aşezat bucăţele mici de
hîrtie igienică pe crestături, ca să-mi opreas-că sîngele.
Am stat pe W.C. pînă s-au uscat bucăţelele de hîrtie,
apoi am intrat sub duş şi-am dat drumul la apa rece ca
gheaţa să mă izbească. Tremuram cînd am ieşit şi m-am
înfăşurat înlr-un prosop gros de baie, turcesc. M-am privit
din nou în oglindă. Acum nu mai arătam chiar aşa de rău.
Mi-am pieptănat părul şi-am deschis uşa ca să intru din nou
în dormitor.
Alma stătea pe marginea patului, uitîndu-se la mine.
- Te simţi bine? m-a întrebat.
- Grozav, am spus, dueîndu-mă la dulap să-mi iau hainele.
Singurul lucru pe care l-am văzut în dulap erau costumele
şi pantofii mei. Mi-am scos valiza şi-am pus-o pe pat.
- C ă m ă ş i l e , chiloţii şi şosetele sînt în sertarul de jos
de-aici, mi-a spus, arătînd spre comodă.
M-am îmbrăcat în timp ce stătea acolo, privindu-mă în
tăcere. Am început să-mi trîntesc hainele în valiza goală.
Nu le-am aranjat prea bine, dar am reuşit să-nchid valiza şi
s-o încui. Am luat-o de pe pat şi m-am îndreptat spre uşă.
Ea stătea în continuare pe marginea paiului.
- U nde te duci?
- Pot să utilizez vechiul a partament al lui taică-meu.
- Aşteaptă. Te rog. Pol să-ţi explic.
- Ce mai poţi să-mi explici? Cu alte minciuni? i-am
spus, sarcastic.
- Credeam că sîntem prieteni şi iubiţi.
- T o t ceea ce-a fost între noi a fost un regulat
prietenesc.
- Ne-am luptat pe ntru vieţile noastre.
- D a ’ am su pravie ţuit, i-am replicat, supărat. Şi nu
mi-ai vorbit niciodată despre cum eşti tu băgată în toate
astea. Am crezut că vii la New York cu mine, nu ca să
transporţi douăzeci şi două de kilograme de cocaină.
- Erau pentru asociaţii unchiului tău.
- Şi, desigur, n-ai primit nimic pentru asta. Eram încă
supărat. Am fost un idiot.
- Nu, a spus ea, încet. Unchiul tău şi cu generalul au
avut o înţelegere, valabilă mulţi ani. Am fost băgată în asta.
Am continuat să lucrez pentru unchiul tău şi după ce-a
murit g eneralul; cum crezi c-aş fi p u t u t trăi altfel?
Generalul mi-a lăsat multe, dar nici un ban.
- Şi Angelo, el cum era băgat în chestia asta?
- A fost omul meu de legătură în ultimii cinci ani. Şi eu
am fost omul lui de legătură. Avea nevoie de cineva în care
să aibă încredere şi care să vorbească spaniola.
- Aţi fost iubiţi?
- N u de-adevăratelea. Aş spune că eram mai mult ca
doi parteneri de afaceri. Ne regulam din cînd în cînd, dar
asta nu-nsemna nimic pentru nici unul din noi.
- Unchiul meu ştia de tine?
- Da, de cînd aveam şaptesprezece ani. De prima dată
cînd generalul m-a adus la New York.
- Şi-ai continuat să faci transporturi tot timpul ăsta?
- Totul era aranjat, mi-a răspuns. De amîndouă părţile,
şi la Lima, şi la New York. Şi eram un curier perfect, mai
întîi venind şi plecînd mereu, cît am fost la şcoală, apoi ca
manechin, angajat la cele mai mari agenţii.
- De ce nu mi-ai spus?
- Nu puteam. Nu ştiam cît de multe ştii, aşa c-a trebuit
să-mi ţin gura. Nici Angelo nu ţi-a spus nimic.
Mi-am clătinat capul.
- Isuse! am exclamat, apoi m-am uitat din nou la ea.
Căpitanul e şi el băgat în afacerea asta?
- Da. Asta a fost însărcinarea lui, să le protejeze în
aeroport. Ţi-aminteşti că te-a urmărit la toaletă?
Am dat din cap.
- B i n e c-a făcut-o. L-am văzut pe Vincent mergînd
după tine acolo şi i-am spus căpitanului.
- Atunci ştii ce s-a-ntîmplat acolo?
- D a . Mi-a spus unchiul tău cînd am vorbit cu el azi
dimineaţă.
- Şi ce ţi-a mai zis, cînd ai vorbit cu el azi dimineaţă?
- M i - a spus să-l sun pe căpitan şi să-i spun să trimită
coca unui lip numit Ochoa în Medellin. E chiar tipul căruia
trebuia Angelo să i-o ducă. A luat o ţigară de pe noptieră
şi-a tras încet fumul în piept. Am insistat c-ar trebui să-ţi
spun. N-a zis nimic. Do ar că să-l suni la ora două.
M-am uitat la ea.
- Nu ştiu dacă vreau cu adevărat să-i vorbesc.
- Dar te iubeşte. Şi are nevoie de tine. Cu atît mai mult
cu cît Angelo s-a dus.
Am tăcut.
- Şi eu? m-a întrebat. A fost ceva deosebit între noi. Şi
eu am nevoie de tine.
I-am întîlnit privirea şi erau urme de lacrimi în ochii ei.
- Pentru mine nu mai are nici un sens. O să te descurci,
întotdeauna te-ai descurcat. Eu nu ştiu cum să trăiesc în
lumea voastră.
- D a ’ tre b ui e să ai nişte s e n tim e nt e, mi-a spus ea,
răguşit. Dacă nu pentru mine, măcar pentru unchiul tău.
Oricum, e familia ta.
- Familia nu mi-a adus decît necazuri, am spus. Spune-i
unchiului meu că, dacă vrea să-mi vorbească, sînl la vechiul
apartament al lui taică-meu.
Apoi m-am întors, ca să nu poată să-mi vadă lacrimile
din ochi, mi-am ridicat valiza şi-am ieşit pe uşă.
^ a p a r t a m e n t u l tatălui meu era doar la zece minute cu
taxiul de hotelul Pierre. Traversezi Strada Cincizeci şi nouă
şi prin Central Park West o iei pe Strada Şaptezeci. Era un
bloc vechi, nu semăna cu ceea ce se construia în East Side.
Aveam un apartament confortabil lâ etajul unsprezece, cu
tavane înalte, două d o r m i t o a r e , o ca meră de zi, o
sufragerie, o bucătărie şi două băi. Tata îl cumpărase după
ce murise mama. Nu mai p ut ea trăi în casa în care-şi
p e tr e cu s e viaţa î m p r e u n ă cu ea. Cînd s-a mutat în
a p a r t a m e n t a aranj at cel de-al doilea d o rm ito r p en tru
mine, deşi majoritatea timpului eu eram la internat.
Barney, portarul, m-a întîmpinat cînd am coborît din
taxi. Mi-a luat valiza.
- Bine-ali venit acasă, d om nul e Jed, mi-a spus,
zîmbindu-mi.
Am plătit şoferul şi m-am întors spre el. îmi spunea
“d om n ul J e d ” încă de cînd ne mutasem, cînd aveam
doisprezece ani.
- Ce mai faci, Barney?
- Merge, domnule Jed, mi-a răspuns, conducîndu-mă
prin hol pînă la lift. Mă deranjează artrita în continuare,
dar mă descurc.
- Bravo, i-am spus, strecurîndu-i o bancnotă de zece
dolari în mînă.
A pus valiza jos în lift, lîngă mine, şi-a apă sat pe
butonul de la etajul meu.
- A p a r t a m e n t u l trebuie s-arate bine. Fe meia de
serviciu a fost acolo chiar ieri.
- Mulţumesc, i-am spus, în timp ce uşile începeau să
se-nchidă.
Mi-am lăsat valiza în vestibul cînd am intrat în
apartament. Barney avusese dreptate. Apartamentul era
curat şi ordonat, deşi mirosea a închis. Am intrat în camera
de zi şi am deschis ferestrele. Aerul proaspăt ce venea
dinspre Central Park mi-a făcut bine. Mi-am luat valiza şi
m-am dus în dormitorul meu. Am deschis şi ferestrele de la
dormitor şi-am privit spre parc. Puteam vedea turnul lui
Sherry N e t he rl an ds şi, alături de el, pe Fifth Avenue,
partea de sus a hotelului Pierre.
Nu mă făcea să mă simt prea bine. Mi-am despachetat
lucrurile. Apoi am aruncat valiza în debara, mi-am scos
haina şi-am pus-o pe un scaun. Am luat servieta diplomat,
m-am dus cu ea în sufragerie şi-am deschis-o pe masă.
Am verificat dacă banii sînt tot acolo. Şaptesprezece
mii de dolari. D in t r - u n b u z un a r al servietei am scos
paşaportul lui Angelo, portofelul cu cărţile sale de credit şi
cu permisul de c on duc ere . Am scos şi Rolex-ul din
buzunăraşul cu fermoar. L-am privit cîteva clipe. Avea un
cadran albastru închis, cu diamante la ora unu, şase şi nouă.
Data calendarului era în dreptul orei trei. L-am întors. Era
gravat: “Iubitului meu fiu, Angelo. La cea de-a 21-una
aniversare, de la Tata”
Am pus ceasul înapoi. Eram încă supărat pe unchi-meu
pentru că se număra printre aceia care îşi făcuseră jocurile
cu mine. Dar era fratele tatălui meu, şi Angelo fusese vărul
meu. Şi, fie că-mi plăcea, fie că nu, erau familia mea.
Am închis servieta, am dus-o în camera de zi şi-am
pus-o pe biroul lui taică-meu. într-un colt al biroului era o
ramă dublă de argint, avînd într-o parte o fotografie a tatei
şi în partea cealaltă o fotografie a mamei. Le-am privit.
Avusesem nouă ani cînd murise mama. întot dea una mă
simţeam vinovat pe nt ru că nu-mi pu te a m aminti prea
multe despre ea. Apoi m-am uitat la fotografia lui
taică-meu. M-am simţit ciudat. Pentru prima dală realizam
cît de mult semăna cu unchi-meu.
Am tras adînc aer în piept, m-am dus la bucătărie, am
luat o sticlă de Courvoisier de pe raft şi mi-am vărsat o
porţie zdravănă. Coniacul m-a ars pînă-n stomac. M-am
simţit încălzit. Dar nu mai bine.
M-am aşezat la birou şi-am mai tras o duşcă de coniac,
apoi am ridicat receptorul. Nu ştiam numărul de telefon
personal al Almei, aşa c-am telefonat la hotel.
Vocea centralistei avea o veselie profesională.
- Miss Vargas e plecată.
- A zis la ce oră se întoarce? am întrebai.
- Nu, domnule, mi-a răspuns ea.
- îi puteţi lăsa atunci un mesaj? A căutat-o domnul
Stevens; numărul meu este...
Centralista m-a întrerupt.
- A lăsat un mesaj pentru dumneavoastră, domnule.
Vroia să vă comunice că pleacă în Franţa azi după-masă.
- Mulţumesc, am spus şi-am închis telefonul. M-am gîndit
cîteva clipe, apoi m-am uitat la fotografia lui faică-meu:
- Şi-acum ce fac, tată?
D a r fotografiile nu răspun d la întrebări. Tata do a r
zîmbea, ca un î nţe lep t. Am mai sorbit din coniac,
uitîndu-mă la poză. Poate că mă-mbătasem, dar mi se părea
că seamănă şi mai mult cu frate-său. Telefonul interior a
sunat şi am răspuns.
- Alo!
- Domnule Jed, aici e Barney. Unchiul dumneavoastră,
domnul Di Stefano, e aici.
- în regulă, Barney. Să vină sus.
Mi-am lăsat paharul de coniac pe birou, m-am dus în
vestibul şi-am deschis uşa. Am aşteptat pînă a ieşit din lift.
Gele două gărzi de corp erau chiar în spatele lui. S-au
îndreptat spre mine. Am ridicat o mînă.
- Nu şi ei, am spus. Vreau să-ţi vorbesc singur.
Le-a făcut un semn, şi-au rămas pe coridor. M-am dat un
pas înapoi, lăsîndu-1 să intre în apartament, şi-am închis uşa.
Unchiul meu era un bărbat înalt. înainte să mă pot
întoarce, şi-a pus braţele în jurul meu, îmbrăţişîndu-mă.
Apoi m-a sărutai pe amîndoi obrajii.
- Fiul meu, a spus.
- Unchiule, am spus eu, ţeapăn.
M-a mirosit.
- Ai băut.
- Doar un coniac. Vrei şi tu unul?
- Nu. Ştii doar că nu beau înainte de ora şase.
- Am uitat, am spus. L-am condus în camera de zi şi-am
deschis servieta diplomat.
- Asta a fost a lui Angelo.
S-a uitat la ea în tăcere.
- T o t ce-i în ea îi a pa rţi n e . Au mai rămas încă
şaptesprezece mii de dolari. Am deschis buzunarul. Aici
sînt paşaportul lui, permisul de conducere şi cărţile de
credit. Apoi am deschis fermoarul de la. buzunăraş /şi-am
scos Rolexul lui Angelo.
L-a luai încet în mînă şi l-a întors să se uite la gravură.
Atunci a-nceput să plîngă. Hoh ot e grele, uscate, pornite
din rărunchi. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Mi-am pus un braţ peste umerii care-i tremurau şi l-am
condus la fotoliul din spatele biroului. Vocea mi se îneca.
- îmi pare rău, unchiule Rocco. Teribil de rău.
îşi prinsese obrajii cu palmele.
- N-am crezut cu adevărat. N-am putut. Pînă acum.
- Te rog, unchiule Rocco. Trebuie să fii puternic.
Şi-a scuturat capul, cu faţa în mîini.
- Fiul meu minunat! L-am pierdut. S-a dus. Şi acum
n-am nici un fiu. Nici un moştenitor din sîngele şi carnea
mea. Ce i-am făcut?
- Nu i-ai făcut nimic. Tot ce-ai făcut a fost să-l iubeşti.
S-a uitat la mine.
- Ar fi trebuit să-l opresc. I-am spus să nu se ducă. I-am
spus că nu vreau să te duci. Dar trebuia să facă după capul
lui. Spunea că dacă nu se duce, n-o să-l respecte nimeni,
niciodată, că va trăi mereu în umbra mea.
Tăceam. Nu ştiam ce să spun.
S-a uitat la mine.
- A suferit mult?
- N-a suferit deloc. S-a terminat într-o secundă.
A dat încet din cap.
- îi mulţumesc Domnului pentru asta. Şi-i mulţumesc
de asemenea Domnului c-ai fost cu ei. Măcar a avut familia
alături.
Mi-am amintit cum i-am ţinut capul în mîini: “Familia”,
spusesem eu atunci, după care .l-am omorît. M-am uitat la
unchiul meu.
- Familia lui a fost cu el, am spus.
Unchiul meu era liniştit acum.
- O s-aranjez o slujbă.
- Da, am spus.
- O să vii?
- Da, i-am răspuns..
- Şi vei fi fiul meu, moştenitorul meu, a spus, luîndu-mi
mîna.
L-am ţinut de mînă.
- E u nu sînt Angelo. Nu sînt ca el. N-aş şti cum să
trăiesc în lumea lui.
- O să fii bogat. Mai bogat decît ai visat vreodată. O să
primeşti deja douăzeci de milioane de la Angelo. Ţi le-a
lăsat prin testament. Eşti singurul lui moştenitor.
- T a t a mi-a lăsat cît am nevoie. Nu vreau să fiu bogat.
Putem să dăm darul lui Angelo săracilor.
S-a uitat Ia mine.
- E ş t i la fel de nebun ca tatăl tău. Vino cu mine şi-o
lume întreagă ţi se va deschide în faţă. în douăzeci de ani,
cu cocaina, o să ajungi miliardar.
- Sau mort, am spus. Singurul lucru pe care l-am învăţat
din toate astea este că nu poţi controla această lume. în
timp, sud-americanii vor controla afacerile cu coca. Ei o
cultivă, ei o prelucrează, în curînd vor dori ca lot ei s-o şi
distribuie. Şi-atunci o să fim lăsaţi pe dinafară, sau morţi.
M-a privit fix.
- Po at e că nu eşti chiar aşa de nebun cum pari.
Şi-atunci ce vrei să faci?
- T a t a avea o afacere bună. închiria maşini. Eu am alte
ambiţii. Companiile aeriene devin din ce în ce mai mari.
Dar au nevoie de capital ca să aibă avionele lor proprii. Şi
•capitalul e greu de găsit. Mi-a venit ideea asta călătorind cu
TWA, şi-am băgat de seamă că în fiecare avion este pusă o
plăcuţă de metal: “Acest avion este proprietatea lui Hughes
Aircraft Corp. Şi este închiriat de la această firmă”
Unchiu-meu a clătinat din cap.
- Nu-nţeleg.
- Hughes este prop rieta rul numai al TWA-ului. Sînt
sigur că multe alte companii ar dori un aranjament similar.
- închirieri de avioane! D a ’ pentru asta îţi trebuie o
grămadă de bani!
- Sînt sigur că poţi găsi banii, cu relaţiile tale. Cred că
putem demara afacerea cu două sute de milioane. Am rîs.
- Trebuie să mai mă gîndesc.
- Las-o baltă, i-am spus. Nu poţi să intri într-o astfel de
afacere. Sînt şapte agenţii guvernamentale care urmăresc
cu atenţie ce se-ntîmplă Ia companiile aviatice. Cred c-ar
trebui să te retragi de tot din afaceri înainte de-a intra
într-o astfel de nebunie.
- Poate că totuşi eşti nebun, a spus unchi-meu. Nu scrie
pe bani de unde vin.
- D a ’ pe oameni?
Unchi-meu se ridică în picioare.
- O să te sun cînd aranjez slujba.
- O să vin.
A pornit spre uşă, apoi s-a întors către mine.
- Ştii că fata a plecat în Franţa?
- Da.
- Era o fată bună, dar nu pentru tine.
- Cu ce fel de fată ţi-ar plăcea să mă însor? l-am
întrebat.
- An ge lo avea o fală bun ă, dintr-o bună famile
siciliană. Cred că se gîndea să se-nsoare cu ea, mai încolo.
- O bună familie siciliană?
- O foarte bună familie siciliană. Poale c-o să aranjez
odată s-o întîlneşti, mi-a spus.
- Mulţumesc, unchiule Rocco; poate odată, mai încolo.
Apoi ne-am îmbrăţişat, şi de data asta l-am sărutat şi eu.
Am deschis uşa şi l-am privit cum se îndreaptă spre lift;
cele două gărzi de corp, care-1 aşteptau pe coridor, s-au
apropiat de el.
CAPO DI TUTU CAPI
EMERITUSI

N u reuşeau în nici un fel să-l omoare pe unchiul Rocco.


Nu că n-ar fi încercat. Cuţite, arme, bombe în maşină.
Unchiul Rocco avea un al şaselea simţ. Se hotărîse că nu
aşa avea să moară.
- Îmbătrînesc, mi-a spus. Iar acum, că Angelo s-a dus şi
tu nu vrei să intri în afacerile mele, nu am pe nimeni cui să
i le las. Aşa că de ce-aş continua lupta?
M-am uitat fix la el. Stăteam într-un mic separeu în
fundul sălii la r e s t a u ra n tu l Palm, pe Second Avenue.
Stăteam singuri, gărzile sale de corp erau aşezate la o altă
masă, alături. Unchiul Rocco încă mai purta banda neagră
de doliu la mîneca hainei.
- N u m-am holărît, unchiule, i-am spus. Tata m-a
convins, cu mult timp în urmă, că nu te poţi niciodată
retrage cu adevărat din afaceri de-astea.
- Ce ştia taică-tu? mormăi el, răsucindu-şi spaghetele
pe furculiţă. Au trecut vremurile alea. Sîntem în anii
şaptezeci. Sîntem civilizaţi, nişte a d e vă r a ţi oa me ni de
afaceri. Am făcut deja o înţelegere cu cele cinci familii.
- Ce-nseamnă asta? am întrebat. Nu mai au de gînd să
te omoare?
- Ai văzut prea multe filme.
Mi-am tăiat friptura. Era în sînge, exact cum trebuie.
- încă nu mi-ai spus nimica.
- Mă mut la Atlantic City, mi-a răspuns.
- De ce Atlantic City? Credeam că vrei să te duci la
Miami cînd ieşi la pensie.
- Nu merge chiar aşa, mi-a spus unchiul Rocco. Miami
este controlat de către Chicago. Bonanno a aranjat ca să
mă ocup de sindicatele restaurantelor şi hotelurilor din
Atlantic City. Este o treabă simplă, de-ajuns pentru mine.
Nu vreau să mai trag la jug.
L-am întrebat, mestecînd încet o bucată de friptură:
- Şi ce le-ai dat în schimb?
- îmi preiau operaţiile de-aici. Dar e-n regulă. O să am
linişte şi pace.
- D a ’ aslea-.s o grămadă de bani!
- A m o grămadă de bani. A zîmbil. Cam o ju ma ’ de
miliard.
Am tăcut. Era într-adevăr foarte mult. Ştiam însă că-i
aşa. Unchiul meu nu m-ar fi minţit în privinţa asta.
- Şi ce altceva ai de gînd să mai faci?
- O să mă ocup de investiţiile mele. Tot ce am sînt bani
curaţi acuma, aşa că pot să fac orice vreau cu ei. Şi-a
terminat farfuria de spaghetti şi şi-a golit paharul de vin
roşu. A întins un deget spre mine.
- D a ’ tu nu mănînci.
Mi-am mai tăiat o altă bucată de friptură.
- Nu-nţeleg. Dacă poţi face ce vrei, de ce le-ngropi în
gaura aia plină de rahat de Atlantic City, să controlezi nişte
organizaţii de doi bani pen tru ei?
Şi-a clătinat capul.
- Nu-nţelegi, mi-a spus, ca unui copil. Am fost toată
viaţa împreună cu oamenii ăştia. Nu-i pot părăsi cînd îmi
cer să-i ajut.
- D a ’ poţi fi agăţat pentru o afacere mică la fel de uşor
ca şi pentru una barosană, chiar mai uşor. De ce să rişti?
Unchiu-meu şi-a umplut din nou paharul.
- Ştiu eu ce fac, mi-a spus, înţepat. Am legături mai bune
decît familia Bonanno şi celelalte familii din New York. în
zece ani, Atlantic City o să devină o afacere mare de tot.
M-am uitat la el.
- Atunci înseamnă că nu te retragi de-adevăratelea.
- Ba mă retrag, mi-a zîmbit el.
L-am urmărit cum îşi sorbea vinul. Habar n-aveam ce
era în capul lui, dar îl cunoşteam pe unchi-meu. în felul
său, era un geniu. Ştia exact ce să facă.
S-a uitat la mine.
- Şi tu ce mai faci?
- Binişor. Cinci din băncile mari sînt gata să-mi
î m p r u m u t e fiecare cîte zece milioane. Asta, cu cele
douăzeci ale mele, fac şaptezeci.
- Destul de bine. E destul?
- Nu, i-am răspuns. Am nevoie de cel puţin un sfert de
miliard.
- De unde-ai să găseşti atîţia bani?
- De la tine.
M-a privit fix.
- Eşti» nebun?
Am rîs.
- M i - a i spus că ai banii. Şi că vrei să-i foloseşti în
afaceri legale. A mea este legală.
- N.u-s nebun, a mormăit el. Dac-aş vrea să-mi arunc
banii pe fereastră, aş face-o altfel.
- Obţii zece la sută dobîndă pe banii tăi şi cincisprezece
la sută din profit. Una peste alta, ai putea avea patruzeci
de milioane pe an, impozabile. Şi asta, legal.
- Tre’ să-mi dovedeşti că-i aşa.
- O să-ţi aduc hîrtiile mîine dimineaţă, i-am spus, şi-o să
vezi.
- Nu ştiu sigur.
- U i t ă - t e pe ele. Dacă nu, n-ai decît să-ţi ţii banii-n
bancă şi să trăieşti confortabil în Atlantic City.
- Eşti un puţoi obraznic.
- Din familie.
A pus o hîrlie de o sulă de dolari pe masă.
- Hai să mergem, mi-a spus.
M-am uitat după gărzile de corp. Masa lor era goală.
Am arătat spre ea.
- Unde-ţi sînl prietenii, unchiule?
Şi-a aruncat o privire spre masa lor.
- Probabil că s-au dus s-aducă maşina.
Am simţit un nod în stomac.
- Stai niţel, i-am spus. Le-ai zis tu să se ducă?
- Nu, de cc-aş fi făcut-o? în totdeauna îmi aduc maşina.
- Ştiu c-ai ieşit din afaceri?
- Desigur, mi-a spus, supărat. Toată lumea ştie asta acum.
- Şi nimeni nu-i supărat?
Unchi-meu s-a gîndit o clipă.
- Poate do ar unul,. Lilo G a l a n te , unul din subşefii
familiei Bonanno. Nu m-a avut niciodată la inimă. Dar
n-are ce face. E la închisoare acuma.
- D a ’ mai are relaţii în familia Bonanno?
- O grămadă, mi-a răspuns unchi-meu. Mulţi dintre ei
vor să-l pună Capo cînd iese din închisoare. S-a gîndit
cîieva clipe. Am auzit că n-a vrut să-mi dea nici o parte din
Atlantic City. E lacom, ticălosu’!
M-am uitat ia unchiul RocCo;
- Te gîndeşti şi tu la ce mă gîndesc eu?
A dat din cap.
- O să ieşim de-aici prin bucătărie, apoi pe coridor în
sus pe scări pînă pe acoperiş. De-acolo trecem pe clădirea
de-alături.
Coridorul era slab luminat şi-am luat-o repede la picior
pe scara scîrţîitoare pînă pe acoperiş. M-am uitat la
unchi-meu. Respira din greu.
- Te simţi bine? l-am întrebat.
- Deloc, a mormăit el. A băgat mîna în buzunar şi-a
scos două pistoale argintii. Mi-a întins unul.
- Ştii să-l foloseşti?
-D a.
Era o noapte întunecată şi trebuia să trecem cu atenţie
de pe un acoperiş pe altul. Din fericire toate erau clădiri
vechi şi acoperişurile erau aproape lipite unele de altele.
Am încercat să deschidem uşile de acces la trei dintre
clădirile peste care-am trecut. Abia a patra s-a deschis.
Am păşit pe o scară complet întunecată. în momentul
în care-am ajuns la etajul cinci, ne-am dat seama că blocul
era părăsit de chiriaşi. Nici o lumină nu se filtra pe sub uşi
şi-am auzit şobolanii sau şoarecii cum fugeau în timp ce
coboram încet pe scări. Cînd am ajuns la etajul trei, ne-a
izbit un miros puternic de bucătărie chinezească.
- E un restaurant chinezesc la parter, am spus.
- Şi şoareci pe scări, a mormăit unchi-meu. De-aia nu
mănînc eu niciodată mîncăruri chinezeşti.
- Nu-nţeleg, am spus. Dacă toată clădirea e închisă cum
de mai lasă să funcţioneze un restaurant aici.
- E normal. J u m a ’ din clădirile de pe-aici sînt aşa.
Pentru bani faci orice.
Cînd am ajuns la parter, palierul era luminat de un bec
care pîlpîia. Ne-am strecurat uşurel prin uşa întredeschisă
care ducea în bucătăria restaurantului. M-am uitat de jur
împrejur. Cîţiva bărbaţi lucrau pe-acolo. Nu ne-au văzut.
Am ieşit în stradă prin uşa de la coridor.
- N u te du prea mult în afară, mi-a spus unchi-meu.
D oar cît să vezi dacă băieţii mei sînt acolo.
Mi-am aruncat o privire pe după colţul clădirii. Cîteva
maşini şi limuzine era u parcate în faţa restaurantului Palm
şi McCarthy, la colţul dintre Second Avenue şi Strada
Patruzeci şi cinci.
- Nu-i văd.
- D a ’ maşina mea? m-a întrebat el.
- Sînt mai multe limuzine negre. D a ’ toate-s la fel
pentru mine. Nu ştiu care-i a ta.
- L a s ’ că mă uit eu, mi-a spus şi a privit peste umărul
meu. Maşina mea-i acolo. Parcată chiar la colţ, sub felinar.
A înjurat. Javrele astea vroiau să-mi facă bucata. Ştiau
doar că nu trebuie să-mi parcheze maşina în plină lumină.
- Şi-acu’ ce facem?
- Las’ că dau ei de dracu’! Mai am încă ceva prieteni în
oraş. Mergem înapoi la chinezoi, să dau cîteva telefoane.
L-am urmat înapoi în alee, şi-am intrat în restaurant
prin bucătărie. Cei cîţiva chinezi au fost surprinşi, dar n-au
zis nimic. Ne-am aş eza t la bar şi-am c om a n d a t două
scotch-uri, după care unchi-meu s-a dus la telefon. L-am
urmărit cu privirea în timp ce-a vorbit cu două persoane.
S-a-ntors la bar, şi-a băut scotch-ul şi şi-a mai comandat
unul.
- Acu’ aşteptăm, mi-a spus el, liniştit. O să-mi comunice
cînd s-a rezolvat totul.
L-am privit cu atenţie.
- Chiar aşa?
- Ţine de afaceri.
- D a ’ aveau de gînd să te lase să fii omorît!
- Ăsta-i unul din riscurile afacerilor. A zîmbit. Am mai
trecut prin asta. Şi-s încă aici.
Mi-am terminat scotch-ul şi-am mai comandat unul.
- Ce-o să se-ntîmple cu gărzile tale de corp?
- Ş i - a u pierdut slujba.
- îi dai afară?
- Nu-i nevoie. Noul lor şef o să se-ocupe de asta. Ei nu
mai sînt în slujba mea din momentul în care-au plecat din
restaurant. Aşa, că nu mă mai interesează ce se-ntîmplă cu ei.
Mi-am scuturat capul.
- Nu-nţeleg.
Unchi-meu mi-a zîmbit fără veselie.
- Nici nu-i nevoie. Acuma vorbeşte-mi de propunerea ta.
- Poa’ s-aştepte. Ai destule pe cap acuma.
- Nu fi tîmpit, mi-a spus unchi-meu cu duritate. Ţi-am
zis doar c-o să se rezolve totul. Spune-mi ideea aia a ta
genială.
- E simplu. Am deja o înţelegere cu unsprezece ţări
mici. Toate vor să aibă propria lor companie aeriană, da’
n-au destui bani să cumpere avioanele. Da-şi închipuie că
asta-i i m p o r ta n t p e n t r u prestigiul lor. Aşa că o să le
închiriez av ioanele, cam aşa cum taică- meu închiria
automobile.
- D a ’ eşti sigur că poţi avea avioanele?
- Plătes c cu bani g heaţă. Şi-n plus, l-am luat pe
generalul Haven Carter ca preşedinte al companiei mele.
E un tip cu greutate, a fost şeful aviaţiei militare.
- Păi ăsta o să te coste o grămadă de bani!
- Două sute de mii pe an. Şi încă-i ieftin. I-aş fi dat şi
ju ma ’ de milion dacă-mi cerea.
O voce puternică şi adîncă se auzi în spatele nostru.
- Domnule Di Stefano!
Unchiul Rocco şi cu mine ne-am răsucit în scaunele de
bar. Vocea puternică aparţinea unui tip pe măsură. Negru,
şase picioare pa tru inci* înălţime, pa tru picioare**,
lăţimea umerilor, un costum gri ca de bancher, cămaşă albă
şi-o cravată subţire, neagră. Pălăria de fetru gri închis îi era
dată pe spate. A zîmbit, arătîndu-şi dinţii albi.
Unchiul Rocco i-a zîmbit şi el.
- Joe!
S-a întors spre mine.
- Sergentul Joe Hamilton, nepotul meu, Jed.
Mîna tipului era cît o mănuşă de base-ball.
- Încîntat, d o m n ul e , mi-a spus. S-a întors spre
unchi-meu. I-am găsit pe băieţii tăi.
- Unde?
- într-o maşină parcată ceva mai încolo, între Străzile
Patruzeci şi trei şi Patruzeci şi patru. Mai sînt încă doi ţipi
cu ei în maşină. Au parcat aiurea blocînd aproape circulaţia
pe partea cealaltă a lui Second Avenue, ca să poată să-ţi
vadă maşina pe care ţi-au lăsat-o la colţ.
- La dracu’! îi ştii pe tipii ăia doi?
- Nu-s din oraş. Sînt cu contract***. Mă gîndesc la asta
pentru că nu i-am mai văzut niciodată pe aici.
- Şi ce-ai făcut cu ei?
- N i m i c , i-a răspuns Hamilton. Nu ştiam ce-ai în cap.
I-am pus doar sub urmărire.
Rocco s-a întors către mine.
- întotdeauna se găseşte un porc lacom. Le-am oferit
tuturor o afacere cinstită.
- A m înv ăta > t ceva la facultate. Nu există afacere
cinstită, niciodată. î n t o t d e a u n a cineva cîştigă şi

* şase picioare patru inci = 1.95 m (n.tr.).


* * patru picioare = 1,22 m (n.tr.).
*** ucigaşi plătiţi (n.tr.).
întotdeauna altcineva îşi închipuie că pierde.
- Şi-acu’ ce facem? întrebă unchi-meu.
Am dat din umeri.
- Cineva îşi închipuie că l-ai păcălit.
- Şi tu ce zici?
- S î n t afacerile tale. Nu ştiu nimic despre ele. Tot ce
ştiu
» este că cineva vrea să te cureţe.»
- Şi tu ce-ai face? Mă privi în ochi.
- Eşti unchiul meu şi te iubesc. Şi nu vreau ca cineva
să-ţi facă rău. D a ’ idioţii ăştia sînt plevuşcă. Dacă nu
reuşesc ei să te cureţe, o să fie trimis altcineva. Tre’ să
găseşti capul şarpelui şi să i-1 suceşti.
- Nu-i chiar aşa uşor, a spus un chi-m eu. Lilo e
la-nchisoare. Nu pot să vorbesc cu el.
- Da-s sigur că cineva ar putea.
- Şi pînă atunci ce fac cu idioţii ăştia, îi las pur şi simplu
să se care? m-a întrebat el ironic.
- Asta ar putea fi un prim pas. Şi p-ormă tre ’ să găseşti
pe cineva să vorbească cu el.
Poliţaiul negru s-a întors spre unchiul Rocco.
- Pol eu să-i vorbesc. îi pot spune că viaţa nu-i chiar aşa
uşoară. Sînt opt negri la doi albi în închisoarea aia şi, dacă
nu-şi vede de t re a bă , o să iasă de -acolo cu picioarele
înainte.
Unchiul Rocco s-a gîndit cîteva clipe.
- E-n regulă, a spus, în cele din urmă. Aşa o să facem.
- E bine aşa, i-am spus. Sînt convins că ceilalţi prieteni
ai tăi o să fie de acord cu ce-ai făcut. Nimeni nu cred că
vrea să-nceapă un alt război.
Unchi-meu a zîmbit.
- Frank Costello tocmai a murit. Du pă Lucky, el a fost
judecătorul. Şi a ţinut lucrurile în mînă foarte mult timp.
- Poate o să-ţi dea ţie slujba asta, am rînjit eu. Capo di
Tutti capi Emeritus I.
Unchi-meu s-a uitat fix la mine.
- Asta-i o idioţenie, a spus, dar am văzut că-i plăcuse
ideea.
S-a întors spre poliţai.
- Poţi s-ajungi la Lilo?
- Uşor, închisoarea aia e-n parohia mea.
- în regulă, s-a făcui atunci, a spus unchi-meu.
Sergentul Joe Hamilton a dat din cap şi-a întrebat:
- Şi cu ăia patru ce vrei să facem?
Unchiul Rocco şi-a ridicat paharul.
- Daţi-le o bătută zdravănă şi lăsaţi-i dracului în pace.
L- am u rm ăr it cu privirea pe poliţist ieşind din
restaurant, după care unchi-meu s-a întors spre bar şi şi-a
mai comandat un rînd.
- Tu mi-ai făcut o propunere, ac u’ îţi fac şi eu una.
- Ce anume?
- îmi c um pe r i casa de pe Strada Şaizeci. E o casă
grozavă şi situată exact unde trebuie pentru tine. E destul
de mare ca să-ţi instalezi birourile şi să mai ai şi spaţiu de
locuit şi, cum o să te-mbogăţeşti, apa rtam en tul tău din
West Side nu e o adresă tocmai convenabilă pentru lumea
în care-o să intri.
- Da-i prea scumpă, am spus. încă nu mi-am pus pe
picioare afacerea.
- Ba ţi-ai pus-o. Vino mîine dimineaţă la mine. Adu-ţi şi
avocatul şi contabilul, şi-o să mi-i chem şi eu pe-ai mei. O
să-ţi dau banii de care ai nevoie şi tu-mi cumperi casa.
M-am uitat la el.
- Crezi că pot să-mi permit o cheltuială aşa mare?
- E trei sute de mii. Un preţ cinstit. în cincisprezece
ani, o să valoreze două milioane.
I-am luat mîna. Mă trase spre el şi mă luă în braţe.
- T e iubesc, mi-a spus.
- Şi eu te iubesc, unchiule Rocco, i-am spus şi i-am
sărutat mîna.
Şi-a eliberat-o.
- Nu, a spus. Sîntem în familie. Noi ne sărut ăm pe
obraz.
Cartea a Doua

DRAGOSTE,
CRIMĂ
SI
9

AFACEREA RICO
1

7 j \\rme.u\\ celor două motoare ale avionului Beechcraft


cu patru locuri se auzea slab în cabină. Daniel Peachtree,
preşedintele lui Millenium Films Corporation, era aşezat
confortabil pe scaunul pilotului. Se uită la cadrane, apoi la
indicatorul Sat-Nav*.
- Ar trebui s-ajungem cam în douăzeci de minute, a
anunţat satisfăcut.
- Cred că eşti nebun de-a binelea, îi spuse scurt Neal.
- Căţea, murmură Daniel, pentru sine. Tot timpul se
plînge de cîte ceva. O să am mai multă publicitate din asta
decît oricine altcineva. Se întoarse spre cele două vedete
rock, superb îmbrăcate, care stăteau în spatele lui.
- Cum vă simţiţi?
* Sat-Nav = Saiellite Navigalion; sistem de coordonare a navigaţiei aeriene
cu ajutorul sateliţilor (n.lr.).
- N e - a - n g h e ţ a t şi r ah a tu -n noi de frică, dragule, îi
răspunse Thyme. Vocea ei nu semăna deloc cu cea din
clipul video care urcase în toate topurile pe locul I. D a ’ nu
crezi c-ar trebui să priveşti în faţă, pe geam, sau să faci mai
ştiu eu ce altceva în loc să te tot uiţi în spate la noi, ca un
şofer de taxi din Roma?
Daniel îi zîmbi.
- Sîntem pe pilot automat acum. N-am nimic de făcut
pînă nu începem să coborîm.
- Atunci hai să coborîm, dragule, îi spuse Thyme. îşi
deschise geanta, luă un flacon de coca şi se întoarse spre
iubita ei:
- Hai, Melhanie, trage de cîteva ori şi-o să-ţi revii.
Methanie dădu din cap şi trase pe nas.
- Mi-ai salvat viaţa, puiule.
Thyme trase şi ea pe nas şi-apoi puse flaconul la loc în
geantă.
- Ăsta chiar că-â bun.
Daniel se uită la ea.
- Nu te droga prea tare. O să fie o grămadă de reporteri
şi de fotografi la aterizare, şi ţine minte că n-ai timp să-ţi
revii.
- Să-i ia naiba, n-or să-şi dea seama, dragule. Toată
viaţa mea am fost drogată, nici nu m-a văzut cineva altfel.
Se aplecă spre el. Eşti sigur c-o să fie şi Donald Trump*
acolo?
- Dacă ţi s-au aprins călcîiele după el, las-o baltă, rîse
Daniel. Are o nevastă cehoaică. D a ’ poate c-o să vrea o
partidă de regulat la hotelul lui din Atlantic City.
- Mă descurc şi fără el, şi fără hotelul lui, îi răspunse ea,
* Donald Trump = personalitate de primă mărime, deşi controversată, a lumii
afacerilor americane, lansai cu precădere în afaceri hoteliere şi imobiliare
(n.lr.).
scurt. Vreau doar ca prin el s-ajung la Mike Tyson*.
Daniel o privi.
- Ce te face să crezi că Tyson o să vrea să te întîlnească?
- Am auzit că-mi ascultă tot timpul discurile în tabăra
lui de antrenament. O fi el campion, da ’ pentru mine nu-i
decît un bebeliiş su pr a d i m e n s i o n at , căzut în cur după
păsărică.
- Nu ştiam că-ţi plac şi bărbaţii.
- B ă r b a ţ i i niciodată, rîse ea. Numai băieţii. îmi ating
coarda maternă.
- Eşti o căţea în toată regula, spuse Daniel în timp ce o
sonerie răsuna deasupra capului său. Apăsă pe un buton
şi-şi puse căştile la urechi. Coborîm, copii. Şi, nu uitaţi,
ţineţi-vă firea şi fiţi calmi.
- Sîntem calmi, zîmbi Thyme. Niţeluş palizi, da’ calmi.
Deschise din nou flaconul de coca. De data asta îi pişcă
sfîrcurile Methaniei, apoi pe ale sale.
- Asta o să le facă să iasă mai în evidenţă, puiule. Arată
trăznet în fotografiile alb-negru din ziare.

