Curente literare

I. Romantismul
Definitie: Romantismul este un current literar care apare la sfarsitul secolului al XVIII-
lea si se cristalizeaza la inceputul secolului al XIX-lea in Anglia, Franta,Germania si apoi
in celelalte tari europene ca reactie impotriva clasicismului canonizant. De aici se
desprinde o trasatura fundamentala: libertatea totala de exprimare
Manifestul literar al romantismului European este “Prefata” la drama “Cromwell” de
Victor Hugo, iar la romantismul romanesc este articolul “Introductie”, semnat de Mihail
Kogalniceanu.

Principii estetice:
1. Categorii estetice noi: grotescul, sublimul, macabrul, fantasticul.
2. Textele lirice si personajele epice sau dramatice sunt construite pe baza antitezei care,
in romantism, nu reprezinta doar un mijloc de expresivitate, ci si o figura de compozitie.
3. Teme recurente:
• iubirea; natura; istoria;
• conditia geniului intr-o societate mediocra, superfiiala, incapabila sa inteleaga
aspiratiile inalte;
• retragerea in illo tempore;
• tentatia absolutului intrezarit dar inaccesibil; meditatia filosofica asupra contrastului
dintre perisabilitatea finite umane si eternitatea universului.
4. Motive literare predilecte:
• visul, umbra, noaptea, steaua, luna; codrul, izvorul, lacul, floarea, arborele.
• fugit irreparabile tempus, fortuna labiris, panta rhei, vanitas vanitatum et omnia vanitas,
theatrum mundi;
5. Sobrietatea limbajului clasic este inlocuita cu un limbaj artistic imbogatit cu ajutorul
arhaismelor, regionalismelor si cuvintelor populare;
6. Primatul sensibilitatii, al imaginatiei, al fanteziei creatoare asupra ratinunii.
7. Personajul romantic este exceptional si actioneaza in imprejurari exceptionale. Fire
stranie, dilematica, faustica, cautator de absolut, problematizeaza aspect ale existentei si
ale universului, intruchipand conditia geniului solitar, neinteles si marginalizat de o
societate mediocre, incapabila sa perceapa aspiratiile inalte.
8. Genul literar dominant este liricul, aparand acum specii noi: elegia, meditatia, poemul
filosofic.
9. Sursele de inspiratie fundamentale ale scriitorilor romani sunt:
• Natura - feerica, luxurizanta, misterioasa, in toata diversitatea formelor ei de
manifestare;
• Istoria - convertita in mit si legenda, creatoare de modele exemplare (eroi legendari,
voievozi) si construita pe contrastul dintre trecutul glorios si prezentul decazut;
• Folclorul - depozitar al intelepciunii ancestrale, conserva nealterate valorile spirituale;
• Realitatile sociale si politice ale epocii – tratate cu ironie, cu sarcasm, sau cu malitie,
Etapele romantismului romanesc:
a) Romantismul pasoptist – Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Vasile Carlova,
Ion Heliade Radulescu, Alecu Russo
b) Romantismul eminescian – perioada plenara
c) Romantismul post-eminescian (cu deschidere catre samanatorism si poporanism) –
Octavian Goga, George Cosbuc)

II. Realismul
Definitie: Realismul este un curent literar ce apare în prima jumătate a secolului al 19-
lea în Franța ca reacție împotriva romantismului, având prelungiri în secolul al 20-lea.
Manifestul literar al realismului este ”Prefața” la ”Comedia umană” de Honore de Balzac.
Termenul provine din limba franceză - ”realisme”, prin care se desemnează metoda de
creație ce reflectă lumea în varianta sa obiectivă, cu preocuparea de a respecta
veridicitatea, tipicitatea, caracterul concret al mediului, al reacțiilor și al detaliilor. Din
această perspectivă, realismul nu este circumscris unei anumite perioade istorice, putând
fi aplicat creațiilor artistice din toate timpurile. Fondatorii acestui curent sunt Honore de
Balzac - ”Comedia umană” și Stendhal - ”Roșu și negru” și ”Mănăstirea din Parma”.
Teoreticianul realismului în cultura română este G. Călinescu, care definește
realismul ca “metoda care pune arta în concordanță cu realul”:

