Dojană

Victor Hugo

Căţeaua mea, neîndoielnic, la minte e destul de-ntreagă.

Ne-ntorceam. Ea, spre mângâiere, sub mâna-mi capul gros şi-l bagă.
Are, se vede, presimţirea c-o s-o mustrez. Tace chitic.
O trag oleacă de ureche. Mă uit urât la ea şi-i zic:
– De ce te porţi urât, frumoaso, făcându-mă de râs în lume?
Când te dedai la fapte rele pe care le consideri glume?
Alergi, te zbengui, latri, urli, te tăvăleşti printre boscheţi
Şi nu o dată bagi copiii şi câinii lor în sperieţi.
Nu-ţi iese un cocoş în cale să nu scoţi sufletul din el
De-mi vine în pământ să intru când te comporţi în acest fel.
Îmi e ruşine, zău, de oameni, deşi, ştiu, ai şi calităţi:
Credinţa şi deşteptăciunea de ce nu vrei să le arăţi?
Afectuoasă, rezervată, aşa cum eşti acum acasă
Aş vrea să fii şi la plimbare, când brusc devii capricioasă!