Bradley S h e p h e r d se strec ură pe sc aunul din spatele


biroaşului din dormitorul nevesti-sii şi-şi duse telefonul la
ureche. Muzica orchestrei care cînta jos la parter se auzea
destul de tare, aşa că-şi acoperi cealaltă ureche cu mîna.
- Banca a spus că nu ne avansează nici un ban la preţul
de doisprezece dolari barilul** pentru petrolul nostru.
Vocea lui Chuck Smith se auzi, nervoasă. Ca asociat al
lui Shepherd, era datoria lui să se ocupe de toate detaliile.
Mai vor să le facem şi o plată de şase milioane în contul
creditului pe care l-am luat de la ei, pentru că le-au venit

* Mike Tyson = faimos boxer american, campion mondial (n.lr.)


** 1 baril = 119 litri (n.lr.).
pe cap controlul federal şi finanţele.
- Toată lumea asta s-a-ntors cu c u r u ’n sus, spuse
Brâdley. Preţul ăsta n-o să ţină nu ştiu cît, o să crească.
Acu’e doar din cauza arăboilor ăştia împuţiţi, care vor să ne
măture de pe piaţă.
Chuck nu răspunse.
Bradley vorbi din nou.
- Cîştigăm ceva la preţul de cincisprezece dolari barilul
pe care l-am obţinut?
- D u p ă calculele noastre de preţ, el costă 11 dolari şi
patruzeci de cenţi. Asta înseamnă că obţinem trei dolari şi
şaizeci. O sută de mii de barili pe lună nu ne-aduc decîl trei
suie şaizeci de mii.
- Putem transporta de zece ori mai mult de-atîla.
- Sigur că putem. D a ’ n-avem cui să-l vindem. Ai lipsii
din O k l a h o m a prea mult timp. Nu-ţi dai seama ce
se-nlîmplă pe-aici. Cam toţi ăia marii au fost curăţaţi, mai
mult de şaptezeci de bănci s-au închis anul ăsta. Nu găseşti
bani nici măcar la camătă.
- Să-l ia dracu’ pe Ayatollah, înjură Bradley. I-am spus
lui Jimmy Carter c-o s-o luăm în barbă de la ăsta. Cel puţin
Şahul era de partea noastră, l-ar fi ţinut pe ăia de la OP EC
în mînă.
- Mai bine ai veni înapoi aici. Eşti singurul în stare să
faci compania să stea în picioare. în Oklahoma eşti încă
rege.
- Şi-aicea sînt în rahat pînă-n gît. Cînd i-am dat patru
sute de milioane elveţianului, a trebuit să-l iau şi pe Jarvis.
El i-a dat banii înapoi elveţianului şi-acu’ mă-nghesuie pe
mine. T r e’ să mai dau încă optzeci şi cinci de milioane
pentru partea mea din noul film şi serial T.V.
- îi ai?
- Am un rahat.
- Trc’ să-i plăteşti?
- Aşa-i contractul.
- Şi dacă nu-i plăteşti?
- Atunci are dreptul să-mi răscumpere partea.
- Cîţi bani înseamnă asta?
- Păi jumătatea mea. Patru sute de milioane,
- Si-are
> banii ăştia?
» întrebă Chuck.
- Are mai mulţi bani decît însuşi Dumnezeu.
Chuck tăcu cîteva clipe.
- Atunci n-ai de ales. Eşti între dracu ’ şi frate^său.
- Nu tre’ să-mi spui tu asta, răspunse Bradley supărat.
Mai lasă-mi ceva timp, o să te chem în j u m a ’ de oră.
Spune-le să stea dracului liniştiţi. îşi aprinse un trabuc şi se
uită furios de jur-împrejur.
A p a r t a m e n t u l nevesti-sii era s u pe rb , ca de altfel
întreaga casă. Ar merita cincisprezece milioane, bani în
mînă. îşi scutură capul, furios. Cum naiba putuse fi aşa de
tîmpit? Să se bage în industria filmului!
C h a rle ne intră, venind din camera alăt ura tă. Erau
căsătoriţi de treizeci de ani, dar pentru el era în continuare
cea mai grozavă femeie din oraş. Un metru şaizeci şi opt
înălţime, părul şaten deschis, strîns într-un coc elegant, un
colier de diamante şi smaralde în jurul gîtului, cu o brăţară
asortată pe mîna stîngă, pe deget verigheta simplă de aur
pe care-o avea de Ia căsătorie, şi pe cealaltă mînă un
diamant alb de douăzeci şi cinci de carate. Se uită la el.
- A r trebui să coborîm la petrecere. Au şi venit mai
mult de o sută de invitaţi.
- Şi cîţi trebuie să vină? întrebă el, cu o voce spartă.
- Aproa pe cinci sute.
- Să-i ia naiba!
- Ce s-a-ntîmplat? îl întrebă, cu ochii aţintiţi pe faţa lui
ridată.
- Cîţi bani ai ascuns în cutia de la bucătărie?
înţelese despre ce-i vorba. Cînd se căsătoriseră aveau
foarte puţini bani şi-i ascundeau într-o cutie, în fundul unui
dulap din bucătărie.
- Cam douăzeci de milioane, îi răspunse. E chiar aşa de
gravă situaţia?
- S»i mai si.
> Se dărîmă toată şa i ndram aua. U n d e i-ai
depuşi?
- La Chase Ma nhattan Bank, din New York.
- O să am nevoie de zece milioane din ci mîine
dimineaţă.
Nu-i puse nici o întrebare.
- Poţi să-i iei pe toţi, dacă ai nevoie.
Reuşi să-i zîmbească.
- O să-ncerc să mă descurc cu ăştia, mami.
- Sînt banii noştri, îi spuse ea. întotdeauna am zis asta.
- Ştiu, mami, dar aş fi vrut să-ţi fie şi mai bine, spuse şi,
ridicîndu-se de la birou, o sărută pe obraz. îţi mulţumesc,
mami. Ac u’ putem să coborîm la petrecerea aia afurisită.

Aleea, lungă care ducea la intrarea cu verandă a casei era


plină de limuzine - Rolls-uri şi, din cînd în cînd, cîte un
Mercedes. Presa şi fotografii făceau de zor fotografii şi
puneau, strigînd, întrebări starurilor lor favorite, în timp,ce
acestea, fără să le răspundă, intrau prin uşa dublă şi-şi
înmînau invitaţiile tipilor angajaţi pentru pază care stăteau
la intrare, îmbrăcaţi în smoking.
Reed Jarvis şi Shcrman Siddely, avocatul său personal,
au încercat să treacă de pază fără să-şi prezinte invitaţiile.
Unul dintre aceştia i-a oprit: 1
- N u puteţi intra fără invitaţie, domnilor, a spus el
politicos.
- Acest domn este Reed Jarvis, a explicat Sherman.
N-avem invitaţii.
- îmi pare rău, spuse tipul, zîmbind înlr-un colţ. Nu-i
invitaţie, nu-i nici distracţie. Afară.
- E o idioţenie, spuse Sherman supărat. Domnul Jarvis
este asociatul lui Shepherd.
- Am primit nişte ordine clare. Nimeni nu poate intra
fără cartonaşul ăla auriu.
Jarvis era relaxat. în mînă îi apă ru dintr-o dată o
bancnotă de o mie de dolari.
- Dacă pot vorbi cu domnul Shepherd, sînt sigur c-o să
se rezolve totul.
Paznicul privi cîteva clipe bancnota, care dispăru
repede în mîna lui.
- Aş t e p ta ţ i un m o m e n t, do mnule. O să-l caut pe
domnul Shepherd.
- Aia a fost o ba n c no tă de o mie de dolari! spuse
Sherman.
—Ăsta o să fie cel mai costisitor bacşiş pe care l-a primit
vreodată tipul, spuse Jarvis liniştit. Mîine dimineaţă o să se
trezească fără slujbă.
Paznicul îşi cîştigase bacşişul. Bradley venea în urma
lui, cu mîna întinsă.
- Reed, mă bucur c-ai reuşit să vii. Haide!
îi conduse pe Jarvis şi pe Sherman în imensa sală de
petrecere. La capătul ei era o orchestră iar pe una din
laturi era o masă lungă, acoperită de tot felul de aperitive
reci şi calde. Pe pa r te a cealaltă, uşile mari cu geamuri
dădeau spre un cort imens, care acoperea în întregime
bazinul de dimensiuni olimpice pe marginile căruia erau
plasate măsuţe aurii şi argintii. Bradley zîmbi.
- Nimănui nu-i vine să creadă că un ţă j ră no i din
Oklahoma poate da o astfel de petrecere. Asta-i dă pe toţi
peste cap.
- E măreaţă, spuse Reed, lipsit de entuziasm.
Bradley îl privi.
- Ţi-e capul la altceva, spuse el.
- Avem şedinţa» > consiliului director mîine.
- Ştiu asta.
- A m auzit nişte zvonuri Cum că societăţile tale
petroliere au luat-o la vale şi că n-ai bani.
- De unde-ai auzit asta?
- Surse de încredere.
Bradlev îl privi fix.
- Ce vrei să spui cu asta?
- T r e b u i e să dai mîine op tzeci şi cinci de milioane
pentru noul proiect care intră-n producţie.
- Nu-i am acuma, îmi trebuie niţel timp.
- îmi pare rău, spuse Jarvis calm. Am făcut o
înţelegere. N-aş vrea să te fac să te simţi prost în faţa
celorlalţi directori, mîine. îţi vinzi pur şi simplu partea ta
de acţiuni pentru patru sute de milioane. Apoi te întorci la
afacerile tale şi te ocupi să-ţi redre sez i companiile
petroliere.
- Şi dacă nu vreau să fac asta?
- Nu ai de ales, după cîte văd eu. Vocea lui Jarvis era
tăioasă.
Bradley avea o figură impenetrabilă.
- Lasă-mă să mă mai gîndesc niţel, Reed. O să-ţi spun,
pînă se termină petrecerea.
- E corect aşa, îi răspunse Jarvis.
Bradley îşi flutură mîna spre camera aglomerată.
- Distraţi-vă. Trebuie să-mi întîmpin oaspeţii.

Barul lung de la capătul sălii era asaltat de oameni. Reed


privi într-acolo cu scîrbă.
- D e t e s t chestiile astea. Trebuie să găsim pe undeva o
masă la care să fim serviţi.
- D i n cîte văd, toate mesele sînt deja ocupate, spuse
Sherman.
Daniel Peachtree apăru în spatele lor.
- V-am auzit. Urmaţi-mă, ştiu cum trebuie procedat.
Dacă nu găseşti o masă la o asemenea petrecere, eşti în
pom.
L-am urmat tăcuţi prin uşile larg deschise spre zona
bazinului de înot, acoperit de o pînză mare de cort de circ.
Daniel avea o masă mare, de la care puteai vedea scena
amenajată la unul din capetele bazinului, şi pe care era în
momentul de faţă o orchestră de şaisprezece persoane. Un
ring de dans era amenajat peste jumătate din bazin, lăsînd
cealaltă jumătate liberă pentru inevitabilele plonjoane ale
cîte unei starlete. Becuri colorate şi lampioane japoneze
alîrnau de cablurile an corate de stîlpii cortului, dînd o
lumină ciudat de plăcută.
Daniel a făcut prezentările.
- Pe Neal îl c un o a şt e ţi. Iată-i pe Ree d Jarvis şi
Sherman Siddely. Ele sînt Thyme şi Methanie. A aşteptat
pînă cînd cei doi s-au aşezat. Avem scotch, vodcă şi
şampanie. Gheaţa e pe masă. Dacă mai vreţi ceva, pot să
chem un chelner.
- Pentru mine, scotch, spuse Reed, aşezîndu-se lîngă
Thyme. îmi pari cunoscută, îi spuse. Ne-am mai întîlnit?
- Nu cred. îi turnă un scotch cu gheaţă şi-şi ridică
paharul de şampanie. Noroc!
- Noroc, spuse Reed, sorbind din pahar. Arăţi superb.
Eşti actriţă?
- Nu, spuse ea, rîzînd.
- Dar atunci ce faci?
- Fac discuri. Şi-mi place de asemenea să-mi fac de cap.
D a ’ tu ce faci?
- Fac bani.
- Asta-i grozav. îmi plac banii. Poale ne facem de cap,
odată.
Reed se întoarse spre Daniel.
- Fata asta-i delicioasă. Unde-ai găsit-o?
- Chiar n-o ştii? zîmbi Daniel.
Reed îşi clătină capul.
- Are un disc şi un clip video pe primul loc în topuri în
momentul de faţă. Iar albumul ei tocmai a obţinut discul de
platină.
Reed se întoarse spre ea.
- Scuză-mă. îmi pare rău, dar nu prea am timp să mă uit
la televizor sau să ascult radioul.
- E-n regulă, îi răspunse Thyme. Tu faci ceea ce-i
important. Faci bani. Se ridică în picioare. Scuzaţi-mă,
trebuie să mă duc să-mi pudrez nasul.
- Arăţi perfect, din cîte-mi dau eu seama, spuse Reed.
îl sărută uşor pe obraz.
✓ - Prostuţule. Rîse, apoi, întorcîndu-se spre Methanie, o
întrebă:
- Vii si> tu?
Ree d le urmări cu privirea cum se depărtau, apoi îi
spuse lui Daniel.
- Vreau s-o regulez.
Daniel clătină din cap.
- E periculoasă. E complet nebună.
- îmi place pericolul. Pot să mă descurc c-o femeie ca ea.
- Şi mai e şi lesbiană. Aia care-i cu ea e iubita ei.
- A s t a - i şi mai bine. Pot să mă ocup de amîndouă. E
doar o chestiune de bani.
- Banii n u - n se a m n ă nimic p e n tr u ea. Cîştigă două
milioane pe an, ca nimica.
- O s-o am, spuse Reed, scurt. Am văzut cum i-au lucit
ochii cînd i-am spus ce fac. Tu aranjează doar s-o conduc cu
maşina acasă după petrecere.
- O să-ncerc, dar nu-ţi promit nimic.
- O să te descurci, spuse Reed. Doa r o să fii P.D.G.-ul
companiei după ce-o preiau eu.
- Nu ştiam că si codoslîcul intră în atribuţiile unui
> > > »

P.D.G., răspunse Daniel, încercînd să nu se înfurie.


- Atribuţiile tale o să fie alea pe care le vreau eu, spuse
Reed cu, răceală, simţind mînia lui Daniel. Pentru cele trei
milioane pe an, plus acţiuni şi prime, pe care ţi le plătesc,
am acest drept.
Daniel tăcu cîteva clipe, apoi îi spuse lui Neal:
- Spune-le lui Reed şi lui Sherman ce-am auzit zilele
astea.
Neal era nervos. Se bîlbîia.
- Am băgat de seamă că Donald Trump, Marvin Davis
şi Jed Stevens sînt aici în seara asta. Şi un prieten de-al
meu, care se ocupă de afaceri imobiliare, mi-a spus că ei ar
vrea să c u m p e r e cei ş a p te z ec i de acri* pe care-i are
Millennium la capătul plajei Del Rey.
- A u venit îm pr e u n ă aici în seara asta? întrebă
Sherman.
- Nu i-am văzut împreună, spuse Daniel.
- Crezi c-o să se unească pentru afacerea asta?
- N u ştiu, răspunse Daniel. Dar ceea ce ştiu e că nici
unuia nu-i place să aibă asociaţi.
- Cît valorează ter enul? întrebă Read.
- Millennium a cumpărat pămîntul imediat după război
p e n t r u trei milioane şi j u m ă ta te . Vroi au să mute
studiourile acolo. Dar nu s-a făcut nimic. Ultima idee a lui
Shepherd este să construiască un parc de distracţii acolo.
Ceva asemănător cu un Disneyland, şi-a cerut deja de la
cîteva firme specializate să-i prezinte nişte proiecte şi să-i
facă o estimare a costurilor, spuse Daniel. Pe mine nu m-a
băgat în chestia asta, aşa că nu ştiu în ce stadiu sînt
planurile. Ultima in forma ţie, pe care-am aflat-o de la
A r t h u r Young, este că t e r e n u l valorează nouăzeci de
* 1 acru = 4047 m2, aproximativ un pogon (n.tr.).
milioane, chiar dacă e trecut în contabilitate cu preţul de
achiziţie.
- Asta-nseamnă că fiecare dintre ei ar plăti uşor o sută
sau chiar mai mult. S-au învăţat să cumpere scump şi să
vîndă şi mai scump, spuse Sherman.
- Nu ei mă preocupă. O sută de milioane nu-s de-ajuns
să-l scoată pe Shepherd din rahat. Am auzit c-au nevoie de
două sute cincizeci ca să se redreseze. Are probleme cu
companiile lui petroliere, spuse Reed, calm. Dar o să iau
legătura cu ei toţi; vreau să li se comunice c-o să-i protejez
cînd închei afacerea.
- Cu Bradley ai vorbit deja? întrebă Daniel.
- Se mai gî ndeşte la ofert a no astră , dar nu-mi fac
probleme, spuse Reed, plin de încredere. Se face. Singurul
lucru de care trebuie să te ocupi acuma, Daniel, este cum
s-o faci pe negresa aia să vină cu mine cu maşina cînd
plecăm.
- Mai bine mă duc după ea, spuse Daniel, ridicîndu-se.
Hai, Neal, am văzut-o îndreptîndu-se spre grădină. Hai
să-ncercăm s-o găsim.
2

J e d Stevens dădu la o parte draperiile şi păşi în grădina


mare, bine îngrijită. Din pămînt se ridica un aer proaspăt.
Respiră adînc, umplîndu-şi plămînii. Toate petrecerile din
Los Angeles erau la fel, indiferent cît de mari sau mici.
Toate miroseau la fel, un amestec de parfum, transpiraţie,
ţigări şi droguri. O luă agale pe o potecă. Auzise că
grajdurile sînt în direcţia aia. Chiar şi baliga de cal trebuie
că mirosea mai bine decît ce mirosise el la petrecerea asta.
Nu era nici o lumină pe potecă şi se împiedică de un arbust,
dînd peste două persoane care stăteau în genunchi.
- La dracul spuse el.
Neal se ridică în picioare în faţa lui.
- Ce naiba cauţi pe-aici? întrebă furios.
- Scuză-mă, răspunse Jed. Nu-i putea vedea figura lui
Neal din cauza întunericului. Nu ştiam că-i cineva pe-aici.
Daniel se ridică în picioare alături de Neal.
- Mişcă-ţi curu’ de-aici sau îţi rup gîtul!
Abia acum Jed îi r ec un os cu pe cei doi. Dan iel
Pea chtree şi iubitul lui, Neal. încercă să pară că nu dă
importanţă incidentului.
- îmi pare rău, băieţi. N-am vrut să vă deranjez.
Mă-ntorc la petrecere şi-o să uităm cu toţii acest incident.
- Ba n-o să uiţi nimic, spuse Daniel, cu o voce dură. O
să-ţi trag o mamă de bătaie ca să fiu sigur că-ţi ţii gura.
Jed începu să se enerveze.
- înainte de-asta ar fi bine să vă trageţi fermoarele la
pantaloni pînă nu vi se micşorează de tot puţicile, de Ia
aerul ăsta rece.
Neal făcu un pas spre el.
- în locul tău n-aş încerca asta, îi spuse Jed, cu o voce
liniştită.
Neal îi răspunse cu o voce dură, în timp ce-şi trăgea
fermoarul la pantaloni.
- Amîndoi avem centura neagTă.
-Felicitări, spuse Jed. D a ’ .eu am ceva şi mai şi. Două
sute de milioane băgaţi în tranzacţia lui Jarvis.
Cei doi îl priviră cu surprindere. îi privi şi el cu răceală,
înainte de ă vorbi.
- D a c ă se-ntîmplă că nu ştiaţi, aflaţi că sîntem într-un
fel cu toţii asociaţi, spuse, în timp ce’ se întorcea şi-o lua
înapoi spre cortul unde era petrecerea.
Dădu la o parte draperiile şi intră înapoi. Abia atunci
începu să regrete ce făcuse. “La dracul” îşi spuse. Probabil că
unchiul Rocco o să se supere c-a lăsat să-i scape vorbele alea.

Bradley era la telefonul lui particular în bibliotecă. Apăsă


repe de pe b u t o a n e şi-n cîteva clipe vocea lui Chuck îi
răspunse.
- Vreau să vii imediat aici, spuse Bradley.
- Iau primul avion mîine dimineaţă.
- Am zis imediat. Asta-nseamnă în noaptea asta.
- Păi cum pot s-ajung? întrebă Chuck. Avionul tău e cu
tine în California.
- Un avion cu reacţie obişnuit n-o să zboare destul de
repede pentru gustul meu. Sună-1 pe vărul meu, generalul
de brigadă Shepherd de la baza aeriană de lîngă oraş şi
spune-i că vr ea u să ne îm p ru m u te unul din noile sale
avioane de luptă F - Z e ro - 60 , cu p a tr u locuri, ca să vă
transporte pe tine şi pe judecătorul Gitlin pînă aici.
- Judecătorul are aproape şaptezeci de ani. Probabil că
s-a culcat deja.
- Trezeşte-1. în afară de faptul că mi-e rudă, spune-i că
trebuie să vină dacă vrea să-şi măi vadă vreod ată cele
douăzeci şi cinci de milioane pe care mi le-a împrumutat.
Dacă aranjezi totul cum trebuie, avionul vă va aduce pînă
aici în mai puţin de patru ore. D oa r zboară mai repede
decît Mach 2.
- O să-ncerc.
- V-aştept, spuse Bradley şi lăsă jos receptorul.
Se uită la ceasul de pe birou. Era nouă şi jumătate.
Dacă totul merge bine, ar trebui să fie aici pe la două
dimineaţa, îşi spuse.
Ieşind
> din bibliotecă dădu nas în nas cu Dani el
Peachtree şi cu Neal Shifrin care se îndreptau spre baie. îi
privi cu Atenţie. Smokingurile le erau mototolite.
- Ce dracu’ vi s^a-ntîmplat, băieţi? îi întrebă.
Peachtree îi întoarse privirea.
- A m ieşit în grădină şi ne-am împiedicat de un arbust
pe care nu l-am văzut în întuneric, spuse el.
- Ce naiba aţi căutat acolo?
- Mă duceam spre clădirea în care sînt cazaţi artiştii.
Vroiam să vorbesc cu Rainbeau. Avem o problemă cu noul
său album.
- Şi l-ai găsit?'
- N u , spuse Daniel, supărat. Am stat să ne curăţăm
mizeria de pe haine.
- V-am văzut la masă cu Jarvis şi cu avocatul lui. Despre
ce-aţi discutat? întrebă Bradley liniştit.
D an ie l fu atît de surprins de faptul că Bradley îi
re m a rc a s e în toată îmbulzeala aia încît lăsă să-i scape
adevărul.
- Jarvis se gîndeşte să mă facă P.D.G.
- Nu poate, spuse Bradley calm. Mai am şi eu un cuvînt
de spus.
Peachtree îl privi fix cîteva secunde, după care spuse:
- Poate că n-am înţeles eu bine.
- Poate, spuse scurt Bradley. Şi-acum mai bine v-aţi
duce să vă aranjaţi.
Bradley îi urmări cum intră în baie, după care porni în
jos pe scări.

Senatorul Patrick Beaufort din Louisiana era cam ameţit.


Luă al patrulea pahar de Bourbon.
- E o petrecere grozavă.
Roxan e Darrieux, o frumoasă creolă, care-i era atît
asistentă cîl şi amantă, îşi puse mîna pe braţul lui, încercînd
să-l potolească.
- Uşurel, domnule senator. E o băutură cam tare.
Se uită la ea. Ea-şi clătină capul şi atunci el îşi puse
băutura la loc pe masă. îşi dăduse de mult seama că ea are
un fler extraordinar.
- Ai chiloţi pe tine? îi şopti el.
- Ştii doar că nu port nimic sub rochie.
- Vreau să-mi bag degetele în păsărică ta.
- M a i tîrziu, îi spuse ea, uitîndu-i-se peste umăr.
Bradley Shepherd vine încoace să-ţi vorbească.
Senatorul Beaufort se întoarse şi se ridică în picioare în
timp ce Bradley îl saluta.
- Eşti o gazdă minunată. Trebuie să recunosc că asta-i o
p e tr e ce r e pe cinste. Ar ă tă spre Roxane. O cunoşti pe
domnişoara Darrieux?
Bradley îi luă mîna Roxanei.
- Mă bucur să te revăd, Roxane. îmi pare bine c-ai
putut veni.
- N-aş fi lipsit pentru nimic în lume, Bradley. Nu stai să
bem ceva?
- Doar o înghiţitură, repede, spuse Bradley şi se lăsă să
cadă în scaunul de lîngă senator, în timp ce Roxane îi turna
un pahar. Ce se mai aud e pe la Washington, domnule
senator?
- Lucrurile abia încep să se aşeze cu cel de-al doilea
mandat al lui Reagan, dar le mai trebuie ceva timp pînă să
demareze, spuse senatorul.
- Şi care-i ati tu di n e a cu privire la petro l? O să fie
sprijiniţi producătorii interni?
- Vorbe multe, dar încă nu s-a făcut nimic. După cum
ţi-am spus, o să mai treacă ceva timp. Dar mă ocup de asta
şi de-ndată ce s-o putea, o să-ncepem să aplicăm măsurile
necesare. Nu uita că şi Louisiana e afectată de criza-asta!
- Ştiu asta, Patrick, spuse Bradley. Toată lumea apreciază
eforturile pe care le faci şi sîntem gata să te sprijinim,
oriunde-ai vrea să ajungi. Făcu o pauză. Pînă la Casa Albă.
Senatorul dădu din cap, serios.
- M u l ţ u m e s c , Bradley. Da r e prea d ev rem e să ne
gîndim la aşa ceva.
- Să ţii minte însă, d om nul e s en ato r, că toţi
pr o du căt o rii i n d e p e n d e n ţ i de ţiţei sînt alături de
dumneata. Bradley sorbi din pahar. Ai auzit ceva despre
Reed Jarvis, c-ar fi făcut cerere pentru a obţine cetăţenia
americană prin procedură specială?
. iii-
Harold Robbins

- Canadianul?
Bradley dădu din cap.
- De ce te interesează personajul? îl întrebă senatorul,
curios.
- A făcut o ofertă pentru Millennium Films şi pentru
cele ş ap te postu ri de radio şi televiziune pe care le
deţinem. Mi-amintesc că Ted Kennedy a sprijinit o moţiune
de acordare rapidă a cetăţeniei, pentru Murdoch.
- Şi tu eşti pentru sau împotrivă?
Bradley îşi clătină capul.
- încă nu ştiu. Trebuie mai întîi să am mai multe detalii
despre oferta lui.
Senatorul zîmbi şi-i întinse mîna.
- Transmite-mi ce-ai hotărît. O să te sprijin.
Bradley se ridică în picioare.
- îţi mulţumesc din nou, Patrick. Se înclină în faţa
Roxanei: Mi-a făcut plăcere să te revăd.
Roxane îl urmări cu privirea.
- A m auzit nişte zvonuri că Bradley ar avea mari
necazuri financiare.
Patrick rîse.
- Nimica nou în asta. Bradley e un aventurie r înrăit. A
mai avut necazuri financiare, dar î n tot dea un a a ieşit la
suprafaţă, proaspăt ca un trandafir.
- N u - n ţ e l e g , spuse Roxane. Dacă-i ad e vă ra t că are
p r o b le m e cu banii, de ce face o a s e m e n e a p e tr e c e r e ?
Trebuie să-l fi costat cel puţin două sute cincizeci de mii!
- E un aventurier, îşi asumă riscuri, răspunse Patrick,
arătînd cu mîna mulţimea. Uită-te în jur. Invitaţii lui au
împreună destui bani ca să acopere deficitul naţional. Aşa
că pe undeva prin prăjitura asta ar putea găsi şi el ce-i
trebuie.
Roxane se uită la lume, apoi îşi întoarse privirea spre el.
- V r e i niţică prăjitură cu păsărică? D a r fii atent,
treb ui e să-ţi lingi bine degetele, este foarte, foarte
zemoasă.

Ploua mărunt cînd limuzina intra în Baza Forţelor > Aeriene


Tinker din Midwest City, la cincisprezece minute distanţă
de Oklahoma City. Un jeep al poliţiei militare a aviaţiei a
tras în faţa lor şi le-a făcut semn să-l urmeze. Au traversat
aproape toată baza, pînă în capătul celălalt al zonei de
decolare.
în faţa lor se afla avionul. Pe coadă era scris
“ F - Z e r o - 6 0 ” în jurul lui erau mai mulţi mu ncitori în
uniformă din echipa de întreţinere şi, în m omentul în care
limuzina s-a oprit, g e n e ra lu l de brigadă Sh e p h e rd ,
îmbrăcat în tr- un co m bi n e zo n de zbor alb, a deschis
portiera.
- D o m n u l e j u d e c ă t o r Gitlin, C h u c k - spuse,
strîngîndu-le mîinile. Sîntem gata să plecăm.
- Vă mulţumesc, domnule, spuse Chuck.
Judecătorul privi avionul.
- Nu pare prea mare, spuse el, cam speriat.
- E destul de mare, îi răspunse generalul pe un ton de
îmbărbătare. Avem suficient loc înăuntru toţi patru.
- O să pilotezi dum neata? îl întrebă judecătorul.
- Nu, o să fiu copilot. Avem cu noi pe cel mai bun pilot
din bază. Locotenent-colonentul Sharkey. Ar e deja două
sute de ore de zbor pe aceste avioane.
- Care e? întrebă judecătorul.
Gene ralul arătă spre un bărbat îmbrăcat şi el în costum
de zbor. Nu era prea înalt, cam 1,72-1,73 m, şi foarte
subţirel.
- Pare un puştan, spuse judecătorul. Dac ă are douăzeci
de ani, e mult!
- Are douăzeci şi unu. Cam asta-i vîrsta puştanilor care
zboară pe acest tip de avion. Reflexele lor trebuie să fie tot
atît de rapide ca avionul. După douăzeci şi patru de ani, îi
mutăm în altă parte.
- Şi atunci d u m n e a t a de ce eşti copilot? întrebă
judecătorul sec. Am fost la botezul dumitale - ai cincizeci
ca nimica.
- Păi mi-nchipui c-o să fiu dat afară d e -n d a tă ce
Pentagonul află de chestia asta, aşa că vreau şi eu să-mi fac
o plăcere înainte.
- Ai mai zburat vreodată pe un monstru din ăştia?
- De cinci ori, domnule judecător. Nu te speria, ştiu să
mă descurc cu el dacă-i nevoie.
- A m şaptezeci şi trei de ani. Chiar crezi că-i o idee
bună pentru mine, zborul ăsta?
Generalul izbucni în rîs.
- Mai bine mai tîrziu decît niciodată, dom nu le
judecător. Haidem acuma.
Pilotul era deja în fotoliul lui şi se întoarse să le siringă
mîna.
* - Domnule judecător, domnule Smith.
Amîndoi l-au salutat pe locotenent-colonelul Sharkey.
Un muncitor din echipa de la sol urcă în avion şi le legă
celor doi ce nt u ril e de sigur an ţă. îi scoase apoi
judecătorului pălăria albă şi-i puse în loc o cască de zbor,
după care făcu acelaşi lucru cu Chuck. G e n e r a l u l se
strecură în fotoliul său.
- Nu vă speriaţi din cauza căştilor, le spuse. Uneori sînt
cam multe zdruncinături la decolare şi Ia aterizare şi n-aş
vrea să vă faceţi cucuie.
- N u de cucuie mi-e team ă mie, spuse j u dec ăto ru l
sarcastic. Uşile avionului se închiseră. Cît ţine zborul ăsta?
întrebă apoi.
- între o oră şi-un sfert şi o oră şi jumătate, răspunse
pilotul. Depinde de condiţiile meteo la aterizare.
- Cîte mile* sînt?
- O mie o sută şaptezeci.
- Isuse! Asta-nseamnă aproap e o mie de mile pe oră!
- Cam aşa, spuse pilotul, după care se ocupă de butoane.
Un zumzăit umplu cabina. încetişor, avionul începu să
ruleze spre capătul pistei, unde se întoarse; în faţă se vedea
o linie albăstruie - luminile pistei de decolare. Avionul se
opri şi aşteptă, ca o pasăre gata să-şi ia zborul.
O voce metalică se auzi în difuzoarele de de asupra
capului.
- “ F -Z e ro -6 0”. Păstrează poziţia cinci minute. Două
zboruri civile pe traseul tău de zbor.
- Da, turnule, te-am auzit, răspunse pilotul.
- Cum poţi controla direcţia în care te duci? întrebă
judecătorul, vocea răsunîndu-i în difuzoarele căştii.
- N-am nimic altceva de făcut decît să p ro gra m ez
datele zborului, răspunse pilotul. Eu doar îl ridic de la sol
şi-l aşez la loc. în momentul în care ajung la altitudinea de
zbor, avionul preia în mod a u to m a t controlul. Cîifd
ajungem cam la o sută de mile deasupra Pacificului înspre
Los Angeles, atunci îmi predă mie comenzile şi eu încep să
execut manevrele de aterizare.
- Isuse Cristoase! spuse judecătorul. Cred că singurul
lucru pe care nu l-am rezolvat încă este cum să ne băgăm
cîte-o rachetă în fund şi să ne îndreptăm încotro vrem.
Vocea metalică de la turnul de control se auzi din nou:
- Gata pentru decolare, F-Zero-60. Un zbor bun.
în timp ce decolau, în spatele lor se auzi un pocnet
p ut er n ic cînd avionul prinse viteză pe pistă; p ă re a că
trecuse numai o secundă şi el urca deja drept în sus spre
cerul negru.

1 milă (terestră) = 1,609 km (n.tr.).


3

T_Jriaşa sală de jocuri era situată ceva mai jos decît sala de
bal. în fundul ei era un glasvand imens prin care intrai
într-o sală de an trenament, echipată cu cele mai moderne
aparate Nautilus* cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi în care
sportivii şi dansatorii se puteau privi, în toată gloria său
decăderea lor. Ieşind pe uşile mari cu geamuri o potecă te
conducea spre bazinul de înot. Pe cît de mare era sala de
jocuri, e r a plină ochi cu artiştii pe care Sh e p h e rd îi
angajase p e n t r u p e t r e c e r e . Sala era plină de mirosul
ţigărilor cu marihuana fumate cu chiştoc cu tot. Mai mult
de jumătate din artişti nu erau numai drogaţi, dar beau şi
şampa nie ca şi cînd ar fi fost apă de la robinet şi mai
trăgeau pe nas_şi extract de coca, nările arzîndu-Ie în timp

* Nautilus = firmă de renume, specializată în producerea de echipament şi


aparate pentru antrenament în sală —gimnastică, culturism, etc. (n.tr.).
ce drogul peruvian de un albastru rece ca gheata era dat
din mînă în mînă.
Rai nbeau stătea într-un colţ al sălii, pe care cei doi
uriaşi negri - gărzile sale de corp - îl delimitaseră ca
teritoriul său privat. Alături de Rainbeau era o negresă
su p e rb ă , a cărei per u că creaţă şi blondă a p r o a p e că-i
a c o p e r e a faţa. îl acompania pe Rainbeau la mandolină
electrică. Sora ei, ce-i semăna ca o copie la indigo, îl
acompania la ghitară bass.
Al ătur i stăteau Jaxon, bateristul, cu faţa sa albă şi
palidă îngheţată în extazul indus de cocaină, şi Blue Boy*,
care ară ta ca o vers iu ne în negru a tabloului lui
G a in s bo ro u gh . G r u p u l stătea retras, nevorbind şi
neprivind la nimeni altcineva din cameră. Cu trei clipuri
video în topul celor mai bune zece, n-aveau de ce să-şi facă
probleme. în plus, Rainbeau era supărat că fusese angajat
pentru reprezentaţie şi că nu fusese invitat ca oaspete la
petrecere. Era şi mai supărat că n-avea încotro. Contractul
pe care-1 semnase cu Daniel Peachtree îi dădea dreptul să
cînte ce vroia, şi ei îi plătiseră întregul cost al clipului - asta
însemna o grămadă de bani, aproape la fel de mult cît ar fi
luat pe un film întreg.
îi auzi vocea înainte s-o vadă. Nimeni n-avea o voce ca a
ei. Sexy pîn-la cer. Se uită în sus. Stătea în afara cercului lui.
- Thyme, spuse el, vin-aici.
Gărzile de corp îi făcură loc să vină mai aproape.
- Ce faci aici? îl întrebă ea.
- Fac pe şaltimbancu’. Şi tu la fel?
Păru nedumerită.
- N u tocmai, am venit cu Pe a c h tr ee în avionul lui

* Blue Boy = băiatul în albastru, este şi titlul unui tablou celebru de Thomas
Gainsborougli; pictor englez (1728-1788). renumit pentru graţia portretelor
sale (n.tr.).
particular.
- Eşti printre invitaţi?
- A ş a cred. Da r toată chestia asta n-are nici un sens.
I-am văzut pe-acolo şi pe Michael şi pe Brooke Shields.
- M i c h a e l nu lucrează pentru Peachtree. Nici tu, de
altfel, nu-i aşa?
- Verifică.
- Ne-a dat o sută de mii pentru n um ăru ’ ăsta.
- D a ’ tot nu-i drept. Probabil c-ai fi făcut-o şi pe
degeaba dacă s-ar fi purtat ca un domn.
Rainbeau dădu din cap.
- U n i i h a b a r n-au să se poarte. Schimbă subiectul.
Spune-mi, cam ce-ţi pofteşte inima? Avem de toate aici.
- Vreau să cînt cu tine, spuse, uitîndu-i-se drept în ochi.
- D a ’ n-am mai cîntat îm p re u nă , n-am făcut nici o
repetiţie. Şi-n plus, tu eşti invitată, şi eu angajat pe bani.
- Căcat. Pute m s-aranjăm ceva care să meargă, în mai
puţin de cinci minute.
- Ai face asta pentru mine? întrebă el, uşor surprins.
- Sîntem la fel, nu-i aşa? Chiar dacă eu sînt negresă şi
tu portorican, d a ’ venim tot de-acolo.
O privi în tăcere cîteva clipe, apoi o întrebă:
- Cum de ne-ai găsit aici?
- Unul dintre cretinii ăia de la pază a crezut că-s şi eu
angajată pentru reprezentaţie şi m-a vîrît aici.
- Să-i ia dracul Unde era Peachtree?
- Probabil cu iubitul lui, să-i tragă un număr.
O privi drept în ochi.
- Chiar vrei? Ce-ai spus mai devreme?
- Oricînd, oriunde! Am face o chestie grozavă
împreună.
- Am o idee.
- Spune-mi.
- Ş t i i cîntecul ăla al meu, primul succes, “ l’m just a
Boy”? *
- Fiecare cuvînl.
- E-n regulă; îl cînţi, d a ’ în loc de băiat spui fată. Apoi
cînt eu cîntecul tău “The Boy I Love”** numai că-n loc de
băiat spun fală. Ştim melodia, aşa că aranjamentul e floare
la ureche.
îl luă în braţe.
- Dragule, te iubesc. Te iubesc cu adevărat.
El o sărută pe obraz.
- Şi-acu, hai să vedem ce iese.

Exact la miezul nopţii, bătaia tobelor i-a adus pe Bradley şi


Charlene în centrul scenei. Sala a tăcut cînd Bradley ţt^pus
mîna pe microfon.
- Prieteni şi onoraţi invitaţi, a început el, cu accentul
său din vestul mijlociu a c c e n t u a t de sistemul de
amplificare. De mulţi ani, în Oklahoma, Charlene şi cu
mine dăm în fiecare an o petrecere în cinstea primului
nostru născut. în această zi, în 1955, Charlene şi cu mine
stăteam la baza puţului de ţiţei Shepherd numărul unu,
primul nostru născut, cînd şuvoiul a izbucnit spre cer şi,
căzînd, ne-a ac operit cu a ur negru. Ne-am îmbrăţişai,
strigînd şi singurul lucru pe care mi-amintesc că mi l-a spus
Charlene suna chiar aşa: “Şi-acum, Bradley, o să poţi să-ţi
cumperi un costum pe m ăsură”
Un val de rîsete şi de aplauze umplu cortul în .timp ce
oaspeţii se ridicau în picioare. Bradley îşi ridică mîinile şi
toţi invitaţii se aşezară din nou.
- Ca să termin povestea: mi-am cumpărat în cele din

* I‘m Just a Boy = Sînt doar un băiat (_n.tr.).


* * The Boy I Love = Băiatul pe care-1 iubesc (n.tr.).
urmă un costum, doi ani mai tîrziu, cînd puţul cu numărul o
sută al C om pa ni e i Sh e p h e rd Oii a intrat în funcţiune;
aveam nevoie de un costum ca să mă duc la bancă, pentru
că acum, dacă aveam bani, trebuia să împrumut bani de la
bancă ca să-mi pot plăti impozitele.
Din nou mulţimea rîse şi aplaudă.
- Vă mulţumesc tuturor că aţi venit. Acum vă puteţi
de stinde şi distra, urmărind spectacolul. Vă urez poftă
bună.
Charlene şi Bradley îşi ridicară mîinile salutîndu-şi cu
căldură invitaţii.
Muzica a început să cînte şi scena începu să se rotească,
iar Charlene şi Bradley, împreună cu orchestra care era pe
scenă, dispărură încet, în timp ce luminile se stingeau, pînă
se făcu întuneric.