Principii estetice:
1. Accentul cade pe observație și analiză, pe descrierea fidelă a constantelor
umanității, urmărindu-se implicațiile sociale, psihologice, etice.
2. Se reproduce cu exactitate mediul social și, prin extindere, epoca în care trăiește
personajul, idee redată plastic de Honore de Balzac (”descrie-mi viziunea și-ți voi
spune cine o locuiește”).
3. De obicei, personajele sunt tipice și acționează în împrejurimi tipice, acestea fiind
preluate din clasele sociale de jos (proletariatul) și din mica burghezie.
 4. Atitudinea față de societate este critică, de aici, stilul sobru, impersonal,
prezentarea banalului cotidian, accentul căzând pe aspectele negative; demagogia
politicienilor, falsul patriotism, duplicitatea, afacerismul, intensificarea exploatării
omului de către om.
5. Imaginația este privită cu neîncredere. Se apreciază cunoașterea lucidă, spiritul
științific, astfel încât, opera capătă valoare de document, personajelor li se
alcătuiesc adevărate atuuri caracteriologice.
6. Se refuză idealizarea trecutului, de aceea subiectele provin din contemporaneitate
sau din trecutul foarte apropiat. Viziunea este demitizantă, demistificatoare.
7. Se dezvoltă două genuri literare: epicul (mai ales nuvela și romanul) și dramaticul
(mai ales comedia și drama).
Există 2 tehnici narative predilecte:
● detaliul plasticizant presupune creionarea cu minuțiozitate a fizionomiei
personajului, a vestimentației acestuia, a mediului în care trăiește (casă, cartier,
cameră), devenind expresii metaforice a interiorității personajului.
● introspecția, realizată cu ajutorul monologului interior, vizează accesul la
gândurile intime, neverbalizate, la scindarea lăuntrică sau la procesele de
conștiință ale personajului.

III. Simbolismul
Definitie: Simbolismul este un curent literar care apare în a doua jumătate a secolului al
19-lea în Franța, ca reacție împotriva parnasianismului, ce dorea reflectarea exactă a
realității, a aspectelor exterioare ale existenței. Numele curentului a fost generat de Jean
Moreas, care în ”Le Figaro” publică articolul ”Le Symbolisme”. Ca mișcare culturală,
simbolismul dorește să sugereze prin valoarea muzicală și simbolică a cuvintelor nuanțele
cele mai subtile ale vieții interioare. Teoreticianul simbolismului românesc este Alexandru
Macedonski, care în articolul ”Program”, ”Poezia viitorului” acesta subliniază necesitatea
unei poezii noi, a viitorului care să mute accentul de pe dimensiunea descriptivă pe cea
reflexivă a discursului liric.
La nivel ideologic, simbolismul este o reacție anti-raționalistă, cultul excesiv al
rațiunii călăuzitoare, și anti-pozitivistă, aderând la filosofia lui Henri Bergson, care
consideră că adevărata cunoaștere se realizează pe calea intuiției. Într-o epocă de un
utilitarism agresiv, simbolismul a reprezentat o întoarcere la spiritualitate, îi propune o
nouă viziune, ce decurge din intuirea complexității lumii și ilustrează efortul de
modernizare al liricii.

