CURSUL IX

LIMFOCITELE

Limfocitele
Limfocitele sunt celulele de bază ale apărării imune, iar din punct de vedere histologic,
acestea reprezintă unul din componentele principale ale ţesutului limfoid, fiind răspândite în
tot organismul.
Limfocitele populează atât ţesutul limfoid organizat în organe limfoide (timus, splină,
ganglionii limfatici) cât şi ţesutul limfoid asociat mucoaselor.
Limfocitele sunt celule caracterizate printr-o mare plasticitate şi un deosebit dinamism
morfologic şi funcţional.
În funcţie de dimensiuni, se descriu limfocite mici (4-10µ m) şi mari (20-30 µ m).
Cele din urmă au un mare număr de organite celulare. La microscopul electronic, suprafaţa
limfocitelor este extrem de neregulată.
In culturi celulare, iau forma unei oglinzi de mână. Forma acestora se datorează
prezenţei unui uropod, format din microvilozităţi rigide. Uropodul ar fi implicat în transferul
informaţiei antigenice.
În funcţie de rolul jucat în răspunsul imun, organele limfoide se clasifică în organe
limfoide centrale (compartiment central alcătuit din timus şi măduva hematogenă) şi organe
limfoide periferice (celelalte organe limfoide).
Limfocitele îndeplinesc, ca şi restul elementelor leucocitare, rolul de efectori în funcţia
de apărare. Procesele vitale, de la nivel de celulă până la nivel de organism întreg, se află în
permanenţă sub ameninţarea creată de prezenţa agresorilor biologici (antigene), pătrunşi în
ţesuturi sau în circulaţie. Din rândul factorilor antigenici fac parte microorganismele (bacterii,
virusuri), celulele străine (eritrocite), proteinele străine sau chiar ţesuturile şi proteinele
proprii, dar care au suferit mutaţii sau distrugeri parţiale. Acestor multitudini de agresori li se
opun mijloacele de apărare ale organismului.

Plasmocitele
De obicei, plasmocitele nu apar în circulaţie, fiind cantonate în ţesutul limfoid şi
focarul inflamator.
Plasmocitul, celula secretantă de imunoglobuline este o celulă mare (diametrul de
aprox. 20 µ m) cu citoplasmă abundentă ce conţine numeroşi ribozomi necesari sintezei
proteice şi un nucleu caracteristic în “spiţe de roată”.

Măduva hematogenă
Măduva osoasă (hematogenă) este un organ limfoid central. Măduva hematogenă este
sursa tuturor limfocitelor care vor popula ţesuturile limfoide indiferent de localizare.
Celula suşă (stem) pluripotentă este o celulă greu de definit histologic. O parte din
descendenţii celulelor suşă limfoide se diferenţiază în interiorul măduvei osoase spre limfocite
B, constituind în etapa imediat următoare populaţia de celule pro-B (progenitori ai celulelor
B). O altă parte a celulelor suşă limfoide se diferenţiază spre limfocite T, generând celulele
pro-T, care vor migra spre timus.
Din celulele progenitoare reţinute în măduva osoasă se diferenţiază limfocitele B.
Acestea au primit indicativul „B”, datorită faptului că la păsări deşi originare din măduva
hematogenă, aceste celule se diferenţiază şi se maturizează într-un organ limfoid specific,
numit bursa lui Fabricius. Diferenţierea celulelor B are loc chiar în măduva osoasă
hematogenă. Indicativul „B” a fost însă păstrat.
 Dintre citokinele secretate de celulele stromale, IL-7 este promotorul specific al
multiplicării şi diferenţierii limfocitelor B. Sub acţiunea acesteia şi a factorilor de creştere
prezenţi în microclimatul măduvei osoase, celulele pro-B proliferează. Pe celulele pro-B din
măduvă, celulele care şi continuă proliferarea şi diferenţierea, apar noi antigene, inexistente
pe celula suşă limfoidă. Limfocitele B eliberate în circulaţie sunt caracterizate prin prezenţa
pe suprafaţa acestora a receptorilor imunoglobulinici pentru antigen (BCR).
A doua populaţie majoră de limfocite o reprezintă celulele T. În rândul limfocitelor
circulante, celulele T reprezintă aprox. 2/3 faţă de numai aprox. 10% cât reprezintă celulele B.
Indicativul „T” a fost adoptat ca o prescurtare pentru celule derivate din timus.