Cînd luminile s-au aprins din nou, scena era complet altfel
aranjată; muzica rock and roii a început să răsune. Spotul
luminos a prins un tînăr care tocmai ateriza din aer în faţa
formaţiei, cu trupul pe jumătate gol pictat în multe culori şi
strălucind de ţechini* şi cu un microfon în mînă. O furtună
de ap lauze s-a auzit cînd mulţimea a rec unoscut stilul
spectacular al apariţiilor lui Rainbeău. Cîteva clipe mai
tîrziu, un alt cîn tă reţ apăru, spre surpriza şi încîntarea
oaspeţilor. Era Thyme, îmbrăcată în voaluri albe prin care
i se vedea superbul său trup negru.
Re e d Jarvis, sprijinit de o coloană de m armo ră,
aproa pe că-şi pierdu răsuflarea cînd cei doi şi-au început
p r o g ra m u l de c înt ec şi dans. îşi simţea stomacul
strîngîndu-i-se.
- Asta-i aproape pornografie. Nu-mi vine să cred că văd

* Ţechin = monedă veche italiană din aur, utilizată şi în Levant. Vine de la


italienescul “zecchino”, împrumutat din limba arabă (n.tr.).
aşa ceva la o asemenea petrecere.
Daniel Peachtree a apărut lîngă el.
- Aici e Hollywood, Reed, şi nu Winnipeg, în Ontario!
Reed se întoarse spre el.
- N - a r ă ţ i prea grozav. Ce ţi s-a-ntîmplat, ai căzut pe
scări?
Daniel îşi scutură capul.
- M- amîmpiedicat de un arbust în grădină în timp ce-o
căutam pe fata ta. Se uită la Reed. Spune-mi, cine-i acest
Jed Stevens? Zice că are două sute de milioane băgaţi în
afacerea asta a ta. ,
- A r e banii ăştia, dacă vrea să intre în afacere. D a ’ nu
banii Iui sînt importanţi în treaba asta.
El îl reprezintă pe unchi-său.
- Atunci nu ţi-e asociat?
- La naiba, nu, răspunse Reed, urmărind-o pe Thyme în
solo-ul ei. Eu n-am asociaţi, şi după ziua de mîine, n-o să
mai facă parte dintre noi.
- C h i a r asa > uşor
> să fie? întrebă sarcastic Daniel. Am
auzit că Bradley n-are nici o intenţie să se plece în faţa ta.
Cel puţin, mie aşa mi se pare că şe comportă.
Reed ridică din umeri şi, după ce-şi aruncă o privire
spre Thyme care era încă pe scenă, se uită din nou la
Daniel.
- Tot ce vreau să ştiu este dacă poţi aranja s-o regulez,
da sau nu?
Daniel nu mai zîmbea.
- Nu ştiu. In te re su l ei sînt banii. Dacă banii n-o
tentează, atunci n-o să marseze.
- Nu-mi pasă cît costă, adu-mi-o, spuse Reed scurt.

Judecătorul Gitlin se lăsă să cadă obosit într-un fotoliu, în


bibliotecă şi se uită la Bradley.
- P e n t ru voi aici în California este doar ora două
noaptea, dar pentru mine este cinci dimineaţa.
Bradley îi întinse un pahar aproape plin cu whisky de
porumb.
- Asta o să te trezească.
Judecătorul dădu din cap golindu-şi paharul.
- Altă viaţă!
Bradley îi umplu din nou paharul. De data asta,
judecătorul bău mai încet, după care se uită spre Bradley.
- O petrecere a naibii de grandioasă, aici la tine!
- Rahat obişnuit de Hollywood. Sînt chestii pe care
trebuie să le faci, n-ai încotro.
- Costă ceva. Ai bani de aruncai pe asta?
- Asta depinde de line. Bradley îşi turnă şi el un pahar.
Nu numai că mă-ne c în pr opriul meu ţiţei, dar aceşti
piranhas mă mănîncă de viu.
- D a ’ cu banii pe care-i datorezi deja băncii ce se-aude?
E vorba de d o uă sp rez ece milioane, nu-i aşa? Şi-n plus
douăzeci şi cinci de milioane mie.
- Socoteală exactă pînă la ultimul bănuţ!
Jude cătorul îl privi fix.
- T e cunosc eu. Eşti dintr-o familie de negustori
care-au făcut afaceri cu indienii, pe vremuri. Dar cum îţi
închipui că pot să-ţi găsesc bani, cînd administraţia
financiară - şi cea federală, şi cea a statului nostru - stau cu
ochii pe mine?
- Mă gîndesc la afacerea cu Fantasy Land. Cei opt acri
pe care i-am cumpărat la capătul plajei şi pe care ţi-am spus
să-i treci pe numele tău. Nu sînt în patrimoniul studioului.
De fapt, Jarvis şi cu mine nici n-am discutat vreodată să
băgăm şi terenul ăla în afacerea cu studioul şi televiziunea.
La data aceea nu era interesat de asta. Numai după ce
Disney a anunţai că-şi deschide un parc de distracţii în
Franţa, mi-a zis ceva despre treaba asta.
Judecătorul îl privi cu atenţie.
- N-ai folosit nici un ban al companiei ca să faci ceva pe
terenul ăla? I
- Nu. N-am făcut nimic cu el. L-am lăsat în plata
Domnului.
Judecătorul se gîndi puţin.
- Poate că valorează cincizeci sau şaizeci de milioane.
Dar aşa cum văd eu lucrurile, nu prea ai de ales. la-i cele
patru sute de milioane şi fugi. Acceptă-i oferta, nu te costă
nimic.
Dacă lucrurile arată bine, mergi mai departe. Dacă nu,
lasă-1 să şi-o bage-n fund.
- Mă simt ca un idiot, spuse Bradley. în capul meu era
c-o să le ară t eu lor cum se fac afacerile în industria
filmului.
- A l ţ i i au păţit-o şi mai rău. Tu cel puţin îţi scoţi cele
patru sute de milioane de dolari. Ai fi putut să pierzi tot.
Aşa că stai şi-aşteaptă, ţiţeiul îşi va reveni mai devreme sau
mai tîrziu, iar terenul pe care-1 ai pentru Fantasy Land nu
va face altceva decît să-i crească valoarea. Singurul lucru
care te zgîndăre e mîndria.
Bradley se uită la judecător.
- Asta să fie tot? Do ar mîndria?
- Familia noastră n-a fost niciodată prea umilă, zîmbi
judecătorul. Zi-i tipului ăla, Jarvis, că-i iei banii şi-i urezi
noroc. Tu ocupă-te de chestiile la care te pricepi. Ţiţei şi
pămînt.
- Cred că ai dreptate. Dar nu-ţi închipui ce mişto sînt
afacerile astea din lumea filmului.
- O să mai încerci altă dată. De unde ştii că tipul ăsta
Jarvis e mai şmecher ca tine? Poa’ să-şi rupă şi el gîtul, la
fel de uşor ca tine. Şi-atunci poate că te-ntorci.
- E-n regulă. Cred c-ar.fi bine-să-l caut pe Jarvis şi să-i
spun ce-am hotărît.
- Ba o să-i spui un, rahat, spuse judecătorul; supărat.
Lasă-1 să a ş te p t e pînă mîine d im in ea ţă , lă şedinţa
consiliului director. Şi pîn-atunci, mai dă-mi un pahar.
4

S p i t a l u l C e nt ur y City era a p r o a p e ascuns în fundul


complexului de clădiri Century City, într-un colţ liniştit
d in tre Av e nu e of the Stars şi Pico Boulevard. Avea
unsprezece etaje, din care unele erau ocupate de cabinete
medicale, stomatologice şi diverse laboratoare.
D o c t o r u l Fergus M a u b u ss on , unul din cei mai
cunoscuţi chirurgi esteticieni, avea la dispoziţie un spaţiu
impozant, cuprinzînd două săli de operaţie complete, un
salon de reanimare, două cabinete - unul pentru el şi unul
pentru asistentul şi asociatul său, doctorul Jon Takashima -
un salon de recepţie în care stăteau şi cele trei surori,
dintre care una era întotdeauna în biroul său, douăzeci şi
patru de ore din douăzeci şi patru. La intrare se afla un
salonaş mic, liniştit, luminat plăcut. Programările se făceau
cu grijă, în aşa fel ca pacienţii să nu se întîlnească
niciodată.
D a r această zi era de osebită. Toate programările
pentru dimineaţă fuseseră refăcute pentru că la ora cinci
dimineaţa domnul Reed Jarvis solicitase o programare de
urgenţă. Cînd sora de noapte îl trezise, doctorul nu ezitase
nici o secundă. Orice dorea domnul Jarvis era împlinit
imediat.
Doctorul Fergus Maubusson, născut Fred Markovits la
New York, în Lower East Side*, hotărîse cu multă vreme în
urmă că, p e n tr u ca să aibă succes în Beverly Hills**,
numele era totul, într-un oraş clădit pe valoarea numelor şi
alte rahaturi. Aşa că-şi alesese cu grijă numele - Fergus,
pentru că era un nume scoţian şi scoţienii aveau un renume
bine stabilit de conservatorism, şi Maubusson, pentru că
era franţuzesc şi sugera gustul galic pentru frumuseţe şi
cosmetice. Şi-şi desăvîrşi pe rsonajul cu o grămadă de
specializări, dintre care doi ani petrecuţi la faimosul spital
din Lyori - Franţa - profilat pe chirurgie estetică. Singura
fotografie importantă din cabinetul său era cea în care
p u te a fi văz ut îm p r e u n ă cu do ctorul Yves Pitanguy,
considerat cel mai mare specialist din lume în materie de
chirurgie ^stetică.
în acifst m o m e n t era aşezat pe un tabur et înalt la
picioarele mesei de operaţie - construită special pentru el
- eximinîndu-şi pacientul care stătea cu genunchii ridicaţi
şi fixaţi pe suporturi, într-o poziţie asemănătoare celei de
la o consultaţie ginecologică. Spuse, fără să se gîndească:
- N - a m mai întîlnit o fată care să poată face o
circumcizie atît de precisă chirurgical.
Trebuie să fi fost evreică.
Reed îl privi fix pe doctor, încercînd să-şi ferească ochii
la lumina albastră din spatele chirurgului. Era furios.

Lower East Side = cartier sărac din partea de est a New York-ului (n.lr.).
** Beverly Hills = zona cea mai selectă a Hollywood-ului (n.tr.).
- Nu-i nimic de rîs, doctore. Ce se poate face?
Doctorul Maubusson îi răspunse cu francheţe.
- Mai întîi, trebuie să vă facem un vaccin antitetanos.
Asta ar putea preînlîmpina infecţia. în al doilea rînd, v-aş
ruga să-mi aduceţi fata care v-a făcut asta. Aş vrea s-o
examinez şi să-i fac nişte analize, ca să ştiu dacă trebuie să
ne aşteptăm la alte complicaţii.
- La naiba, doctore, spuse furios Reed. Nu-i destul
c-am dat peste un vampir în loc de-o gagică normală?
- Ar putea fi vorba, îi spuse doctorul sec, de SIDA. Sînt
multe cazuri printre prostituate.
Reed simţi cum îl ia cu frig pe şira spinării.
- Crezi că-i posibil aşa ceva?
Doctorul îşi desfăcu braţele într-un gest expresiv.
- Cine poate şti? Nu ştim nici măcar cum apare SIDA.
Dar curvele pot fi purtătoare de SIDA fără ca măcar s-o
ştie.
- Nu ştiu dacă pot s-o fac să vină. E o doamnă foarte
cunoscută.
- îi p u te ţi sp un e că această c on su lta ţie este strict
confidenţială.
- N-o să vină, spuse Reed scurt.
- Poate c-o puteţi convinge să se ducă la doctorul ei?
- Nu cred c-o s-o facă. Nu ne-am despărţit prea amical.
- Spuneţi-i c-aţi făcut nişte analize în dimineaţa asta şi
c-aţi putea avea un posibil rezultat pozitiv la teste. Şi c-ar
trebui să-şi facă şi ea analizele, spre binele ei.
Ree d dădu din cap în tăcere, după care se uită la
doctor:
- Şi pîn-alunci, ce putem face pentru asta?
- D o a r două lucruri în m o m e n tu l de faţă. Vă dăm
penicilină, după ce curăţăm rana şi vă bandajăm.
Apoi vă facem antitelanosul. O să fie o serie de şase
injecţii, destul de neplăcute. Dau febră şi dureri.
- La d r a c u ’ cu toate astea. D a ’ cu scula mea ce se
întîmplă?
- O s-arate puţintel diferit, răspunse Maubusson, dar o
să funcţioneze normal.
- Ce vrei să spui, c-o s-arate puţintel diferit?
- Aţi văzut penisuri j ap o ne ze ? Ceva mai subţiate în
partea de dedesubt a capului şi niţel mai scurte.
- Isuse! exclamă Reed. Chestia asta-i şi-aşa destul de
mică. Nu se poate face nimic altceva?
- Ba da, răspunse Maubusson, zîmbind. O pot face să
aibă orice di m e n s iu n e doriţi, dar mai întîi tr e b u i e să
rezolvăm această urgenţă.
Reed se lăsă pe spate.
- în regulă, daţi-i bătaie. Cam cît o să dureze?
- N - o să dureze prea mult, dar trebuie să vă reţinem
aici cel puţin trei ore în caz că a pa r un ele reacţii la
antitetanos.
- Trebuie neapărat? Am cîteva întruniri importante în
dimineaţa asta.
- Dacă nu staţi sub supraveghere medicală, pot apărea
o mulţime de complicaţii. Unele chiar foarte grave.
Reed se gîndi cîteva clipe.
- O s-aranjez să amîn toate întrunirile pînă spre prînz.
- Aşa mi se pare rezonabil, domnule Jarvis.
- Va trebui să folosesc telefonul de-aici. Trebuie să iau
legătura cu mai multe persoane.
- Puteţi folosi biroul meu. N-o să vă întrerupă nimeni
acolo.

Era ora şase dimineaţa şi Daniel îşi bea obişnuita ceaşcă de


cafea, pregătindu-se să dea, ca de obicei, telefon pe Coasta
de Est, cînd sună telefonul. îl ridică şi spuse:
- Peachtree la aparat.
Vocea lui Jarvis era răguşită. Nici măcar nu-1 salută.
- O să-ntîrzii puţin. N-o să reuşesc s-ajung înainte de
amiază.
Daniel era îngrijorat.
- Ceva nu-i în regulă?
- N u în ceea ce priveşte a fa c e re a noastră. Am o
problemă p.ersonală pe care n-o pot amîna.
- Pot să te ajut în vreun fel?
- Nu, spuse scurt Jarvis, după care se răzgîndi. Poţi să
iei legătura cu cioroaica aia?
- Thyme?
- D e s p r e ce altă cioroaică am vorbit aseară? spuse
Jarvis plictisit. Vreau să vorbesc cu ea.
- O să-i spun să te sune.
- Nu, dă-mi numărul ei si-o sun eu.
- Stai puţin, spuse Daniel, lăsînd receptorul jos în timp
ce căuta în calculator numărul de telefon.
Cîteva clipe mai tîrziu reveni la telefon:
- U i t e numărul. Dacă nu răspunde, sună-mă, şi-o s-o
caut pîn-o găsesc.
- E-n regulă, spuse Jarvis scurt.
Peachtree tăcu, apoi îi spuse îngrijorat.
- Ascultă, dacă-i vreo problemă, pot s-o rezolv eu cu ea.
- Asta-i treaba mea.
- Ş i dacă pe Shepherd îl apucă dracii că-ntîrzii? Doar
noi am presat ca şedinţa să aibă loc în dimineaţa asta.
- N u - i spune nimic. Pot să m-aştepte, se răsti Jarvis.
Vreau doar să fiu politicos cu el în ce priveşte afacerea
asta. Dacă mă supără o să-l strîng de ouă. Nu mai are bani,
aşa că singurul loc unde se poate duce e la noi.
- O să fiu la birou de la opt, dacă ai nevoie de mine.
- Bine, spuse Jarvis şi închise telefonul fără nici un
cuvînt de despărţire.
Daniel continuă să ţină receptorul în mînă mult timp
după ce Jarvis închisese telefonul. N-o să fie uşor. După ce
obţinu din nou tonul, formă numărul lui Thyme.
Vocea ei răguşită răsună în receptor.
- Alo.
- Aici e Daniel. Te-a sunat Jarvis?
- Tocmai am vorbit acuma cu el, spuse ea furioasă.
Tipul ăsta-i nebun.
- Ce s-a-ntîmplat?
- A-nceput să mă caftească că n-am vrut să mă culc cu el.
- Şi tu ce-ai făcut?
- Ce naiba-li închipui c-am făcut? întrebă ea, după care
înce pu să rîdă. Ar fi trebuit să-i vezi mutra cînd i-am
muşcat nenorocita aia de pută.
- Isîtse! L-ai rănit?
- Do-âr niţel, răspunse ea, rîzînd în continuare.
Cred că i-am tăiat de tot prepuţul. Sîngera ca un porc
cînd a plecat.
- A c u ’ sîntem amîndoi în rahat, spuse Daniel. S-a dus
dracului contractul tău.
- B a nu-s deloc în rahat. L-am sunat deja pe Jimmy
Blue Eyes* Mi-a spus că dacă idiotul ăla îmi face necazuri,
o să-l aranjeze el.
- Ai grijă, stăpîneşte-te, spuse Daniel, încercînd s-o
calmeze. O să rezolv eu totul.
- Ar fi mai bine pentru tine, îi răspunse ea tăios şi
închise telefonul.

Jimmy Blue Eyes = Jimmy cel cu ochii albaştri (n.lr.).


5

!E ra ora unu şi lapoviţa bătea în geamurile


apartamentului de la ultimul etaj din blocul World Resort
and Casino din Atlantic City.
în imensul living-room un bătrîn stătea lungit într-un
fotoliu special construit, învelit în pături. în jurul lui erau mai
mulţi asistenţi. Bătrînul îşi privi ceasul şi apoi se uită la ei.
- Luaţi legătura cu nepotul meu în California.
- Da, Don Rocco, îi răspunse secretara de la biroul ei.
Jed era la telefon în mai puţin de un minut.
- N u tr e b u i a u să în che ie afacerea aia pînă acum?
mormăi Rocco, uitîndu-se din nou la ceasul de la mînă.
E trecut de-zece dimineaţa acolo la voi.
- N-am auzit nici un cuvînt de la ei, spuse Jed.
Bătrînul părea supărat.
- Canadianul ăla nenorocit ne face bucata.
- C u m p o a te s-o facă, unchiule Rocco ? Fără banii
noştri nu poate să-ncheie afacerea.
- A m auzit că Milken i-a făcut rost de patru sute de
milioane de la japonezi.
- Vrei să vorbesc cu Jarvis?
- Nu. Dacă-ncearcă să ne-o coac£, nu-i decît un singur
lucru de făcut. I-o facem noi înainte.
Jed ţinu receptorul fără să răspundă.
- Ştiam eu că trebuie să-i punem hamul feciorului ăla
de căţea! Aşa cum e făcută afacerea asta, habar n-avem ce
mişculează; putem să ne trezim cu patru sute de milioane
evaporate cine ştie unde, înainte să putem face ceva.
- Atunci cu cine vrei să vorbesc?
- Şedi nţa Consiliului director are loc la ora
douăsprezece la studio. Vreau să vorbeşti cu Shepherd; nu
vorbi cu Jarvis. Shepherd t re ’ să aducă optzeci şi cinci de
milioane pentru bugetul noii producţii. Dacă nu-i scoate,
Jarvis poate să-i răscumpere partea. Spune-i lui Shepherd
că-i dai banii.
- C u m îţi închipui c-o să mă creadă? Nu mă cunoaşte
destul ca să aibă încredere în cuvîntul meu.
- Da, dar cunoaşte culoarea banilor. Q să-i duci un cec
pentru optzeci şi cinci de milioane. Aşa o să te creadă.
- Şi apoi ce facem?
- l-o tragem lui Jarvis. Vorbeşte cu Milken. O să
te-asculte. D o a r i-ai fost un client de nădejde. Ai plasat
patru sute de milioane în acţiuni prin intermediul lui, pînă
acum.
- Şi tu ce-ai să faci? întrebă Jed.
- O să-mi recuperez banii de la el. Do ar banca mea e
cea care i-a împrumutat banii.
- D a ’ banii i-ai dat unei societăţi canadiene.
- Da, şi-o bancă din Canada i-a dat împrumutul. O s-o
rezolvăm sau o s ă r i ardă fundul.
- E-n regulă. Mă duc acuma Ia studio. Mai e ceva?
- Da. Spune-i lui Shepherd că, sub nici o formă, să nu
mai încheie vreo înţelegere cu Jarvis. O să-l ajutăm noi.
- E-n regulă, unchiule Rocco.
Rocco schimbă brusc subiectul.
- Cum e vremea pe-acolo?
- Superbă. E soare şi cald.
- L a dracu ’l se plînse Rocco. Se ridică din fotoliu şi,
ducîndu-se la fereastră, se uită prin lapoviţă spre ocean.
Mai ţinea încă telefonul în mînă. I se plînse nepotului său:
Nu-i nici o dr eptate pe lumea asta. Eu stau aici în Est,
să-mi îngheţe fundul, în timp ce tu te-ngraşi acolo, la soare,
printre portocali. Noi sicilienii n-avem pic de noroc.
- Te poţi muta aici, unchiule Rocco. Poţi trăi ca un rege.
- N u . Am încheiat o înţelegere. Am fost de acord să
stau aici. Dacă mă mut acolo o s-o păţesc ca Bonanno.
Toată lumea a fost de acord să se mute acolo. Au promis
c-o să-i p r o t e j e z e afacerile. Că n-o să aibă probleme.
Şi-apoi, cîţiva ani mai tîrziu, şi-a pornit maşina şi asta a fost
totul. Bum! Mă simt mai în siguranţă pe teritoriul meu. Cel
puţin aici ştiu tot ce se-ntîmplă.

Clădirea înaltă cu paisprezece etaje care se ridica chiar la


intrarea în studiouri era cunoscută sub numele de “Porţile
Raiului”. Ultimul etaj îi era rezervat exclusiv lui Bradley
Shepherd. Ceilalţi membri ai conducerii îşi aveau birourile
la etajele de sub el, potrivit importanţei lor - cu cît erau
mai importanţi, cu atît erau mai sus. Dar toată lumea ştia
că sub etajul nouă nu erau decît rataţii, care aveau titluri în
loc de p u t e r e reală şi de bani, chiar dacă ferestrele
b i rou ril or lor privea u în jos spre clădirile cu celelalte
birouri ale lui Millennium Films.
Se făcuse deja unsprezece şi jumătate. Jed îşi parcă
Chevrolet-ul său Blazer, făcut la comandă, acolo unde-i
indicase paznicul de la poa rtă . Nu ară ta rău pe lîngă
sple ndo ar ea limuzinelor, a Rollsurilor, Mercedesurilor,
maşinilor s po rt e u r o p e n e şi a ru d e l o r lor americane,
Cadillacuri şi Lincolnuri.
Paznicul plin de im p o r ta n ţ ă care şedea în spatele
biroului masiv din holul imens de marmoră roz, îl privi cu o
expresie arogantă. îl întrebă pe Jed cu cine avea treabă,
apoi vorbi în şoaptă la telefon, pentru ca, în cele din urmă,
să arate spre primul grup de ascensoare.
- Primul ascensor, Domnule Stevens. Este liftul rapid
particular pentru birourile domnului Shepherd.
Jed păşi în lift. Nu erau nici un fel de butoane înăuntru.
Uşile se închiseră a u t o m a t şi g r e u t a t e a sa declanşă
plecarea liftului, care suia cu viteză pînă la etajul
paisprezece. Acolo ieşi din lift şi-l întîmpină o recepţioneră
- care-ar fi putut fi o dublură a lui Meryl Streep - dînd rece
din cap.
- Domnul Stevens?
întinse un deget cu manichiura perfectă.
- Uşa numărul unu.
- M u l ţ u m e s c . Se îndreptă spre uşa numărul unu şi o
deschise. în cameră erau trei secretare, care şedeau la
birourile lor. Una din ele se ridică de pe scaun şi-i veni în
întîmpinarQ.
- Domnul Stevens?
Dădu din cap.
- Eu sînt Sherry, spuse ea, cu o voce plăcută. Sînt
secretara personală a domnului Shepherd. Dînsul este în
şedinţă cu directorii în momentul de faţă, dar v-a rugat să-l
aşteptaţi în biroul său. Pot să vă ofer un ceai sau o cafea?
- Nu, mulţumesc, spuse. Am timp, pot s-aştept.
Cînd ea ieşi din birou, Jed se îndreptă spre fereastră.
La sud şi la vest se întindeau studiourile, iar înspre nord şi
est erau cei şap tez eci de acri pe care urma să se
construiască Fanlasy Land. îşi scoase o ţigară din buzunar
şi şi-o aprinse.
- La naiba, îşi spuse, gîndindu-se la cecul pen tru
optzeci şi cinci de milioane de dolari din buzunar, gaia de a
fi încasai. Trebuie să fie o grămadă de bani pe-aici pe
undeva!
Se în toarse de la fer ea str ă şi privi spre biroul lui
Shepherd. Era complet gol. Nici o bucată de hîrlie, nici
măcar un telefon. Se întrebă cum vorbea tipul la telefon.
Poate c-avea în ureche o cască mititică, din cele pentru
aparatele auditive, şi un cadran pentru format numerele în
buzunar. începu să rîdă.
- Sherry, strigă, spre pereţii camerei.
Vocea secre tar ei se auzi din difuzoarele ascunse în
pereţi şi-n tavan.
- Da, domnule Stevcns.
- Poţi veni o secundă?
Apăru imediat.
- Ce doriţi?
- Poţi face cumva ca să-l scoţi pe domnul Shepherd din
şedinţă, pentru cîtcva minute?
- E o şedinţă foarte importantă, spuse ea.
- A t u n c i e cu atît mai imp o rta nt ca să-l aduci să
vorbească cu mine.
Ea ezita.
- Cît de important?
- Am un cec de optzeci şi cinci de milioane pe numele
lui, îi răspunse.
Sherry se lumină.
- O să-i transmit.
- Mulţumesc. Şi, între timp, poţi să rogi pe una din asis­
tentele tale să-mi aducă o cafea cu două bucăţi de zahăr?

Bradley stăt ea în capul marii mese ovale din sala de


consiliu. Privi spre ceilalţi în tăcere. Singurul director
absent era Jarvis. Bradley i se adresă lui Siddely, avocatul
lui Jarvis.
- Unde naiba e Jarvis?
Siddely era nervos.
- N u ştiu, spuse, îngrijorat. Am su na t pe ste tot pe
unde-am crezut c-aş putea da de el, dar nu l-am găsit.
Ultima dată cînd l-am văzut a fost cînd a plecat de la
petrecere. Asta a fost pe la două noaptea.
- Reed spunea c-o să aibă un cec pentru mine; spuse
Brad. Se întoarse spre Daniel Peachtree.
- Tu ştii ceva despre el, Daniel?
- Reed n-a întîrziat niciodată lă o întîlnire, răspunse
Peachtree. Poate c-a avut probleme cu maşina.
Sherry intră în sala de consiliu şi puse un bilet în mîna
lui Bradley. Aşteptă pînă ce Bradley îl citi, apoi întrebă:
- Vreun răspuns, domnule?
Bradley dădu din cap, fără să vorbească. După ce ea ieşi
din cameră, se întoarse spre judecătorul Gitlin, care stătea
alături de el.
- Cred că tre b ui e să mai aşte pt ăm niţel, spuse.
Domnilor, barul se va deschide în camera de alături pentru
cafea si băuturi, dacă doriţi. Judecătorul Gitlin si cu mine
vom fi la mine-n birou. Anunţaţi-mă de îndată ce apare
Jarvis, spuse, adresîndu-se tuturor celor din jurul mesei.
6

irma imensă se întindea peste intrarea largă, cu două


benzi de circulaţie. între acestea era un post de pază cu doi
paznici. D e a s u p r a , firma pe care se p u te a citi:
MILLENI1JM FILMS C O R P O R A T I O N .
Reed Jarvis privea firma de pe bancheta din spate a
limuzinei lui albe, blindate, de construcţie specială, cu
geamuri întu ne c at e Ia comp ar tim en tu l din spate. Vorbi
încet în telefon, spunîndu-i lui Peachtree:
- Ajung în curînd.
în ciuda unei senzaţii fizice neplăcute, se simţea bine.
Compania pe poarta căreia intra reprezenta o investiţie de
trei miliarde de dolari, bani americani. Nu era numai o
co mp an ie de filme, avea şi d o u ă s p re z e ce posturi de
televiziune, treizeci de posturi de radio şi valori imobiliare
care constau deja din treizeci şi patru de zgîrie nori pentru
locuinţe şi sedii de firme şi hoteluri. Mai era compania de
televiziune prin cablu, închirierile şi comercializarea de
casete video prin mai mult de douăzeci de mii de magazine,
răspîndite în toată ţara. Şi el controla totul, pentru două
sute de milioane - banii lui şi alte opt sute de milioane -
banii sindicalelor. Tot ce mai avea de făcut era să pună
mîna pe terenuri şi atunci o să aibă mai mult decît îi trebuie
ca să se descotorosească de sindicate; Milken şi Drexel
B u r n h a m L a m b e r t fuseseră de acord să-i ga ran tez e
fondurile.
Erau cu toţii nişte idioţi, gîndi. Pentru el nu conta că în
ultimii doi ani pierduseră mai mult de jumătate de milion
de dolari. Aveau valori cu care să-şi r e c u p e r e z e toată
p ie r de re a , şi să mai şi cîştige ceva. Nu prea-şi dădeau
seama ce era la orizont. O să le-arate el cum se fac
afacerile bune. Privi spre şoferul lui, care vor bea cu
paznicul în uniformă ce ieşise din gheretă ca să-i verifice.
Reed îşi zîmbi. Asta era doar prima zi - de azi încolo, toţi
or să-i cunoască maşina.
Paznicul făcu semn cu capul şoferului apoi, ţinînd în
mînă o plăcuţă din plastic, se îndreptă spre partea din spate
a limuzinei şi atîrnă plăcuţa de bara din spate. Dădu din
nou din cap către şofer, făcîndu-i semn că poate porni.
Paznicul rămase în faţa gh eretei pînă cînd limuzina
întoarse pe alee, după care intră în gheretă şi se uită cu
răceală la cei doi paznici pe care-i legase zdravăn la podea,
îşi scoase pistolul din toc şi-i înşurubă cu grijă un amortizor
de zgomot; cu atenţie, îi împuşcă pe cei doi în frunte. Apoi,
calm, ieşi din g h e re t ă şi, trecînd de poarta studioului,
ajunse în stradă.
Se strecură repede la volanul unui Ford verde închis,
fără semne distincte, şi porni motorul. Apoi privi înapoi
spre poarta studioului, urmărind mersul secundarului pe
cadranul ceasului său.
Exact cînd acesta ajunse în dreptul orei douăsprezece,
ieşi din locul în care parcase, în timp ce zgomotul asurzitor
al bombei care explodase îi ajungea la urechi.

Daniel Peachtree intră în sala de consiliu în care ceilalţi


directori stăteau în fotolii.
- Tocmai am primit un telefon de la Jarvis. Este în
maşină şi vine încoace. Trebuie să sosească în cîteva
minute.
Siddely zîmbi, uşurat.
- Bine. Nu ştiu să fi lipsit vreodată de la vreo întrunire
de afaceri.
în momentul în care vorbea, zgomotul exploziei se auzi
în sală, iar clădirea se cutremură. Siddely păli.
- Ce naiba-i asta? Cutremur? Mîinile i se încleştară pe
masă.
- N u poate fi, spuse Daniel. Sînt născut şi crescut în
California şi-am trecut prin cîteva cutremure. Nu seamănă
cu aşa ceva. Hai pe balcon să vedem ce-i acolo jos.
Ceilalţi directori îl urmară imediat. Priviră cu toţii în jos
peste balustrada de oţel, la intrarea în clădire. Se auzi
zgomotul alarmei de pompieri, în timp ce mai mulţi bărbaţi
în uniformă ieşeau în fugă din clădire, oprind u-se în
dreptul maşinii.
- Ce naiba s-a-ntîmplat? întrebă unul dintre directori.
Daniel privi în jos la învălmăşeala de-acolo, apoi se
întoarse spre directorii care-1 priveau. Vocea îi era stinsă,
faţa palidă.
- A m impresia că l-am pierdut pe Reed Jarvis. Aia era
limuzina lui. O recunosc.
- Trebuie să fi fost o bombă de maşină, spuse
M cM an us , r e p r e z e n t a n t u l lui “ Bank of A m e r i c a ” în
consiliu. Am stat doi ani în Beirut şi-am auzit destule.
Mă-ntreb cine naiba o fi făcut-o.
- N - a m nici cea mai vagă idee, spuse Peachtree. Dar
asta nu-i treaba mea, e treaba poliţiei. Eu am altele de
făcut acuma.
Intră înapoi în sala de consiliu şi ridică receptorul de la
primul telefon. Făcu rapid un număr de interior.
O voce de fată răspunse.
- K.F.A.N.-T.V.
- Dă-mi ştirile. E o urgenţă.
Siddely veni în spatele lui.
- Nu te duci jos să vezi ce s-a-ntîmplat?
- Imediat, răspunse Daniel. Vreau întîi să trimit echipa
noastră T.V. acolo, înainte ca alte posturi să ajungă să
transmită ştirea. Se întoarse şi vorbi în receptor. Aici e
Peachtree. O limuzină a sărit în aer în parcarea noastră, în
faţa Porţilor Raiului. Dacă echipa noastră nu-i acolo şi nu
transmite pe viu înaintea celorlalte posturi, de mîine o să
se schimbe toată conducerea departamentului vostru de
ştiri. Aşteptă un moment, ascultînd.
- Nu ştiu nimic altceva decît ce v-am spus, termină el.
închise telefonul şi se întoarse către ceilalţi directori.
- M-am gîndit că dacă tot e o poveste care ne aparţine,
ar trebui măcar să fim primii care o transmitem.
îl priviră cu toţii fix. Sherman Siddely, care aranjase
toată afacerea pentru Jarvis, îşi aprinse o ţigară cu o mînă
tremurătoare.
- Dacă într-adevăr Jarvis era în maşina aia, sîntem toţi
în găleată.
Bradley apăru în uşă.
- J a r v i s a fost, spuse el, intrînd în sala de consiliu cu
judecătorul Gitlin şi Jed Stevens în urma lui. Tocmai vin de
jos. Holul de la intrare arată jalnic, dar din fericire nimeni
de-acolo n-a fost rănit. Paznicul din hol mi-a spus că era
limuzina lui Jarvis. Tocmai trăsese în faţa intrării.
- Isuse! Siddely păli. Nu pot să cred.
- Ai nevoie să bei ceva, spuse Bradley. Se întoarse către
ceilalţi.’ Cu toţii avem nevoie de-ăşa ceva.
Daniel se duse la bar şi scoase mai multe sticle. Puse pe
bar o tavă cu pahare şi începu să toarne whisky în ele. Cu
toţii au înghiţit în tăcere băutura. El îşi bău încet paharul,
urmărindu-1 pe Bradley.
Bradley îşi ţinea paharul în mînă fără să bea. Întîlni
privirea lui Daniel şi dădu din cap.
- A m văzut echipa T.V. venind la faţa locului. Mi-am
dat seama că tu i-ai trimis.
Daniel dădu din cap.
- Regret că par nesimţitor, dar de ce să lăsăm alt post să
ne-o ia înainte, mai ales cînd s-a-ntîmplal la noi?
- Bine gîndit, spuse Bradley aprobator. Ce mi-ai spus la
petrecer e? Că Jarvis vroia să te numească P.D.G.?
- Se gîndea la asta, răspunse Daniel, nervos.
- A fost o idee bună, dădu din cap Bradley. Slujba e a ta'.
Daniel căscă gura.
- Eu... eu... Nd-nţeleg. Credeam...
Bradley îl întrerupse:
- Calul de dar nu se caută la dinţi. Este evident că poţi
să te descurci mai bine ca mine. Tocmai ai dovedit-o - si-n >
condiţii grele - ştii cum să profiţi de orice ocazie.
Siddely se-nroşi.
- D a r acum avem probleme. Fără Jarvis, de unde-o să
luăm banii ca să ne continuăm activitatea?
- O să ne descurcăm, spuse Bradley calm. Principalul
este să nu intrăm în panică. Hai să amînăm întrunirea asta
p e n tr u ora cinci du p ă -a m ia z ă . Sînt convins c-o să fim
nă pădiţi de ziarişti şi de poliţişti, cel puţin în orele
următoare. Se întoarse spre Daniel. Tu eşti P.D.G.-ul, aşa
că tu va trebui să te ocupi de toate astea.
- O să-i chem pe cei de la P.R.*, spuse Daniel.
- Bine. Se întoarse către ceilalţi. Ne-ntîlnim din nou
aici la cinci.