Principii estetice:
1. La baza creației simboliste stă simbolul, procedeu stilistic ce înlocuiește expresia
directă, mediază cunoașterea pe calea analogiei. Acesta concentrează în imagini
 elemente ale realului, cu un grad mai mic sau mai mare de generalitate, încifrându-
le. Dacă în romantism simbolul este explicit, în simbolism, raportul dintre simbol și
realitatea sufletească simbolizată nu este dezvoltată, ci doar sugerată.
2. La baza tehnicii simboliste stă sugestia, care concentrează corespondențele dintre
lucruri, perspectiva fiind ”specie a vrăjitoriei evocatoare” (Charles Baudelaire). În
acest sens, St. Mallarme afirma că: ”a numi un obiect înseamnă a suprima trei
sferturi din plăcerea poemului”, statutând un principiu simbolist esențial: ”A sugera,
iată visul!”.
3. Poeții simboliști comunică mai ales senzații olfactive, vizuale, auditive,
corespunzând unor stări sufletești, corespondența reprezentând, de fapt, un mod
particular de luminare a zonelor ascunse ale realității/ În concepția lor, poezia
trebuie să exprime raporturile intime dintre eul poetic (universul mic) și lume
(universul mare), care, la nivelul receptivității poetice, se traduc prin simboluri. De
altfel, Charles Baudelaire consideră natura întregul univers vizibil, ”un magazin de
imagini și desene”, care trebuie decodate pentru a-și revela esența. ”Natura e un
templu al cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceață/ Prin codrii
de simboluri, petrece omul viață/ Și toate-l cercetează în ochi
prietenesc”.(”Corespondențe” de Charles Baudelaire). Corespondența devine, în
acest caz, din principiu structural al lumii, norme structurale ale poeziei.
4. Simbolismul plasează în lumea de obiecte și fenomene starea de inefabil care nu
poate fi descrisă, ci doar sugerată. De aceea, poezia se apropie de muzică. Din
perspectiva lui Paul Verlaine, cuvintele capătă nuanțe subtile, devin muzică.
Această muzicalitate reiese la nivel compozițional și expresiv din laitmotive,
refrene, alterații, asonanțe, repetiții ți enumerații. Astfel, Paul Verlaine statuează al
doilea principiu esențial simbolist: ”Muzica înainte de toate!”.
5. Poeții simboliști simt că aparțin unui secol vlăguit agonic, de aceea oscilează între
reverie intelectuală și revoltă, între resemnare tragică și gest dinamitar. În
concordanță cu aceste stări, spațiile poetice preferate sunt natura, loc al
corespondențelor; parcul răvășit; aleile pustii; orașul, spațiu tentacular; taverna,
echivalentă uitării de sine; mahalaua sordidă ce respinge ființa.
6. Teme literare recurente în romantism:
a) moartea, asociată nimicului fără șansă.
b) boala, maladii simboliste: nevroza, fizia.
c) natura, spațiu în care se răsfrânge macrocosmosul uman
Motive literare asociate: ploaia, plânsul, spleen-ul existențial, plictiseala,
melancolia, resemnarea, somnul greu, regresiv care se metamorfozează în coșmar,
anotimpurile, vidul interior, călătoria spre ținuturi îndepărtate, spre spații vagi.
7. La nivel prozodic, efortul de modernizare al liricii se observă prin cultivarea
versului liber, lipsit de rimă și măsură, având doar ritm interior care urmărește fluxul
ideilor și frenezia trăirilor. În ceea ce privește delimitarea strofică, versurile sunt
organizate într-un monobloc sau în strofe de dimensiuni variabile.
8. Etape ale simbolismului românesc:
 a. Momentul tatonărilor, al experimentelor. Are în vedere activitatea de
pionierat a lui Alexandru Macedonski la revista ”Literatorul”.
b. Direcția pseudo-simbolistă de la revista ”Viața nouă”. Se raportează la
activitatea lui Ovid Desusianu.
c. Simbolismul extern reprezentat de Ion Minulescu.
d. Simbolismul autentic: G. Bacovia.

IV. Modernismul
Definitie: Modernismul este o miscare culturala si literara, care apare la sfârșitul secolului
al XIX-lea și se cristalizează după Primul Război Mondial ca reacție împotriva
tradiționalismului, constituind, în fapt, o ruptură de tradiție. Lozinca acestui curent este
“Singurul lucru permanent este schimbarea!”, iar teoreticianul modernismului românesc
este Eugen Lovinescu, ale cărui principii estetice sunt enunțate în două opere
fundamentale: “Istoria literaturii române contemporane” și “Istoria civilizației române
moderne”.
1. Dorința poeților moderniști este de a aboli poezia melancolizată, idilică și suavă,
“de goarnă și trâmbiță” și de a promova o poezie de cunoaștere, modalitate de
revelare a misterelor universului. De aceea, apare principiul disonanței, eul poetic
fiind prins între trăiri antagonice între care nu există posibilitate de conciliere.
2. Alături de ambiguitate, Hugo Friedrich consideră ca trăsătură fundamentală a
poeziei moderniste obscuritatea. De altfel, Charles Baudelaire afirma că “există o
anumită glorie în a nu fi înțeles”. Astfel, realitățile oamenilor și ale lucrurilor nu
sunt prezentate în manieră descriptivă, ci cu pretenția interiorizării complete prin
magie lexicală și mister ideatic, prin ocultare voită a mesajului artistic. În acest sens,
se promovează principiul fanteziei dictatoriale, căci poetul nu se simte constrâns de
legile universului, creează un altul în funcție de propria sensibilitate.