Limfocitele T
Precursorii celulelor T proveniţi din din celula suşă hematopoietică, pătrund în timus,
unde proliferează, se diferenţiază şi devin celule T imunocompetente.
Dezvoltarea limfocitului T are 3 etape succesive: pretimică, timică şi matură. Etapa
pretimică are loc în măduva osoasă hematogenă. Din celula stem pluripotentă se diferenţiază
celula progenitor (pro-T I), care prezintă markerul CD7 (primul marker de diferenţiere în linia
celulară T). În acest stadiu celula nu este încă angajată pe linia limfocitară T (are capacitatea
de a evolua spre oricare din liniile celulare hematopoietice). Anumite celule CD7+ exprimă şi
markerul CD34, caracteristic celulelor hematopoietice.
În etapa timică celulele pro-T migrează din măduva osoasă în cortexul extern al
timusului, unde are loc proliferarea şi formarea de limfoblaşti.
Diferenţierea este însoţită de apariţia şi schimbarea unor markeri de suprafaţă.
Din celula pro-T CD7+ se diferenţiază celula pro-T II, care achiziţionează markerii
CD2, CD5 şi CD3.
Celula pro-T II se diferenţiază în celula pre-T, care prezintă CD1, CD2, CD5, CD7
membranare şi CD3 intracitoplasmatică.
Intratimic au loc două selecţii îm cursul cărora sunt eliminaţi precursorii
necorespunzători. Iniţial are loc selecţia pozitivă în cadrul căreia sunt eliminate celulele care
nu pot recunoaşte moleculele MHC proprii. În cursul celei de a doua selecţii, vor fi
îndepărtate celulele care recunosc antigene proprii organismului şi care ar putea declanşa
reacţii de autoimunitate.
În etapa matură limfocitele T migrează din medulara timusului spre periferie şi
populează ţesuturile limfoide periferice unde supraveghează orice invazie antigenică. În
prezenţa antigenului, limfocitele T mature de repaus proliferează, se transformă în limfoblaşti
şi în final se diferenţiază în limfocite T efectoare şi limfocite T de memorie.
Limfocitul T este asemănător morfologic cu limfocitul B, de care nu poate fi
diferenţiat prin tehnicile de microscopie optică. Dimensiunile sale variază între 6-12 µ m.
Nucleul mare, unic este bogat în heterocromatină. Citoplasma este redusă, slab bazofilă şi
conţine granulaţii azurofile şi enzime lizozomale. Pe suprafaţa membranară există un număr
redus de microvili.
Instruirea limfocitelor T se desăvârşeşte în cortexul profund şi în medulara timică prin
două fenomene esenţiale: selecţia pozitivă şi selecţia negativă.
Selecţia pozitivă presupune recunoaşterea complexului major de histocompatibilitate
(MHC) propriu, expus pe celulele epiteliale timice. Fenotipul timusului care conţine ambele
clase (I şi II) ale complexului major de histocompatibilitate (MHC) favorizează proliferarea
timocitelor (limfocitelor T din timus), care pot recunoaşte moleculele de MHC proprii (self) –
fenomen denumit restricţie MHC timică.
Selecţia negativă constă în eliminarea acelor celule T ce recunosc MHC asociat cu
peptide proprii (self) de pe suprafaţa celulelor dendritice şi a macrofagelor din medulară.
 Eliminarea sau inactivarea celulelor ce reacţionează cu structurile proprii generează
fenomenul de “self toleranţă”.
Celulele T imunocompetente vor recunoaşte doar ceea ce este străin planului de
organizare a organismului (non-self).
Pe măsură ce timocitele se diferenţiază, acestea se selectează nu numai în ceea ce
priveşte discriminarea selfului de non-self, ci şi în privinţa unor funcţii efectoare. Astfel, în
populaţia de celule T vom distinge mai multe subtipuri funcţionale. Limfocitele T se pot
caracteriza şi prin punerea în evidenţă a unor markeri de suprafaţă (molecule proteice
membranare), ce funcţionează în general ca receptori. Aceste molecule de suprafaţă includ:
molecule MHC clasa II (numai pe T activate) şi clasa I, numeroşi markeri CD (Cluster of
Differentiation) şi receptorul pentru antigen (TCR). Din markerii CD (identificabili cu
ajutorul unor anticorpi monoclonali), CD2, CD3, CD5 se întâlnesc pe majoritatea limfocitelor
T circulante. CD4 şi CD8 sunt prezente pe diferite subseturi de limfocite T. Aceşti doi