Dani el intră în biroul lui Bradley cu o figură trasă şi


obosită.
- Poliţia vrea să vorbească cu fiecare director. Le-am
spus că sîntem cu toţii şocaţi, şi-am fost de acord să mai
aştepte şi să vină mîine.
- E-n regulă, spuse Bradley.
Judecătorul Gitlin se uită la Daniel.
- Poliţiştii au vreo idee cine-ar fi putut face asta?
Daniel clătină din cap.
- Spun doar c-a fost o treabă de profesionist. Ucigaşul
i-a împuşcat şi pe cei doi paznici de la intrare. Şi-a luat
toate precauţiile ca să nu fie identificat.
- Mă-ntreb dacă ucigaşul fera acolo în gheretă cînd am
venit. Am ajuns aici doar cu jumătate de oră înainte de
Jarvis, spuse Jed.
- Ai primit instrucţiuni de parcare? întrebă Daniel.
- Da, mi-a lipit un cartonaş pe parbriz.
- Atunci a fost unul din oamenii noştri. Poate chiar
unul din cei care-au fost ucişi. între timp poliţia o să se
ocupe să afle ce-a făcut Jarvis în ultimele zile. Poate aşa o
să afle ceva care să le dea vreo indicaţie despre toată
chestia asta.
- Toată publicitatea asta n-o să ne fie prea de ajutor.
Valoarea acţiunilor noastre nu-i prea grozavă în momentul
de faţă. Acum chiar c-o să scadă, spuse Bradley. Hai să
mergem la consiliu să vedem dacă nu găsim vreo soluţie să
ieşim din rahat. Domnule Stevens, vă rog să mă scuzaţi,

P.R. = relaţii cu publicul (n.tr.).


doar cîteva minute.
Au intrat în tăcere în sala de consiliu. Ceilalţi directori
erau deja acolo. Bradley se îndreptă repede spre capul
mesei. Rămase în picioare în timp ce ceilalţi se aşezau. Le
spuse pe scurt tot ce ştia Daniel despre ancheta poliţiei.
- T o ţ i sîntem şocaţi, domnilor, de aceea consider că
a cea stă în tr u n ir e trebuie să fie scurtă şi la obiect. în
m o m e n tu l de faţă avem de rezolvat două probleme
importante. Prima este să găsim bani pentru a continua să
producem. Din fericire am reuşit să obţin un credit pe
termen scurt pentru optzeci şi cinci de milioane. Cred că
aceşti bani o să ne pe rmită să supravieţuim pe n tru
moment. Cea de-a doua problemă trebuie s-o rezolvăm cu
toţii. Trebuie să-i convingem pe toţi prietenii noştri de pe
piaţă să ne sprijine. V-aş ruga pe toţi să vă ocupaţi de
această chestiune.
Toţi directorii fură de acord cu Bradley.
Acesta îi spuse lui Siddely.
- S h e r m a n , trebuie să aflăm cît se poate de repede
cine-o să dispună de acţiunile lui Jarvis, şi ce intenţii au cu
privire la ele.
Sherman îl privi, apoi privi spre ceilalţi directori.
- Din cîte ştiu, Jarvis a cu mpărat aceste acţiuni pe
numele său personal. Nu ştiu toate detaliile testamentului,
dar ştiu sigur că soţia lui este unica moştenitoare.
- Poţi să iei legătura cu ea şi să afli ce-are de gînd?
- Pot să-ncerc, spuse Siddely. dar ceea ce ştiu cu
siguranţă este că-1 ura. Au rămas căsătoriţi numai din cauza
problemelor financiare pe care le-ar fi creat un divorţ. Ea-i
acuma la Toronlo, şi-o să mă duc acolo să-i vorbesc.
- E bine-aşa. îţi mulţumesc, spuse Bradley. Acum să
trecem la alte chestiuni importante. După cum poate că
ştiţi, trebuie să mă ocup mai mult de companiile mele
petroliere şi cred c-ar fi incorect faţă de Millennium dac-aş
c o nti nu a să mă ocup de p ro b le m el e de zi cu zi ale
studioului. De aceea, vă rog să fiţi de acord cu mine ca
Daniel Peachtree să fie ales P.D.G-ul companiei, în timp ce
eu voi deveni preşedintele Consiliului!
A intervenit un moment de tăcere, în care directorii
s-au uitat unii la alţii. Apoi Siddely vorbi:
- Mă preocupă doar ecoul la public pe care această
schimbare a conducerii îl va avea, în acest moment. Mi-e
teamă că asta va fi i n te r p r e ta t ă ca o fugă a ta în faţa
situaţiei actua le şi a dificultăţilor pe care le întîmpină
compania.
- Asta-i o grămadă de rahat, Sherman, spuse Bradley cu
un ton egal. Ştiu că tu şi cu Jarvis aţi vorbit deja cu
directorii despre numirea lui Peachtree. Singura diferenţă
în p r o p u n e r e a pe care-o fac acum este că, în locul lui
Jarvis, voi fi eu preşedinte. Daniel o să facă treabă bună şi
eu o să-l susţin, şi pe el şi compania, în toate problemele
financiare.
Siddely se înroşi la faţă.
- J a r v i s avea un plan p e n tr u ref acerea financiară a
companiei.
- Poate să pară un pic cam rece, Siddely, spuse Bradley,
dar morţii nu mai fac planuri. îţi sugerez să te ocupi mai
degrabă de averea lui şi să ai grijă să nu se-ntîmple nimic
pe-acolo. Se în toa rse s pre ceilalţi. Acum o să fac
pr opune rea de promovare a lui Peachtree şi de numire a
mea ca preşedinte.
în d o a r cîteva m inu te, p r o p u n e r e a a fost făcută,
susţinută* şi adoptată. Bradley zîmbi.
- Felicitări, Daniel. Acum ai o slujbă croită pe măsura

* în sistemul anglo-saxon. moţiunile şi propunerile făcute într-un consiliu de


administraţie trebuie să fie susţinute (sau secundate) şi de către o altă
persoană în afară de cea care le iniţiază, pentru a putea fi supuse procedurii
de votare (n.tr.).
ta. Va trebui să trimiţi comunicate de presă cu privire la
r e o r g a n iz a re şi la du r e r e a pe care- o resimţim cu toţii
pentru tragica dispariţie a lui Jarvis.
Daniel privi în jur, la ceilalţi directori.
- I-am pus deja pe băieţii de la P.R. să elaboreze un
comunicat pe care să-l transmitem mîine.
- Bravo, spuse Bradley.
- O să transmit comunicatul cu privire la schimbările
din c o n d u c e r e a doua zi du p ă celălalt, spuse Daniel,
întrebă, privindu-1 pe Bradley:
- Cele optzeci şi cinci de milioane sînt sigure?
- Le am în bancă şi-o să le trans fer ăm în contul
companiei, de îndată ce se termină formalităţile, confirmă
Bradley.
- Asta o să m-ajute mult. Am cîteva ocazii bune pentru
nişte filme şi programe T.V., dar marea problemă este că
agenţiile importante vor să primească bani repede.
Bradley se întoarse spre ceilalţi directori.
- Vă sugerez să terminăm aici cu şedinţa şi să-l lăsăm pe
Daniel să-şi vadă de treabă. în ce ne priveşte, am senzaţia
că reporterii şi poliţiştii o să ne înnebunească. N-avem cum
să scăpăm de ei. Sfatul meu este să vă relaxaţi şi să le
spuneţi tot ce ştiţi; o să scăpăm de ei mai r epede aşa.
Siddely îşi clătină capul.
- Mie tot nu-mi vine să cred. Nu-mi închipui cine-ar fi
putut să-i dorească moartea.
- Eu îmi închipui, spuse Bradley. Eu însumi.
7

- Felicitări, domnule Peachtree, îi spuse secretara cînd


se întoarse în biroul său, venind direct de la şedinţă.
- Mulţumesc, Gladys. D a ’ cum de-ai aflat?
Gladys rîse.
- Informaţiile circulă în studioul ăsta mai repede decît
vă închipuiţi. Luă un teanc de mesaje telefonice de pe
biroul său, în timp ce se ridica ca să-l urmeze în birou.
- A sunat Thyme de do u ă ori. Sp u ne a că-i foarte
important.
- O s-o sun. Roagă-1 pe domnul Shifrin să vină la mine
în birou.
- Da, domnule. Porni spre uşă, apoi se întoarse spre el.
Jack Reilly vroia să ştie dacă vreţi să reamenajeze biroul
domnului Jarvis, înainte să vă mutaţi acolo.
Daniel o privi. Regele a murit. A murit cu adevărat.
Trăiască regele.
- încă nu m-am gîndit la asta. Spune-i c-o să-i comunic.
- Da, domnule. îl chem acuma pe domnul Shifrin.
Aşteptă pînă închise uşa după ea, apoi ridică receptorul
şi formă numărul privat al lui Thyme.
- Alo, Thyme?
- Da.
Părea nervoasă.
- Daniel la telefon. Vorbea cu o voce joasă. Am vrut să
vorbesc cu tine, dar n-am avut cînd. Ai aflat de Jarvis?
- N-aveam cum să nu aflu; răsună toate posturile T.V.
Cred c-a fost făcut bucăţele. Doamne, şi cînd mă gîndesc ce
furios era cînd i-am muşcat d o a r o bucăţică din sculă.
Mă-ntreb ce zice acum?
- Fii serioasă, Thyme. Poliţaii o să afle cu siguranţă c-ai
fost cu el azi-noapte.
- Păi au şi fost aici. De-aia te-am sunat.
- Şi ce le-ai spus?
- A d e v ă r u l , spuse ea scurt. Că m-a condus acasă de la
petrecer e şi l-am invitat sus să bea un pahar. A devenit
agresiv şi-a-ncercat să mi-o bage pe gît, aşa că l-am muşcat.
M-a făcut în toate felurile după care-a plecat nebun de
furie.
- Ai spus astea poliţiştilor? întrebă el neîncrezător.
- A m învăţat de multă vreme că nu-i bine să minţi
poliţia. Se prind întotdeauna cînd o faci.
- Le-ai spus că te-am adus la petrecere în avionul meu
particular?
- Ştiau asta deja.
- Ce-au mai vrut să ştie?
- N u prea multe. M-au într eb at dacă ştiu cine-ar fi
putut dori să-l omoare, şi le-am zis că nu ştiu pe nimeni în
afară de mine. Aşa c-au rîs şi s-au cărat.
- Sper că nu erai drogată cînd ai vorbit cu ei. Nu cred că
le-ar fi plăcut să fii drogată.
- Nu fi cretin, Daniel. Erau de la investigaţii criminale,
nu de la narcotice.
- O s-apari în ziare.
- Nu există publicitate proastă. Mai ales cînd e vorba şi
de-un mic scandal.
- Eşti o adevărată căţea, nu ai nimica sfînt! spuse el,
admirativ.
- Nici tu nu eşti mai bun. Nu te-am auzit plîngînd.
- N-avem de ales, nu-i aşa? Trebuie să jucăm după cum
ni se cîntă. Privi în sus, auzind o ciocănitură în uşă. Neal îşi
băgă capul pe uşă. îi făcu semn să intre.
- Bine, Thyme, îţi mulţumesc că m-ai sunat. Caută-mă
dacă te pot ajuta cu ceva.
- N-ai cu ce. Rainbeau m-a invitat să stau o săptămînă
la el în Porto Rico. M eth an ie şi cu mine plecăm mîine
dimineaţă cu el în avionul lui particular.
- O să te distrezi. Am auzit c-are o casă fabuloasă acolo.
- N - o să fie numai distracţie. Ne gîndim să facem un
album şi-un clip video î mpreună. Are mai multe cîntece pe
care putem lucra.
- E şi mai bine aşa. Rainbeau are contract cu noi.
- Da, dar eu nu, rîse ea. O să trebuiască să tratezi cu
oamenii mei.
- Faci pe grozava! chicoti el. Lasă, nu-mi fac griji din
asta. O să aranjăm totul.
- Sînt sigură de-asta, spuse ea scurt. Mai ales după
toate prin cîte-am trecut împreună.
- Scorpie ce eşti, rîse el.
- Pa, puiule, îi spuse ea, închizînd telefonul.
Daniel se uită la Neal.
- E r a Thyme. Totu-i în regulă în ce-o priveşte. N-o
s-avem necazuri. Poliţia a fost deja la ea.
- S p e r că nu le-a spus că tu le-ai aranjat întîlnirea?
întrebă Neal, îngrijorat.
- E o ţipă deşteaptă, răspunse Daniel. Gîndeşte înainte
să vorbească, dar un mic şantaj nu-i niciodată de lepădat.
Neal zîmbi.
- M-am mai liniştit. Ar fi p u t u t fi foart e nep lăc ut
pentru noi. Stătea încă în faţa biroului. Felicitări, Daniel.
Ai reuşit. Nu ştiu ce să fac, să te sărut sau să-ţi strîng mîna.
Daniel rîse,
- Acuma ar fi mai bine să-mi strîngi mîna. Nu putem şti
cine poate năvăli în birou.
- Gustul puterii mi-a dat o erecţie de zile mari, spuse
Neal, frecîndu-şi sexul.
Daniel privi fix la umflătura din pantalonii lui Neal.
Gura i se uscă.
- Scoate-o, spuse el răguşit. Vreau s-o văd.
Neal îşi trase repede fermoarul şi penisul său în erecţie
se balansă, congestionat, în faţa lui. Fără să-l atingă, îl privi
în ochi pe Daniel.
- Spune cuvîntul magic, murmură el, şi-o să-ţi împroşc
chiar acum tot biroul.
Daniel trase aer adînc în piept, cu faţa congestionată.
- Bag-o la loc, spuse agitat. Nu-i momentul acum.
- Te iubesc.
- Aşteaptă pînă ajungem acasă. Acum avem treabă.
Neal îşi aranjă ha inele cu repe zic iu ne şi se întinse
într-un fotoliu în fata biroului lui Daniel.
9

- în regulă, zîmbi. Sînt gata.


- Mate ria lul pe care l-am preg ăt it p e n tr u Jarvis cu
privire la schimbările ce trebuie întreprinse în companie
mai este la imprimerie?
- Da.
- Strînge toate hîrtiile alea şi ia-le acasă. Asigură-te c-ai
luat toate copiile şi distruge-le pe t oat e - păstrează doar
două. Dacă vreun idiot pune mîna pe-un exemplar, poate
să ne termine.
- Vrei să spui că toată munca noastră se duce pe apa
sîmbetei?
- Nu chiar. Pur şi simplu o să rescriem totul din punctul
de v e d e r e al lui S h e p h e rd , în loc de cel al lui Jarvis.
Programul nostru e la fel de bun şi pentru unul, şi pentru
celălalt.
- Dar Jarvis avea banii ca să-l facă. Cum putem să ştim
cîţi bani mai are Shepherd?
- Cred că are banii. S-a mişcat prea bine la şedinţă.
Neal îl privi fix.
- Crezi că Shepherd e amestecat în moartea lui Jarvis?
- Nu, nu cred. Am avut impresia că Bradley fusese gata
să-i accepte propunerea lui Jarvis, la şedinţă. Restul sînt
coincidenţe. Se ridică de la birou. Ac u ’ pe cai, s-ajungi la
imprimerie înainte de ora opt, cînd închid.
Aşteptă pînă cînd Neal închise uşa în urma lui, apoi îi
spuse secretarei să-l găsească pe Siddely. Acesta era în
biroul lui Jarvis, şi Daniel vorbi cu el la telefon.
- Sherman, cred că trebuie să vorbim.
- Şi eu mă gîndeam la acelaşi lucru. Vin acuma la tine în
birou.
Avo ca tu l pă rea că-şi revenise după şocul primit. îi
întinse mîna lui Daniel.
- Felicitări, spuse, cu efuziune. Mă bucur că Bradley a
făcut alegerea corectă.
- Mulţumesc, Sherman. Daniel îi făcu semn spre un
fotoliu. Dar mai avem o grămadă de probleme. Cea mai
importantă este să nu ne trezim cu cine ştie ce din partea
campaniei lui Jarvis sau a moştenitorilor săi.
Sherman îşi clătină capul.
- A m încercat deja să iau legătura cu doamna Jarvis,
dar călătoreşte în America de Sud şi nimeni nu pare să ştie
pe unde este.
- Asta nu mă face să mă simt mai bine.
- Mai e o problemă, adăugă Sherman. Jarvis avea două
sule de milioane ale sale, dar cum nu-i erau de ajuns, şi-a
luai un partener neoficial care i-a avansat cele două sute
de milioane necesare ca să demareze afacerea cu Bradley.
Şi mai aştepta încă patru sute de milioane ca să cumpere
partea lui Bradley, acuma. Nu ştiu de unde trebuia să ia
banii ăştia.
- D a ’-i o grămadă de bani. Cum putea să-i ia pe ascuns?
Sherman îl privi.
- Jarvis era un tip ciudat. Nu spunea mai nimic. Nici eu
nu ştiu cu cine a tratat pentru banii ăştia.
- Bani murdari, spuse scurt Daniel.
- Poate, îi răspunse Sherman, ridicîndu-şi mîinile. D a ’
nu ştim sigur.
Au rămas tăcuţi cîteva clipe, apoi Daniel spuse:
- Nu cred că putem face altceva decît să stăm pe recepţie,
îşi aprinse prima ţigară din ultimele şase luni. Trase adînc
fumul în piept, apoi tuşi şi se-necă. O stinse imediat.
- Rahat, spuse. Se uită peste birou la Sherman. Crezi că
Bradley e băgat în afacerea asta?
- Nu cred, Bradley era scos din joc.
- Bradley părea foarte sigur de el, chiar şi înainte de
explozie, spuse încet Daniel. Sînt două lucruri pe care nu
le înţeleg. De ce-au venit judecătorul Gitlin şi Jed Stevens
să se-ntîlnească cu el?
- J u d e c ă t o r u l Gitlin este avocatul lui Bradley din
Oklahoma. Cît despre Jed Stevens, nu ştiu nimica despre el.
- Ş t i u eu cîte ceva despre Stevens. Este P.D.G-ul lui
G e ne r al Avionics Leasing Corporation, spuse Daniel.
Trebuie că stă cu fundul pe cel puţin şase miliarde. închiriază
avioane la jumătate din companiile aeriene din lume.
- Crezi că Bradley l-a băgat în afacere?
- Orice-i posibil, spuse Daniel. Asla-i încă o chestie pe
care trebuie s-o aflăm.
8

B r a d l e y se afund ă în fotoliul s u p ra d i m e n s i o n a t din


spatele biroului său şi privi spre judecătorul Gitlin şi spre
Jed, care stăteau în nişte fotolii confortabile, vizavi de el.
îşi scoase batista albă din buzunarul de la piept şi-şi şterse
fruntea de transpiraţie.
- Isuse, spuse. Isuse!
Judecătorul Gitlin îl privi.
- Un pahar ne-ar prinde bine.
- Sher ry - spuse Bradley în interfon, adu te rog
judecătorului un pahar de Canadian Club, fără apă. Pentru
mine adu un Glenmorăngie cu gheaţă. Se întoarse spre
Jed. D u m ne ata ce doreşti?
- Cafea neagră, cu zahăr, răspunse Jed.
- Cîteva secunde mai tîrziu Sherry intră în birou şi le
puse băuturile în faţă.
- Nu răspund la nici un telefon, îi spuse Bradley în timp
ce ea se întorcea să plece. Sherry dădu din cap şi închise
uşa în urma ei.
Bradley îşi ridică paharul.
- Noroc!
Judecătorul dădu din cap şi înghiţi jumătate de pahar.
Bradley vorbi din nou în interfon.
- Am uitat, Sherry, judecă tor ul nu bea niciodată un
pahar, lui îi trebuie toată sticla.
Sherry se întoarse cu sticla de Canadian Club, o puse pe
birou în dreptul judecătorului şi ieşi din nou.
Bradley tăcu cîteva clipe, apoi îi spuse lui Jed:
- Nu mă dumiresc. Ai apărut aşa, din senin. De ce vrei
să intri în afacerea asta?
- Am fost la petrecerea ta aseară, răspunse Jed.
- Ca alţi aproape cinci sute de oameni. Dar nici unul
n-a venit azi cu optzeci şi cinci de milioane de dolari.
- Şi mai e ceva ce-s curios să ştiu, spuse judecătorul.
Asta-i exact suma necesară ca să-l menţină pe Bradley în
fruntea companiei. De unde-ai ştiut de cît e nevoie?
Jed zîmbi:
- Voi aveţi prieteni. Eu am prieteni. Prietenii vorbesc.
Şi-n plus, sînt un jucător, îmi place să risc.
- Astea-s mize mari, spuse judecătorul.
- Nu cîştigi nimic cu un pariu de doi bani, îi răspunse Jed.
- De ce faci asta? Ce vrei să obţii? întrebă Bradley.
- încă nu ştiu. Despre asta trebuie să discutăm.
- Chiar cu optzeci şi cinci de milioane în spate, tot ar fi
fost al naibii de dificil dacă maj_era şi Jarvis. Dar ai apărut
cu banii înainte să i se-ntîmple ceva, spuse Bradley. Şi tot
nu ştiu
> de ce.
Jed zîmbi.
- Poate că-mi place stilul dumitale. Organizezi nişte
petrecer i grozave.
Judecătorul îşi umplu din nou paharul.
- Eşti tînăr, spuse el. De unde poţi avea astfel de sume?
- D e ţ i n şaizeci la sută din acţiunile unei companii pe
care-am creat-o: G en er al Avionics Leasing Corporation,
care are un patrimoniu de şase miliarde. Jed se uită la ei.
Aşa că vedeţi, domnilor, că-mi pot permite. Liniştiţi-vă,
n-am de gînd să vă iau nimica cu japca. Poate c-o s-avem
noroc şi-o să facem o grămadă de bani împreună.
Bradley se întoarse spre judecător.
- Ce părere ai?
- N-ai de ales, îi răspunse bătrînul. Şi-n afară de asta,
îmi aminteşte de line. Amîndoi sîntcţi ţicniţi.
- Partea pe care-o deţine Jarvis mă îngrijorează, acum
că moştenitorii lui pot să dispună de patruzeci la sută din
acţiunile Millennium. De unde putem să ştim ce-au de gînd
să facă? spuse Bradley.
Judecătorul spuse, cu o voce rece ca oţelul:
- Ţi-ai făcul-o singur, aşa că lot singur trebuie s-o
descurci.
Jed se întoarse spre judecător.
- Brad o să se descurce. Am încredere.
- M u l ţ u m e s c , îi r ăsp un se acesta. D a r va trebui să
vorbim mai pe larg după ce ştim ceva mai multe.
- în regulă. Da r pînă atunci trebuie să mă întorc la
mine la birou. Jed se ridică în picioare şi-şi puse mai multe
cărţi de vizită pe birou, în faţa lui Bradley. Te sun eu sau mă
suni tu. O s-aranjăm nişte î ntr ev ede ri ca la carte. Cu
avocaţi, contabili, tot tacîmul.
Bradley îl privi.
- Da r pîn-atunci nu vrei o chitanţă pentru ăştia optzeci
şi cinci de milioane?
Jed îi susţinu privirea.
- Ai banii ca s-o onorezi?
- Nu.
- Păi şi-alunci? Las-că rezolvăm asta mai tîrziu. Strînse
mîna lui Bradley, apoi pe cea a judecătorului. Domnilor, ne
vom mai vedea, spuse şi ieşi pe uşă.
Judecătorul Gitlin privi fix uşa închisă. Se întoarse spre
Bradley.
- Ar trebui să aflăm mai multe despre băiatul ăsta. E
pr ea calm p e n tr u gustul meu. Şi-apoi, e greu să ai
încredere într-un tip care nu bea.
Bradley îşi scutură capul. O chemă pe Sherry prin
interfon.
- Fă-mi te rog legătura cu M c M a n us la Bank of
America. îi spuse judecătorului.
- L-ai cunoscut pe McManus la şedinţa de consiliu. E
în consiliul nostru încă de cînd am venit eu la Millennium.
O să-l verifice el pe Stevens pentru noi.
- C î n d putem merge acasă? Nu uita că-s bătrîn. Am
nevoie de odihnă.
- A t u n c i să-i spun C h a r le n e - i să an ul e z e cina de
diseară, rîse Bradley.
- O cină? Cu cine? exclamă judecătorul.
- Cu Zsa Zsa Gabor*, răspunse Bradley. îi plac bărbaţii
mai în vîrstă.
- Nu vreau să-i fac încurcături Charlenei, spuse repede
judecătorul. O să mă refac pînă la cină.

Jed intră în garajul aflat la nivelul străzii, al clădirii cu zece


etaje, cu geamuri reflectorizante, verzi, de pe Century
Boulevard, vizavi de aeroportul LAX, pentru transport de
mărfuri. îşi lăsă Chevroletul Blazer în grija paznicului şi se
î n dr e pt ă spre ascensor. Apăsă pe b ut o n u l de la etajul
şapte, unde-şi avea biroul.
Kim Lat ime r, a t r ă g ă t o a r e a v ic e p re ş e di n tă care se

* Zsa Zsa Gabor = actriţă americană celebră între cele două războaie
mondiale (n.tr.).
o c upa de relaţiile cu alte c orp or aţi i şi Jim Handley,
vicepreşedinte şi trezorier al G.A.L.C., cu figura perpetuu
îngrijorată, îl aşteptau întotdeauna la uşa liftului. Era o
nebunie adevărată, nu putea niciodată s-ajungă la el în
birou fără ca unul sau celălalt dintre ce,i doi să nu-1 prindă
la uşa liftului. E r a sigur că-1 mituiseră pe paznicul
garajului.
- Ai avut o zi încărcată, spuse Kim.
- Cam aşa ceva, răspunse, în timp ce se îndrepta spre
biroul lui.
- Ce-ai făcut cu cele optzeci şi cinci de milioane? îl
întrebă Jim. N-am mai avut cu ce să facem plata la Boeing.
- Banii-s în siguranţă. Şi pe cei de la Boeing plăteşte-i
din fondul de rezervă pentru închirieri.
L-au urmat amîndoi în biroul lui. Se uită la mesajele
lăsate pe birou. îşi clătină capul. Unchiul Rocco nu se
dezminţea. Niciodată nu lăsa vreun mesaj.
Handley i se adresă.
- Ce s-a întîmplat cu Jarvis?
- A zburat în aer.
- N u - i deloc amuzant, îi răspunse trezorierul. Asta ne
poate cumva afecta pe noi?
- Nu cred, spuse Jed. Acum fac afacerea cu Bradley.
- Şi noi ce treabă avem în toată chestia asta?
Jed ridică din umeri.
- N u pr ea ştiu acuma. Fac a fac ere a asta în nume
propriu. O să dau banii înapoi companiei mîine, din contul
meu personal.
- în regulă, spuse Jim. V r e a u d o a r să pro tej ez
compania şi pe tine.
- Totul o să fie în regulă, spuse Jed. îţi mulţumesc.
Jim ieşi din birou. Kim stătea în picioare în faţa b iro ­
ului lui.
- Te simţi bine? îl întrebă.
- Da, îi răspunse, aşezîndu-se. A fost o zi tare grea. Sînt
obosit.
Kim ocoli biroul, venind în spatelejui.
- Lasă-mă să-ţi fac puţin masaj pe umeri şi pe ceafă. O
să te relaxeze.
- Bine, spuse. Mîinile ei erau calde şi plăcute. îşi
întoarse capul spre ea. E grozav. într-adevăr îmi face bine.
- U n c h i u l tău m-a sunat la numărul meu particular, îi
spuse.
Se întoarse repede spre ea.
- De ce nu mi-ai zis pînă acuma?
- Nu în faţa lui Jim, îi răspunse, clătinîndu-şi capul.
- Ce-a zis?
- A spus c-o să te sune acasă la douăsprezece noaptea,
ora de aici.
- Ce-a mai spus?
- R i c o . N-au putut să pună mîna pe el în New York
şi-acuma pregătesc un proces cu juraţi ca să-l înfunde în
New Jersey. Se uită la el. Vrea să-ţi verifici telefoanele
dacă nu au microfoane ascunse. Şi să faci acelaşi lucru cu
tot apartamentul.
- Ia legătura cu Jo hn Scanlon de la paza noastră şi
spune-i să se ocupe de asta.
- Ai probleme? îl întrebă, cu o voce îngrijorată.
- Eu nu. Dar mă îngrijorează unchi-meu. O urmări cu
privirea cum le telefonează celor de la pază, apoi se uită
prin mesajele de pe birou. Nu era decît unul singur
important. Ridică un alt telefon.
- Fă-mi te rog legătura cu Rudy Mayer de la Achiziţii,
spuse uneia dintre secretare.
Rudy răspuhse imediat.
- Da, şefule.
- Ce ne oferă Aerospaţiale pentru avioanele A 300?
- E mo d elu l lor cel mai nou. A 300-200. Fotolii
rabatabile care se pot face paturi. T r an spo rt ă 400 de
pasageri. Dacă le comanzi zece bucăţi şi le plasezi la
companiile din State, ne oferă o reducere de 20% şi un
plan de rambursare pe douăzeci de ani.
- Ţi-au zis ceva cifre?
- N u . N-o să mi le spună înainte de-a şti dacă sîntem
interesaţi de oferta lor.
- De obicei liniile interne sînt precaute cînd e vorba de
avioane de fabricaţie străină. Da r există loc pentru ele.
Sez on ul de vacantă. Florida, Mexico. Niciodată n-au
destule locuri.
- Ce vrei să le spun?
- Spune-le că sînt interesat. O să-ncep să vorbesc cu cei
de la Eastern, American, Western, Mexicana.
- M e x i c a n a nu-i o companie americană. Aerospaţiale
poate să trateze direct cu ei.
Jed începu să rîdă.
- Mexicanii n-au bani, în timp ce eu am. Poţi să le spui
asta tipilor de la Aerospaţiale.
- în regulă, şefule. Mă ocup de asta. O singură
întrebare. Ce ne facem dacă Boeing se supără că le luăm
mai puţine 727-200?
- T o t u l se rezum ă la bani. A 300 are costuri mai
avantajoase şi consumă cu 30% mai puţin carburant decît B
727. Poate c-a sosit momentul ca cei de la Boeing să nu-şi
mai închipuie că au singurul avion din lume.
Puse jos receptorul şi se uită spre Kim.
Kim dădu din cap.
- Scanlon a spus că se ocupă imediat de tot ce i-am
cerut.
- Bine, îi zîmbi. Hai acasă, o să fac ur duş şi-o să
mă-mbrac, după care ieşim să mîncăm în oraş.
- în regulă, încheiem afacerea, dar cu o condiţie.
- Care?
- N-am de gînd să merg cu căruţa aia a ta.
- Bine, o să luăm Corniche-ul!
- Aşa da. Ridică receptorul.
- Unde suni?
- La Chasen’s*. Unde în altă parte putem să mergem cu
Rolls-ul?

Chasen’s = restaurant de lux din West Hollywood. înfiinţat înainte de cel


de-al doilea război mondial, ai cărui proprietari, Dave şi Maude Chasen. l-au
tranformat înlr-unul din raiurile gastronomice din Los Angeles (n.lr.).
9

- De ce nu vii în pat? îl întrebă Kim. E aproa pe două


noaptea şi-ar fi bine să dormi puţin.
- Unchiul Rocco a spus c-o să mă sune, deci o s-o facă,
îi răspunse Jed.
- E cinci dimineaţa pe coasta de Est. E bătrîn, probabil
c-a adormit. O să te sune dimineaţă.
- Nu prea-mi cunoşti familia. Unchiul Rocco o să sune.
Nu dege aba i se spune Capo.
- Bine, bine. Poate c-a avut ceva urgent de făcut.
Telefonul sună. Jed îl privi surprins. Nu era telefonul
lui particular, era cel prin centrala hotelului. Ridică încet
receptorul.
- Stevens.
--Recepţionerul îi spuse, scuzîndu-se:
- U n c h i u l dumneavoastră este aici, domnule Stevens.
Nu şi-a dat numele.
- Nici nu-i nevoie. Este do a r unchiul meu. Spune-mi, e
singur?
- Nu, domnule Stevens. Mai sînt doi domni cu dînsul.
- Trimite pe cineva să-i condu că pînă la mine la
bungalow.
Puse receptorul jos şi se uită la Kim. A venit unchiul
Rocco.
- Trebuie să-mi pun ceva pe mine.
- Nu te grăbi. O să-i primesc în living-room. Unchi-meu
nu-i singur. A venit cu secretara şi cu gărzile sale de corp.
- Trebuie să fie un personaj grozav!
- E din garda veche. “Naşul” nu călătoreşte niciodată
neînsoţit.
- Dacă-i aşa, ce-o să creadă despre mine? îl întrebă ea,
punîndu-şi o pereche de pantaloni.
- Păi ţi-a telefonat, nu-i aşa?
- Da, spuse ea punî ndu -şi o bluză. Da r vroia să
vorbească cu tine.
- Nu ţi-ar fi telefonat dacă n-ar fi crezut că eşti o ţipă
cum trebuie, îi zîmbi Jed.
Se auzi soneria la uşă.
- Mă duc să deschid.
Traversă holul de la intrare şi deschise uşa. îi dădu
băiatului cinci dolari şi-l conduse pe unchi-său înăuntru. Se
priviră cîteva clipe apoi se îmbrăţişară şi se sărutară pe obraji:
Unchiul său era îmbrăcat cu un palton gros din caşmir.
- Bine-ai venit în California, unchiule. Lasă-mă să-ţi
scot haina. Aici e cald.
Unchiul său dădu din cap.
- A m transpirat, spuse, în timp ce-şi scotea paltonul.
Făcu apoi un semn spre cei doi care-1 însoţeau: îţi
aminteşti de Danny şi de Samuel, nu-i aşa?
Jed dădu din cap şi le strînse mîinile. în acest moment
Kim intră în living-room.
Unchiul Rocco îi zîmbi.
- Tu eşti Kim, prietena lui Jed. Am vorbit la telefon de
cîteva ori. îi luă mîna şi i-o sărută, cu un gest curtenitor de
modă veche.
Se întoarse spre Jed.
- E foarte drăgu ţă , spuse, apoi vorbi în italiană:
Siciliana?
Kim rîse şi-i răspunse în italiană.
- N u , îmi pare rău, părinţii mei erau scoţieni şi
irlandezi.
- Păcat, spuse unchiul Rocco.
- Probabil că sînteţi extenuat. Pot să vă ofer cafea şi
nişte sandviciuri?
- Do ar o cafea, neagră şi tare.
- Imediat. Se întoarse şi dispăru în bucătărie.
- Arăţi bine, unchiule Rocco, spuse Jed.
- La vîrsla mea, începi să ţii regim. Mai puţine pasta,
mai puţină carne şi mai mult peşte şi legume.
- Vino? întrebă Jed.
- Poate ceva mai tîrziu. Te surprinde c-am venit?
- Da.
- E o afacere de familie. Nu puteam discuta la telefon,
aşa c-am închiriat un avion.
Jed îl privi în tăcere.
- E pe-aici vreun loc în care să putem vorbi doar noi
doi?
- în birou. Nimeni nu ne poate asculta acolo.
Kim le aduse două ceşti de cafea şi cafetiera şi închise
uşa în urma ei. Jed umplu ceştile şi se lăsă pe spate în
fotoliu.
- E-n regulă?
- Face o cafea foarte bună.
Jed dădu din cap.
- D a ’ n-ai venit pînă aici pentru cafea.
- Aşa-i. Mai sorbi din cafea. Canadianul ăla a luat-o pe
coajă.
- Ştiu, spuse Jed. Doar am fost acolo.
- Era un om rău.
- Nu mai rău ca alţii. Toţi devin lacomi cînd e vorba de
bani.
- Da, d a ’ nu-i vorba nu mai de bani. Şi-a turnat
prietenii, şi asta-i împotriva regulilor.
- Nu-nţeleg.
- Rico*. S-a dus la New York şi i-a spus lui Giuliani de
un de am banii pe care i-am î m p r u m u t a t iui. Acuma
Giuliani a vorbit cu Procurorul şef din New Jersey ca să
pregătească o nouă acţiune împotriva mea. Au încercat mai
întîi să mă agaţe în Manhattan, apoi în Brooklyn, şi nu le-a
mers. Acu’ încearcă din nou.
- D a ’ parcă-i o lege că nu se judecă de două ori a ce ­
laşi caz.
>

Rocco rîse.
- Nu fi tîmpit. Fiecare caz e diferit. Ei sapă acum să
găsească alte capete de acuzare. Ultima chestie pe care-am
aflat-o, din sursele mele, este că încearcă să mă agaţe
pe ntru legături cu sindicatele şi corupţia din Atlantic City.
- Şi Crezi c-0 să reuşească?
- Nu cred să poată. Cînd mi s-a oferit controlul asupra
sindicatelor din Atlantic City, am dat totul familiei Scarfo
din Philadelphia. Ei îşi doreau asta, aşa că le-am zis că pot
să preia totul. Nu mă interesa rahatul de zi cu zi. Vroiam să
fiu ca Frank Costello. Deasupra acestor chestii.
- Şi-atunci de ce eşti îngrijorat?
- P ă i nu prea am de ce, cel puţin aşa sper Singurele
informaţii serioase le aveau de la Jarvis. Dar e! nu mai
poa te apărea în faţa unui mare juriu. Morţii nu depun
* Rico Act = Lege anti Mafia adoptată în America pentru a se încerca
stoparea activităţilor ilegale de spălare a banilor (n.tr.).
mărturie.
Jed îşi privi unchiul, surprins.
- Să nu-mi spui că tu ai pus sâ fie curăţat!
Unchiul Rocco era indignat.
- Crezi că-s tîmpit? Păi atunci Giuliani chiar că m-ar fi
strîns de ouă.
- Tot o să-ncerce să te agate.
- Să-ncerci şi să reuşeşti sînt două lucruri diferite, îi
răspunse unchiul Rocco. Nu că nu mi-aş fi dorit s-o omor
pe javra aia, da ’ cineva mi-a luat-o înainte.
- Simt nevoia să beau ceva, spuse Jed,'Tidicîndu-se. Se
uită Ia unchi-său. Vrei şi tu?
Bătrînul dădu din cap.
- Ai cumva vino rosso?
- Bolla Chianti.
- Din ăla de soi?
- Bineînţeles! Am învăţat cîte ceva de la tine.
Se duse în living-room. Oamenii lui Rocco stăteau pe
canapea, cu o cafetieră plină în faţă. Intră în dormitor.
Kim era în pat, cu un ziar deschis în faţă.
îl privi.
- Ţi-e bine?
- Da. D a ’ tie?
>•
- Da. Cam agitată, dar e-n regulă.
- Calmează-le. Unchiul Rocco vrea puţin vino rosso şi
vreau şi eu să beau ceva. D-asta am venit.
- Vrei să te-ajul,cu ceva?
- Nu, mă descurc singur. Se duse în bucătărie, trecînd
din nou prin living-room. Deschise o sticlă de vin. Apoi se
duse la barul dintr-un colţ al livingului şi scoase o sticlă de
Glenlivet, pahare şi gheaţă, le puse pe toate pe o tavă şi
intră înapoi în birou.
Unchi-său luă sticla şi se uită la etichetă.
- ’82, spuse satisfăcut. Un an foarte bun. Chiar c-ai
învăţat cîte ceva.
Jed zîmbi şi-şi pregăti un scotch cu gheaţă, în timp ce
unchi-său îşi turna un pahar de vin. îşi ridică paharul.
- Salute.
- Salute, spuse Jed, sorbind din pahar. Aşteptă pînă
cînd unchi-său îşi goli paharul şi i-1 umplu din nou. Se
priviră în ochi.
- Ai idee cine-ar fi putut să facă asta?
- Am. Lovitura a fost c om a n d a tă din Can ad a. Iar
ucigaşul este' un ca nadian francez care o p e r e a z ă de
amîndouă părţile graniţei.
- Păi atunci poliţia ar trebui să pună uşor mîna pe el.
Unchiul Rocco zîmbi.
- N - o să reuşească. Tipul e un adevărat profesionist.
Acum probabil că e deja în drum spre Euro pa sau America
de Sud.
- Pari să fii foarte sigur de asta.
- Păi acolo o să-şi primească banii. Franţa sau Peru,
spuse unchiul Rocco şi mai sorbi puţin vin. Dacă-i deştept,
o să se ducă în Franţa. Dac-ajunge în Peru, o să fie lichidat.
- Ştii ceva ce eu nu ştiu? întrebă Jed.
Unchi-său dădu din nou din cap.
- Alma Vargas.
- Fata din Peru? spuse Jed, surprins. Păi ce legătură are
ea cu toate astea?
- S-a căsătorit cu Jarvis acum trei ani, în Franţa. El se
pregătea să divorţeze, şi ei nu-i convenea deloc chestia
asta: Jatvis era un tip foarte bogat. Şi-acu’ ea este o putana
foarte bogată. Unchiul Rocco chicoti. Habar n-ai ce greu
mLa fost s-o expediez din ţară cînd ai venit cu ea din Peru.
Vroia să se mărite cu tine.
- Isuse, spuse Jed. îşi mai turnă un scotch. Păi acuma,
banii tăi sînt ca şi pierduţi.
- Poate că nu, zîmbi Rocco. Ea încă te mai place.
- Stai niţel. Ea n-o să-ţi dea niciodată banii înapoi.
- Ştiu ăsta, spuse unchiul Rocco. Tot ce vreau este s-o
convingi să-l susţină pe Shepherd cu acţiunile lui Jarvis.
- Ea ştie că tu i-ai dat banii lui Jarvis?
- Păi ea ne-a făcut cunoştinţă. Şi planul lui mi s-a părut
grozav. Privi în pahar. Poate că n-am fost prea deştept, dar
nici Jarvis n-a fost. Putona asta peruviană a fost. mai
şmecheră
> decît noi.
- Păsărică peruviană, rîse Jed.
- Nu-nţeleg.
Jed îl privi.'
- într-o zi, acu’ mulţi ani, cînd eram tînăr, a venit goală
pe p u n t e a vasului cu care cobo ram A m a z o nu l şi mi-a
povestit de păsărică peruviană. Cică e cea mai grozavă. D a ’
nu mi-a spus că-i şi cea mai şmecheră.
- Ce zici? Vrei să vorbeşti cu ea?
- Bine-nţeles. D a ’ nu t r e ’ să facem nimica. Banii sînt
deja băgaţi în co mpanie şi ea n-are cum să-i scoată
de-acolo. Crede-mă, unchiule Rocco, asta-i ceva la care mă
pricep. Cînd o să termin ce mi-am pus în cap, Shepherd şi
cu mine o să controlăm toată compania, şi ea o să fie doar
un acţionar minoritar.
- Bătrînul îl privi fix.
- Vorbeşti serios?
- Păi asta-i meseria mea!
Unchiul Rocco rămase tăcut cîtăva vreme, apoi oftă.
- Îmbătrînesc, spuse. Ac u ’ zece ani n-aş fi marşat la aşa
ceva. Ar fi fost prea legal pentru gustul meu.
- Legal sau ilegal - asta-i o chestiune de a şti pe unde să
tragi linia de demarcaţie. D e fapt e acelaşi lucru.
- N u , spuse bătrînul. Sînt prea bătrîn. Mi-am pierdut
flerul.
- Ai rămas acelaşi, unchiule Rocco, îi spuse Jed, cu
căldură. Doa r că ăsta-i alt fel de afacere.
Unchiul Rocco îşi clătină încet capul.
- Vreau să te întorci în familie.
- D a ’ n-am părăsit-o niciodată, unchiule Rocco. Ce vrei
să fac, spune-mi?
- Am îmbătrînit, spuse Rocco cu o voce obosită. Vreau
să mă ajuţi.
Jed îi luă mîna bătrînului. O simţi> tremurînd.
- Spune-mi, unchiule Rocco.
- Scoate-mă din treburile astea. Vreau să mor în pat.
ULTIMUL OM DE
ONOARE

