34 Astronomie

PROBLEME DE ASTRONOMIE REZOLVATE

Prof. Ion NACU

Directorul Observatorului Astronomic
al Liceului Republican Real, Chişinău

Problema A7. Să se calculeze raportul dintre diametrele unghiulare ale Soarelui văzut de pe
Pământ şi de pe Marte, la periheliu şi la afeliu, ştiind că excentricităţile orbitelor sunt
respectiv egale cu 0.017 şi 0.093.
Rezolvare:
Notăm cu ρ unghiul sub care e văzut diametrul Soarelui; a - semiaxa orbitei planetei; P
- periheliu; A – afeliu.
os
Se ştie că excentricitatea e = ,
a
b deci, os= a • e (1)
A
ρaf
S r0
ρper
P Dper=a−os=a−ae=a(1−e)⎫
O ⎬ (2)
Daf =a+os=a+ae=a(1+e) ⎭
a Dper
Q Din relaţia
tg ρ = r0/D
Dafel avem
r0=D·tgρ = D·ρ (pentru unghiuri
mici) (3)
⎧⎪ ρ per = r0 / D per ρ per r0 a (1 + e) 1 + e
⎨ ⇒ = • = (4)
⎪⎩ ρ af = r0 / Daf ρ af a (1 − e) r0 1− e
Pentru rapoartele căutate obţinem:
(ρper/ρaf)p = 1 + 0.017/1 - 0.017=1.017/0.983=1.03;
(ρper/ρaf)M = 1 + 0.093/1 - 0.093=1.093/0.907=1,21.
Problema A8. Să se determine paralaxa orizontală a planetei Jupiter, observata de pe Pământ
la opoziţie, ştiind că Jupiter este de 5 ori mai departe de Soare decât Pământul.
Rezolvare:
Paralaxa orizontală a Soarelui ps=8.8″. La opoziţie, Pământul se află între Soare şi
planeta exterioară respectivă.
Din relaţia
D = 206265″·Rp/p″

pS pjup
Soare Rp
Jupiter

P
ap=1u.a. 4ap

ajup=5ap

putem scrie:

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

 Astronomie 35
1a p = 206265" R p / p S " ⎫⎪
⎬ ⇒ pS a p = p j • 4 a p .
4a p = 206265" R p / p jup "⎪⎭
Deci, paralaxa planetei Jupiter este
p j = p0 / 4 = 8,8" / 4 = 2,2" .

Problema A9. Să se calculeze diametrul unghiular al Soarelui văzut de pe planeta Pluton.

Rezolvare:
Din figură se vede că
tg ρ = Do / a (1)
Pentru unghiuri mici:
DS=D0 S
⎪⎧ S
tgρ = D0 / a p D0 = ap • ρS ⎪ ⎫
ρS ρpl ⎨ ⇒ ⎬ (2)
⎪⎩tgρ pl = D0 / apl D0 = apl • ρ pl ⎪⎭
1 Pl
tg ρ =ρ (3)
40 u.a.
Efectuând unele transformări, obţinem:
a j ρ S = a pl • ρ pl ; ρ pl = a p • ρ S / a pl = a p ρ S / 40a p = ρ 0 / 40 = 30 / 40 = 0,75′ ;
ρ pl = 0′,75 = 0,75 • 60′′ = 45′′ .

Problema A10. De câte ori un metru pătrat de suprafaţă pe planeta Mercur primeşte mai
multă energie de la Soare, decât pe planeta Marte ? Datele necesare se găsesc în tabele.
Rezolvare:
Din tabele aflăm distanţele planetelor respective până la Soare exprimate în unităţi
astronomice:
dMercur = 0.387 u.a; dMarte = 1.524 u.a.
Din cursul de fizică se cunoaşte că iluminarea ori energia primită de unitatea de
suprafaţă, E, este dată de formula
E = (I/d2)·cos α (1)
Aici I este intensitatea luminoasă a sursei; d – distanţa până la sursă; α – unghiul de incidenţă.
Pentru α=0 avem cos α=1.
Scriem relaţia (1) pentru fiecare planetă şi efectuăm calculele numerice:
E mer = I S / d mer
2
⎫⎪
⎬ ⇒ E mer / E mart =
E mart = I S / d mart
2
⎪⎭
= ( I S / d mer
2 2
) * ( d mer / I S ) = ( d mart / d mer ) 2 =
= (1,524 / 0,387 ) 2 =
= 15 ,507 ≅ 16 ori
Deci, planeta Mercur primeşte de 16 ori mai multă energie solară pe fiecare metru
pătrat, decât planeta Marte.

