Sunteți pe pagina 1din 4

Probleme etice legate de transplanturile de organe

Introducere
Transplantarea de organe se defineşte ca procesul de suplinire a unui organ bolnav sau
absent, cu un altul sănătos, cel din urma putând fi prelevat de la un donator viu sau decedat (prin
moarte cerebrală sau uneori prin moarte clinică) [1].
De-a lungul timpului, s-a reuşit transplantarea cu succes a mai multor organe (ex: inimă,
rinichi, ficat, plămâni, timus, pancreas, intestin, stomac, testicule, penis, uter) şi ţesuturi (ex: ţesut
osos, tendoane, cornee, piele, valve, nervi, vene, măduva osoasă).
Astfel, medicina transplantului a devenit una dintre cele mai complexe ramuri ale
medicinei moderne, aceasta făcând posibilă prelungirea unor vieţi omeneşti, dar care din păcate,
alături de părţile bune, a strâns în jurul ei şi numeroase probleme etice ce vizează în special
drepturile donatorilor.

Probleme etice
În unele cazuri, transplantul a stârnit multe controverse referitoare la cât de bioetice sunt
aspectele ce vizează această procedură. Mulţi oameni s-au întrebat dacă modul în care definim
moartea este unul corect. De asemenea, cum se cuantifică plata organelor şi cum s-a ajuns la
turismul de transplant “turismul medical”, iar cea mai marcantă problemă fiind cea a traficului de
organe.[2,3]
Cea mai pregnantă chestiune etică referitoare la exemplele de mai sus se raportează la donarea
forţată a organelor. Astfel, în atenţia presei au ajuns informaţii conform cărora anumite autorităţi
recoltează organe de la persoane ce se află în penitenciare, fapt ce contravine Asociaţiei
Medicale Mondiale, care a declarat că “prizonierii şi alte persoane aflate în custodie nu sunt în
măsură să dea acordul în mod liber și, prin urmare, organele lor nu trebuie utilizate pentru
transplant.”[4]
Din ce in ce mai multe abuzuri au ieşit la iveală în ultimii ani, în special rapoarte despre
comerţul şi traficul de organe din China, unde deţinuţii practicanţi Falun Gong au devenit
candidaţii ideali în campaniile de recoltari de organe. [5]
Falun Gong este o practică antică de meditaţie fondată pe principiile “Adevăr, Compasiune,
Toleranţă “, ce are rădăcini în şcoala budistă. Aceasta a fost introdusă publicului în anul 1992 de
către Li Hongzhi şi a fost primită cu braţele deschise datorită “beneficiilor aduse în domeniul
sănătăţii şi impactului moral pozitiv asupra societăţii”.[5]
Însă, începând cu 1999, Partidul Comunist a început o campanie de persecuţie a acestui grup
spiritual, în care practicanţii Falun Gong au fost supuşi torturii şi abuzurilor, aceştia fiind trimişi
în lagăre de munca forţată şi în închisori.
Jurnaliştii estimează că peste 65.000 de membri Falun Gong au fost ucişi cu scopul de a li se
recolta organele în perioada 2000-2008, iar până în 2016 numărul ar fi ajuns la 1,5 milioane.[6]
Ca atare, din cauza acestei disponibilitaţi pe piaţa neagra a organelor, mulţi cetăţeni (în special
americani şi japonezi) au ales turismul medical din China pentru a primi un transplant, evitând
astfel consecinţele pe care în alt stat le-ar fi avut din cauza modului neetic la care au apelat pentru
a-şi prelungi viaţa.[7]

Evoluţia abuzurilor
Începând cu anii ’70, posibilitatea de transplant a devenit general cunoscută în rândul
oamenilor, iar uşor, uşor, cererea pentru organe a început să fie în expansiune până când s-a
produs un dezechilibru sever între ofertă, foarte limitată şi primitori, aflaţi mereu in creştere.
Toate aceste împrejurări au atras atenţia unor oameni lipsiţi de moralitate şi principii etice, care
au văzut o oportunitate de afacere în disperarea pacienţilor care au nevoie de un transplant. Au
început astfel activităţi infracţionale, de trafic de organe, prin care membrii reţelei s-au îmbogăţit.

Perpetuarea abuzurilor
Un alt grup populaţional, în afara prizonierilor Falun Gong, care a fost victima traficului
de organe este reprezentat de locuitorii oraşelor sărace din India (oraşul Chennai, din sudul
statului Tamilnadu). Traficanţii racolau oameni foarte săraci, ce aveau nevoie urgentă de bani si
astfel intermediau realizarea aşa zisei “donări”. Din păcate, în urma intervenţiilor, foarte multe
persoane au murit din cauza complicaţiilor post-operatorii.[5]
Comunitatea internaţională s-a tot întrebat de ce astfel de practici respingatoare din punct
de vedere etic continuă să existe. În timp s-a ajuns la concluzia că ele vor continua tot atât cât
cererea pentru organe va fi mare şi cât toleranţa faţă de exploatarea săracilor/persoanelor asuprite
nu va fi luată în considerare.
Astfel, în apărarea lor, reţelele de trafic susţin că presupuşii “donatori”, aflaţi în viaţă, au ales să
se implice în mod voluntar în proceduri în urma cărora li se vor recolta diverse organe (în 99%
din cazuri, rinichi). Dar, făcând o analiză a traficului internaţional, un singur element iese în
evidenţă: acela că cei mai săraci sunt exploataţi. De aceea, cunoaşterea provenienţei organelor ar
trebui să fie o responsabilitate de bază a echipei care va realiza transplantul, ea având obligaţia de
a verifica dacă donatorul a acţionat în mod voluntar sau nu.[8]