A cadele de melasă. Steel Pier. Casele de licitaţii care


u m p le a u strada cu tot felul de ob iec te de art ă false.
Scaunele pe rotile împinse înainte şi-napoi de un negru
zîmbăreţ care, pentru şaptezeci şi cinci de cenţi pe oră,
făcea şi pe ghidul. Nisipul alb, plin de familii întregi, venite
la picnic. Vînzătorii ambulanţi, majoritatea puştani, care
o f e r e a u acade le şi plăcinte. Ăsta era At lantic City de
ca re-mi a mi nte am cînd, la o pt ani, p e tr e c u s e m două
săptămîni în casa micuţă pe care mătuşa Roşa o închinase,
la capătul oraşului.
Nu semăna deloc cu hotelurile şi cazinourile imense pe
care le vedeam sub mine, stînd la fereastră în apartamentul
unchiului Roeco, şi care, cu miile lor de lumini aprinse,
transformau oraşul într-un Las Vegas - pe malul oceanului.
Am plecat de la fereastră şi m-am dus spre biroul mare, din
mahon, al unchiului Rocco. Pe colţul biroului era un platou
cu acadele din melasă. Am arătat spre ele.
- Nu ştiam că-ţi place aşa ceva.
- Şi de ce nu? Preşedintele are întotdeauna pe birou o
cupă plină cu jeleuri.
Am început să rîd.
- Bine, bine, d a ’ mi-amintesc că atunci cînd am stat la
mătuşa Roşa, nu mă lăsa deloc să mănînc de-astea. Spunea
c-o să am carii la toţi dinţii, de la ele.
- Toate femeile aveau tot felul de idei ciudate în
vremurile alea. Ai avut carii?
- Am avut cîteva, cînd eram copil. D a ’ nu ştiu dacă din
cauza acadelelor. N-am reuşit niciodată să mănînc aşa de
multe încît să aibă vreun efect.
- Eu mănînc tot timpul şi n-am nici o carie. Singurul
lucru care mi se-ntîmplă este că se lipesc de proteză şi tre ’
s-o scot s-o curăţ.
- Nu ştiam
» că ai dinţi> falşi.
>
- îi am de mult timp. Cînd eram puştan, unul m-a lovit
în faţă cu bîta de baseball.
- Şi tu ce-ai făcut?
- N i m i c . Am vrut să-l lichidez, d a ’ bunicu’ m-a oprit.
Tipul era un Ge no ve se , şi-ar fi început un război între
familii. Ar fi fost o prostie, pentru că ăia ne-ar fi lichidat pe
toţi. La vremea aia, Genovese era cea mai mare familie din
New York. Aşa că taică-meu m-a trimis la cel mai bun
dentist din M a n h a t t a n şi-aşa am ajuns să am cea mai
grozavă proteză din lume.
Am izbucnii în rîs.
- Arată încă foarte bine.
- Păi sînt cam la a cincea.
L-am privit.
- Avem cîteva lucruri de discutat.
- Aşa-i, spuse. Tel efonul a s u n a t şi el a ridicat
receptorul. A ascultat cîteva minute, apoi a spus:
- Trimite-1 aici. S-a uitat la mine. Trebuie să vorbesc cu
omul ăsta. N-o să dureze mult.
- Pot s-aştept. Vrei să plec din cameră?
- Nu. Poţi să stai acolo, lîngă fereastră. A tras un sertar
de la birou şi mi-a dat un Luger automatic. Ştii să foloseşti
aşa ceva, nu?
L-am privit fix.
- Crezi c-o să ai necazuri?
- Nu tocmai. Dar în genul ăsta de afaceri... Ridică din
umeri.
M-am dus la fereastră în timp ce-mi puneam pistolul în
buzunar. Cu coada ochiului l-am privit pe tipul care-a
intrat pe uşă - un tip solid, nu prea înalt, cu un costum cam
strîmt şi cu o figură întunecată şi furioasă.
Unchi-meu se ridică de la birou şi-i întinse mîna.
- Nico, spuse el calm, ce plăcere să te văd.
Tipul s-a făcut că nu vede mîna întinsă a lui unchi-meu.
- M-ai păcălit cu trei sute de miare, a spus, ritos.
Unchi-meu era netulburat.
- Eşti un fraier. Dac-aş fi vrut să te păcălesc, te-aş fi
păcălit cu trei milioane.
Nico păru că se înfurie şi mai tare.
- Nu-i vorba de bani, a spus. E vorba de-un principiu.
- Ce ştii tu de s p re principii, m ăg a ru le ? Vocea lui
unchi-meu se înăsprise.
- Le-ai făcut chiar înainte ca taică-tu să se fi răcit în
pat? Ce s-a-ntîmplat cu banii pe care taică-tu vroia să-i
împartă între tine şi unchi-tu?
- Unchiul meu a dispărut, a răspuns Nico. N-am reuşit
să-l găsim.
- Ai avui tu grijă ca nimeni să nu-1 caute, a spus unchiul
Rocco, cu aceeaşi voce rece. Mai ales la ferma de porci pe
care-o ai la Secaucus.
- Asta-i doar o grămadă de rahat, spuse Nico furios.
N-are nimic de-a face cu faptul că-mi datorezi trei sute de
miare.
Unchiul Rocco s-a ridicat de la birou.
- Sînt un om de onoare, spuse calm. Cînd am venit aici,
am făcut o înţelegere cu tatăl tău. El a preluat sindicatele
şi mi-a dat cinci mii pe lună pentru cheltuieli. D up ă ce tatăl
tău a murit, n-am ceru t niciodată banii care mi se
cuveneau. Mi s-au trimis în fiecare lună printr-un mesager,
exact ca pe vremea lui taică-tu.
Nico îl privi fix.
- Nimeni n-a fost autorizat să facă asta.
- Asta-i o problemă care te priveşte doar pe tine, i-a
răspuns sec unchi-meu. Poate că nimeni din organizaţia ta
nu le place.
- O să-l dau afară pe ticălosul ăla.
- E treaba ta. D o a r să ai grijă ca cei cinci mii să-mi
parvină lunar. Aşa cum m-am înţeles cu taică-tu.
- Şi dacă nu?
Unchiul Rocco a zîmbit şi s-a aşezat înapoi în fotoliu.
- D u p ă cum. am spus, sînt un om de onoare. Eu îmi
r esp ec t cuvîntul, aşa cum cred că vei r es pe cta şi tu
promisiunea făcută de taică-tu. A tăcut cîteva clipe, apoi a
zîmbit. Ca să nu te trezeşti că-i ţii companie lui unchi-tu la
ferma de porci.
Nico îl privi fix.
- Eşti nebun, bătrîne, Pot să te curăţ aici pe loc.
M-am pregă tit să-mi scot Lu g e r u l din b u z u n a r dar
unc hi- m eu , care mă u r m ă r ea cu coada ochiului, şi-a
clătinat capul. Am lăsat arma la loc.
- Asta-nseamnă că eşti şi mai tîmpit decît credeam, i-a
răspuns Rocco. N-o să ieşi viu de-aici. Rîse. Eu am
şaptezec i şi doi de ani, tu n-ai decît patruzeci şi şapte.
Companiile de asigurări îmi mai dau patru ani, ţie îţi mai
dau douăzeci şi şapte.
Nico a tăcut cîteva minute. în cele din urmă a dat din cap.
- Don Rocco, a spus respectuos, vă rog să mă scuzaţi.
Eram furios.
- Nu-i nimic, fiule, i-a răs puns unc hiul Rocco.
Gîndeşte-te întotdeauna înainte să acţionezi. O să-ţi faci
viaţa mai uşoară, aşa.
- Da, Don Rocco, spuse Nico, ridicîndu-se de pe scaun.
Vă cer din nou scuze.
- La revedere, fiule, spuse unchiul Rocco.
îl urmări cu privirea pe Nico pînă ce acesta ieşi din
cameră, după care se întoarse spre mine.
- Acuma vezi de ce vreau să mă scoţi din chestia asta.
Am obosit să tot am de-a face cu nebuni din ăştia.
- Chiar crezi c-ar fi făcut ceva?
- Cine poate şti? D a ’ oricum n-o să mai aibă ocazia s-o
facă. Am vorbit deja cu adjunctul lui să ia legătura cu
F.B.I.-ul. O să-l agaţe.
- Ai relaţii cu cei de la F.B.I.?
- Nu.
- Dar i-ai spus adjunctului lui să vorbească cu ei?
- O m u ’ ăla a venit la mine după un sfat. Ştia că sînl un
om de onoare, şi că am multă experienţă. Tot ce i-am spus
a fost că cei de la F.B.I. n-o să-l orţtoare, în timp ce Nico o
s-o facă. Ce s-a hotărît el să facă e treaba lui. Şi-ăiîntins
mîna. Dă-mi arma.
.Am pus Lugerul pe birou în faţa lui. L-a băgat Ia Ioc în
sertar, dar nu înainte de a-1 fi şters cu cîrpa.
- Nu vreau s-apară amprentele tale pe ăsta.
- M u l ţ u m e s c , i-am spus: Da de ce mi l-ai dat
neîncărcat? Puteam să fiu omorît!
Unchiul Rocco mi-a zîmbit.
- Ba deloc. Am o armă cu ţeava retezată, prinsă sub
birou, în dreptată spre fotoliul în care stătea el. S-ar fi
răspîndît fărîmiţe peste tot Oceanul Atlantic.
L-am privit fix.
- Spui o grămadă de minciuni, unchiule Rocco. Ce alte
minciuni mi-ai mai spus?
Şi-a clătinat trist capul.
- T u eşti din familie. Sînt un om de onoare. Ceea ce-ţi
spun este ca să te protejez.
- De ce-am nevoie să mă protejezi? Duc o viaţă
cinstită. General Avionics e o firmă respectată. Nu facem
altceva decît să c u m p ă r ă m avioane şi să le închiriem
companiilor aeriene. Totu-i legal.
Unchi-meu m-a privit trist.
- Un Di Stefano este un Di Stefano chiar dacă numele
lui legal este Stevens. Poate că lumea în care trăieşti nu ştie
asta, dar lumea în care te-ai născut ştie cine eşti. Chiar şi
cei din Sicilia. De-aia maşina lui taică-tu s-a prăbuşit în
prăpastie la Trapani. Lumea veche nu moare, vechile uri şi
vendelte continuă să supravieţuiască.
L-am privit fix.
- Deci nu te-ai retras, nu-i aşa?
Nu mi-a răspuns.
- Tata mi-a spus asta, am zis eu, amar. Să nu mă încred
în cuvîntul tău.
Unchiul Rocco m-a privit drept în'ochi.
- Trebuie să ia i î n c r e d e r e în mine. Nu mi-am trădat
niciodată familia.
- Un.om de.onoare, am spus,, sarcastic. N-am mai auzit
asta înainte. De unde-ai pescuit-o?
Mi-a răspuns cu-o voce rece:
- Cele mai puternice cinci familii sînt în New York. Mă
res pectă. Comisia siciliană, c om pu să din cele mai
i m p or ta nt e familii, inclusiv Co r l eo n e şi Borghetto, mă
onorează ca pe singurul american care le este egal. Nu
le-am înşelat niciodată încrederea şi respectul.
- D a c ă - i aşa, de ce te gîndeşti că cineva ar vrea să te
omoare?
- Bătrînii s-au prăp ăd it. Tinerii care le-au preluat
afacerile sînt lacomi. Nu-s în stare s-aştepte.
- D a ’ ce vor de la tine? Do ar rni-ai spus că te-ai retras
din afaceri.
Unchiul Rocco a clătinat din cap, lovindu-şi tîmpla. cu
degetul.
- Astă-i ceea ce vor. Am rămas singurul care poate ţine
legătura între lumea veche şi cea nouă. Ei ştiu că un singur
cuvînt din partea mea e de-ajuns ca să le taie legăturile cu
ţara.
- Ei şi, ce-nseamnă asta?
- Zece pînă la cincisprezece milioane pe an.
- Sicilienii au chiar aşa multă putere?
- Au o adevărată armată răspîndită în toată lumea. Au
în ţe le ge ri cu tri adele ch inezeşti şi. cu cartelurile
columbiene. Aşa c-au mii de soldaţi. Respiră adînc. Iar aici,
în America, lucrurile s-au schimbat. Odată am fost regi,
acum ne batem pentru firimituri. Americanii devin din ce
în ce mai slabi, fiecare familie e din ce în ce mai mică, şi
guvernul american ne presează din toate părţile cu acea
Lege Rico.
Am tăcut cîteva clipe.
- Tot nu ştiu ce vrei să fac.
M-a privit fix.
- Cît crezi că valorează partea ta din GALC?
- Cam două, trei miliarde:
- Şi ce beneficii obţii? ^
- Peste un milion pe an.
A rîs.
- Asta-i un rahat!
L-am privit, fără să vorbesc.
- Ce-ai zice să te bag într-o co mpanie de investiţii,
perfect legală, cu un patrimoniu de peste 20 de miliarde în
bani lichizi şi valori, în care să deţii patruzeci la sută, şi să
cîştigi mai mult de cinci milioane pe an? Vocea-i era ca
mierea.
- Şi cine-ar deţine ceilalţi şaizeci la sută?
Şi-a clătinat capul.
- Alţi> oameni de o noare?
- U n c h i u l e , unchiule, i-am spus, rîzînd, e prea mult
pentru mine. Mi-e bine aşa cum sînt, cu afacerea mea mică.
- S e m e ţ i i din ce în ce mai mult cu taică-tu, a mormăit
unchiul Rocco. Aş fi putut să-l fac multimilionar. Dar nu, el
a ţinut-o pe-a lui.
- S-a descurcat foarte bine. A avut o firmă bună şi-a dus
o viaţă plăcută. Ce poa’ să-şi dorească mai mult cineva?
- Poate că ai dreptate, a spus unchi-meu, ridicînd din
umeri.
- Ş i n-a avut nevoie de permisiunea nimănui ca să se
retragă. L- am privit în t ăce re cîteva clipe, apoi l-am
întrebat:
- Şi-acu, zi-mi cum pot să te ajut?
- Mai întîi, acceptă-mi oferta de a conduce compania aia
de investiţii. După asta, începem să cumpărăm societăţi cu
potenţial bun. Compania ta, Millenium Films, apoi societăţile
petroliere ale lui' Shepherd, societăţile canadiene ale lui
Jarvis. în afară de compania ta, toate suferă din lipsă de
lichidităţi şi sînt în pierdere, dar pot fi redresate. Apoi mai
avem o listă de societăţi la care ne-am gîndit. Depinde doar
de tine să le aduni într-un conglomerat. Ai fi ca RJR sau
Nabisco, cu diferenţa c-ar opera cu bani lichizi, nu cu
împrumuturi. Mă privea cu atenţie, de parc-ar fi vrut să-mi
afle decizia înainte de-a vorbi.
- Şi ce crezi c-o să facă guvernul cînd o să descopere că
“oamenii tăi de o n o a re ” sînt băgaţi într-o afacere ca asta?
- Ei nu sînt în companie. Acolo nu-s decît oameni de
afaceri onorabili, japonezi, e ur o pe n i, arabi. Băncile cu
care lucrăm sînt dintre cele mai mari din State: Citicorp,
Morgan Stanley, Chase. Şi ca agenţi de bursă îi avem pe
Merrill Lynch, H ut t o n , G o l d m a n Sachs. Toţi co mplet
onorabili, ba chiar cu “sînge albastru”, ca să zic aşa.
- Şi tu ce obţii din asta?
- Păi aşa reuşesc să ies din afaceri, în mod complet
legal.
Am inspirat adînc.
- Ştii că te iubesc, unchiule Rocco?
- Ştiu.
- D a ’ n-o să meargă. E ca un vis frumos.
- T o ţ i sînt oameni de onoare. Am avut o înţelegere.
Avem mai mulţi bani decît ne trebuie. Douăzeci de
miliarde, bani curaţi. G uv er nu l nu se poate lega de ei,
toate taxele şi impo zitele au fost plătite. Vom avea o
afacere legală. în ce ne priveşte, s-a terminal cu Mafia.
- Pentru voi, bătrînii, poate că s-a terminat, dar Mafia
nu va dispărea niciodată. E ca turnul înclinai din Pisa. Se
înclină ceva mai mult în fiecare an, dar tot nu cade.
Urtchiul Rocco m-a privit fix.
- Ce vrei să spui cu asta?
- N - a i de ales, unchiule. Tre’ să rămîi cu ei. Ştii prea
multe. Ai prea multe informaţii în cap' ca să poţi puf şi
simplu să pleci şi să-i laşi. L-am privit în ochi. Cît timp îţi
inchipui c-ai supravieţui?
- Tatăl tău mi-a spus acelaşi lucru ac u’ cincizeci de ani.
- Taică-meu avea dreptate, atunci. Şi sfatul lui e la fel
de bun şi azi.
Unchiul Rocco a oftat.
- Şi-atunci ce să fac?
- Păi pari să ţii totul bine în mînă, pe-aici. Fă ce-ai făcut
tot timpul. Regulează-i pe toţi.
- D a ’ totuşi vreau înapoi ce i-am dat lui Jarvis. E 0
sumă mare şi unii dintre asociaţii mei îşi vor banii înapoi.
- Ţi-am zis c-o să te-ajut cu asta.
- Bine. Brusc mi-a zîmbit. Hai să coborîm în sufragerie.
Ţi-am pregătit o surpriză.

Unchiul Rocco adora surprizele. Iar asta era una mare. în


sufragerie era Alma Vargas, cu fiica ei de unsprezece ani,
Angela - botezată aşa după taică-său.
Cartea a T>eia

NUMAI
EXISTĂ
NAŞI
9
1

K m era furioasă.
- Eşti un idiot. De ce naiba-ţi pasă dacă unchiul tău
pierde două sute de milioane sau patru sute? Are atîţia
bani că n-o să le simtă lipsa.
- M-a rugat să-l ajut. Şi-apoi, e familia mea.
- Asta-i şmecheria lui. Puţin îi pasă lui ce se-ntîmplă cu
tine. Tot ce vrea e să te prindă în plasa lui. Dacă te ocupi de
afacerile lui, puţin îi pasă ce se-ntîmplă cu ale tale, pentru
care ai muncit atîţia ani. Şi doar ai destui bani, n-ai nici o
nevoie de ajutorul lui.
- Hai, calmează-te şi vino-n pat, Kim, i-am spus. Totul o
să fie bine.
- Da, sigur, mi-a răspuns ea, sarcastic. O să te trezeşti
fie la-nchisoare, fie în pămînt, alături de ceilalţi.
- D a ’ eu rămîn la afacerile mele. Tot ceea ce fac e să
limpezesc niţel lucrurile şi, după aia, gata.
- Şi-ntre timp, ai dat în vînt optzeci şi cinci de milioane,
spuse cu amărăciune. Nu văd că se grăbeşte să ţi-i dea
înapoi.
- O să mi-i dea, i-am răspuns, în căpăţînat. E o
chestiune de onoare.
- D a ’-ntre timp ai şi semnat contractul cu Bradley. I-ai
garantat încă patru sute de milioane şi şmecherul ăla de
avocat bătrîn al lui a aranjat lucrurile în aşa fel că nu
primeşti nici o acţiune pînă cînd nu le sînt plătiţi toţi banii.
Un de ţi-au fost minţile? La Gene ral Avionics nu lucrezi
aşa! Verifici în to t d e a u n a dacă-s puse toate pu nctele şi
virgulele acolo unde trebuie, înainte de-a semna vreun
contract.
- D a ’ de ce eşti aşa de apucată? La urma urmei, asta-i
problema mea, nu a ta!
S-a întors cu spatele la mine.
- Spune-mi, de ce vorbeşti cu senatorul Beaufort ca să
obţină cetăţenia amer icană pen tru curva aia? m-a întrebat,
cu o voce încordată.
- Jarvis era gata s-o obţină, înainte de-a fi lichidat. Ac u’
tre ’ s-o obţină ea, pentru că altfel n-are dreptul să deţină
acţiunile.
> Ştii
» doar Că numai americanii au voie să deţină »
acţiuni la companiile de radio şi televiziune. Iar lui
u nc hi- m eu n-o să-i dea niciodată voie, cu dosarul lui.
Rupert Murdoch a făcut aşa, şi pentru o afacere mult mai
mare decît asta.
- Şi dacă nu iese treaba? m-a întrebat, fără să se uite la
mine.
- Atunci unchiul Rocco o s-o ia în barbă.
S-a întors spre mine.
- Ba nu.
- Ce vrei să spui?
- E foarte şmecher. Deja te-a agăţat. Cu aproape cinci
sute de milioane. O să trebuiască să vinzi Ge ne ral Avionics
ca să le plăteşti.
- O să scoată banii.
- D a , aşa cum l-a scos şi pe copilul lui Angelo. Din
mînecă. Un copil cu părul şaten şi ochii verzi ca ai tăi. Tot
aşa era şi Angelo?
Am tăcut. Angelo avea părul negru şi ochii de culoare
închisă.
- Unchiul tău a plătit-o ca să plece din ţară cînd a vrut
să se mărite cu tine. Tu mi-ai spus asta.
- Spun cam prea multe.
- Aţi regulat-o amîndoi.
- Nu-n acelaşi timp.
- D a ’ pe-aproape. Ar putea fi copilul tău.
- Asta-i o aiureală.
Atunci i-am văzut lacrimile pe obraz.
- Bărbaţii-s atît de idioţi!
I-am luat mîna.
- Nu-s chiar aşa de idiot, i-am spus. Te am pe tine.
îşi ascunse faţa la pieptul meu.
- Mi-e frică, a m u rm u ra t ea, c-o să pierzi tot ce-ai
muncit atîta ca să obţii.
- în nici un caz, i-am spus. I-am ridicat faţa spre mine
şi-am sărutat-o.
- E o căţea. Şi-a făcut operaţie estetică peste tot: ochii,
faţa, ţîţele, fundul, buzele.
Am rămas surprins.
- De unde ştii?
- T u mi-ai spus-o. Mi-ai spus că arată la fel ca ac u’
doişpe ani. Asta nu se poate, la nici o femeie. Mai ales
după ce-a născut.
Am început să rîd.
- Mă-ntreb dacă şi-a aranjat şi păsărică.
- E posibil, mi-a răspuns, serioasă. Vrei să verifici?
- Nu, nu-i de mine asta. Nu mă interesează călătoria în
timp.
Şi-a întins mîna spre mine.
- Ţi s-a sculat. Curva asta te excită.
- Proasto! D a ’ mîinile tale pe mine, ce crezi că-mi fac?
i-am spus, sărutînd-o şi rostogolind-o peste mine.
- Eşti
> asa♦ de rău!
- Eşti supărată. Hai, aşează-te pe faţa mea. O să-ţi sug
toată supărarea din tine.

Trecuseră cam trei luni de cînd fusesem la unchiul Rocco în


Atlantic City şi cinasem împreună cu Alma şi cu fiică-sa.
Sufrageria era la etajul de dedesubt al duplexului unde
locuia unchiul Rocco. Alma era deja acolo, aşezată la barul
din colţ şi privind spre ocean. S-a întors şi s-a ridicat de pe
scaun cînd ne-a auzit intrînd.
A zîmbit şi mi-a întins mîinile.
- Jed, mi-a spus, cu o voce caldă.
Am luat-o de mîini şi am sărutat-o pe amîndoi obrajii.
- Alma, asta chiar că-i o surpriză!
- Nu chiar. întot dea un a am fost sigură c-odată şi-odată
o să ne revedem.
- Nu-nfi vine să cred. Arăţi la fel de bine ca atunci cînd
ne-am cunoscut. Chiar mai frumoasă.
A rîs.
- Machiajul franţuzesc face minuni.
- E mai mult decît atît. Eu am îmbătrînit şi am devenit
mai masiv, şi-n schimb tu ai descoperit izvorul tinereţii.
- Nu fi caraghios! Pe-atunci erai doar un puştan; acum
eşti un bărbat. Arăţi minunat.
- Mulţumesc. Unchiul Rocco mi-a spus că ai o fată.
O uşoară umbră i-a trecut peste faţă.
- D a , mi-a răspuns. N-am ştiut atunci c-am rămas
însărcinată cu fiica lui Angelo.
Am privit-o în ochi.
- Viaţa-i tare ciudată.
- Adevărat. Uite cum ne revedem, doar pentru că soţul
meu a murit.
O priveam în continuare în ochi.
- Nici nu ştiu dacă să-ţi spun felicitări sau condoleanţe.
Nu şi-a-ntors privirea.
- Poate cîte puţin din fiecare.
Un servitor cu haină albă veni din spatele barului. îi
umplu paharul şi se uită la mine.
- Scotch cu gheaţă, i-am spus.
A pus paharul pe bar şi-a ieşit din cameră. Am ridicat
paharul către ea.
- Noroc, i-am spus.
- Salud.
Am sorbit amîndoi puţin.
- Soţul meu era o jigodie.
Am tăcut cîteva clipe.
- Da r te-ai măritat cu el. De ce?
- Am avut trei motive. Unu, era bogat; doi, avea scula
cea mai tare pe care-am întîlnit-o vreodată; şi trei, m-a
cerut de nevastă. Rîse. Era î n n e b u n i t de păsărică mea
peruviană. Spunea că limbuţă mea e aproape la fel de mare
şi de tare ca scula lui.
- Sună foarte romantic.
- P e n t r u el, da. Dar era nebun. De fapt ura femeile.
Vroia să mă distrugă. Cînd a constatat că nu-i reuşeşte asta,
s-a hotărît să divorţeze.
Am tăcut.
- Am semnat un contract prenupţial. Un milion pentru
fiecare an de căsătorie, şi acum vroia să mă fraierească şi
de banii ăştia.
- Ac u’ nu mai contează. Eşti văduva lui, o să moşteneşti
totul.
- N-o să fie chiar aşa uşor. Ar e doi fii dintr-o altă
căsătorie. Unul are treizeci şi doi de ani, celălalt, treizeci.
Sînt amî ndo i bă ga ţi în afacerile lui şi sînt unicii
moştenitori.
- De unde-ai aflat asta? Sherman Siddely mi-a spus că
tu eşti singura moştenitoare.
- Ei, înseamnă că Siddely a greşit. Eu ştiu asta de la
avocaţii lui din Canada. Şi-a întocmit testamentul acum
cîţiva ani. Mi-au spus că, dacă îi ajut, o să-ncerce să-mi
obţină si
t »
mie ceva.
- Si-o
> s-o faci?
- îmi vine să le rup gîtul, mi-a răspuns, furioasă.
Respiră adînc. Mai bine n-ar fi fost omorît.
- Nu mai înţeleg nimica. Credeam că tu ai pus la cale
totul.
M-a privit cu o surprindere nedisimulată.
- De ce-as fi făcut asa ceva? D o a r ştiam că fiii lui o să
» > >

pună mîna pe tot. Mi-ar fi fost mai uşor să mă lupt cu el


decît cu avocaţii care-i apără succesiunea.
- Păi şi-atunci cine l-a omorît?
- Chiar nu ştii?
Am clătinat din cap.
- Unchiul tău, mi-a spus, simplu. Cînd a aflat că Jarvis
are de gînd să-l fraierească, l-au ap uc at furiile. A tăcut
cîteva clipe. Naşul nu iartă.

Unchiul Rocco îşi lua cina la ora şapte, în fiecare seară. în


seara asta, masa era pusă pe ntru patihi persoane. Arăta
splendid. N-aş fi crez ut n icioda tă ca bă trînu l să se
preocu pe de aşa ceva. Luminări. Pahare de cristal cu picior
înalt. Farfurii din ceramică en glezească Co a l p o rt şi o
superbă argintărie franţuzească.
A dat din cap cînd a intrat în sufragerie şi-a întrebat-o
pe Alma:
- Unde-i copilul?
- Vine imediat.
- I-am comandat ceva pe gustul ei. U n hamburger de la
McDonald*. S-a întors spre mine.
- Ai văzut deja copilul?
- Nu mai e un copil, a rîs Alma. Are unsprezece ani.
- E încă un copil. S-a întors spre uşă în timp ce fetiţa intra
în cameră. Angela! a exclamat, aplecîndu-se s-o sărute.
- Bunicule, chicoti ea, mustăţile tale mă gîdilă.
- Asta-i ca să te mănînc mai bine.
- Tu nu eşti lupul cel rău, i-a spus. S-a uitat la mine. Tu
eşti unchiul meu?
Avea ochii verzi şi părul castaniu spre blond, ca al
mamei mele. Era înaltă pentru vîrsta ei; avea un accent
ciudat. Părea englezesc.
- Nu tocmai, i-am răspuns. Mai curînd vărul tău.
- Bunicul nu e tatăl tău?
- Nu, este unchiul meu. Tatăl tău era fiul lui.
S-a întors spre maică-sa.
- Mi-ai spus că e unchiul meu, i-a zis, acuzator.
- într-un fel, aşa e, i-a răspuns Alma. Tatăl tău şi cu el
erau ca fraţii.
S-a gîndit cîteva clipe şi apoi m-a privit.
- Pot să-ţi spun unchiule?
- Desigur.
- Ai un nume caraghios. Jed. Nici unul din băieţii de la
şcoală n-are aşa un nume. Ăsta-i numele tău adevărat?
- J e d este o prescurtare. Numele întreg este de fapt
Jedediah.
- Seamănă cu un nume din Biblie. Pastorul de la şcoala >
* McDonald = lanţ de restaurante-expres. răspîndite în toate oraşele
americane, şi care, în ultima vreme, au apărut şi în Europa; specialitatea lo r-
hamburgeri cu cartofi prăjiţi (n.lr.).
duminicală ne spu ne î n t o t d e a u n a n u m e de-astea cînd
citeşte din Vechiul Testament.
Alma a intervenit în conversaţie.
- Angela face şcoala în Anglia. Aşa că-s o grămadă de
lucruri care-o nedumeresc în America.
Dar copilul era încăpăţînat.
- Am văzut poze de-ale lui tăticu’! Avea părul negru ca
al tău, spuse, privind spre maică-sa. Unchiul Jed seamănă
mai mult cu mine decît oricare dintre voi. A tăcut cîteva
clipe, după care s-a-ntors spre mine.
- Te-ai culcat vreodată cu mami?
Nici unul dintre noi n-a putut găsi vreun răspuns la
asta. Vocea îi era dulce şi inocentă.
- Mami s-a culcat cu o grămadă dintre unchii mei, a
spus. S-a uitat din nou la mine. Cîteodată s-a culcat şi cu
bunicul.
M-am uitat la unchiul Rocco. Era roşu > la fată.
> A rîs si-a
>
luat copilul de mînă.
- Hai să lăsăm prostiile astea şi să mîncăm.
Masa a fost perfectă. Copilul şi-a mîncat hamburgerul;
noi am avut spaghettini al pom odoro al dente şi muşchi â la
Sinatra.
2

TJ^nchiuI Rocco mă privi î n tr e b ă t o r în timp ce urcam


scările, după cină, ca să ne ducem în living-room. Alma se
dusese să culce copilul.
- Ce părere ai de fetiţă? mă întrebă, morocănos.
- E drăguţă, i-am răspuns. Şi deşteaptă.
- E o Di Stefano.
- Sigur.
- A m constituit un depozit de un milion de dolari pe
numele ei.
I-anT zîmbit.
- Mi se pare corect. D o a r e nepoata ta.
- Poate, mi-a răspuns. D a r nu conte az ă. Este o Di
Stefano. Şi ştiu că Angelo ar fi fost de acord.
S-a uitat îndelung la mine din nou în timp ce mergeam
sus. L-am privit în ochi.
- U n c h i u l e Rocco, cred c-ai făcut ce trebuia. Angelo
merita asta.
- N-am nimica de la el, mi-a răspuns, apăsat.
I-am strîns mîna.
- Acuma ai.
L-am urmat în living-room şi ne-am aşezat în dreptul
unei măsuţe pătrate din sticlă. Alături de scaunul lui era o
comodă cu trei sertare pictate de mînă. A luat o cheie din
buzunar şi a deschis sertarul de sus. A scos cu grijă o cutie
de lac negru, a pus-o pe masă şi a deschis-o.
- Ce-i asta?
- O secundă. A scos repede mai multe pliculeţe din
ţiplă şi le-a răsfirat în faţa lui. Asta-i cea mai mare afacere
din St atele Unit e. Mai mare decît G e n e r a l Mo tors şi
A m e ri c a n Express laolaltă. Mai mult de trei sute de
miliarde de dolari vînzare cu amănuntul.
L-am privit în tăcere.
A scuturat pliculeţele şi din ele a curs puţin praf. Arătă
cu degetul spre primul, de culoare galben maronie.
- Aici e heroină din Asia de sud-est.
Următorul era de un alb imaculat.
- A c e a s t a e heroină din Pakistan-Afganistan.
Urmă apoi o substanţă cristalină, alb-albăstruie.
- Asta-i cocaină sud-americană.
în următorul pliculeţ era puţină marihuana mărunţită.
- Asta-i din Columbia şi Mexic.
Ultimul pliculeţ co nţinea pilule şi t ab le te divers
colorate.
- Asta-i ceva nou. Le spunem “droguri artificiale”
- Bine, d a’ ce legătură are asta cu mine?
- Toate sînt pr el u c ra te în Sicilia. în a i n te vreme,
familiile c on tro la u şi c o m e r ţu l pe stradă; acum sînt
supărate pentru că o grămadă de mici afacerişti îşi aduc
singuri drogurile şi le vînd Ia un preţ mai mic decît cel
stabilit de ele.
- Cum s-a-ntîmplat asta?
- Oamenii s-au lăcomit, înţelegerea dintre familii s-a
dus dracului şi-a-nceput războiul între ele. Au murit o
mulţime şi guve rnu l a profitat de situaţie şi şi-a băgat
antenele. A c u ’ viaţa e altfel pentru familii.
- D o a r te-ai retras, unchiule Rocco. Nu mai ai nimic
de-a face cu asta.
M-a privit.
- Aşa am crezut şi eu. Da r acu’ se pare c-au alte idei.
M-am uitat la el, fără să vorbesc.
- A c u ’ mulţi ani, după război, Luciano a aran jat să
avem o comisie. Nimic nu se putea face fără acordul ei.
Nici un t e r ito r iu nu p ut ea fi invadat, nici o afacere
preluată, şi, mai presus de orice, nici un capo sau şef de
familie nu putea fi ucis fără acordul comisiei. Inspiră adînc.
Mulţi ani a fost linişte, t uturor ne-a mers bine. Şi-apoi totul
s-a prăbuşit.
- D a ’ de ce?
- Luciano a murit. Judecător a devenit Costello, dar el
nu era de talia lui Lucky; era bun, dar nu suficient de bun
ca să menţină ordinea. Putea şi ştia să se ocupe de jocuri de
noroc, sindicate, serviciile de protecţie pentru magazine,
băncile de stradă, dar de droguri, nu. Asta era o afacere
nouă şi aducea mai mulţi bani decît ar fi putut vreodată
cineva să-şi imagineze. Toţi au devenit lacomi şi s-au sfîşiat
unii pe alţii ca animalele. A tăcut.
- Ş i a c u ’ ce vor de la tine, unchiule Rocco? l-am
întrebat.
Unchiul meu a mai tăcut cîtva timp.
- Comisia siciliană ştie că sînt un om de onoare. Şi
americanii ştiu asta. Si unii si alţii au fost de acord să fiu
> » > i

şeful comisiei. Spun c-o să fiu Capo di Tutti Capi, şi


cuvîntul meu va fi lege.
- Isuse, am spus. Cam cît o să-ţi dea pentru asta?
- Mai multe milioane decît îţi poţi imagina vreodată.
Dar nu asta contează. Nu vreau aşa ceva. Ţi-am spus odată
că vreau să mor în patul meu. Dacă accept aşa ceva, o să
m or în tr- un an. Pe stradă. Aşa cum s-a întîmplat cu
Castellano, Bonanno, Galante.
- Cum pot să te-ajut, unchiule?
- Vorbeşte tu cu ei. Spun e- le că-s bătrîn. Că am
probleme cu capul - uit o grămadă de lucruri. Că nu pot
să-mi asum o asemenea răspundere, cu complicaţiile pe
care le presupune. Spune-le că mă pregătesc să intru într-o
casă pentru bătrîni.
- Şi-ţi închipui c-o să-i conving? l-am întrebat,
nevenindu-mi nici mie să cred că-mi cerea aşa ceva.
- S-ar putea, mi-a răspuns, ridicînd din umeri.
- D a ’ nici măcar nu mă cunosc!
- Ba cum să nu! L-au cunoscut pe tatăl tău. Ştiu că era
cinstit şi drept. Şi mai ştiu că eşti întru totul fiul tatălui tău.
- Of, Doamne! Şi cînd ar trebui să fac asta?
- Mai e timp. După ce rezolvi treaba cu compania de film.
- Păi nu prea ştiu cînd o s-o rezolv p-asta.
Probabil că fiii lui Jarvis nici n-o să-mi răspundă la
oferta mea pentru acţiunile lor.
Unchiul Rocco a zîmbit.
- O să le obţinem. Le-au luat cu banii mei. Banii le-au
venit printr-o bancă din Canada, şi banca le-a cerut să
p lăt easc ă î m pr um ut ul . A s t a -n s e a m n ă patru sute de
milioane, plus dobînzile, şi Jarvis Corporation nu le are.
Aşa c-au fost de acord să dea acţiunile băncii, şi-n schimb
să li se anuleze creditul, fără să mai plătească dobînzile.
Vocea Almei s-a auzit în spatele nostru. N-o auzisem
cînd intrase în cameră.
- A u insistat să renunţ la acţiunea pe care vroiam s-o
fac, ca să obţin ce mi se cuvine din masa succesorală.
Unchiul Rocco s-a uitat la ea.
- O să-ţi iei cele trei milioane ce ţi se cuvin din
moştenire. Şi dacă totul merge bine, o să ai şi-un comision.
- Vreau cinci milioane.
- Eşti o p utana, a rîs unchi-meu.
A rîs şi ea.
- Da, da’ sînt şi mama nepoatei tale.
M-am întors spre unchi-meu.
- Voi vă distraţi amîndoi, dar deocamdată eu sînt cel
rămas în aer din toată afacerea asta. Am dat optzeci şi cinci
de milioane bani gheaţă şi m-am mai angajat pentru încă
patru sute, iar pîn-acum n-am primit nici un penny înapoi.
Unchiul Rocco m-a privit drept în ochi.
- Dacă eşti îngrijorat, mîine dimineaţă la prima oră îţi
dau banii.
- Unchiule, i-am spus clătinînd din cap, ştii bine că n-o
să mai fiu aici mîine dimineaţă. Tre’ să plec la cinci de-aici
ca să ajung acasă pînă la opt, cînd am programate nişte
şedinţe.
- Atunci o să-ţi trimit banii cînd ajungi în L.A.*
- Bine, am spus. Ştiam că n-o să-mi trimită banii mîine.
Nu era genul lui.
- Sînt un om de onoare, mi-a spus simplu. Cînd ai avut
nevoie de bani ca să-ţi porneşti afacerea, ţi i-am dat. O să-i
primeşti şi pe-ăştia.
- La naiba, i-am spus..Puţin îmi pasă dacă primesc sau
nu banii. La urma urmei, e vorba de familie.
A dat din cap.
- Familia, da. Ăsta-i singurul lucru care contează. S-a
uitat la ceas. E ora zece. Putem prinde ştirile pe postul de
la Philadelphia.

I..A. = prescurtare uzuală pentru Los Angeles (n.tr.).


Se răsuci în scaun şi acţionă tele-comanda. Ecranul
mare al televizorului se lumină. Vocea sp eak er ul u i nu
putea să-i mascheze agitaţia:
Cu mai puţin de douăzeci de minute înainte de a
intra în emisie, am aflat că unul dintre şefii de bandă din
Philadelphia a fost omorît pe cînd ieşea din limuzina sa, în
dreptul restaurantului său favorit, unde urma să ia masa.”
Imaginea s-a schimbat brusc, de la figura speakerului la
cel care fusese omorît. Speakerul continua să vorbească
despre acesta, dar unchi-meu nu mai era interesat de ce
auzea. închise televizorul.
M-am uitat la el. Ştia că-1 recunoscusem pe tip. Fusese
mai devreme în biroul lui.
- Ce s-a-ntîmplat? l-am întrebat.
Unchiul Rocco ridică din umeri.
- Ţ i - a m zis că era un rahat. Nu plăcea nimănui. Mai
devreme sau mai tîrziu cineva tot l-ar fi curăţat.
Am tăcut cîteva clipe.
- Şi asta-i lumea pe care ei vor s-o controlezi?
- A m spus că n-o pot stăpîni. De-aia vreau să ies din
toată afacerea asta.
M-am ridicat de pe scaun.
- E timpul să mă bag în pat. Trebuie să mă trezesc
foarte devreme mîine dimineaţă.
Alma îmi zîmbi.
- Credeam c-o s-avem timp să vorbim puţin.
- O s-avem. D a ’ mîine tre ’ să mă-ntîlhesc cu senatorul
Beaufort pentru cererea ta de cetăţenie.
M-am a ple ca t şi l-am să rut at pe obraz pe unchiul
Rocco. Degetele lui m-au mîngîiat uşor pe obraz.
- Somn uşor, mi-a spus. Te iubesc.
- Şi eu te iubesc, i-am spus. Ştiam că mă crede.
Am sărutat-o şi pe Alma pe obraz.
- Noapte bună, dragă. Ai o fiică superbă.
- Mulţumesc, mi-a răspuns şi i-am lăsat în living-room,
în timp ce urcam scările spre camerele de oaspeţi.

