-Spune-mi, ce inseamna sa mori?

-Nu murim niciodata.

-Dar sa traiesti?

-Nu am trait niciodata.

-Si atunci de ce suntem aici?

-Nu stiu, sper ca voi afla candva.

-Si atunci imi vei spune?

-Promit fiule.

In casa noastra mica era mereu liniste. Se mai auzea din cand in cand sunetul ploii, insa un
sunet spart, infundat. Erau o mie, poate chiar mai multe, intrebari ce mi treceau prin cap. Tata cu
o rabdare nefireasca imi raspundea la toate. Nu intelegeam mai nimic insa. As fi vrut sa inteleg
atunci, as fi vrut sa stiu ce cauta, ce a cautat atata vreme.

Plecam adesea in padurea din jurul orasului sau ce mai ramasese din el si ma pierdeam adesea
uitand de ce incepusem sa merg. Inca tin minte ziua aceea. Ceata laptoasa coborase din spre
munte, nu vedeai aprope nimic, dar era frumos. Una din zilele rare in care aveam un
presentiment ca ceva bun avea sa se intample.

Mergeam spre gara sa l intampinam pe un vechi prieten al tatalui meu, era si el cercetator ca
tata. Aflase o cale de a aduce stiiinta inapoi la locul ei de glorie, o idee revolutionara,dar tata stia
ca murise de mult. Omerirea ajunsese intr un punct incare incerca doar sa se bucure de viata, nu
mai voia sa stie care este originea lor sau ce se intamplase cu generatiile din urma. Asa
disparusera incet incet scolile, pentru ca nu mai aveau ce materii sa predea, disparusera banii,
fiindca oamenii intelesesera ca nu s de folos, disparusera si razboiele,pentru ca nimeni nu mai
avea de ce sa lupte, parca totul inghetase. Dorinta celor din urma devenise cumva realitate, insa
acum nu mai exista nici sclipirea pe care mai demult o intrezareai in ochii unui adolescent care se
indagostea prima oara, nici pasiunea care ii impingea pe oameni sa faca lucruri extraordinare, nu
mai erau religii, iar oamenii nu se mai refugiau in ele. Ai fi spus ca se ajunsese la un univers ideal,
echilibrat, iar lumea traia fericirea prezentului. Dar eu simteam in interiorul meu ca ceva lipeste.
Ramasese doar o puternica constientizare a mortii adanc impregnata in constiinta umana. Ii
simteai mirosul peste tot unde te duceai, o vedeai in ochii oamenilor, in aparenta fericiti, iti intra
in oase ca frigul dupa o iarna grea. Era in aer, in pamant, parca planeta era foarte bonlava si
putrezea in interior, iar noi ramanad ca marturie a ceea ce s a intamplat trebuia sa purtam toata
viata vina acestui lucru.

Prins in discutia lor tata uitase ca nu ajunsesem acasa. Ma catarasem intr un copac batran,
stateam mereu ore insir acolo. Mi ar fi placut sa plec dincolo de munti, iar tata imi promisese ca
ma va duce. Asa ca pana in ziua aia puteam doar sa stau sa mi imaginez. Stateam intr un oras
frumos de privit,ramasitele unui fost oras medieval