Responsabilitatea internaţională
A “nu face rău” este un principiu fundamental al eticii medicale bazat pe Jurământul lui
Hipocrate.
Astfel, în mod normal, asta se traduce prin a nu cauza vreun rău pacientului tratat. În situaţia de
faţă, când vine vorba de transplanturile de organe, aceasta ar trebui să însemne şi să nu se producă
un rau persoanei al carei organ este folosit pentru transplant.
Un al doilea principiu de bază în etica medicală este acela de a se obţine acceptul informat
şi oferit liber pentru tratament. În procedurile uzuale, aceasta înseamnă “acceptul informat al
pacientului pentru tratamentul său”. În cazul transplantarilor de organe, acesta se traduce prin
“acceptul dat de bunăvoie şi informat de persoana al carei organ este folosit pentru transplant”.[9]
Din cele de mai sus reiese că transplantul de organe reprezinta un tratament medical, astfel
încât persoanele care îl pun în practică (doctorii, cadrele medicale, cei ce se ocupă de testele
clinice) nu trebuie să cauzeze vreun rău pacientului şi nici persoanei de la care noul organ este
furnizat primitorului. Ei mai trebuie să se asigure că exista un accept informat şi semnat de
bunăvoie, prin care donarea organului devine validă.
Din fericire, etica medicală internaţională este respectată în unele ţări. Aici “Principiile de
bază pentru transplantul de organe” ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sunt puse în funcţiune
în totalitate. Un exemplu este Elveţia, ţara care acorda acces la dosarele medicale până şi
autorităţilor străine, dar şi organizaţiilor internaţionale. Prin urmare, cu nişte proceduri bine puse
la punct, orice încercare de trafic ilegal poate fi depistată, iar cei vinovaţi vor fi traşi la
raspundere.[10]

Scopul medicinei
Orice medic va spune ca scopul principal în practica sa de zi cu zi este acela de a nu
face rău “Primum, non nocere”. Acest principiu etic ar trebui să fie cel care ghidează sistemul
internaţional de management al sănătăţii şi mai ales etica transplantului de organe.
Oamenii care nu au posibilitatea de a alege fară a fi constrânşi (de alţi oameni,
circumstanţe, modul de guvernare), nu pot fi folosiţi sub nicio formă ca donatori de organe. Orice
persoană persecutată şi obligată să devină un donator de organe, arată un grad de dezumanizare
inacceptabil pentru perioada in care trăim.
Astfel, pentru a opri reţelele de trafic, umanitatea trebuie să se folosească de orice
modalitate de atac de care dispune ( ştiinţifică, juridică, economică, socială etc).
Dr Maria A. Fiatarone Singh a afirmat “Ca medici, suntem legaţi de jurământul de
a preveni rănirea, iar prin aceasta înteleg că suntem datori în egală masură să îi protejăm pe cei
care sunt afectaţi de alţii. Ca oameni, nu avem dreptul să facem mai puţin de atât”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului concluzionează cel mai bine cele amintite
mai sus, astfel: “Toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt dotate cu raţiune şi conştiinţă şi ar trebui să acţioneze una faţă de cealaltă în spirit de
fraternitate. Fiecare are dreptul la viată, libertate si securitate personală. Niciuna dintre ele nu va
fi supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane, crude sau degradante”. [12]
Listă de referinţe

1.- Manara, A. R.; Murphy, P. G.; O'Callaghan, G. (2011). "Donation after circulatory death". British
Journal of Anaesthesia. 108: i108–i121. doi:10.1093/bja/aer357. PMID 22194426

2.- WHO Guiding Principles on human cell, tissue and organ transplantation, Annexed to World
Health Organization, 2008. Archived 3 March 2016 at the Wayback Machine

3.- Organ trafficking and transplantation pose new challenges Archived15 February 2014 at
the Wayback Machine.

4.- "WMA Council Resolution on Organ Donation in China". World Medical Association. May 2006.
Archived from the original on 4 December 2010.

5.-David Matas, Dr. Torsten Trey “Organele statului-abuzul transplanturilor in China”: Probleme
legate de transplanturile de organe din China (Erping Zhang)

6.- Samuels, Gabriel (29 June 2016). "China kills millions of innocent meditators for their organs,
report finds". The Independent.

7.- Vanessa Hua (17 April 2006). "Patients seeking transplants turn to China / Rights activists fear
organs are taken from executed prisoners". SFGate. Retrieved 25 December 2013.

8.-D. A. Budiani-Saberi, F.L. Delmonico, “Organic Trafficking and Transplant Tourism: A


Commentary on the Global Realities”, American Journal Transplantation, 8, 2000, pp. 925-928

9.-David Matas, Dr. Torsten Trey “Organele statului-abuzul transplanturilor in China”:


Responsabilitatile companiilor farmaceutice internationale (Arne Schwarz), pp 148-149

10.- http://www.swisstransplant.org

11.- David Matas, Dr. Torsten Tre “Organele statului-abuzul transplanturilor in China”: Misiunea
medicinei (Maria A. Fiatarone Singh), pp 162-163

12.-Declaratia Universala a Drepturilor Omului, http://www.u.org/en/documents/udhr/

S-ar putea să vă placă și