Er a u patru c am ere de oaspeţi, şi-a mea era ultima, în


capătul holului. Din a nu m ite motive era cea mai bună
cameră: era spaţioasă şi pe colţ. Uşi le-ferestre, de tip
franţuzesc, din capătul celălalt al camerei se deschideau
înspre o terasă mare, în care dădeau toate celelalte camere
de oaspeţi. M-am întins pe pat fără nimic altceva pe mine
decît şortul şi-am stins lumina. Am înjurat încet. Cu toate
că draperiile as tup au ferestrele, lumina oraşului se mai
strecura totuşi printre crăpăturile dintre acestea. Era prea
mult din Las Vegas în oraşul ăsta! M-am întors pe-o parte,
cu spatele la ferestre. Du pă o vreme am adormit.
Nu ştiu cît am dormit, dar deodată am simtit un curent
de aer rece şi-o rază de lumină venind dinspre draperii.
M-am întors reped e cu faţa spre ferestre. Draperiile erau
din nou la locul lor.
Am auzit vocea Almei.
- Eşti treaz?
- Acuma, da.
- Lasă-mă să mă bag sub pătură. Sînt îngheţată.
- Deşteapto! De ce n-ai venit prin hol?
- U n a din gărzile lui unchi-tău este pos tată în hol.
Haide, lasă-mă să mă bag sub pătură, c-am îngheţat.
M-am dat la o parte şi ea s-a băgat în pat şi şi-a tras
pătura peste ea. Mi-a luat mîna.
- Pune mîna, să vezi cît sînt de rece.
Mi-a pus mîna pe sîni. Era într-adevăr rece. Apoi mi-a pus
mîna pe stomac şi a făcut-o să alunece încet spre blăniţă.
- Dar păsărică mi-e caldă. întotdeauna-i fierbinte.
- Da, şi ce-i cu asta?
- Nu ţi s-a sculat?
-N u .’
- Asta se poate rezolva imediat.
- Stai niţel. De ce-ai venit aici?
- Am vrut să ştii că Angela e fiica ta, nu a vărului tău.
- Ce mare chestie! Sînl sigur că unchiul Rocco şi-a dat
deja seama de asta.
- Puţin îmi pasă ce gîndeşte unchiul Rocco, mi-a spus,
cu o voce joasă, dar plină de furie. Nu simţi nimic pentru
propriul tău copil?
Am privit-o.
- Nu-i copilul meu, i-am spus sec. Ai încheiat o
înţelegere bună cu unchiul Rocco, aşa că n-o lua razna.
Palma ei mi-a ars faţa.
- Javră nenorocită şi fără suflet, îmi spuse, furioasă.
Mi-am scuturat capul ca să-mi limpezesc creierii, după
care am aprins veioza de la capul patului şi i-am zîmbil.
- Mă dezamăgeşti. Şi eu care-am crezut c-ai venit aici
pentru un regulat mititel, în amintirea trecutului!
- R e g u l e a z ă -t e singur, mi-a răspuns s up ăra tă şi-a
început să dea din nou în mine.
De data asta am prins-o de mînă. A-ncercat să mă
lovească cu mîna cealaltă. Ac u’ chiar că depăşise măsura.
Aveam şi eu nervii mei. I-am tras una-n bărbie. A căzut din
pat, cu faţa în jos. Fesele şi picioarele i s-au dezgolit,
halatul de mătase atîrnîndu-i într-o parte.
M-am ridicat în picioare şi ea s-a uitat în sus la mine.
- Ti s-a sculat, mi-a spus, cu-o voce răguşită.
- Tre’ să fac pipi.
Un zîmbet uşor îi apăru pe faţă.
- Fă pe mine.
- Ai înnebunit. Du-te-napoi în camera ta.
S-a răsucit cu repeziciune. Mi-a tras în jos şortul şi mi-a
cuprins în palme testicolele.
- Ouăle tale sînt pline.
- Cară-te, i-am spus furios, sau ţi-o trag în fund.
Se ridică pe fotoliu şi se aşeză în genunchi, cu fundul în
aer, cum stau căţeii. îşi înmuie repede degetul cu sucurile
din păsărică şi-şi umezi anusul.
- Haide, fă-o. îmi place.
Am rămas nemişcat cîteva clipe. Apoi mi-a luat scula cu
mîna şi-a împins-o înăuntrul ei. Am prins-o de coapse ca
s-o trag spre mine.
Deodată s-a auzit un zgomot, şi uşa de la dormitor s-a
deschis. Angela stătea în uşă, în colţul î n d e p ă r t a t al
camerei, lumina de pe hol încadrîndu-i silueta.
- Mama-i aici? a întrebat, cu o voce dulce.
3

. T v lm a s-a rostogolit repede de pe fotoliu pe jos, şi cînd s-a


ridicat în picioare, halatul o acoperea în întregime. Eu încă
o mai aveam sculată pe jumătate aşa că m-am întors cu
spatele la copil şi-am pus mîna pe pantaloni. Alma îi spuse,
supărată:
- Ţi-am zis să nu mă urmăreşti!
- Dar nu te-am urmărit, i-a răspuns Angela cuminte.
Vroiam doar să-ţi spun că paznicul din hol e mort.
- Iar te-ai uitat prea mult la televizor!
Copilul era calm în continuare. A deschis încetişor uşa.
- Priveşte, a spus.
A n ge la avea d r e p t a te . Nu era un spect aco l de
televiziune. Paznicul stătea încă în fotoliu, cu o privire
surprinsă, o gaură precis conturată în mijlocul frunţii şi cu
arma căzută la pămînt, sub mîna destinsă.
- Ce altceva ai mai văzut? am întrebat-o în şoaptă pe
Angela, în timp ce-o trăgeam repede în cameră.
- M - a m uitat prin crăpătura uşii. Erau doi. Au urcat
scările, înspre dormitorul lui bunicu’
- Du-te cu ea în baie şi încuie uşa, i-am spus Almei.
- Ce-ai de gînd să faci?
- Mai întîi o să iau pistolul paznicului. După aia o să mă
gîndesc la ceva. Voi duceţi-vă în baie. Imediat.
Le-am privit cum intră în baie şi-am auzit cum închid
uşa cu zăvorul. Apoi m-am dus la uşa dormitorului şi m-am
uitat pe hol. Era gol, cu excepţia paznicului mort. Am stat
nemişcat, ascultînd dacă se -a u d e vr eun zgomot. Nu
se-auzea nimic. Am fugit repede de-a lungul holului pînă la
cadavru, i-am luat arma şi-am fugit înapoi în do rmitor
închizînd uşa după mine.
M-am uitat la pistol. Era un Beretta 38 automatic cu un
încărcător de unsprezece gloanţe. încărcătorul era plin -
nici un glonţ nu fusese folosit. Am pus la loc încărcătorul
şi-am ridicat piedica. D up ă care m-am uitat la telefonul de
lîngă pat. Avea şase b u t o a n e şi pe unul era scris
“Dormitorul domnului Di Stefano” Am ridicat receptorul
şi-am apăsat pe buton.
Telefonul a sunat de trei ori şi, exact cînd începusem să
disper, am auzit vocea unchiului Rocco.
- Ce naiba vrei? a întrebat, morocănos.
- Eşti bine?
- Da, mi-a răspuns iritat. Ac u ’ zii ce naiba vrei.
- V r e a u să ştii că paznicul de-aicea de pe hol a fost
omorît. Şi că doi ucigaşi au urcat scările spre tine.
- N-am auzit nimic, mi-a spus. Ar fi treb uit s-aud
focurile trase de paznicii din faţa uşii mele.
- Poat e c-au fost şi ei lichidaţi. N-am auzit nici un
zgomot dinspre hol cînd ăia l-au ucis pe paznic. Probabil
c-au folosit amortizoare.
- L a dracu, se plînse unchi-meu. Nimeni nu mai luptă
cinstit în zilele noastre.
- O să intre în cameră la tine, acum.
- Nici gînd. N-au cum să intre. Dormitorul meu e ca un
seif. Uşi de oţel acoperite cu lemn şi panouri de oţel în
pereţi. Şi toate ferestrele au geamuri incasabile de tip
prezidenţial, rezistente la gloanţe.
- Şi dacă pun explozibile sub uşă?
- Asta ar fi neplăcut, mi-a răspuns calm unchiul Rocco.
Da r pentru ei, nu pen tru mine. Dacă intră pe uşă, am două
mitraliere Uzi şi o puşcă cu ţeava retezată îndreptate direct
spre ei.
- în ’Nam, aruncau gaze lacrimogene înainte să intre.
Nu mai poţi vedea ca să tragi cînd eşti orbit şi te sufoci.
- U n d e - s putana şi nepoata mea?
- Sînt în siguranţă. Le-am încuiat în baie.
- A s t a nu-nseamnă nimic dacă jigodiile astea vin după
voi. Du-le pînă la scara de incendiu şi pune-le să coboare
pe-acolo pînă jos. Tipii de la pază o să aibă grijă de ele.
- Şi cu tine ce se-ntîmplă?
- Du-le la scara de incendiu, mai întîi; dacă vrei să faci
pe eroul, vino la mine.
- Nu mai fă’ mişto. Ţi-am promis c-o să te-ajut să mori
în patul tău, şi nu de gloanţe. Cum ajung la tine?
- E o scară exterioară între terasa de la etajul tău şi cea
de la etajul meu. Dă în dreptul uşilor franţuzeşti de la
biroul meu. Ai vreo armă?
- Am luat pistolul paznicului.
- Ăsta-i un Beretta special. Ştii să-l foloseşti?
- Bineînţeles.
- E-n regulă, mi-a spus liniştit. Cînd ajungi aici,
împuşcă-i pe jigodiile alea în spate. Nu-i soma, c-o să te
cureţe.
■>
- ’ţeles!
- Şi pune-ţi un pulovăr pe tine cînd ieşi pe terasă, e al
naibii de frig afară şi n-aş vrea să răceşti.
- Am un pulover.
- Bine. A c u ’ uită -te Ia ceas. Vii sus în exact şapte
minute şi-ncepi să tragi. în acelaşi moment ies şi eu cu
pistolul. Dacă-i ratezi tu, o să-i nimeresc eu.
- Vreau să stai la tine în cameră.
- Nu fi idiot. Asta-i familia.
Telefonul s-a închis. Am bătut la uşa de la baie.
- Haide, ieşiţi.
Alma a deschis uşa. îşi ţinea strîns copilul la spate.
- Ce se-ntîmplă?
- Rocco a spus să coborîţi de-aici.
Mi-am pus puloverul şi le-am grăbit să mă urmeze.
Mi-au trebuit două minu te ca să găsesc scara de
incendiu. Am deschis uşa.
- Ac u’ coborîţi pînă la parter. Rocco a spus că tipii de la
pază o să aibă grijă de voi.
- Şi tu ce faci?
- Unchiul Rocco şi cu mine avem un plan. Ac u ’ haide,
coborîţi.
Angela s-a uitat în sus la mine.
- Unchiule Jed, eşti un adevărat erou.
Am izbucnit în rîs.
- Hai coboară, puişor.
Trecuseră două minute şi jumătate pînă am ajuns la
uşile de la terasă. Am deschis uşa, şi briza îngheţată a
o c e an ul ui a p r o a p e că mi-a tăiat răsuflarea. Mă durea
pi ep tu l în timp ce a lu ne c a m pe tre p te le ac o p er ite cu
gheaţă ale terasei. Am simţit cum aproape că îmi îngheaţă
mîinile cînd m-am prins de balustrada de fier a scării. Nu
ştiu cum am reuşit s-ajung pînă sus, dar ceasul meu arăta
şase m in u t e şi j u m ă t a t e cînd m-am ghe mui t sub uşile
terasei de sus.
La d rac u’, am înjurat în gînd. Unchiul Rocco a spus
şap te m inu te. Mai a ve am de a ş te p t a t încă treizeci de
secunde. Treizeci de secunde în acest iad de gheaţă şi vînt.
Beretta s-a transformat într-un bloc de gheaţă în timp ce-1
strîngeam în mîini. M-am rugat la Du m ne z eu să pot să-mi
mişc degetele ca să fac să pornească afurisita asta de armă.
Cincisprezece secunde mai tîrziu, m-am ridicat de unde
stăt eam ghemuit. Aşa cum pr evăzuse unchiul Rocco,
puteam să-i văd pe cei doi ucigaşi înăuntru. M-am sprijinit
uşor de uşa terasei şi-am apăsat pe clanţă, dar era îngheţată
şi nu s-a deschis. Am încercat să mă proptesc în uşă ca s-o
împing. Tot nu s-a deschis.
între timp cei doi nemernici îşi îndreptaseră armele
spre mine. Nu ştiam care rugăciuni mi-ar putea asigura o
mai bună protecţie: către Adonaiul* maică-mii sau către
Fecioara Maria a lui taică-meu. Am văzut fulgerele
alb-albăstrii ieşind din pistoalele lor, dar n-am auzit nici un
zgomot. Poate că eram deja mort. Da r imediat am auzit
z go mo tu l înăbuşit al g o a n ţe l o r ricoşînd pe geamurile
terasei. Nu mă atinseseră.
Şi-atunci l-am văzut pe unchiul Rocco în spatele lor,
venind dinspre uşa de la dormitor, cu pistolul în mînă.
Sunetul celor două împuşcături s-a putut auzi chiar şi prin
geamurile alea. Unchiul Rocco i-a prins pe amîndoi cu
spatele la el în .timp ce încercau să mă împuşte prin
geamuri. N-au avut timp să-şi dea seama ce li se-ntîmplă.
Au căzut cu faţa în jos şi unchiul Rocco i-a ocolit cu grijă.
Avea în mînă o cheie mare cu care a deschis uşa de la
terasă.
- Intră-năuntru. E frig rău afară.
- N e m e r n i c u l e , i-am spus clănţănind din dinţi. Puteam
să mor.
- Imposibil. Doar ţi-am spus că sînt geamuri incasabile,

* Adonai = de la Adonis, zeitate a primăverii (ji.tr.).


de tip prezidenţial.
- D a ’ dacă fac pne umonie? l-am întrebat, tremurînd în
continuare.
- Imediat se rezolvă şi asta. Am cel mai bun grappa*.
Tragi o duşcă, şi-o să fii ca nou. S-a dus la bar şi-a turnat în
două pahare.
- Salute, mi-a spus.
- S a lu t e . Rachiul m-a ars pe gît. M-am întors şi-am
privit la cei doi căzuţi pe pod ea , apo i jur împ reju rul
camerei. Unde-ţi sînt gărzjle de corp? Nu le văd nicăieri.
Unchiul Rocco mi-a arătat cu mîna pe cei doi.
- Iată-i.
- Nu pricep.
- Au fost cumpăraţi. Banul e rădăcina tuturor relelor şi
asta i-a distrus.
L-am privit fix.
- Cine i-a plătit?
A dat din umeri.
- Nico, probabil. D a ’ bănuiesc că nu aflaseră că Nico-i
deja mort. Dac-ar fi ştiut, n-ar mai fi încercat nimic, pentru
că n-ar fi avut de unde să-şi primească banii.
- Tu ai pus să-l lichideze pe Nico?
- Nu, eu sînt mult deasupra acestor lucruri.
- D a ’ gărzile! N-are nici un sens.
- Ba da. N-aveau nimic de făcut în noaptea asta. Ar fi
putut să mă lichideze dimineaţă, cînd ieşeam din dormitor
ca să-mi iau micul dejun. Ştiau că nimeni nu poate intra în
camera asta.
- De ce zici că ai nevoie de mine, unchiule? Văd că te
descurci destul de bine de unul singur.
- Nu, n-ai dreptate. Dacă rămîi în afaceri, mai devreme
sau mai tîrziu tot te lichidează. Nu mai rezist la tensiunea
* grappa = rachiu sicilian (n.lr.).
asta, sînt prea bătrîn. S-a uitat la mine. Tu eşti din familie.
Priveşte podeauai. E ăsta un mod de trai? Tre’ să mă scoţi
din chestia asta.
L-am privit fix.
- Aş mai vrea puţin grappa.
Amîndoi am mai tras o duşcă. în cele din urmă am
simţit că m-am încălzit.
- Cum facem să curăţăm aici?
- A m legături jos, la recepţie. N-o să se afle nimic. A
privit în jos, la cei doi căzuţi pe covor.
- De-un singur lucru îmi pare rău. Covorul ăsta oriental
m-a costat o sută cincizeci de mii. Nu-s decît două la fel în
lume. Şi porcii ăştia mi l-au stricat.
4

^ R .a c hi ul ăsta sicilian mai avea un efect: îţi ardea


în tr -a de vă r maţele, da-ţi limp eze a şi creierii. Mi-a
transformat capul într-un calculator de 64 K. M-am aşezat
pe un scaun la bar şi l-am privit pe unchiul Rocco cum
dădea telefoane. în jurul nostru cîţiva oameni curăţau şi
ara nj au totul, camera rev e n in d înce tu l cu încetul la
normal.
Unc hi ul Rocco v or bea în italiană. Nu în ţelegeam
italiana chiar aşa de bine, dar calculatorul din creier îmi
permise să ştiu exact ce spun ea. Spu ne a celor cu care
vorbea, cine-or fi fost, că-s nişte idioţi şi că nici unul nu-i în
stare să respecte regulile. Şi că dacă nu respectau regulile,
o s-ajungă cu toţii în budă. Apoi a zîmbit, a spus “Ciao ” şi-a
pus telefonul jos.
- Alma şi copilul vin sus, mi-a spus.
- Bine. Acu tre ’ să dorm niţel. Mîine dimineaţă tre ’ să
prind cursa de avion de New York şi-apoi avionul către
L.A.
- Nu pleci nicăieri, mi-a spus hotărît. Avem o reuniune
mult mai i mportantă aici, mîine.
- A m aranjat să-nchei contractul cu Aerospaţiale în
birou la mine, mîine dimineaţă. Le-am dat deja un avans
de-o jumătate de miliard, şi dacă nu semnez mîine, se duce
dracului totul.
- N-o să se-ntîmple nimic, mi-a spus, plin de încredere.
Da r dacă nu participi la reuniunea de mîine, atunci chiar
c-o să se ducă dracului totul.
C a l c u la to r u l m eu , cre at de grappa, a î n ce p u t să
funcţioneze.
- U nc hi u le Rocco, în ţelesesem că m-ai c he ma t aici
pen tru probleme de familie, dar nu-i adevărat, nu-i aşa?
A mai turnat rachiu în pahare, în tăcere.
- Bea.
- Eşti unchiul meu, i-am spus furios. Am venit aici gata
să şi mor pentru tine, dacă-i nevoie. Da r nu joci cinstit cu
mine. Te joci de-a Naşul.
- N u mai există Naşi. > Nu sîntem altceva decît nişte >
oa meni de afaceri cinstiţi. >
- Şi care-i afacerea? Moartea?
- N - a m vrut să se-ntîmple aşa ceva. Ăştia erau nişte
copii care se jucau de-a durii. Văzuseră prea multe filme.
L-am privit fix cîteva minute.
- N u pricep. Ce legătură are reuniunea de mîine cu
contractul meu cu Aerospaţiale?
- Ne-ntîlnim cu nişte europeni. Au mai multă influenţă
la A er os pa ţi ale decît ai tu, ca american. Cel mai mare
adversar al tău este o companie olandeză care licitează
acelaşi> contract.
- Ştiu asta. Spune-mi ceva ce nu ştiu.
- O l a n d e z i i ăştia sînt gata să-ţi c um pe r e compania
pentru trei miliarde. Bani gheaţă.
- în doi ani, compania mea o să valoreze cinci miliarde.
- în ultimii trei ani, numărul companiilor aeriene s-a
dublat. Ţie ţi-a mers bine pentru c-au avut nevoie de line.
Da r acum preţul forţei de muncă, al întreţinerii avioanelor
şi preţul benzinei au început să crească vertiginos. Unchiul
Rocco vorbea serios. Şaptezeci la sută din noile companii
sînt s u b f i n a n ţa t e şi-s pline de credite la care plătesc
dobînzi cămătăreşti. Peste tot, ele oferă reduceri de tarife
într-o nebunie, doar ca să-şi menţină capul deasupra apei.
O uşoară recesiune, şi-o să te trezeşti cu mai multe avioane
înapoi decît ai să poţi să-ţi bagi în fund.
- Aşa ceva n-o să se-ntîmple. Piaţa e încă în creştere şi
toate previziunile spun c-o să mai crească.
- Am trăit destul de mult şi-am învăţat un singur lucru.
Viaţa e ca un val. Tot ce urcă şi coboară.
- D a ’ mai devreme sau mai tîrziu urcă din nou. Istoria
m-a învăţat asta.
- Aşa-i. D a ’ t r e ’ să ai grijă să nu te trezeşti fără ouă cînd
aluneci în jos. A dat pe gît paharul. Dacă obţii trei miliarde
pentru compania ta, cam cît îţi revine, net?
Mi-am făcut nişte calcule în minte.
- între şase sute şi şase sute cincizeci de milioane, după
ce plătesc impozitele.
Pe faţa lui se putea citi respectul.
- Eşti bogat.
- Nu ca tine, unchiule Rocco.
- D a ’ te-ai descurcat mai bine. N-a trebuit niciodată să
rîneşti toată balega societăţii de la vîrsta de cincisprezece
ani, n-a trebuit să petreci la pîrnaie unsprezece ani din
viată, n-a trebuit să omori ca să-ti salvezi viata sau să te faci
r es pe c ta t. Şi n-ai avut niciodată imaginea morţilor
imprimată pe pleoape cînd te-ai dus la culcare.
I-am pus mîna pe braţ.
- T o a t e astea s-au întîmplat cu mult timp în urmă,
unchiule. Alte vremuri, altă lume.
- Si
» încă mai sînt în viată! » Pentru mine este însă aceeaşi»
lume. De-aia vreau să ies din ea.
Era rîndul meu să umplu paharele.
- Salute, am spus.
Ne-am înghiţit băutura. Uşa s-a deschis şi patru oameni
în salopete au intrat cărînd un alt covor, pe care l-au întins
pe jos, în locul celui pătat de sînge care fusese deja strîns.
M-am uitat lung la covor, apoi m-am întors spre unchiul
Rocco.
- Parcă spuneai că nu-s decît două covoare de acest fel
în toată lumea.
Mi-a zîmbit dînd din cap.
- E - a de vă r at . D a r nu era să risc; dacă ceva s-ar
fi-ntîmplat cu al meu? Aşa că le-am c u mp ăr at
pe-amîndouă.
- Şi cu celălalt ce-o să faci?
- îl trimit în Pakistan. A fost făcut acolo, acu’ mai bine
de două sute de ani, iar pakistanezii sînt în continuare
singurii care-1 pot curăţa şi repara.
M-am dat jos de pe scaunul de la bar. Picioarele-mi
erau puţintel nesigure.
- Mă duc să mă culc, am spus.
Alma a apărui, complet îmbrăcată acum. S-a îndreptat
spre unchiul Rocco.
- Te simţi bine? l-a întrebat.
- Totu-i în regulă, i-a răspuns el.
S-a întors spre mine.
- Angela a adormit deja.
- Asta-i bine.
- Te adoră. Crede că eşti un erou.
Am început să rîd.
- E doar un copil. Cînd o să crească, o să spună că-s un
idiot.
Unchiul Rocco m-a întrerupt.
- Eşti un erou. Ai venit să-mi salvezi viata.
> * •

- A m fost un idiot. N-aveai nevoie de ajutorul meu.


Capul începea să mă doară rău de tot. Mai bine mă duc la
culcare, încep să mă simt ameţit.
- Te ajut să cobori, s-a repezit Alma.
- Nu, mulţumesc. Mă descurc singur.
S-a întors spre unchiul Rocco.
- I-ai spus că urmează să plec la Los Angeles?
M-am uitat la unchi-meu.
- Nu mi-ai spus nimic de asta!
Şi-a ridicat mîinile.
- Am uitat.
- Pe naiba. Am ieşit clătinîndu-mă din cameră
şi-aproape c-am căzut pe scări. Cei doi lipi de la pază care
erau postaţi pe etaj m-au ajutat s-ajung în pat. Tavanul
se-nvîrtea în timp ce m-am cufundai în somn. Grappa!
Nu-mi venea să cred ce efect are! Nu m-am trezit decît a
doua zi la prînz.
Unc hi ul Rocco stătea pe marginea patului cînd am
deschis ochii.
- Cum te simţi? m-a întrebat.
Mi-am ferit ochii de lumină. îmi simţeam capul gata să
explodeze, iar gura parcă mi-era umplută cu vată.
- îngrozitor, am îngăimat.
Se întinse spre noptieră, de unde a luat un pahar gol
şi-o carafă plină cu un lichid roşu-maroniu în care pluteau
cuburi de gheaţă. A umplut paharul şi mi l-a întins.
- Bea. O să-ţi facă bine.
L-am dus la gură şi-un miros îngrozitor m-a izbit.
- Ce naiba-i asta?
- Bloody Mary şi Fernet Branca. Dă-1 pe gît.
L-am băut dintr-o înghiţitură şi-am simţit că-mi vine să
vomez.
- Are gust de rahat, am spus.
Imediat mi-a umplut paharul din nou.
- Şi ăsta, mi-a ordonat.
Am făcut automat ce mi-a spus şi dintr-o dată am putut
din nou respira, privirea mi s-a limpezit şi mi-a dispărut
durerea de cap.
- Isuse, am spus. Cine ţi-a dat r eţeta asta?
A rîs.
- E r eţeta anti-grappa a maică-mii.
- A făcut minuni. Ac u’ o să fac un duş şi-o să mă îmbrac.
La ce oră ai spus că e şedinţa aia?
- A fost deja. N-am reuşit nicicum să te trezesc.
- Şi ce naiba s-a întîmplat acolo?
- Totu-i în ordine. Mi-a zîmbit. Le-am spus că tu ai zis
c-o să te ocupi de afacere.
- O să mă ocup de ce afacere?
- Să obţii controlul asupra lui Millennium Films.
- D a ’ nu mă pricep la afacerile astea cu filme. Ce naiba
să fac cu compania asta?
- Păi să le-o transmiţi lor.
M-am gîndit cîteva clipe.
- Şi ce se-ntîmplă dacă mă hotărăsc s-o păstrez pentru
mine?
- Păi asta a vrut şi Jarvis să facă.
- Deci n-am de ales.
- Nici eu. Eu sînt patrone. Amîndoi am fi morţi.
5

^N^ i-a m băgat Chevroletul în garaj şi m-am oprit în faţa


gheretei paznicului. A ieşit de-acolo şi mi-a zîmbit.
- Bună dimineaţa, domnule Stevens.
- Bună dimineaţa, John.
- M i s s Latimer vă aşteaptă la liftul din holul de lîngă
garaj.
- M u l ţ u m e s c , John, i-am spus şi m-am îndreptat spre
hol. Am deschis uşa. Era singură în încăperea mică. Şi-a
stins ţigara în cutia cu nisip de lîngă ea.
- C e s-a întîmplat? am întrebat-o. N-o mai văzusem
niciodată fumînd în timpul zilei.
- Nu mi-ai zis că japiţa aia vine şi ea la şedinţă, mi-a
răspuns furioasă.
- Ti-am
>
zis c-or să fie toti> aici. Si
»
ea e unul din
acţionarii principali. N-o puteam lăsa pe dinafară.
- N-am încredere-n ea.
- Eşti geloasă, asta e. Las-o baltă, e vorba d oa r de
afaceri. D upă ziua de azi n-o s-o mai vezi niciodată.
- Poate că eu nu. Dar tu?
- Nu fi proastă. Nici eu.
- S î n t geloasă, a recunoscut. E într-adevăr deosebită.
- în stilul zilei de ieri, am rîs.
- Chiar crezi asta?
- T u eşti stilul de azi, i-am spus, sărulînd-o. Eşti iubita
mea.
- Iartă-mă, m-am înfuriat.
M-am îndreptat spre lift.
- S-au strîns cu toţii? am întrebat-o.
- Da, toţi. Şi-au venit devreme! Shepherd cu avocatul
lui, Gitlin, McManus de la Bank of America; Peachtree şi
asistentul lui, Shifrin; japila şi bancherul ei din Canada;
echipa de la D.B.&L.; Siddely; avocatul care reprezintă
Millennium; Jim Handley de la firma noastră şi contabilul
nostru, Dave Blitz. Eu m-am gîndit să fiu pe post de notar*
şi secretară.
I-am zîmbit în timp ce urcam cu liftul.
- Şmechero! Puteam să-mi închipui c-o să găseşti tu o
cale să intri în camera aia.
- Do ar nu-s nebună să te las singur în aceeaşi încăpere
cu femeia aia.

Puteam să le văd curiozitatea înscrisă pe feţe, cînd am


intrat în sala de consiliu. M-am aşezat în capul mesei, Kim
s-a aşezai în stînga mea, cu magnetofonul şi maşina de
stenografiat în faţă.

* în sistemul american, notarii (orice persoană care depune jurămînt de


funcţionar public) sînt autorizaţi doar să certifice documente şi să autentifice
declaraţii şi jurăminte. "Notar” - din limba latină "Notarius" = stenograf
(n.tr.).
- Bună dimineaţa, doamnă Jarvis şi domnilor. Mai întîi,
doresc să vă mulţumesc că aţi acceptat să participaţi la
această şedinţă, convocată într-un termen atît de scurt.
După cum ştiţi, în ultimele luni am studiat operaţiunile şi
p ro b le m el e a ces tei comp an ii ş i ' c r e d că ac um a sosit
momentul adevărului. Millennium este îndatorată pînă-n
gît şi veniturile sale nu-i permit să-şi susţină activitatea în
continuare mai mult de două şăptămîni. în aceste condiţii,
nici măcar Capitolul unsprezece nu ne p o a te fi de vreun
folos. N-avem bunuri imobile sau alte valori pe care să ne
putem sprijini pînă ne revenim. Ne pîndeşte un plan public
de r eo r ga n iz a re sau o licitaţie publică, şi nici una din
chestiile astea nu ne-ar face nici un bine. Trebuie să ne
gîndim cum să ne protejăm faţă de aşa ceva, pentru că,
altfel, totul e pierdut.
Au tăcut cu toţii cîteva clipe, apoi judecătorul Gitlin
vorbi, cu o voce calmă, intrînd direct în subiect.
- Dacă această companie se prăbuşeşte, nu sînt cu
adevărat decît doi în pierdere: Domnul Shepherd şi doamna
Jarvis. Fiecare are patru sute de milioane băgate în ea.
- E adevărat, am spus. Dar Sh e ph e rd îmi datorează
optzeci şi cinci de milioane, şi nu văd cum poate să mi le
plătească, aşa că şi eu pierd.
- I-ai spus c-o să-l sprijini, spuse judecătorul. Ştiai c-o
să trebuiască să scoţi patru sute de milioane.
- Asta nu-i scris nicăieri. Şi voi nu mi-aţi spus niciodată
că aţi ajuns în budă.
- O să te strîngem de gît la judecată, spuse bătrînul.
- A m o chitanţă pe ntru optzeci şi cinci de milioane
semnată de Shepherd. Am un cap de acuzare mai puternic
decît al vostru.
- N u eşti decît un escroc, mi-a spus judecătorul, uşor
amuzat.
- C ’est Ia vie, i-am răspuns. Lucrurile se schimbă în
viaţă.
D o m n u l Ki nnard, b a n c h e r u l canadian al Almei, a
intervenit.
- Şi noi ce amestec avem în toate astea?
- Ha bar n-am. împrumutul a fost acordat de banca dvs.
r e g r e ta t u lu i do m n Jarvis. Am înţeles că acţiunile au
constituit garanţia.
- Da r spuneţi acum că această companie nu valorează
nimic! mi-a spus.
- Tot ce vă pot oferi sînt condoleanţele mele.
- Jed, eşti un porc, a izbucnit Alma. Credeam că ai să
mă ajuţi. A început să plîngă.
- în orice chestiune personală, sigur că te ajut. Dar aici
e vorba de afaceri, Alma, nu de treburi personale.
N-aveam cum să n-o admir. Dădea o reprezentaţie de
zile mari. O femeie păcălită - şi nu un conspirator, încă din
start. Mă-ntrebam dacă nu folosise aceleaşi tactici şi ca să
smulgă controlul asupra averii lui Jarvis de la cei doi fii ai
acestuia.
- Stai niţel, spuse Shepherd. Se uită pătrunzător la mine.
Nu ne-ai convocat la această şedinţă doar ca să ne spui c-am
intrat la apă. Toţi ştiam asta. Altceva e-n capul tău.
I-am zîmbit.
- Ai ghicit, Brad.
- Vrei să preiei compania, a spus.
- Nu, Brad. Vreau s-o cumpăr.
- Eşti mai nebun decît mine.
- Poate c-o să am noroc. Vă ofer cincizeci la sută din
valoarea acţiunilor pe care le deţineţi.
- N u ţine. î n ţ e l e g e r e a mea cu Jarvis a fost să-mi
plătească sută la sută.
- Jarvis e mort. Poate doamna Jarvis să fie interesată.
Alma s-a uitat la mine, apoi la bancherul ei.
- Ce părere aveţi, domnule Kinnard?
- Cincizeci la sută e mai bine decît nimic, i-a răspuns
acesta.
Alma a dat din cap.
- S-a făcut, Jed.
- Ai auzit-o, i-am spus lui Bradley.
L-a întrebat pe judecătorul Gitlin:
- Tu ce părere ai?
Judecătorul zîmbi strîmb.
- E ceva putred în afacerea asta, dar am nimerit într-un
banc de piranhas. Ia banii şi şterge-o.
M-am ridicat de la masă.
- Vă mulţumesc, domnilor. Acum i-aş ruga pe avocaţi
să redacteze c on tr a c t e le cît se poa te de rep ed e. Banii
dumneavoastră sînt deja într-un cont tranzitoriu.
Bradley mă privi, cu faţa roşie de furie.
- Ne-ai tras-o!
Am tăcut.
- Credeam că vroiai să ne ajuţi, a spus.
- Am vrut. Da r atunci nu ştiam că eşti deja un cadavru
plutind pe apă. Jarvis şi-a băgat harponul în tine pînă-n gît.
Dacă n-aş fi fost eu, n-ai fi primit absolut nimic. Ac u ’ te
poţi întoarce la afacerile tale şi să ţi le pui în ordine.
în tăcere, Bradley a ieşit din sală însoţit de judecătorul
Gitlin.
M-am întors la masă.
- A l m a , tu şi domnul Kinnard ar trebui să vă puneţi
hîrtiile în ordine.
Alma a dat din cap.
- O să ne ocupăm de asta.
- Mulţumesc, i-am spus. I-am urmărit cum ies din sală.
Peachtree şi asistentul său mă priveau cu ochii holbaţi.
- Daniel, i-am spus, eşti în c on tin ua re preşedintele
companiei. Am încredere în cunoştinţele şi-n capacităţile
tale, deşi eşti o jigodie. O să transfer o sută de milioane în
contul curent al companiei, şi aştept să organizezi totul,
astfel ca producţia să se deruleze fără incidente. L-am
numit pe Jim Handley ca vicepreşedinte executiv şi şef al
c o m p a r ti m e n t u lu i financiar al companiei. Vă cer
amîndurora să luaţi la bani mărunţi toată compania ca s-o
curăţaţi; şi să nu vă menajaţi unul pe celălalt.
Peachtree m-a privit.
- îţi mulţumesc, Jed. Dar, după cum ştii, eu încă n-am
un contract semnat.
- în regulă, o să ai unul mîine dimineaţă, i-am spus.
L-am privit în ochi. Cîţi bani vrei?
A dat din umeri.
- încă nu m-am gîndit.
- Păi gî ndeşte-te. O să discutăm în linişte şi-o să
ajungem la o înţelegere.
- Am nevoie de zece milioane pînă mîine. Am ocazia să
preiau difuzarea filmului Star Island. Toate studiourile din
oraş se bat pentru el, dar producătorul e un fost iubit de-al
meu. Ştie c-o să-i oferim condiţii corecte.
- Asta-i treaba ta. Ocupă-te de asta.
- Şi Jim Handley?
- Jim o să se-ocupe de finanţe - o să lucraţi împreună.
- Mi se pare corect, a spus, ridicîndu-se de pe scaun.
Am treabă, tre’ să mă-ntore Ia studio.
Ne-am strîns mîinile.
- O zi bună, i-am urat.
- Şi ţie, mi-a răspuns, rîzînd, după care a plecat şi el
împreună cu prietenul său.
M-am lăsat pe spate în fotoliu şi mi-am aprins o ţigară.
- Isuse, am spus. Mă simţeam de parcă ieşisem dintr-un
storcător. Cît despre banii de la unchiul Rocco, încă-i mai
aşteptam.
Jim Handley se aplecă spre mine.
- Şi-acum ce facem?
- împr umu tăm . M-am întors spre Ron Schraft, care
conducea delegaţia de trei de la D.B.&L. Putem să plasăm
pe piaţă un miliard de dolari în bonuri?
Ron era tînăr, dar foarte priceput şi-n plus, cunoştea
toate dedesubturile. Mi-a răspuns la obiect.
- Nici gînd. Mike spune că cifrele nu-s satisfăcătoare.
- A v e m valori mari. N um ai ter enurile valorează cel
puţin pa tru sute de milioane şi ne aduc patruzeci de
milioane pe an. Un singur film de succes şi-notăm în bani.
- Millennium a pierdut în ultimii doi ani peste două
sute de milioane, a spus Ron. N-a avut nici un film de
succes. Şi-n afară de asta, Mike n-are nici un fel de
încredere în industria filmului.
- Cred că greşeşte.
- Dar Mike te place şi vrea să facă afaceri cu tine. Dacă
uneşti Millennium cu G en er al Avionics, crede că poate să
vîndă bonuri de cinci miliarde.
M-am uitat fix la el.
- A s t a - i o porcărie. G en er al Avionics n-are nevoie de
nici un ban, şi n-am de gînd s-o atîrn în proţap pentru
Millennium.
Ron era calm.
- E doar o idee. Mike vroia să te ajute.
M-am ridicat şi i-am întins mîna.
- Mulţumeşte-i, i-am spus. Dar nu de genul ăsta de ajutor
am nevoie. Ne-am strîns politicos mîinile şi au plecat.
- Scîrbele, spuse Handley.
- Nu-nseamnă nimic. Pentru Mike, e doar o afacere.
Sherman Siddely s-a întors către mine.
- A m vorbit cu McManus - Bank of America n-are de
gînd să ne ajute.
Am început să rîd.
- A i văzut vreodată vreo bancă să-ţi împrumute bani
atunci cînd chiar ai nevoie de ei?
McManus a intervenit.
- A i dreptate. Dar Banca mea are deja patruzeci de
milioane în credite negative, băgate în filme care-au murit.
- Las-o baltă, Mac. Banca ta a p ier dut în dec urs ul
anilor sute de milioane în credite negative date pentru
industria filmului. Patruzeci e o picătură în ocean. Şi-apoi,
singurul motiv p e n t r u care aţi a c o rd a t credite lui
Millennium este că aţi crezut că Shepherd îşi va transfera
la voi conturile sale petroliere.
McMan us a rînjit.
- Isteţule.
- Fii băiat de trea bă şi hai să-mpărţim pe din două
creanţele de la filmul Star Island. Cinci milioane nu-i aşa
mult!
- Şi ce-mi dai pentru asta?
- Noi tranzacţii de la General Avionics.
- Vorbeşti serios?
- Eu îmi ţin cuvîntul. Şi-n afară de asta, îţi garantez
primii bani pe care-i cîştigă filmul, dacă-i cîştigă.
McManus se întoarse spre Siddely.
- Tu ce părere ai?
Siddely a dat din cap.
- P e a c h t r e e ştie ce face. Eu aş paria pe el. Dacă
Shepherd ar fi avut mai mulţi ca fătălăul ăsta, n-ar fi ajuns
în rahat.
McManus îmi spuse:
- O să mă consult cu cei de la birou, dar cred că s-a
aranjat.
- Mulţumesc. Oricît de puţin ar fi, tot ne-ajută.
Siddely mi se adresă.
- Jarvis ştia ce face. A pus să fie verificat Peachtree şi
pe faţă şi pe dos.
- Păcat că n-a pus să-i fie verificată şi maşina.
- J a r v i s s-a încurcat cu cine nu trebuia. Tipa avea un
prieten, un gangster din Las Vegas. Mă privi. Nu ştiam c-o
cunoşti pe doamna Jarvis.
- A fost căsătorită cu un văr de-al meu acu’ mulţi ani.
- Am încercat să iau legătura cu ea, dar nici n-a vrut să
vorbească cu mine.
- H abar n-ara de chestiile astea. Nu mai ştiam nimic de
ea pînă cînd a luat legătura cu mine, pentru treaba asta.
- Asta chiar că-i un noroc.
- Da, nu-i rău.
- Ştii, Jarvis îmi oferise postul de vicepreşedinte şi
consilier pentru Millennium.
L-am privit în ochi.
- Dacă te mai interesează, postul e-al tău.
A ezitat, apoi mi-a întins mîna.
- O să facem echipă bună, mi-a spus.
I-am zîmbit.
- Sînt sigur de asta.
în. cele din urmă, întrunirea s-a terminat şi m-am dus la
mine în birou. M-am îndreptat spre barul mic, din colţul
camerei şi mi-am turnat un scotch cu gheaţă.
Kim mă urmărea.
- Cum te simţi?
- Dăr îm at. Am golit j u m ă ta t e de pa har dintr-o
înghiţitură. Caută-1 pe unchiul Rocco pentru mine.
- De ce-1 cauţi?
- Păi mi-a promis cinci sute de milioane şi n-am văzut
încă nici un penny din ei.
6

^ ^ ă aştepta în birou cînd m-am întors de la masă. S-a


ridicat şi mi-a zîmbit, întinzîndu-mi o carte de vizită.
M-am uitat pe ea. Era o carte de vizită de tip european,
mult mai mare decîl una americană.