markeri leagă moleculele de MHC de clasa II şi, respectiv, I de pe macrofage sau alte celule
în timpul prezentării antigenului.
Limfocitele T CD8+ (prezintă CD8 pe membrană) sunt celule T citotoxice, fie
supresoare. Limfocitele T citotoxice, denumite şi limfocite citolitice timus-dependente (CTL),
produc liza specifică a unor celule-ţintă purtătoare de antigen. Celulele T citotoxice recunosc
epitopul străin în asociere cu moleculele MHC clasa I. Acestea debarasează organismul de
celulele ce exprimă antigenele străine. Celulele T citotoxice sunt induse şi active faţă de
tumori, celule infectate viral şi ţesuturi allogenice(transplant).
Limfocitele supresoare sunt, de asemenea, CD8+. Aceste celule sunt induse din
precursori, în urma contactului cu antigenul, de obicei independent de asocierea cu MHC.
Astfel antigenele native (self) pot stimula dezvoltarea celulelor T supresoare (Ts)
autoreglatoare.
În urma recunoaşterii antigenului de către celulele T supresoare, acestea vor interfera
cu dezvoltarea răspunsului imun prin eliberarea de factori supresori solubili. Unii factori
supresori au specificitate pentru epitopii antigenului, sugerându-se posibilitatea ca aceştia să
fie receptori ai celulelor T (TCR) eliberaţi de pe membrană.
Limfocitele CD4+ sunt limfocite T helper (ajutătoare). Limfocitele T helper (Th)
recunosc antigenul specific numai asociat cu MHC clasa II. Acest subset de celule T
acţionează asupra limfocitelor B, Tc, dar şi asupra macrofagelor, eozinofilelor, mastocitelor,
celulelor NK. Celulele th activate promovează proliferarea şi diferenţierea acestora, precum şi
a lor înseşi, prin intermediul a numeroşi factori secretaţi: IL-2, 3, 4, 5, 6, 10, γ -IFN, TNF-α ,
TNF-β
Funcţia celulelor T este asigurată de receptorul pentru antigen (TCR). Pentru o celulă
T dată, receptorii TCR sunt identici între ei.
Moleculele TCR de pe o celulă T sunt capabile să recunoască specific numai un
anumit epitop (antigen).
Spre deosebire de anticorpi (sau de receptorii imunoglobulinici de pe suprafaţa
limfocitelor B), structurile antigenice recunoscute pentru antigen (TCR) ale celulelor T
trebuie să fie de regulă, asociate cu moleculele complexului major de histocompatibilitate
(MHC).
Recunoaşterea unui determinant antigenic dat (epitop), de către o celulă T specifică, se
realizează numai în cazul în care acel determinant este asociat cu o moleculă MHC clasa I sau
II, situată pe membrana unei celule prezentatoare. De fapt, TCR recunoaşte specific atât
determinantul, cât şi molecula MHC asociată acestuia. Moleculele CD4 sau CD8 vin, de
asemenea, în contact cu o zonă a moleculei MHC de clasa II, respectiv I.
 Receptorul celulei T pentru antigen (TCR) este legat necovalent la nivelul membranei
celulare cu lanţurile moleculei CD3, realizând un complex molecular, care, aparent, face
contact atât cu antigenul, cât şi cu complexul major de histocompatibilitate.
Din punct de vedere genetic, generarea receptorului pentru antigen al celulei T este
identică cu cea a imunoglobulinelor. Spre deosebire de repertoriul imunoglobulinelor,
repertoriul antigenic al TCR nu include determinanţi conformaţionali. TCR recunoaşte
specific numai scurte porţiuni de secvenţă primară ce sunt expuse pe suprafaţa celulei
prezentatoarede antigen într-o cupă moleculară: “cupa” de prezentare a MHC. Dacă la
imunoglobuline se descriu 5 clase de molecule (cinci izotipuri majore), la TCR sunt descrise 2
clase: receptori de tip α β şi, respectiv γ δ .
Celulele care recunosc peptide non-self prezentate de molecule MHC de clasa I sunt
limfocitele T citotoxice (Tc). Acestea au drept caracteristică prezenţa pe membrană a
moleculelor CD8, receptori pentru moleculele MHC de clasa I.
Asemenea tuturor limfocitelor T, precursoarele celulelor T citotoxice sunt recirculante
continuu în organism (în aşteptarea determinantului non-self).
Funcţie
Limfocitele T joacă rol primordial în reglarea răspunsului imun specific (limfocite T
helper) şi în citotoxicitatea mediată celular antigen specifică (limfocite T citotoxice).
Limfocitele T helper activate au rolul de a secreta citokine.