L eo na rdo da Vinci
Director Tranzacţii Financiare
Super-Sattel EuroSky Broadcast Corporation
Canale 21 Lichtenstein

Eram nedumerit.
- Scuzele mele, domnule Stevens, mi-a spus. N-am vrut
să vă aştept chiar în biroul dumneavoastră, dar unchiul
d u m n e a v o a s tr ă a asigurat-o pe secre tar ă că nu vă
deranjează.
M-am d,us în tăcere la birou şi l-am sunat pe unchiul
Rocco pe telefonul direct.
- Felicitări, mi-a spus. Am auzit c-ai încheiat afacerea.
- Mi-ai pus spioni la birou sau ce? am izbucnit. Afli de
afacere înainte s-ajung înapoi de la masă şi, colac peste
pupăză, îţi trimiţi emisarii la mine în birou neanunţaţi.
Cre deam că ne-am înţeles că voi avea libertatea să conduc
cum vreau studioul.
- Sîntem în familie. Şi-n familie nu se pun astfel de
probleme. în afară de asta, L eo na rdo a venit doar ca să ne
reglăm conturile.
- în regulă, d a ’ cum? l-am întrebat.
- N u - ţ i fă griji degeaba. Lasă-1 pe L e o n a r d o să
se-ocupe de asta şi-ai să vezi. Telefonul s-a închis şi am pus
receptorul jos.
Da Vinci era un tip înalt, cam de şase picioare 3 inci*, cu
umeri atletici, ochi albaştri, părul negru şi-o barbă îngrijită.
Purta un costum negru de mătase de croială italienească,
cămaşă albă şi cravată neagră. Şi-a ridicat mîna.
- Dacă te-ai gîndit cumva să mă-ntrebi, îmi spuse,
rîzînd, află că n-am nici pic de talent ca artist.
Am rîs î mpreună cu el.
- Şi-atunci de unde-ţi vine numele ăsta?
- M- am gîndit că-i mai i n te r e s a n t decît L e on ard
Davidson. Şi numele ăsta de Da Vinci pare să producă un
efect deosebit asupra tuturor.
- A avut efect şi-asupra mea!
A scos un plic din buzunarul interior al hainei şi mi l-a
dat. L-am deschis şi mi-am a ru n ca t privirea pe sumele
e n u m e r a t e acolo. Era u puse to ate sumele avansate lui
Shepherd, precum şi toate noile angajamente pe care mi le
luasem pentru Millennium. Totalul se ridica la cinci sute
nouăzeci şi cinci de milioane.
*
6 picioare şi 3 inci = aproximativ 1,90 m. (n.tr.).
S-a uitat la mine întrebător.
- Cifrele sînt corecte?
- Da. D a ’ nu-nţeleg de unde le ai?
- Asta-i o parte din meseria noastră. Şi-acum, dacă eşti
de acord cu cifrele, o să ne-apucăm să lichidăm debitele.
- B i n e . O să-l chem a tu n c i pe Jim Handley,
v i c e pr eş e di nt e le cu fin an ţel e, să vină şi el. Poate să
ne-ajute să transferăm banii în conturile care trebuie.
- Excelent.
- Apropo, cecurile pe care-o să mi le dai sînt emise de
bănci americane sau străine?
- Cecurile sînt d e m o d a t e , mi-a răspuns. O să vă
transferăm banii direct în conturile indicate de voi.
Handley intră în birou tocmai cînd Da Vinci îşi pusese
un fel de servietă diplomat, mai groasă, pe biroul meu, gata
s-o deschidă. Era un calculator pe care Da Vinci îl conectă
la o an te n ă -d is c de satelit cu diam etr ul de 10 inci*,
amîndouă funcţionînd cu pa tru baterii de şase volţi. A
apăsat pe un buton şi ecranul s-a luminat, dar a rămas alb
pînă cînd Da Vinci a schimbat direcţia antenei. Atunci pe
ecran a apărut, cu litere albastre,“EuroSky Canale 21”
S-a întors spre mine.
- Gata de treabă.
Le-am făcut cunoştinţă celor doi. Handley era curios să
ştie ce se-ntîmplă, dar suficient de deştept ca să nu pună
întrebări. I-am spus în cîteva cuvinte despre ce-i vorba.
S-a întors spre Da Vinci.
- Asta nu-i ilegal?
Da Vinci a clătinat din cap.
- N u , dacă an un ţi banca dinainte că vei efec tua
d e p u n e r i în felul acesta. La urma urmei, băncile aşa
lucrează între ele, tot timpul.

10 inci = 25,4 cm.


- Ce legătură este între domnul Di Stefano şi EuroSky?
Şi de ce vrea EuroSky să ia Millennium?
- D i n cîte ştiu, mi-a răspuns Da Vinci, d o m n ul Di
Stefano este unul din acţionarii de la EuroSky, care este o
companie nou creată, special pentru piaţa eu ro p e a nă a
programelor internaţionale de televiziune.
EuroSky a lansat deja patru sateliţi deasupra Europei
de Vest şi a celei de Est şi e în c om pe tiţ ie directă cu
societăţile britanice ale lui Murd oc h şi Tham es pen tru
piaţa e u r o p e a n ă . Iar Millennium este una din ultimele
companii care are mai mult de o mie cinci sute de filme
artistice plus multe alte filme d o c u m e n t a r e , ce p o t fi
difuzate.
- Sînt bani curaţi? a întrebat Handley.
- D a , a răspuns Da Vinci. Banii provin de la Lloyd’s
Bank din L on d r a şi Crădit Suisse din Geneva. A tăcut
cîteva clipe. Ca să pot să transfer banii în contul vostru,
v-aş ruga să-mi indicaţi num ăru l vostru de con t de la
fiecare bancă unde vreţi s-ajungă banii.
M-am uitat la Jim.
- E-n regulă, dă-i numerele.
Jim era încă nervos.
- Da c ă vă dăm n u m e r e le c o n tu r i lo r no astre , nu se
poate să operaţi şi retrageri de fonduri din ele, fără ca noi
să ştim?
Da Vinci zîmbi.
- Nu, dacă notificaţi băncii că această metodă nu poate
fi folosită decît pentru depuneri.
- E-n regulă, am spus. Hai să-i dăm d r u m u ’
Toată treaba a durat cincisprezece minute, după care
Da Vinci a spus:
- Gata, acum aveţi toţi banii.
Jim l-a privit.
- Cum pot să ştiu? N-am nimic la mînă!
- Ia legătura cu băncile şi-or să-ţi confirme ele, rîse Da
Vinci.
- Bine. Jim s-a dus la biroul meu şi-a ridicat receptorul.
I-au tre bu it alte do uă zec i de minute ca să verifice
depunerile. Era din ce în ce mai impresionat, cînd fiecare
bancă, pe rînd, i-a confirmat că banii erau deja depuşi în
conturile noastre.
Jim mi s-a adresat.
- Primele optzeci şi cinci de milioane pe care le-ai
avansat lui Shepherd sînt banii tăi şi-am dat instrucţiuni
băncii să-i plaseze într-un cont de rezervă.
- Bine.
- Acum t r e ’ să facem celelalte plăţi, aşa cum am
convenit la reuniune.
I-am dat lui Jim lista de plăţi.
- Plăţile către doamna Jarvis şi domnul Shepherd se vor
face cînd sînt gata toate hîrtiile. Aşa cum am convenit cu
Peachtree, o sută de milioane le transferăm în contul curent,
pentru producţie; banii pentru achiziţionarea drepturilor de
difuzare a filmului Star Island îi depunem separat.
- în regulă, am înţeles, mi-a spus Jim. Acum mă duc la
mine în birou să-ncep să organizez toată treaba.
Jim a ieşit şi eu l-am privit pe Da Vinci cum îşi punea la
loc calculatorul şi antena în geanta diplomat. După ce-a
închis-o, a pus-o jos şi m-a întrebat.
- Ai de gînd să rămîi în continuare la studio?
- Nu cred. Nu mă pricep la afacerile astea cu filme şi
spectacole. E o altă lume.
- Nu mai e vorba de afaceri cu filme. Acum sînt afaceri
în comunicaţii. E o cu totul altă lume.
>

L-am privit.
- G e n e r a l Avionics este o lume suficient de mare
pentru mine. Nu-s lacom.
Da Vinci a ridicat din umeri.
- Decizia-ţi aparţine. S-a uitat la ceas. E tîrziu, aproape
de cinci. Dacă n-ai altceva de făcut diseară, nu vrei să luăm
masa împreună?
- N-am nimic altceva.
- Bine. Atunc i hai să ne-ntîlnim la T h e Palms, pe
Bulevardul Santa Monica, la ora opt.
- S-a făcut. Vin c-o fată.
- Şi eu, a zîmbit Da Vinci.
Am aşteptat pînă a ieşit din birou şi l-am sunat din nou
pe unchiul Rocco.
- S-a terminat, i-am spus. Şi-acu’ ce facem?
- Eu te rog să te mai gîndeşti la pr o pu n ere a mea. Avem
o corporaţie foarte mare, de investiţii, şi te-ai descurca
foarte bine acolo.
- Tot asta a investit şi-n EuroSky?
- Bi neînţe les. E ur o Sk y e a no as tră în întregime.
Şi-avem pe cîţiva din cei mai buni oameni din industria
filmului şi televiziune ca s-o conducă.
- Cît v-a costat?
- N u chiar aşa de mult. Cam unsprezece miliarde dar
mai mult de cincizeci la sută îi recuperăm în primii cinci ani
- închiriem spaţii pe sateliţii noştri din E u r o p a pentru
companiile de t e le fo a n e şi pe nt ru alte sisteme de
comunicaţii. în felul ăsta, ar trebui s-avem cam un miliard
pe an venituri.
Am început să rîd.
- Nu-nţeleg la ce-ai nevoie de mine. Te descurci foarte
bine şi singur.

La ora o p t seara era o îng răm ăde ală n e b u n ă la barul


restaurantului The Palms. M-am felicitat c-am rugat-o pe
Kim să ne rezerve o masă. L-am văzut pe Da Vinci la bar,
c-un pahar în faţă. Părea îngrijorat.
- A i vorbit cu domnul Di Stefano în ultima oră? m-a
întrebat.
- N u , am vorbit cu el mai d evrem e, după ce ne-am
terminat treburile. Da r de-atuncea, nu.
- S î n t puţin îngrijorat. Am încercat să-i telefonez de
cîteva ori şi nu răspunde nimeni la el.
- Asta-i ciudat. întoldeauna-i cineva acolo.
- Nu mi-a răspuns nimeni.
- Lasă-mă pe mine să-ncerc, i-am spus. Chiar atunci,
s e m na l iz a to r ul de la p a ge rul meu ţîrîi. M-am uitat pe
ecranul minuscul şi-am văzut un număr necunoscut.
M-am întors spre Kim.
- Rămîi aici la bar să bei ceva cu domnul Da Vinci, cît
mă duc să sun la numărul ăsta. O să-ncerc să-l găsesc şi pe
unchiul Rocco, cu aceeaşi ocazie. Nu durează mult. O să
’ >

folosesc telefonul din maşină.


Am avut noroc. Chestia mişto cînd ai un Corniche* este
că portarul ţi-o parchează chiar în dreptul intrării. I-am dat
portarului cinci dolari în timp ce descuiam portiera. Am
intrat în maşină şi-am ridicat receptorul. Am sunat mai întîi
acasă la unchiul Rocco. Telefonul a sunat de sase ori, dar
n-a răspuns nimeni. Am sunat apoi la celălalt număr. Spre
surprinderea mea, mi-a răspuns chiar unchi-meu.
- De ce-a durat aşa mult? m-a întrebat, supărat.
- Ce se-ntîmplă? Unde naiba eşti?
- Sînt în sa lonul de a ş te p t a r e de clasa-ntîi al Air
France-ului, la J.F.K.**
- Şi ce naiba faci acolo?

* Rolls Royce Corniche (n.tr.).


** J.F.K. = John Fitzgerald Kennedy - numele aeroportului internaţional din
New York (n.tr.).
- Am aflat că s-a lansat un contract* pe nt ru mine.
- Ştii cine l-a făcut?
- A m o bănuială. Da r treaba asta trebuie s-o lămuresc
în Europa. Pînă atunci, trebuie să mă dau la fund. Aşa c-am
închiriat un yacht în sudul Franţei. O să stau pe vas pînă
lămuresc totul.
- Şi eu cum pot să iau legătura cu tine?
- O să-ţi dau de ştire unde mă aflu. Să fii pregătit să vii
să mă-ntîlneşti de-ndată ce-ţi dau telefon.
- Ai zis că te-ai retras din afaceri.
- M-am retras, dar din păcate mai sînt nişte cretini care
nu-s de acord cu asta. De-asta vreau să-i convingi tu.
Am mormăit în receptor.
- în regulă, unchiule. Aştept să mă suni. Şi pîn-atunci,
ai grijă de tine.
- O să am.
Mi-a închis telefonul în nas şi am pus rece ptorul în
furcă, după care m-am întors în restaurant.
Da Vinci se uită la mine.
- Ai încercat să iei legătura cu Di Stefano?
- Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat din umeri.
Hai să mîncăm. Probabil c-o să dăm de el abia mîine
dimineaţă.
- Unde crezi c-ar putea fi?
Am început s-aud un clopoţel de alarmă sunîndu-mi în
cap.
- D o m n u l u i Di Stefano îi place opera. S-o fi dus la
Metropolitan Opera, în M anhattan şi probabil a dat liber şi
personalului pe ntru cîteva ore pînă se-ntoarce.
Gigi, patronul restaurantului, ne-a condus la o masă.
Ne-am aşezat şi-am comandat ceva de băut.
*
Contract cu ucigaşi plătiţi, pentru a omorî pe cineva (n.tr.).
- înţelesesem că vii însoţit.
- O invitasem pe do amn a Jarvis, dar mi-a dat plasă,
mi-a răspuns. Nici pe ea n-am putut s-o prind la telefon.
7

( C h e s t i a grozavă la The Palms este c-aici poţi într-adevăr


să mănînci dacă ţi-e foame.
Ch e ln e ru l bu rto s care ne-a adus b ă utu ri le ne-a
anunţat:
- Avem ceva special în seara asta. Monştrii din Loch
Ness. Homari de aproa pe trei kilograme!
Kim a clătinat din cap, zîmbind.
- N-o să putem nicicum să mîncăm unul întreg.
- Dar ce-ar fi să-mpărţim amîndoi unul mai mititel, de
vreo două kilograme şi-apoi un muşchi New York în sînge,
cu cartofi prăjiţi franţuzeşti şi-o grămadă de ceapă?
Kim a intervenit repede.
- Luăm la-nceput şi una din salatele lui Gigi.
M-am întors spre Da Vinci.
- Şi tu, ce vrei să mănînci?
- O să iau un muşchi New York, nu prea în sînge, cu
puţin spanac şi-un cartof copt.
- Şi ca b ă u tu r ă , o sticlă de Ch ia n ti? ne întrebă
chelnerul.
- Merge, i-am răspuns.
Chelnerul a plecat, şi noi am sorbit din pahare.
- Cum ai întîlnit-o pe doamna Jarvis? l-am întrebat pe
Da Vinci.
- îi ţineam contul, la banca din Paris.
- Era deja căsătorită cu Jarvis?
- Nu. Cam pe cînd s-a căsătorit eu am început să lucrez
pentru EuroSky, şi ne-am pierdut din vedere.
- Cum de-ai ajuns la EuroSky?
Mi-a răspuns rîzînd.
- Aveau nevoie de-un specialist ban car care să se
priceapă şi la calculatoare. La vremea aceea nu erau prea
mulţi în Euro pa care să se priceapă la asta.
- D a ’ nu EuroSky i-a avansat lui Jarvis banii pentru
Millennium? l-am întrebat.
M-a privit cu o expresie candidă.
- Dacă-i aşa, habar n-am; eu am început să mă ocup de
proiectul ăsta doar de cîteva săptămîni.
Chelnerul tocmai ne adusese salatele cînd un grup a
tre c u t pe lîngă noi, în drum spre masa lor. Am
re c u n o s c u t- o pe Thyme, exotica cîntă rea ţă neagră pe
care-o văzusem la petrecerea lui Bradley. Unul din bărbaţii
din grup s-a oprit la masa noastră şi i-a spus lui Da Vinci.
- Nu m-aşteptam să te văd aici, în oraş, aşa curînd.
- Am avut de rezolvat o afacere, i-a răspuns Da Vinci.
Dar aveam de gînd să-ţi telefonez mîine dimineaţă la prima
oră.
Tipul era între două vîrste, bine îmbrăcat şi arătos. A
dat din cap.
- Mîine dimineaţă mă mai găseşti la hotel; după masă
mă-ntorc la Las Vegas.
- Ţ i n e m legă tura , i-a spus Da Vinci, şi grupul s-a
îndrepta t spre masa lor.
M-am gîndit că era ciudat că Da Vinci nu ne făcuse
cunoştinţă cu prietenul lui.
Kim spuse:
- Ne g re sa aia e Thym e. E pe primul loc în to puri
acuma. Şi-am auzit că prietenul ei este un gangster din Las
Vegas.
Da Vinci a zîmbil, continuînd să-şi mănînce salata.
La The Palms serviciul era eficient. Am fost serviţi
foarte repede şi pe la 9,30 terminasem. Cînd c helnerul a
adus nota„Da Vinci a vrut s-o ia, dar i-am spus:
- în nici un caz. Eşti în oraşul meu. Am plătit nota
şi-am ieşit din restaurant. Da Vinci l-a rugat pe portar să-i
cheme un taxi.
- Nu-i nevoie, i-am spus. Te duc eu. Unde stai?
- La Beverly Rodeo Hotel.
- Hai, intră, i-am spus în timp ce portarul deschidea
portiera pentru Kim.
L-am lăsat pe Da Vinci la hotelul lui. Cînd a ieşit din
maşină, haina i s-a deschis larg.
- Luăm legătura mîine, mi-a spus Da Vinci.
- E-n regulă, i-am răspuns, urmărindu-1 cu privirea pînă
a intrat în hotel. Apoi am pornit maşina şi-am intrat în
trafic.
M-am uitat la Kim.
- Are un pistol înlr-un toc la subţioară.
- De unde ştii?
- L - a m văzut cînd a ieşit din maşină. Nu mai înţeleg
nimica. De ce-ar avea nevoie un specialist în bănci şi
calculatoare de un pistol? Mi-am scuturat capul. Totu-i o
aiureală.
- Eşti obosit. Hai înapoi la hotel să te odihneşti. Poate
vrei să faci o baie de aburi. A fost o zi dură.
Am dat din cap. încă nu-i spusesem despre plecarea
unchiului Rocco.
- Tre’ să vorbesc mai întîi cu Alma. Sun-o, te rog, la
hotel şi spune-i că trec pe la ea ca să-i vorbesc.
Kim a luat telefonul de maşină şi-a format numărul
h o tel ulu i Almei. Cînd a ceru t să vorbească cu ea,
r ec e p ţio n e ru l i-a spus ceva la telefon. Kim puse la loc
receptorul şi mă privi.
- Nu mai e la hotel, a eliberat camera.
- în regulă. Cred că nu mai am nimic de făcut. Hai acasă.

Era aproape unsprezece şi jumătate noa pte a şi stăteam


amîndoi în cada plină cu apă fierbinte.
Kim mă privi.
- Am luat o h ot ăr îr e , Jed . Am de gînd să-mi dau
demisia.
- De ce naiba? D o a r e o slujbă grozavă!
- N-am nevoie de-o slujbă, mi-a răspuns, furioasă. Am
nevoie de o relaţie normală cu un bărbat. Credeam că o
avem, dar de fapt tot ce-i între noi e din cînd în cînd cîte un
regulat.
- Am o grămadă pe cap acuma.
- A i avut şi mai multe pe cap atunci cînd ai demarat
compania, dar totuşi aveai timp şi pentru noi.
- O să mai avem, dar acum am nevoie de puţin timp ca
să rezolv toate astea.
- Ştiu şi eu? Peste un an o să împlinesc treizeci şi mama
mi-a spus mereu că dacă nu te măriţi pînă la treizeci de ani,
înseamnă că eşti fată bătrînă.
- Of, Doamne! Eşti încă un copil.
- Nici tu nu mai eşti aşa de tînăr. Cred c-ar fi cazul să
hotărîm ce-o să facem.
- D a ’ eu ştiu ce-o să facem. O să ne căsătorim, ca toată
lumea.
- Vorbeşti serios?
j

- Bineînţeles. Numai nu mă grăbi.


A ieşit din cadă.
- U n ’te duci? am întrebat-o.
- Să-mi rad păsărică. Vreau să mă simt din nou tînără.
Am ieşit şi eu din baie şi mi-am pus halatul de prosop.
- Hai în pat, să exersăm niţel.
- Nu vrei să-mi rad păsărică? m-a întrebat.
- Nu mă deranjează.
- Atunci rade-ţi tu barba, c-o să mă zgîrii pe-acolo.
- Las-o baltă! Hai odată-n pat!
Telefonul a început să sune. A ridicat receptorul, a
ascultat şi-apoi s-a întors spre mine, c-o privire dezgustată.
- în faţa hotelului e o limuzină, mi-a spus. Nepoata ta
Angela aşteaptă să vină-ncoa.
Kim şi-a tras repede pe ea un trening în timp ce eu îmi
puneam o pereche de jeanşi şi-un tricou.
S-a auzit soneria şi m-am dus să deschid. Angela stătea
în faţa uşii; un recepţioner îi adusese valiza.
- Unchiule Jed, mi-a spus, cu o voce slabă.
- Da, puiule.
- Mama mi-a spus să stau cu tine cîteva zile. S-a uitat
î n tre băt oa re la mine. Se po ate ? Era evident că nu ştia
dacă-i binevenită.
- Intră, scumpo, i-am răspuns, luînd-o de mînă. Unde-i
mama ta?
- A trebuit să plece într-o călătorie de afaceri.
- Unde?
- Cred că se duce în Franţa. S-a întors şi-a văzut-o pe
Kim. E soţia ta?
I-am zîmbit.
- E logodnica mea. O să ne căsătorim în curînd.
Angela era deşteaptă.
- E o doamnă foarte drăguţă, a spus.
Le-am făcut cunoştinţă. Kim i-a zîmbit Angelei.
- Ai mîncat ceva? a întrebat-o.
- Nu prea.
- Hai să mîncăm ceva, a spus Kim şi s-au dus amîndouă
în bucătărie.

L-am s un a t pe P e a c h t r e e în timp ce Kim o ducea pe


Angela în camera de oaspeţi. Era aproape miezul nopţii şi
mi-am cerut scuze că-i telefonez aşa de tîrziu.
- A m nevoie de cîteva informaţii, i-am spus. Mi-aduc
aminte că tu ai adus-o pe Thyme la petrecerea lui Brad.
- Aşa-i.
- Am auzit de undeva că prietenul ei este un gangster
de-al Mafiei din Las Vegas.
- A ş a - i , mi-a spus Daniel, deşi termenul de “pr ie te n ”
nu-i corect, e mai curînd p r o te c to r u l ei. Num ele lui e
Jimmy Pellegi şi a fost reprezentantul lui Sam Giancanna
în Las Vegas.
- Mai e amestecat în afacerile cazinourilor?
- Nu prea cred. Do ar comisia aia federală pentru jocuri
de noroc a scos cu totul Mafia din acest gen de afaceri.
- Şi-atunci ce crezi că face în Las Vegas?
- A m auzit că se ocupă de droguri şi prostituţie. E un
dur, a mai spus Daniel. I se spune Jimmy Ochi Albaştri
pentru că are ochii de un albastru ca oţelul.
- Şi ce legătură are cu Thyme?
Daniel a început să rîdă.
- Păi calcă pe urmele lui Giancanna. Doar ştii că Sam
G i a nc an na a avut mult timp o cînt ăreaţă sub aripa lui
protectoare.
- Ştii ceva despre un om numit Leonardo Da Vinci?
- Artistul?
- N u , un bancher e ur op ea n, dar ştiu că-1 cunoaşte pe
Jimmy Pellegi.
- Nu ştiu nimic de asta.
I-am mu lţumit lui D a n i e l şi-am pus jos r ec ep tor ul .
Pentru prima dată am simţit că mă supără faptul că nu pot
lua legătura cu unchiul Rocco. Se pregătea ceva ciudat.
Acuma ştiam că Jimmy Ochi Albaştri e băgat în afacerile cu
droguri. Şi mi-am amintit că şi Alma fusese băgată în ele. Şi
mai ştiam că Leonardo Da Vinci e în legătură cu amîndoi.
Se pregătea ceva, dar nu-mi dădeam seama ce anume.
Kim a intrat în living-room.
- Angela s-a culcat.
- Bine, cred crar trebui să facem şi noi acelaşi lucru. A
fost o zi lungă.
Kim mă privi.
- De ce crezi c-a plecat Alma în Franţa aşa de grăbită?
- Ha ba r n-am. Dar am senzaţia că asta e-n legătură cu
unchiul Rocco. Şi el a plecat în Franţa în seara asta. S-ar
putea să aibă necazuri mari.
8

I ^ i m şi cu mine ne beam cafeaua de dimineaţă. Kim îmi


spuse.
- Tre’ să găsim pe cineva să se ocupe de Angela cît
sîntem plecaţi la birou. N-o putem lăsa singură.
- Nu m-am gîndit la asta. Ştii pe cineva?
- Soră-mea are trei Copii. Tre’ să ştie ea pe cineva.
- Ia legătura cu ea, atunci. Avem nevoie de cineva chiar
acum.
Telefonul a sunat. A răspuns Kim.
- E Da Vinci, mi-a spus şi mi-a dat receptorul.
- Bună dimineaţa, am spus.
- Bună dimineaţa, mi-a răspuns. Ai auzit ceva de Alma?
- Nici un cuvinţel.
- Eu am auzit că şi-a lăsat copilul cu tine.
- Asta a fost o surpriză totală. Fetiţa a apărut aici după
ce ne-am întors de la restaurant.
- Ştie ceva, unde-a plecat maică-sa?
- Nu, mi-a spus doar că maică-sa i-a zis să stea cu mine
vreo două zile.
Da Vinci părea plictisit.
- A m două valize de-ale Almei, pe care trebuia să i le
dau. Acum nu ştiu ce să fac cu ele.
- Ce-i în ele?
- N u ' ş t i u , sînt ale Almei. Nu mi-a spus ce-i în ele. A
ezitat cîteva momente. Te deranjează dacă ţi le aduc, să i le
dai tu cînd se-ntoarce?
- N u văd de ce m-ar deranja. Tot trebuie să-i dau şi
copilul înapoi!
- O să ţi le las la hotel, atunci. Eu trebuie să mă-ntorc
în Lichtenstein azi.
- în regulă. Am pus jos receptorul şi i-am spus lui Kim.
- Da Vinci are două valize pentru Alma. I-am spus că i
le poate lăsa aici.
Kim a ridicat receptorul, a sunat-o pe soră-sa şi-a vorbit
cu ea cîteva minute.
- Soră-mea ştie pe cineva care să se ocupe de Angela.
O s-o trimită încoace chiar acum.
- Slavă Domnului!
Angela a intrat în sufragerie.
- Bună dimineaţa, ne-a spus.
- Ai dormit bine? am întrebat-o.
- Chiar foarte bine.
- Ce-ai vrea să mănînci la micul dejun? a întrebat-o Kim.
- Petit pain du chocolat şi cafea.
Kim a-nceput să rîdă.
- în primul rînd, nu avem petit pain du chocolat; în al
doilea rînd, eşti prea mică să bei cafea.
Angela s-a încruntat.
- Mama mă lasă întotdeauna să beau cafea.
- Ascultă, aici e America, Şi-n America, copiii beau
lapte, nu cafea. N-am de und e să găsesc p e tit pain du
chocolat, d a t pot comanda gogoşi cu ciocolată. Şi cred c-ar
tre bu i să mănînci ceva mai substanţial, îi spuse Kim,
mămoasă. Ce-ai zice de nişte ouă prăjite cu şuncă sau
cîrnăciori şi clătite?
- Cîrnăciori şi clătite. Mi se pare grozav, spuse Angela,
veselă. Da r dacă nu beau o ceaşcă de cafea, n-o să fiu în
stare să stau trează toată ziua.
Kim rîse.
- în regulă, dar o cafea slabă.
- Bine, o să beau o cafe au lait.
- Aşa da, spuse Kim şi telefonă la room service.
Angela s-a uitat la mine.
- Ce facem azi? m-a întrebat.
- Am chemat pe cineva să vină aici să stea cu tine. Kim
şi cu mine trebuie să mergem la birou.
- Semănaţi amîndoi cu mama, oftă ea.

Jim Handley mă aştepta în biroul meu.


- Am veşti de la Aerospaţiale, mi-a spus.
- Ce veşti? l-am întrebat. Nu prea părea încîntat.
- N u sună prea bine. Olandezii le-au oferit mai mulţi
bani.
- Asta-i o porcărie. D o a r ne-au oferit nouă afacerea
asta.
- Ce pot să-ţi spun? Asta-i tot ce mi-au spus.
- C r e d că singurul lucru pe care-1 putem face e să le
transferăm banii pentru avans, i-am spus, răsucind situaţia
pe toate părţile.
Handley mă privi.
- D a ’ nici n-ai vorbit încă cu celelalte companii
aeriene! Cum ştii cîl te poţi întinde? Un avans de douăzeci
la sută înseamnă cel puţin un sfert de miliard. Şi n-avem
banii ăştia acuma.
- Am luat-o în barbă atunci! înseamnă că cineva a aflat
de cîţi bani lichizi dispunem. De-aia au făcut olandezii
oferta. )
- Ce-ai de gînd să faci?
- Am să le-o trag oland ez ilo r. O să le cu mp ăr eu
compania.
- D a ’ ei sînt cei ce vor s-o cumpere pe-a ta!
- Păi noi vrem să-i c um pă r ăm pe ei şi ei vor să ne
cumpere pe noi. Ei ne dau trei miliarde. Noi le dăm cinci.
- Si
> de unde-o să faci rost de banii ăştia?
>
Nu i-am spus că unc hiul Rocco vroia să cond uc o
societate imensă, probabil una din cele mai mari din lume,
specializată în investiţii. Şi că dacă făceam ce vroia unchiul
Rocco, aveam banii. în loc de asta, i-am spus că dacă nu
merge, vom putea să fuzionăm, sau o să-i cerem lui Milken
să vîndă bonuri pentru noi ca să obţinem banii.
- Şi cu Millenium Films ce-ai de gînd să faci? EuroSky
ţi-a avansat deja cinci sute douăzeci şi cinci de miliarde.
M-am lăsat pe spate în fotoliu.
- E-adevărat că ei mi-au avansat banii, dar studiourile
sînt totuşi ale mele.
- Şi-atunci cum o să dăm înapoi banii?
I-am zîmbit.
- De ani de zile îl urmăresc pe Kerkorian cum tot vinde
M. G. M . şi U.A.*. Şi de fiecare dată tot el a rămas
majoritar. Tot ce vinde el din companie, sînt bucăţele.
- Şi?
- Păi e foarte simplu. Le vînd drepturile de difuzare în
străinătate pentru filmele companiei. Sînt cam o mie cinci
sute de filme artistice plus alte filme documentare.
Handley mă privi.

* M.G.M. = Melro-Goldwin-Mayer
U.A. = Universal Arlists, amîndouă mari companii de film (n.lr.).
- Credeam că nu vrei să rămîi în afacerile astea cu filme!
- N u c o n te a z ă asta. D a ’ n-am vorbit noi că numai
terenurile şi valorile lor imobiliare se pot vinde pentru
patru sute de milioane? Nu-i rău, ce zici?
Handley se uită la mine, c-o privire în care surprinderea
se amesteca cu respectul.
- Jed, devii un adevărat rechin!

Kim a intrat în biroul meu o oră şi jumătate mai tîrziu.


-5Îoră-mea a trimis-o pe fata aia. Şi-am aranjat cu ea
s-o ducă pe Angela la Disneyland.
- Bravo.
- D up ă ce-au plecat spre Disneyland, cînd mă
pregăteam să plec şi eu, a venit Da Vinci şi-a lăsat două
valize mari de aluminiu ca să i Ie dăm Almei cînd
se-ntoarce.
- Bine. A mai zis ceva?
- Nu, doar că ia avionul de după-masă spre Europa.
- Ei, sper că asta le rezolvă pe toate.
A sunat telefonul şi secretara mi-a spus în interfon:
- Un domn Pellegi la telefon.
Am ridicat receptorul.
- Da, domnule.
- N-am făcut cunoştinţă cu adevărat aseară, mi-a spus
Pellegi. Dar v-am văzut cu Da Vinci şi mă gîndeam că poate
aveţi un număr de telefon unde l-aş putea găsi.
- îmi pare rău. Din cîte ştiu, a plecat înapoi în Europa.
- La naiba! Despre doamna Jarvis ştiţi ceva?
- Nu, i-am spus.
A ezitat cîteva clipe.
- Sînt un prieten de-al unchiului dumneavoastră. Ne
cunoaştem de mulţi ani.
- Mă bucur, i-am spus. Ţin foart e mult la unchiul
Rocco.
- Şi sînt şi unul din acţionarii unei companii, împreună
cu domnul Di Stefano.
- Da?
- E foarte important să pot lua legătura cu unchiul
dumneavoastră.
- Din cîte ştiu, este în Atlantic City.
- Nu răspunde nimeni la apa rtam en tul lui.
- S î n t sigur c-o s-apară în curînd. Dacă ia legătura cu
mine, o să-i spun să ia legătura şi cu dumneavoastră.
- Vă mulţumesc, spuse Pellegi şi avu din nou o ezitare.
A p ro po, ştiaţi că soţul Almei, Ree d Jarvis, a lovit-o pe
p r ie t e n a mea în n o a p te a p e tr e ce r ii de Ia Bradley
Shepherd?
- Habar n-am avut, i-am spus, ceea ce era adevărat.
- Jigodia aia a avut noroc că l-a omorît altcineva înainte
să pun eu mîna pe el. Nu i-ar fi fost moale.
- E i , totu-i bine cînd se term ină cu bine. Acum tot
ce-avem de făcut este să stăm deoparte.
A tăcut, după care a început să rîdă.
- S p u n e - m i Jimmy Ochi Albaştri. îmi placi. Eşti exact
ca unchiul tău. După care a închis.
9

S e făcuse lîrziu cînd am plecat de la birou. Kim plecase


mai devreme pentru că vroia să vadă ce face Angela şi să se
asigure că totu-i în regulă. Cînd am ajuns în parcare, era
goală. Toată lumea plecase.
Am sărit în Blazer şi-am plecat. Cînd am intrat pe
Century Boulevard, am auzit o voce venind din spatele
meu.
- Senor Stevens, mi se adresă vocea bărbătească, cu
a c ce nt spaniol. A t re c u t multă vreme de cînd ne-am
cunoscut.
M-am uitat în oglinda retrovizoare.
- A trecut multă vreme, am spus. Ultima dată cînd îl
văzusem pe cel din maşină fusese în Peru. Căpi tane
Gonzales!
Mi-a zîmbit.
- Ţi-ai adus bine aminte numele meu, dar acum nu mai
sînt căpitan. Sînt general.
- Felicitări. De ce n-ai venit la mine la birou?
- N-am vrut să ştie nimeni că-s aici şi că ne vedem.
- Cu ce te pot ajuta?
- Senorita Vargas m-a sunat ieri şi mi-a cerut să iau
legătura cu dumneata; au apărut unele probleme, destul de
mari.
Am tras pe dreapta şi m-am întors spre el.
- Gener ale Gonzales, de ce nu vii în faţă? O să ne fie
mai uşor să discutăm aşa.
G e n e r a l u l nu se schimbase prea mult. Era în
continuare subţirel şi spilcuit. Părul îi era puţin grizonat,
dar mustăcioara subţire era încă neagră.
Am pornit din nou maşina.
- Ţi-a zis Alma ce fel de probleme?
- N-a putut să-mi spună cu amănunţime. Dar ştiu că-s
în legătură cu cocaina.
- Credeam c-a terminat cu treaba asta. La urma urmei,
s-a măritat cu un tip foarte bogat, şi-acum are o grămadă de
bani.
- E-adevărat. Dar Mafia face presiuni asupra ei. Vor să
le dea legăturile ei în America de Sud.
- Dumnezeule! Nimic nu se schimbă!
Gonzales a dat din cap.
- Mi-a spus c-o să ia legătura cu dumneata şi-o să aflăm
ce-i de făcut.
L-am privit.
- îl ştii pe unchiul meu, domnul Di Stefano?
- Ştiu de el. Da r nu l-am cunoscut.
- Cred că ea şi cu unchi-meu sînt împreună în Europa,
încercînd să rezolve aceste probleme.
S-a uitat pe geam.
- îmi comunici şi mie cînd o să ia legătura cu
dumneata?
- Sigur. Unde stai?
- încă nu ştiu, nu m-am dus Ia nici un hotel. Abia am
sosit.
- Atunci hai acasă să mîncăm şi pe urmă o să rezolvăm
şi asta.
- Gracias, se fior.
Am luat-o spre nord pe Sunset Boulevard şi apoi spre
est, spre Bel Air.
Gonzales m-a întrebat:
- Ai o maşină cu gărzi de corp, care te urmează?
- Nu, de ce?
- Un Ford negru cu doi ţipi înăuntru te urmăreşte de
cînd ai ieşit din parcare.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. N-am văzut nimic.
Gonzales şi-a descheiat haina şi şi-a scos pistolul.
- Să fim pregătiţi, mi-a spus, calm.
- Mă-ntreb ce naiba se-ntîmplă, i-am răspuns, în timp
ce trec eam de intrarea hotelului şi mă î n dre pt am spre
bungalow-ul meu.
Am coborît din maşină, fără să văd pe nimeni, şi-am
intrat în apartament. Angela m-a văzut de cum am intrat pe
uşă, după care l-a văzut pe Gonzales.
I-a zîmbit spunîndu-i în spaniolă:
- B uenas noches, Tiol
Gonzales s-a aplecat s-o sărute.
- Angela dragă, i-a spus în engleză, ce-ai mai crescut!
Ea s-a întors spre mine.
- Aş vrea un Big Mac* pentru cină!
Chiar atunci a venit şi Kim din camera cealaltă.
- Bona spune c-a mîncat toată ziua numai hamburgeri
şi cartofi prăjiţi, la Disneyland.
- Şi eu ce să fac? Dacă vrea un Big Mac, să-i comandăm
unul. Copiii au dreptul să fie copii.
I-am făcut cunoştinţă lui Kim cu generalul, numai că
i-am spus c-a venit din Peru pentru că l-am invitat eu.
- Cred c-ar trebui să mîncăm acasă, am spus. S-ar putea
s-avem veşti de la Alma său de la unchi-meu.
- D a ’ eu tot vreau un Big Mac, a spus Angela.
- E-n regulă. Kim, roag-o pe bonă să se ducă cu Angela
şi să - i dea un Big Mac. Ap oi i-am spus lui Gonzales:
Mănînci cu noi, şi după aia dau telefon la recepţie şi-ţi iau
o cameră aici în hotel.
Am c om a n d a t masa la r oo m service şi-n timp ce
stăteam la bar, bînd ceva, a sunat Jimmy Ochi Albaştri.
- Ai vreo veste de Ia unchiul tău? m-a întrebat.
- încă nu.
- Am pus doi din oamenii mei să te păzească. Sper că
nu te deranjează.
- A m fost niţel îngrijorat. Mi-am dat se ama că mă
urmăresc doi ţipi, încă de cînd am plecat de la birou.
- Sînt oamenii mei. Le-am spus să stea pe aproape în
caz c-ai nevoie de ei.
- De ce-aş avea nevoie de ei?
- Da Vinci vrea să te lichideze.
- Cum naiba să mă lichideze? Nu-i decît un prăpădit de
mesager.
- E mai mult decît atît. E un ucigaş.
- Da pe cine.urmăreşte? Mie nu mi-a făcut nimic!
- Pe unchiul tău. Mă gîndesc că de-asta s-a întors în
E uropa. Am senzaţia că unchiul tău s-a dus în Sicilia să
vorbească cu comisia. Jimmy Ochi Albaştri a tăcut cîteva
clipe. Apoi m-a întrebat: Da Vinci a lăsat ceva la line?
- Da, mi-a lăsat două valize şi mi-a zis că-s ale Almei.
- Bine. Stai acolo, că vin şi eu imediat.
Eram la jumătatea mesei cînd recepţionerul a telefonat
să ne anu nţe c-avem un vizitator, un anume domn Pellegi.
- Trimite-1 încoace, i-am spus.
Cînd am deschis uşa, Jimmy Ochi Albaştri s-a uitat la
Gonzales.
- Cine naiba este dînsul? m-a întrebat.
- E un prieten al Almei, din Peru.
S-a uitat la mine.
- E-n regulă tipul?
- Da, e de partea noastră.
- Bine, a spus Jimmy, după care-a deschis uşa
bungalow-ului şi-a chemat cele două gorile înăuntru. S-a
întors spre mine.
- Unde-s cele două valize pe care le-a lăsat Alma?
M-am uitat la Kim.
- Un de le-ai pus?
- în debaraua de lîngă camera de oaspeţi.
Am deschis uşa de la debara şi-am scos de-acolo două
valize de aluminiu, groase de şaptezeci de centimetri.
Jimmy a făcut un semn unuia dintre oamenii săi.
- Deschide-le.
Tipul şi-a scos din buzunar un briceag mare. A pus lama
în dreptul încuietorii şi-a apăsat-o scurt. încuietoarea s-a
deschis şi el a ridicat capacul valizei.
Ne-a m uitat înău ntru . Era plină cu p a c h eţ e le din
celofan cu o pulbere albă în ele. Jimmy l-a pus pe unul din
oamenii lui să desfacă un pacheţel, şi-a înmuiat degetul în
pulberea aia şi-a gustat-o.
- Heroină, a spus.
Kim s-a întors spre mine.
- Ce-ai de gînd să faci? O s-ajungi la închisoare!
- Ascultă, asta n-are nici o legătură cu mine! i-am spus.
- Ş i - a c u ’ ce facem? l-am întrebat pe Jimmy.
- Asta-i o parte a tranzacţiei. Da Vinci trebuia să aducă
heroina din Sicilia şi-n schimb să primească din Columbia
cocaină, mi-a răspuns.
- Şi ce legătură au toate astea cu unchiul Rocco?
- Unchiul tău a ieşit din afacerea asta de mult. D a ’ sîiit
unii care vor să-l facă să se ocupe din nou de asta, mi-a
răspuns. Le-a spus oamenilor să-nchidă valizele la loc.
- Cam cită heroină crezi că-i aici?
- Cred că fiecare valiză are cam petruzeci de kile.
- Si citi bani face asta?
» »

- Păi, en gros, cam şapte milioane. D a ’ cînd e vîndută


pe stradă, după ce-i preparată, face cam o sută cincizeci de
milioane.
- Şi-acu’ ce facem cu ea?
Jimmy a zîmbit.
- O să m-ocup eu de ea. Pol să dau un telefon?
- Te rog.
Jimmy a form at un num ăr şi du p ă cîteva secunde
vorbea în italiană cu cineva. Vorbea aşa de repede, că n-am
putut urmări ce spune. După ce-a închis, s-â întors spre
mine.
- Da Vinci e deja în Sicilia. Cred că-i important ca de
îndată ce primim vreo veste de la unchiul tău, să-i spunem
despre treaba asta. Le-a făcut apoi semn celor doi să scoată
valizele din cameră.
Jimmy Ochi Albaştri mi-a întins mîna.
- Ţinem legătura. îi las pe cei doi aici, în caz c-ai nevoie
de ei. Nu poţi şti ce-o să le treacă prin cap idioţilor ălora. A
clătinat din cap. A c u ’ că s-a terminat procesul cu filiera
prin pizza, o grămadă întreagă de “d ur i” de tip nou au
început s-apară, şi-am impresia că vor capul unchiului tău.
Singurul mod în care pot fi controlaţi şi puşi la respect este
prin şefii din Sicilia.
I-am urmărit cu privirea pînă au plecat. Apoi m-am
aşezat din nou la bar şi m-am uitat la generalul Gonzales.
- Ce părere ai?
Generalul peruvian mi-a răspuns simplu.
- Toţi sînt nişte pungaşi.
S e făcuse ora unsprezece. Terminasem masa şi acum ne
beam cafea ua. Angela se întorsese şi era deja în pat.
Generalul s-a uitat la mine peste masă.
- Ai vreo armă? m-a întrebat.
- Nu, n-am avut nevoie de armă aici.
- Cred.că acum ai nevoie. A scos din buzunarul de la
haină un pistol mic, de 9 mm. Ţine-1, p e n tr u orice
eventualitate.
- Crezi c-o s-avem probleme?
- Am senzaţia că ceva nu-i în regulă.
- Ce vrei să spui?
S-a uitat la mine.
- Jimmy Ochi Albaştri n-a părut surprins că heroina e
iţici, în bungalow-ul tău. Şi nici nu i-a trebuit mult timp ca
s-o şteargă, cu valize cu tot. Cît spunea că valorează? Şapte
milioane?
-D a.
- Nu-i rău pentru o singură noapte!
- Ce-nseamnă asta?
- E l spunea că schimbă heroina pe cocaină. Dar nu
ne-a spus de unde vine cocaina. Am senzaţia c-o să mai
avem de-a face cu Mafioso ăsta şi chiar în seara asta.
- A zis că-mi lasă doi oameni ca gardă de corp.
Gonzales a zîmbit ciudat.
- N u prea sînl sigur că-s gărzi de corp şi nu ucigaşi.
Jimmy Ochi Albaştri se joacă acuma cu şapte milioane.
Dac-aş fi în locul lui, n-aş lăsa nici un martor în urma mea.
M-am gîndil puţin.
- Poate c-ai dreptate.
Tocmai atunci a-nceput să sune telefonul. A răspuns Kim.
- E mătuşa ta'Rosa la telefon.
- M ă t u ş ă Roşa? N-am mai vorbit cu ea de-o bună
bucală de vreme! Am luat receptorul.
- Mătuşă Roşa, ce mai faci?
- Bine, mi-a răspuns, mulţumesc.
- Te culci tîrziu, după cîte văd!
- D a , tocmai mi-am amintit ceva. Taică-tu trimitea în
fiecare an flori la Palermo, la slujba de c om em o rar e a
bunicilor tăi. M-am gîndit c-ar fi frumos din partea ta
dac-ai trimite şi tu flori acolo, anul ăsta.
M-am gîndit puţin. Era pentru prima dată cînd auzeam
de-aşa ceva. Mi-am dat seama că mătuşa Roşa vrea să-mi
transmită ceva.
- Da, desigur, i-am spus. Cînd trebuie să trimit florile?
- Slujba o să se ţină la Palermo peste trei zile, mi-a
răspuns ea. Avem un văr care ţine florăria de la Villa Igiea
Grand Hotel. Ştie el unde să trimită florile.
- Bine, q să m-ocup de asta imediat.
Vocea mătuşii-mii era serioasă.
- Nu uita. Este foarte important.
- Nu-ţi fă griji, mătuşă. O să mă ocup de asta.
- î nt ot dea un a ai fost un băiat bun. Ştiu c-o să ai grijă de
tot ce trebuie. Noapte bună.
M-am întors către Kim si »
Gonzales.
- Acuma ştiu unde nemtîlnim cu unchiul Rocco.
Gonzales m-a privit.
- Cred c-ar fi o idee bună să rămîn aici. La urma urmei,
sînt un profesionist şi-o să ştiu să mă descurc mai bine ca
voi, dacă avem probleme.
- Tot ce-ţi pot oferi e canapeaua. în camera de oaspeţi
o avem pe Angela.
- Nu-i nici o problemă-
- Şi unde-o să te-ntîlneşti cu unchiul Rocco?
- La Palermo, peste trei zile. O să ne facem rezervările,
ţa avion nume dimineaţă. Acu’ hai să ne culcăm.
La trei dimineaţa, telefonul â sunat din nou. L-am
ridicat. De data. asta era Alma.
- Angela e lă tine? m-a întrebat.
-D a.
- E bine?
- Da. D a ’ tu unde eşti?
- La Paris. Generalul Gonzales a ajuns?
- E aici acuma.
- Bine, dă-mj-1 să vorbesc cu el.
M-am dus în living-room după el. Stătea pe canapea,
treaz.
- E Alma la telefon, i-am spus.
A ridicat recept or ul . Am ascultat cîteva clipe, pînă
mi-am dat seama că nu vorbeau în spaniolă. Era probabil
un argou peruvian.
în cele din urmă i-a spus:
- E-n regulă, o să vin şi eu acolo, şi-a lăsat jos
receptorul.
- Ce-a spus?
- A aranjat să închirieze un yacht la Cap d ’Antibes şi o
să meargă împreună cu unchiul dumitale cu yachtul pînă la
Palermo. Unchiul dumitale crede că ăs-tâ-i modul cel mai
sigur de călătorie, acum.
- A zis ceva, că ne-ntîlnim acolo?
- Da, a confirmat mesajul mătuşii Roşa.
- Bine, atunci o s-aranjez să luăm avionul mîine.
S-a uitat la mine.
- Ce-ai de gînd să facem cu cei doi de-afară?
- Să-i ia naiba. Dacă ne lasă-n pace, îi lăsăm şi noi pe ei.
M-am dus înap oi în d or mi tor . Kim stăt ea în vîrful
patului.
- Ce se-ntîmplă?
I-am zîmbit.
- Plecăm în luna de miere. în Europa.