Limfocitele B
Precursorii celulelor B îşi au originea în celulele suşă din măduva hematopoietică.
Evoluţia celulei B din celula stem pluripotentă trece printr-o suită de etape intermediare de
dezvoltare caracterizate prin faze succesive de reorganizare genetică, care asigură sinteza de
imunoglobuline şi prin achiziţionarea anumitor markeri specifici de suprafaţă.
O primă clasificare împarte acest proces ontogenetic în 2 etape succesive: etapa
antigen-independentă, desfăşurată la adult la nivelul măduvei osoase hematogene, în urma
căreia se generează limfocite B mature de repaus şi etapa antigen-dependentă, desfăşurată la
nivelul organelor limfoide secundare, prin care iau naştere, consecutiv stimulării antigenice,
plasmocite şi celule B de memorie.
De-a lungul etapei antigen-independente, în absenţa stimulării antigenice iau naştere
precursori care trec prin etape progresive de maturare până la limfocitul B. Din celula stem
puripotentă sub acţiunea IL-3, se orientează celula cap de serie – celula stem limfoidă. Etapele
intermediare prin care trece celula stem limfoidă sub acţiunea IL-3 şi IL-7 sunt: celula
progenitor (pro-B); celula precursor (pre-B); celula B imatură; celula B matură de repaus.
În cursul fazei antigen-independentă multe dintre celulele ce urmează această cale de
diferenţiere mor prin procesul de apoptoză. Practic doar 1/3 din celulele precursoare dau
naştere la celule B mature de repaus.
La nivelul celulei B imature are loc un proces de selecţie negativă prin care sunt
eliminate limfocitele cu receptori de înaltă afinitate pentru antigenele self.
Etapa antigen-dependentă se desfăşoară la nivelul organelor limfocide secundare în
prezenţa antigenului.
În absenţa activării antigenice, celulele B mature de repaus ajunse în organele limfoide
secundare au o durată de viaţă scurtă, de câteva zile., după care suferă procesul de apoptoză.
Cuplarea antigenului de către receptorul celulei B (BCR) determină activarea acestuia şi
transformarea în plasmocitr sau celule B de memorie.
Stimularea antigenică determină activarea limfocitului B de repaus şi transformarea
blastică a acestuia cu apariţia limfoblastului B, celulă mare cu un diametru de aprox. 15 µ m,
care se divide rapid şi evoluează fie în direcţia plasmocitului, fie a celulei B de memorie.
Celula B de memorie este mică şi foarte asemănătoare morfologic cu limfocitul B de repaus.
 Limfocitul B este o celulă mică şi rotundă cu diametrul de 7-9 µ m. Prezintă un
nucleu mare şi o bandă subţire de citoplasmă cu aspect reticulat care conţine numeroşi
ribozomi alături de lizozomi şi mitocondrii în număr redus. Membrana celulară prezintă
numeroase microvilozităţi.
În timpul maturării, ce are loc, de asemenea, în măduvă, limfocitul B suferă unele
rearanjamente genetice. Aceasta determină specificitatea antigenică a celulelor B încă înainte
ca acestea să populeze organele limfoide secundare. Mai târziu, recombinările somatice
genetice permit liniei celulare să efectueze comutarea de la o clasă de imunoglobuline la alta,
fără schimbarea specificităţii antigenice.
Când celula B migrează în circulaţie şi în ţesutul limfoid periferic, aceasta poartă pe
membrana sa imunoglobuline şi este pregătită să interacţioneze cu antigenul. Contactul dintre
epitopul antigenului şi receptorii imunoglobulinici membranari declanşează diviziunea
celulară. Acest proces este mult amplificat prin citokinele secretate de limfocitele T helper
(Th). Celula B se poate matura în două direcţii: spre plasmocit, ce va secreta cantităţi mari de
imunoglobuline sau spre celula B cu memorie, responsabilă de proliferarea rapidă din
răspunsul anamnestic. În afară de receptorii imunoglobulinici membranari (în special
monomeri IgM), pe suprafaţa celulelor B pot fi găsiţi şi alţi markeri caracteristici acestei
populaţii: CD10 (celule B imature), CD19, CD20, CD21, CD22, CD23, CD5 (ultimul pe un
subset de celule B predispus să producă autoanticorpi). De asemenea, celulele B posedă
receptori pentru componentele complementului C3b şi C3d, regiunea Fc a imunoglobulinelor,
precum şi MHC clasele I şi II.
În timpul răspunsului imun, componentele celulare şi umorale ale sistemului imun
interacţionează. Antigenul legat de membrana macrofagului este procesat în interiorul celulei.
Acesta este digerat în fragmente mici şi apoi cuplat cu glicoproteinele complexului major de
histocompatibilitate (MHC) în citoplasma macrofagului. Complexul epitop-MHC este apoi
transportat la suprafaţa membranei.
Antigenul procesat, prezentat este recunoscut atât de celulele B, cât şi de celulele T.
Cele 3 celule - limfocitul Th, limfocitul B şi macrofag – interacţionează, rezultatul final fiind
proliferarea şi diferenţierea celulei B şi producerea de imunoglobuline.
Funcţie
Limfocitele B au capacitatea de a sintetiza şi secreta un vast repertoriu de
imunoglobuline, capabile să interacţioneze specific cu o paletă largă de antigene.
Funcţionează ca o celulă prezentatoare de antigen.