Am ajuns la Palermo cu o zi înainte de ziua în care trebuia


să ne-ntîlnim cu unchiul Rocco. Hotelul era confortabil, şi
Kim şi cu mine ne-am luat un apa rtame nt grozav. Gonzales
avea o cameră vizavi de noi.
La ora şapte seara am coborît la barul hotelului să bem
ceva.
- Pare un oraş liniştit, am spus.
Generalul a dat din cap.
- îmi aduce aminte de unele oraşe din Peru. Arată
foarte liniştite la suprafaţă, dar întotdeauna, pe dedesubt,
sînt tot felul de probleme.
Chelnerul a venit şi la masa noastră. Kim vroia Asti
Spumanti. Generalul şi cu mine am cerul cîte un scotch.
Ceva mai devreme mîncasem la prînz la un restaurant
nu prea d e p a r t e de hotel. H ot ărî se m însă ca seara să
mîncăm la hotel. Menu-ul era totalmente italian: pasta,
pasta şi iarăşi pasta.
Stăteam liniştiţi, fără să scoatem o vorbă, cînd am auzit
o voce în spatele meu.
- Domnule Stevens.
M-am întors. Era Jimmy Ochi Albaştri, încadrat de cele
două gărzi de corp.
- Pot să stau cu voi la un pahar?
- Te rog.
S-a aşezat într-un scaun.
- Nu m-aşteptam să vă văd aici.
- Nici eu nu m-aşteptam să te văd, i-am răspuns.
- Te întîlneşti cu unchiul tău?
- N - a m primit nici o veste de la el. Mă plimb puţin,
şi-am venit aici să asist la slujba de comemorare a bunicilor
mei. Ce vînt te-aduce pe-aici?
- Afaceri.
Nu l-am întrebat ce fel de afaceri.
Jimmy ne-a zîmbit.
- Cunosc oraşul> ăsta foarte bine. Lăsati-mă
» să vă invit
la cină diseară.
- Dacă nu te deranjează.
- Deloc, îmi face plăcere.
M-am uitat la el.
- Apropo, mi-ai spus data trecută că Da Vinci e deja în
Italia. Crezi c-ar putea fi pe-aici?
Jimmy Ochi Albaştri ridică din umeri.
- Habar n-am. Da r orice e posibil, aşa c-ar fi bine să fim
pe recepţie, a spus. Vin să vă iau la opt şi jumăta te din hol.
- S-a făcut.
Jimmy s-a ridicat de pe scaun şi-a ieşit din bar, cu cei
doi în urma lui.
M-am uitat la Gonzales si
> la Kim.
- Ce părere aveţi?
Gonzales nu părea prea încîntat.
- Cred c-am dat de dracu’, mi-a răspuns. Habar n-avem
de partea cui este.

Jimmy Ochi Albaştri a venit să ne ia într-o limuzină


Mercedes 600. Am făcut a proape douăzeci de minute pînă
la r e s t a u r a n t, la mar gi nea oraşului. R e s t a u r a n t u l era
amenajat în ceea ce fusese înainte o reşedinţă particulară.
Ne-am aşezat pe o terasă care dădea înspre apă.
Nu stătusem decît cîteva minute şi chelnerii ne-au adus
un platou mare cu aperitive. Jimmy a comandat două sticle
de vin roşu. Am deschis un p a c h e t de stickşuri şi-am
început să rîd.
- De ce rîzi? m-a întrebat Jimmy.
I-am arătat ambalajul de la sticksuri. Pe el scria “Made
in Brooklyn, New York”.
Jimmy a zîmbit.
- Ce mică-i lumea! Spune-mi, ce crezi că are de gînd să
facă unchiul tău acuma?
- Din cîte ştiu, unchiul Rocco vrea să se retragă
complet şi să iasă din toată combinaţia.
Jimmy şi-a clătinat capul.
- N-o să-l lase niciodată s-o facă de tot. Ştie prea multe.
- E un bătrîn. Cred c-ar putea să-l lase să-şi trăiască
ultimii ani în pace.
Jimmy nu mi-a răspuns. I s-a adresat lui Kim.
- Mîncarea e foarte bună aici. Au un viţel minunat şi
peşte proaspăt, care-i grozav. Orice comanzi o să vezi că-i
foarte bun.
- Mie-mi place peştele, spuse Kim.
M-am uitat în jurul meu. Erau vreo douăsprezece mese
pe terasă, dar eram singurii clienţi.
- Nu par să fie prea aglomeraţi, am spus.
- Sîntem în Sicilia, aici nimeni nu mănîncă înainte de
miezul nopţii, mi-a explicat Jimmy. Noi sîntem americani,
aşa c-am venit mai devreme.
Chelnerul ne-a dat menu-urile.
- Cred c-o să vreau viţel. Cu puţine fettucini.
- Eu vreau peşte alb, a spus Kim.
- Şi eu tot peşte, a spus Gonzales.
Jimmy s-a uitat la chelner.
- Eu o să iau nişte midii, a spus.
Detestam midiile. Numai să mă uit la ele, şi mi se făcea
greaţă.
Dintr-o dată, soarele a dispărut şi s-a făcut întuneric.
Chelnerii au venit să pună lumînări pe mese.
Am început să mîncăm şi Jimmy Ochi Albaştri părea
foarte bine dispus.
- N u - ţ i dai seama cît de importantă este Sicilia, îmi
spunea. Sîntem o ţară săracă. Şi-un popor sărac. Dar cu
toate astea am reuşit să ajungem s-avem o poziţie
importantă. Nu uita, dacă n-am fi fost noi, n-ar fi existat
nici un Las Vegas. Ştiu ce spun, mi-am petrecut toată viaţa
asigurînd ordinea acolo.
- Dar acuma nu mai aveţi cazinourile, i-am spus.
- Nici n-avem nevoie de ele, mi-a răspuns, rîzînd. Sînt
multe alte afaceri care ne-aduc mai mulţi» bani!
- D a ’ nu eşti îngrijorat că cineva ar putea să vi le ia?
- Au încercat unii si » alţii.
» Da r nimeni n-a reuşit
> s-o facă.
Şi-a aruncat o privire spre intrare.
- Ce naiba se petrece aici? a întrebat, uitîndu-se după
cele două gărzi de corp ale sale.
Gonzales şi cu mine ne-am întors, urmărindu-i privirea.
Doi bărbaţi veneau spre terasă dinspre restaurant.
Cele două gorile ale lui Jimmy pă re a u s p eri ate şi
dispărură imediat. Jimmy şi-a băgat mîna în buzunarul de la
haină în timp ce eu o împingeam pe Kim de pe scaun pe jos.
M-am aruncat peste ea ca s-o protejez.
N-am putut vedea dacă Jimmy Ochi Albaştri a reuşit
să-şi scoată arma din buzunar. Un Uzi bătea da rabana pe
el. Cei doi s-au întors apoi spre noi, dar Gonzales era un
a d e vă r a t profesionist şi asta s-a văzut acuma. Avea în
fiecare mînă cîte un Colt 45 automat, cu care le-a zburat
creierii celor doi indivizi.
- Isuse! am spus.
Gonzales spuse, scîrbit:
- N i ş t e cretini. Dacă vroiau să ne omoare, trebuiau să
ne lovească pe toţi în acelaşi timp.
M-am ridicat, şi-am ajutat-o şi pe Kim să se ridice în
picioaVe. Era palidă şi-i era cam rău.
- Nu te uita la ei, i-am spus.
- Hai să ieşim de-aici înainte s-apară poliţia, ne-a spus
Gonzales.
M-am uitat la Jimmy Ochi Albaştri. Stătea întins pe
b u rtă şi sîngele care-i curgea din n e n u m ă r a t e l e găuri
făcute de gloanţele ce-1 străpunseseră dintr-o parte în alta,
îi îmbiba haina.
Gonzales şi cu mine am sprijinit-o pe Kim şi ne-am
pregătit să plecăm. M-am uitat la cei doi ucigaşi morţi.
Unul din ei era Da Vinci.
Ăsta n-o să se mai joace de-acuma cu calculatoarele,
m-am gîndit. De fapt, acum avea o mutră tare stupidă.
Personalul rest aurantului n-a scos nici un cuvînt cît
timp am străb ătut sala şi-am ieşit pe intrarea din faţă.
M-am uitat după cele două gărzi de corp. Nu le-am văzut
pe nicăieri. Mercedesul mai era acolo, şi cheile erau în
contact.
- Hai să mergem, am spus. O să găsim noi cumva
drumul înapoi la hotel.
Gonzales m-a privit.
- Nu-mi dau seama după cine-au venit, după Jimmy
Ochi Albaştri sau după dumneata.
T_Jnchiul Rocco n-a apărut la hotel decît abia la ora şapte
seara, a doua zi. în momentul acela, eram gata-gata să plec
din Sicilia. Palermo nu părea să fie cel mai prietenos oraş
de pe lume.
A venit în apa rtame ntul nostru.
- Cum aţi călătorit? ne-a întrebat.
- Călătoria a fosţ perfectă, dar nu mi-am închipuit c-o
să mă trezesc aici în plin război.
- îmi pare rău, mi-a spus unchi-meu. Am aflat totul.
- Cum de-ai aflat?
- Comisia, mi-a răspuns. Ştiai că Da Vinci te avea şi pe
tine pe listă, nu numai pe Jimmy Ochi Albaştri?
- De ce naiba şi pe mine?
Unchiul Rocco a dat din cap.
- S - a u gîndit că-n felul ăsta mă lovesc pe mine. Dar acu’
nu mai contează. Am rezolvat totul. M-am întîlnit cu comisia
.’ K/

siciliană, cu capii celor mai importante familii din Sicilia şl


şi-au trimis acordul celor cinci familii din New York.
- Asta ce-nseamnă? l-am întrebat.
- înseamnă că am ieşit din afacere. Acu’, tot ce-avem
de făcu t este să ne o c u p ă m să preiei c o n d u c e r e a la
Inter-World Investments.
- Şi cînd ne întîlnim cu ei pentru asta?
- D upă ce ne-ntoarcem, la New York. Birourile lor sînt
în cartierul finanţelor.
- Şi atunci pentru ce dracu’ am venit în Sicilia? Do ar ca
să servesc de ţintă?
- N u , mi-a răspuns unchi-meu. Diseară mergem la un
dineu în onoarea ta. Comisia vrea să te cunoască.
- Şi ce se-ntîmplă dacă nu mă plac? Mă omoară?
- Nu fi tîmpit. O să fie o seară foarte plăcută.
L-am privit în ochi.
- M-aş simţi mai bine dac-ai put ea să-mi dai o
mitralieră.
A-nceput să rîdă.
- N - o să ai nevoie de ea. Avem asigurată toată
protecţia de care-i nevoie.
Kim a intervenit.
- T r e b u i e să-mi iau o rochie. Nu ştiam c-o s-avem un
dineu atît de important în program. S-a uitat la unchi-meu.
Alma îşi pune 6 rochie de seară?
- Bineînţeles.
- De unde pot face rost de-o rochie?
- N u - ţ i fă griji. Toate magazinele sînt deschise pînă la
zece seara. Iar dineul e abia la miezul nopţii.
Generalul Gonzales spuse.
- Aş vrea s-o văd pe senorila Vargas.
Unchiul Rocco a dat din cap.
- Nici o problemă. Puteţi să mă-nsoţiţi; cînd o să plec
de-aici mă-ntorc pe vas. Ea e acolo.
Generalul a dat din eap.
Unchi-meu m-a privit.
- M - a i bine te-ai duce şi tu la cumpărături. O să ai
nevoie de un smoking. Este un dineu oficial, înţelegi?
- Cîţi oameni o să fie?
- D o u ă z e c i şi patru, do uăzeci şi cinci. Toţi sînt cu
a d e vă r a t curioşi să te cunoască. Cei mai mulţi l-au
cunoscut pe taică-tu, cînd era tînăr.
- Si
> unde se tine > dineul?
- A i c i , la hotel. Am a ra n j a t să luăm una din sălile
particulare de petrecere. S-a uitat la mine. Nu pari prea
încîntat,
- Tot nu-s sigur că-mi place ideea asta.
- Nu mai fi aşa nervos. Ţine minte, tu şi cu mine sîntem
o familie.
Generalul Gonzales l-a urmat pe unchiul Rocco cînd
acesta a plecat.
M-am uitat la Kim.
- Cheamă recepţionerul. Ăsta t r e ’ să ştie care-s cele
mai bune magazine unde să mergem.

Kim şi cu mine am început să rîdem în timp ce ne îmbrăcam


pentru dineu. A trebuit să ne închiriem hainele de la un
magazin pentru nunţi. Deşi smokingul meu era făcut de,
Giorgio Armâni, era cam d e m o d a t , croit după modal
de-acum trei ani. Kim avea o rochie lungă de dantelă, tipic'
siciliană.
- C r e d că putem merge la primărie să ne căsătorim în
hainele astea, remarcă.
- Orice-i posibil, i-am răspuns. N-am mai văzut un
astfel de smoking de cam de mult timp. D a ’ ce naiba, cît
sîntem în Sicilia, ne purtăm ca sicilienii.
M-am uitat la ceas.
- Doam ne , ce devreme! Mai avem o oră pînă la dineu.
Hai să bem ceva.
S-a auzit o bătaie în uşă. Am deschis. E r a unchiul
Rocco. Arăta grozav. Şi de ce n-ar. fi arătat? El, cel puţin,
îşi adusese smokingul lui.
- Unde-s Alma si > Gonzales? l-am întrebat.
- Nu vin la dineu.
- D a ’ parc-ai spus că Alma vine, a zis Kim.
- M - a m răzgîndit. în Sicilia, la dineurile de afaceri,
femeile nu-s invitate.
- Şi atunci eu de ce merg?
- în primul rînd, eşti americancă. în al doilea rînd,
le-am spus că eşti logodnica lui Jed şi că vorbeşti şi italiana,
ceea ce-i e de ajutor lui Jed.
- Bine, am spus, d a’ acum hai să bem ceva.
- Una mică. Trebuie să fim jos în sală înainte ca oaspeţii
noştri să sosească. Unchi-meu s-a întors spre Kim.
- Ai o rochie foarte frumoasă.
- Mă simt ca o mireasă siciliană, a zîmbit ea.
Unchi-meu a început să rîdă.
- Ei, nimeni n-o să-si dea seama de diferenţă.
La. douăsprezece fără un sfert eram în sala particulară
pe care-o închiriase unchi-meu. Exact la miezul nopţii au
început să sosească oaspeţii.
U n c h i u l Rocco m-a p r e z e n t a t , plin de respect,
fiecăruia, pe măsură ce sosea. Patru dintre ei erau oameni
în vîrstă, imobilizaţi în scaune pe rotile, conduse fiecare de
către un bărbat mai tînăr.
Unchiul Rocco stătea în capul Mesei în formă de U. Eu
stăteam la stînga lui, şi Kim era lîngă mine. La dreapta lui
unchi-meu era unul din bărbaţii mai în vîrstă, în căruciorul lui.
Fusesem pr ezenta t fiecăruia, dar apăruse o problemă.
Cînd au început să-mi vorbească în dialect sicilian, abia
reuşeam să înţeleg cîte un cuvînt. Rocco a încercat să-mi
traducă, dar era o c u p a t să facă conversaţie cu ceilalţi
oaspeţi. Kim a încercat şi ea să mă ajute şi să-mi traducă,
dar nici cunoştinţele ei de siciliană nu erau prea grozave;
ştia mult mai bine italiana. Cînd oaspeţii au realizat
încurcătura noastră, au început politicos să ne vorbească în
italiană, ca să putem să ne înţelegem.
Bătrînii mi-au v or b it de sp re tata, cît de mult l-au
respectat pentru că a fost unul dintre puţinii care a mers pe
drumul lui. Mi-au mai spus şi ce plăcut impresionaţi erau că
i-am călcat pe urme.
Kim mi-a murmurat:
- E într-adevăr foarte frumos ce ţi-au spus despre tatăl
tău.
- Da, i-am răspuns, d a ’ nu uita un singur lucru: probabil
că toţi sînt nişte ucigaşi.
Pe la două dimineaţa masa se terminase şi-au început
toasturile.
Unchiul Rocco a ţinut un discurs. N-am înţeles chiar tot
ce-a spus, dar aveam senzaţia că le mulţumeşte că-i permit
să se retragă onorabil.
Bărbatul în cărucior, din dreapta lui, a spus şi el cîteva
cuvinte şi i-a înmînat unchiului Rocco o cutie de bijuterii
acoperită cu catifea.
Unchiul Rocco a deschis-o şi a scos un superb ceas
Patek-Philippe, m o nt a t în diamante. L-a sărutat pe bătrîn
pe amîndoi obrajii şi apoi s-a întors spre ceilalţi oaspeţi,
îmi v e n e a greu să cred, dar îi p u t ea m vedea lacrimile
curgîndu-i din ochi în timp ce le mulţumea.
Toată lumea a aplaudat, după care au început să se
ridice de pe scaune ca să plece. Un tînăr foarte frumos a
venit la masă şi s-a oprit în faţa unchiului Rocco. Acesta i-a
zîmbit şi i-a întins mîna. Tipul a spus ceva cu o voce
răguşită, şi-a scos u n pistol din b u z u n a r şi a tras în
unchi-meu.
Fără să mă gîndesc, am sărit de la locul meu şi l-am
Imobilizat pe individ la podea. în acelaşi timp, alţi doi ţipi
au apărut lingă mine, l-au ţinut jos şi i-au smuls pistolul din
inînă.
M-am ridicat şi m-am dus r ep e d e la unchi-meu. Se
sprijinea de Kim şi era foarte palid.
Să cheme cineva un doctor! am spus.
Cei doi l-au ridicat pe atacator în picioare.
Bătrînul în c ă ru c io r care stăt us e la d r e a p t a lui
unchi-meu i-a spus ceva, cu o voce dură. Şi-a scos apoi un
pistol din haină şi l-a împuşcat în cap.
Am descheiat haina lui unchi-meu.
- Vroiam să mor liniştit în patul meu, nu de un glonţ,
mi-a spus.
M-am uitat la el si-am
> zîmbit.
- De rana asta n-ai să mori. Ai fost împuşcat în umăr.
Bătrînul în cărucior s-a îndreptat spre mine şi-am fost
surprins să-l aud vorbindu-mi acum într-o engleză perfectă.
- îţi cer scuze, mi-a spus. O a m e n i ca aceştia ne
dezonorează pe toţi.

Kram în apartamentul nostru de la hotel şi unchiul Rocco


gcţnea în timp ce doctorul îi scotea glonţul din muşchiul
umărului. I-a dezinfectai rana cu iod şi i-a bandajat-o, după
care i-a băgat braţul într-o eşarfă petrecută după gît. Apoi
a vorbit cu unchi-meu în italiană.
- Ce-a zis? am întrebai. N-am priceput tot.
- I-a spus să nu-şi mişte braţul şi că bandajul trebuie
schimbat zilnic, timp de cîteva zile, mi-a explicat Kim.
- Nu-i chiar asa
» de rău.
Doctorul a luat o seringă şi i-a făcut unchiului Rocco o
tlo/.ă masivă de penicilină. I-a spus din nou ceva în italiană.
Din nou, Kim mi-a tradus.
- A zis că-i o doză suficientă p e n tr u m o m e n t şi că
trebuie să ia cîte do u ă aspirine din patru în patr u ore
pentru dureri.
Doctorul s-a ridicat şi şi-a pus toate instrumentele la
loc în trusă. I-a spus ceva lui Kim şi ea a dat din cap.
- A spus că o să vină mîine dimineaţă să vadă cum se
simte.
- întreabă-1 cît îi datorez.
Kim l-a întrebat. Doctorul a zîmbit şi-a răspuns simplu
în engleză.
- O mie de dolari.
M-am uitat la Kim.
- E un doctor foarte scump, i-am spus.
Doctorul s-a întors spre mine.
- N-am anunţat nimic la poliţie şi numai asta costă destul.
Am c ă u ta t în hain a unc hiulu i Rocco şi i-am scos
portofelul. Am numărat zece hîrtii de o sută de dolari şi
le-am dat doctorului.
- Mulţumesc, i-am spus.
- N i c i o problemă, mi-a răspuns doctorul. N-aveţi de
ce. Şi-a plecat.
Unchiul Rocco mă privea atent.
- N u trebuia să-i dai atîţia bani. S-ar, fi mulţumit cu
jumătate. în totdeauna trebuie să te tîrgui aici în Sicilia.
- De ce să mă fi tîrguit? l-am întrebat. Doar erau banii tăi.
- La dracu ’!
Mi-am tras un scaun lîngă pat.
- Ac u’ de ce nu-mi explici şi mie ce naiba s-a întîmplat
în seara asta? De fiecare dată cînd sînt prin preajma ta, se
găseşte cineva să tragă în tine. Singura problemă e că m-ar
putea nimeri şi pe mine.
- Sînt nişte idioţi.
- N u - m i pasă cine sau ce sînt. Vreau doar să-mi spui
ce-avem de făcut acuma.
Unchiul Rocco şi-a clătinat capul.
- Tu n-ai nimica de făcut. Oamenii de onoare se vor
ocupa de tot.
- Cum poţi să fii sigur? Poate chiar ei sînt cei ce te
vînează.
- Nu fi idiot! Acuma sîntem cu toţii parteneri în aface/i
- afaceri legale.
- Vrei să stai aici la hotel în n oaptea asta? Cred că te-ai
simţi mai bine decît pe vas.
- Asta-i o idee grozavă. Şi-n plus, e foarte tîrziu, şi cred
că toţi avem nevoie de somn. Mîine o să vorbim cu Alma şi
cu Gonzales. Şi după ce doctorul îmi schimbă bandajul,
plecăm acasă. S-a uitat din nou la mine. Va trebui să te
opreşti la New York, la Inter-World Investments. Au două
etaje de birouri pe Strada Optzeci. Tre’ să-ncepi să cunoşti
oamenii cu care-o să lucrezi.
D oc tor ul a venit la zece dimineaţa ca să schimbe
bandajul lui unchi-meu. I-a luat t e m p e r a t u r a şi păru
satisfăcut - n-avea temperatură. I-a făcut o nouă injecţie
cu penicilină şi i-a pus din nou braţul în eşarfă.
- E foarte bine, i-a spus unchiului Rocco. Tot ce aveţi
de făcut e să vă schimbaţi zilnic bandajul, să nu vă forţaţi
umărul o vreme, şi-n curînd o să fie ca nou.
Unchiul Rocco i-a mulţumit şi l-a condus pînă la uşă.
D up ă ce d oc to r u l a plecat, unchi-meu s-a întors şi s-a
aşezat din nou la masă, unde ne beam cafeaua.
- Ai vreo veste de la Alma? m-a întrebat.
- Nu.
- Ciudat. Mă surprinde că n-a sunat sau n-a venit aici
după mine. O să telefonez pe yacht.
- Ai numărul? l-am întrebat.
Unchiul Rocco a dat din cap că da. A scos o bucată de
hîrtie din buzunar si-a
> dat numărul centralistei hotelului. A
aşteptat cîteva minute cu telefonul la ureche. S-a uitat la
mine cu o privire îngrijorată.
- N u răspunde nimeni. Ar trebui să fie cineva acolo,
totuşi.
7

- Poat e că Alma şi G o n z a l es sînt pe drum să vină


încoace.
- Cred c-ar trebui să ne ducem pînă la yacht.
- în regulă, am spus şi-am te l e fo n a t la re c e pţ ie să
comand o maşină. Cincisprezece minute mai tîrziu e ram pe
chei în dreptul yachtului. îm părăteasa din B eăulieu era un
vas cu motor de 120 de picioare* construit pe şantierele
d’Esterel din Cannes.
Ne-am dat jos din maşină şi ne-am uitat. Pe vas nu era
nimeni. Unchiul Rocco şi-â scos tăcut pistolul din buzunar.
- Hai sus, mi-a spus, apoi s-a întors spre Kim: Tu mai
bine ai rămîne în maşină.
- De ce? Crezi că s-a-ntîmplat ceva?
- Nu ştiu. Da r nu vreau să risc. S-a uitat la. mine: Ai
vreo armă?
Aveam pistolul de 9 mm pe care mi-1 dăduse Gonzales.
L-am urmat pe unchi-meu pe pasarelă.
Am urcat la bo rd şi-am trecut prin salon,
îndreptîndu-ne spre punte.
Unchiul Rocco Şi-a ridicat mîna în faţa mea şi mi-â
arătat ceva cu degetul. Un marinar zăcea ghemuit pe jos,
sub timonă.
Unchiul Rocco s-a întors şi m-a condus, pe o scară în
spirală, spre cabine. Cînd am ajuns pe coridor, l-am văzut
pe generalul Gonzales trîntit la pămînt, cu două găuri de
gloanţe în cap. Unchiul Rocco a deschis repede uşa de la
prima cabină. Alma era prăvălită pe pat cu gîtul tăiat.

120 de picioare = aproximativ 36 de metri (n.tr.).


Sîngele îi împroşcase cearceafurile. Am simţit că-mi vine să
vărs.
Unchi-meu m-a împins înapoi pe coridor şi în sus pe
scări. M-am uitat la el.
- De ce?
A clătinat din cap mohorît.
- Comerţul cu droguri. I-am spus să nu-ncerce să se
joace cu ei. Vroia să iasă din afacere, d a ’ mai ’nainte a vrut
să dea o lovitură.
Mi-era în continuare rău.
- Si-acuma
> ce facem?
Am coborît de pe vas şi în tăcere am ajuns la maşină.
Am strîns mîna lui Kim în timp ce-am p or n it tăcuţi,
îndreptîndu-ne spre hotel.
Kim m-a privit.
- Ce s-a întîmplat? m-a întrebat. Stăteam amîndoi pe
bancheta din spate.
- Sînt morţi, am murmurat.
M-a privit îngrozită. A-nceput să plîngă.
- Of, D o a m n e . Ce-o să se-ntîmple cu fetiţa aia
minunată?

A s te a s-au întî mp la t a c u ’ p a tr u ani. Am stat cîteva


s ă p tă m în i la New York, timp în care am discutat cu
funcţionarii superiori de la Inter-World. Du pă care ne-am
întors în California.
O lună mai tîrziu, Kim şi cu mine ne-am căsătorit în Las
Vegas. Iar eu am pierdut treizeci şi două de mii de dolari la
baccara.
O lună după ce ne-am c ă să to ri t am ad o p ta t -o pe
Angela, şi doi ani mai tîrziu am avut şi noi un copil. Un
băiat. L-am numit John, după tata.
între timp unchiul Rocco a plecat din Atlantic City şi
s-a mutat înapoi la New Yoîk. A închiriat casa pe care mi-o
vînduse. Părea că se bucură de viată. >
D a r aveam senzaţia
»

că-i lipsea activitatea.


Am muncit mult şi-n cîţiva ani Inter-World a urcat pe
primele locuri în topul celor 500 şi-a devenit tot atît de
cunoscută de toată lumea ca şi I.B.M.
într-o seară tîrziu m-a sunat mătuşa Roşa. Plîngea.
- Rocco e pe patul de moarte şi vrea să te vadă înainte
de a se prăpădi.
Am ajuns la New York a doua zi dimineaţă. Mătuşa
Roşa stătea la uşa dormitorului, plîngînd. Cele două fete
ale ei stăteau cu ea. în dormitor un preot tînăr se ruga. îi
dăduse deja unchiului Rocco ultima cuminecătură.
Unchi-meu se chinuia să respire. O soră stătea într-un
scaun lîngă pat. îl conectaseră deja la un stimulator cardiac
şi oxigenul îi era administrat dintr-un rezervor portabil.
Faţa îi era palidă şi părea să aibă dureri cumplite. I-am
atins mîna cu grijă, să nu-i deplasez tuburile.
Şi-a întors încet capul şi m-a privit. După cîteva clipe a
vorbit.
- De data asta am luat-o-n barbă, mi-a spus.
Am încercat să-i ridic moralul.
- Am văzut oamen i arătînd şi mai rău!»
- Sînt sigur de asta, d a ’ ăia erau morţi.
- U n c h i u l e Rocco, de ce te plîngi? Ai spus că vrei să
mori în patul tău. Acuma iată, asta e.
- E ş t i un măgar - după tot ce-am făcut pe ntru tine!
’|'i-am aranjat viaţa. Eşti unul din cei mai bogaţi oameni din
lume.
- A s t a nu-i deloc adevărat. Pur şi simplu datorez mai
mulţi bani decît alţii.
A rîs.
- Eşti cu adevărat sicilian. Poţi tu să ai j u m a ’ de sînge
evreiesc în vine, dar în inima ta eşti pe de-a-ntregul sicilian.
Tu eşti familia mea. Eşti fiul pe care l-am pierdut.
- N-am put ut niciodată să-l înlocuiesc pe Angelo, da-ţi
mulţumesc pentru că-mi spui asta.
- A fost o perioadă cînd te-am urît, să ştii.
- De ce?
- Ştiu că tu l-ai împuşcat pe Angelo.
- L-am salvat de chinuri, i-am spus. Am făcut-o pentru
că-1 iubeam şi pentru că mi-a spus că trebuie să-l ajut, căci
sîntem o familie.
Unchiul Rocco a tăcut puţin.
- Ştiu asta, mi-a spus, în cele din urmă. Alma mi-a
povestit, cu mulţi ani în urmă. Mi-a spus c-ai încercat să-l
salvezi, dar n-ai avut cum s-o faci.
Şi-a mişcat cealaltă mînă.
- Am un inel pe deget, scoate-mi-1.
I-am scos încet inelul. Er a un inel de m o da t, cu un
diamant mare, pătrat, în mijloc.
- P u n e - ţ i - 1 . V r e a u să-l ai tu. Vroi am să -i-J .las lui
Angelo. D a r pentru mine tu eşti Angelo.
Mi-am pus tăcut inelul pe deget. Atîrna greu.
- Doctorii mi-au spus că nram mult de aşteptat.
- Doctorii nu ştiu întotdeauna totul, i-am răspuns.
Mi-a zîmbit.
- Puţin îmi pasă, mLa spus. Nu vreau şă aştept. Mi-a
strîns mîna şi şi-a închis ochii. Apoi pleoapele i s-au deschis
din nou si el nu mai era.
>

O zi după înmormîntarea unchiului Rocco, stăteam la masa


din sufragerie în apartamentul lui, cu o grămadă de hîrtii
înşirate în fata mea.
> >

Primisem ultimul cec de la “ P r e ş e d i n t e ” şi făceam


actele ca să transfer banii la fundaţia unchiului Rocco.
A intrat bona.
- Au venit nişte prieteni de-ai domnului Di Stefano să
vă vadă, mi-a spus.
- Roagă-i să intre.
în cameră au intrat trei bătrîni. Mi-am amintit că-i
văzusem la înmormîntare, dar nu vorbisem cu ei atunci.
Acum mi-au vorbit despre unchiul Rocco, pe care-1
cunoşteau de cînd erau cu totii foarte tineri. îl cunoscuseră
» >

şi pe tatăl meu. Mi-au spus că erau trişti pentru că nu mai


erau prea mulţi oameni de onoare acum.
- Dar Rocco - mi-a spus unul dintre ei - a fost un om
extraordinar. N-a înşelat niciodată încrederea acordată. A
fost cu a devărat un mare om de onoare.
Le-am mulţumit c-au venit. S-au ridicat să plece şi unul
dintre ei a văzut inelul pe care mi-1 dăduse unchiul Rocco.
Mi-a luat mîna.
- Cuno sc acest inel. A fost inelul unchiului tău şi
înainte a fost al tatălui său - bunicul tău. Este simbolul
unui Don adevărat.
înainte să pot să-mi trag mîna, s-a aplecat şi-a sărutat
inelul. Imediat ceilalţi doi au făcut la fel. S-au uitat la mine
cu lacrimi în ochi.
- Du m nezeu să te binecuvînteze, Don Jed, mi-au spus
şi-au plecat.
Am rămas aşa cîteva minute, uitîndu^mă la hîrtiile din
faţa mea. Apoi lacrimile au început să-mi curgă din ochi.
Ştiam că-s un om obişnuit. Şi eram american, nu
sicilian.
Dar pentru cei trei bătrîni, eu eram Naşul...
HAROLD ROBBINS

"Sînt cel m ai bun scriitor din lum e - m a i m u lt de atît nu


am ce să spun."
Titlul unui film documentar de televiziune
produs de ITV NetWork 1971

Născ ut la New York, în a nu l 1916, sub numele de


Francis Kane. îşi ia numele de Harold Rubin atunci cînd
este adop tat de familia Rubin, în 1927. Studiază la New
York. îşi alege pse ud on im u l Har old Robbins odată cu
începerea carierei profesionale. Se căsătoreşte cu Lillian
Ma chn ivitz în 1937, de care divorţează în 1962. Se
recăsătoreşte cu Grace Palermo, cu care are două fete,
Caryn şi Adreana. Lucrează succesiv ca agent de import,
bu că tar , casier, comisionar. Se în rolează în M arina
americană; în anii ’30 pilotează propriul avion pentru a
transporta alimente şi devine milionar,la vîrsta de 20 de
ani, de pe urma tranzacţiilor cu alimente (1935-1939); în
1939 îşi pierde banii investindu-i într-o speculaţie de bursă
şi devine a g e n t de asigurări la Univ ers al Pictures
(1940-1941). Este numit director executiv pentru buget şi
planificare (1942-1957). Se dedică apoi exclusiv literaturii.
Locuieşte în Franţa, la Cannes.
Pentru cititorul obişnuit cu o literatură din
care cenzura a alungat scenele erotice, într-o
vreme în care indicele natalităţii devenise
c o n c e p t politic, încălcînd d rep tu ril e omului,
literatura lui Har old Robbins poate părea uneori
amorală, chiar la Urnita pornografiei. Dar toate
ac est e scene e ro ti ce au rolul de a caracteriza
personajele şi lumea în care trăiesc. Să nu uităm
că Harold Robbins a declarat în Life faptul că
toate poveştile lui implică o opţiune:
Protagonistul ajunge în situaţia de a-şi alege
tip u l de m o ra lita te conform căreia va trăi în
continuare.
Personajele din P IR A NH AS sînt sancţionate
du p ă cum aţi p u t u t ve dea, de o p ţiu n e a lor
morală.
Toate caracteristicile stilului lui Robbins se află aici (în
P I R A N H A S, n.ed.): nebunie sexuală, personaje amorale
care trag sforile în lumea afacerilor dubioase şi nu lipseşte
nici una din stratagemele folosite de proza tor în atragerea
publicului.
Los Angeles Times Book Review

Orice pr odu cţi e semn at ă R ob b in s are un ritm


fulgerător.
Providence Sunday Journal

Fanii lui Harold Robbins... vor savura PI RANHAS.


Cincinnati Enquirer

...Iată o carte bine scrisă pe care n-o poţi lăsa din mînă.
Arizona Republic

Harold Robbins are un ritm deosebit de rapid... Este


extraordinar de antrenant.
The Press Enterprise, Riverside, California

P I R A N H A S este o carte plină de suspans care


transportă cititorul în culisele lumii interlope... o carte pe
care o citeşti cu răsuflarea tăiată.
, Nashville Banner

Cărţile lui Robbins sînt dominate de acţiune, susţinute


de o tram ă narativă plină de forţă, avînd o vitalitate
spectaculoasă, pe care o generează însăşi viaţa agitată a
autorului.
Wall Street Journal

Harold Robbins este un maestru.


Playboy