Celulele natural ucigaşe

Celulele natural ucigaşe (natural killer – NK) reprezintă o subpopulaţie limfocitară
care provine dintr-un precursor medular comun cu limfocitul T. Celulele mature sunt prezente
în sânge şi organele limfoide centrale şi periferice. Celulele NK sunt heterogene.
Morfologic, acestea sunt celule mari (diametrul de 16-20 µ m) cu nucleu zimţat.
Citoplasma conţine granulaţii mari, înconjurate de membrană, care conţin mediatori citotoxici
(perforină, granzime, etc.). aceste granulaţii mari citoplasmatice diferenţiază celulele NK de
limfocitele B şi T şi le conferă denumirea de limfocite mari granulare.
Markerii imunologici ai celulelor NK: CD56, CD16, CD2, CD8, receptori de tip Ig,
receptori de tip lectinic, molecule de adeziune. La suprafaţa celulelor NK există două tipuri de
receptori specifici: receptori de tip imunoglobulinic şi receptori din familia lectinelor C.
Receptorii au rolul de a recunoaşte moleculele complexului major de histocompatibilitate
clasa I şi mediază activarea sau inhibarea leucocitelor NK. Celulele NK prezintă receptori
pentru fragmentul Fc al IgG.
 Funcţie
Celulele NK prezintă citotoxicitate spontană faţă de celulele infectate cu virus şi
celulele tumorale. Nu prezintă specificitate antigenică (absenţa receptorului specific de
antigen) şi nici memorie imunologică. Nu prezintă capacitate fagocitară sau restricţie MHC.
Celulele NK pot fi activate de diferite citokine (în principal IL-2, care determină proliferarea
şi creşterea capacităţii citotoxice), devenind limfocite killer activate de citokine. Celulele NK
mediază citotoxicitatea celulară anticorp dependentă (ADCC). Celulele NK eliberează
perforină şi granzime care distrug celula ţintă. Celulele NK recunosc celule aparţinând
anumitor linii tumorale (mecanismul recunoaşterii nu este încă elucidat).

Circulaţie şi homing
În circulaţia sanguină sunt eliberate continuu limfocite B maturate în măduva
hematogenă şi limfocite T maturate în timus. În sângele periferic celulele T sunt mai
numeroase şi au o durată mai mare de viaţă decât celulele B.
Fenomenul prin care celulele circulante migrează în mod preferenţial spre anumite
teritorii (ţesuturi) a fost desemnat cu termenul homing (casă, locuinţă, cămin).
Atât limfocitele T cât şi B suferă fenomenul de homing. Deşi fenomenul recirculării
este acelaşi pentru ambele tipuri de limfocite, viteza de recirculare este mai mare în cazul
celulelor T, proporţia acestora depăşind 90% din limfocitele recirculante.

Întrebări din cursul IX

1. Măduva osoasă- organul limfoid central

2. Limfocitele T
3. Limfocitele B
4. Celulele NK
5. Circulaţie şi homing
---