Problema A11. Să se determine masa Pământului, ştiind că viteza unghiulară a Lunii este de
13.2° pe zi. Distanţa medie de la Pământ la Lună se va lua egală cu 380000 km.
Rezolvare:
Vom considera că Luna se roteşte în jurul Pământului pe o orbită circulară. Mişcarea
circulară a Lunii este determinată de forţa de atracţie universală dintre Pământ şi Lună:
F=k(mlMp/dl2) (1)
Această forţă imprimă Lunii o acceleraţie centripetă şi deci, conform legii a doua a lui
Newton, putem scrie

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

36 Astronomie

F=mlV2/dl=(ml·ω2dl2)/dl= ml ω2 dl (2)
Din (1) şi (2) se obţine:
Mlω2dl = (kmlMp)/dl ,
de unde
Mp=ω2dl3/k (3)
Constanta gravitaţională k=6.67·10-11 N·m2/kg2.
Exprimăm viteza unghiulară în rad/s: ω=13.2o/zi=13.2·π/180 rad/zi =
13.2·3.14/180·24·3600 = 44448 rad/15552000 s = 2.665·10-6 rad/s.
Pentru masa Pământului se obţine
Mp= (2.665·10-6)2·(38·107)3/6.67·10-11= 58409.475·1020 = 5.84·1024 kg ≅ 6·1024 kg.

Problema A12. Să se calculeze cantitatea de energie solară ce cade pe suprafaţa unui lac cu
aria de 1 km2 în 1 min pe timp senin, ştiind că înălţimea Soarelui este de 300, iar atmosfera
lasă să treacă 80% din radiaţia solară. n
Rezolvare:
Energia radiată de Soare ce cade în 1s pe o
suprafaţă cu aria de 1 m2, dispusă perpendicular pe
Z
direcţia razelor solare dincolo de limitele atmosferei
terestre, este numită constantă solară şi are valoarea
90°
F0=1.36 103 W/m2s. h
2
Energia incidentă pe 1 m al suprafeţei
exterioare a atmosferei în timp de 1 min =60 s este:
E=F0·t·cos Z=1.36·103·60·1/2=40.8·103 W/s.
Energia totală ce cade pe suprafaţa S=1 km2 este
Et=E·S=40.8·103·106=40.8·109 J.
Atmosfera permite să treacă numai 80% din această energie, adică:
Et • η
E= = 40.8 109 0.8=32.64 109W/m2 s ≅ 3.3·1010 J.
100%

EMINESCU ŞI COSMOGONIA

Viorica CHEOREAN
Baia Mare

Mihai Eminescu este în literatura română “poetul nepereche” (G. Călinescu);

creator al unei opere care străbate timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. A fost o
personalitate copleşitoare, prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de
nivel european şi prin farmecul limbajului “semnul celor aleşi”.
Ca poet s-a remarcat prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale, prin
imaginaţie bogată şi fantezie creatoare, prin înălţarea filozofică şi printr-o viziune
cosmică şi mitologică asupra omului, printr-o excepţională putere de expresie, printr-un
stil limpede şi armonios, prin capacitatea de a fi inteligibil oricărui cititor, rămânând
totuşi un pisc poetic la care nu se ajunge uşor.
Mihai Eminescu izbuteşte să placă omului simplu printr-o concepţie ingenuă şi
elementară, înscriindu-se cu această ipostază folclorului naţional şi să tulbure deopotrivă
pe omul rafinat de pretutindeni prin complicaţia culorii şi formei şi prin străfundurile
filozofice.
Opera eminesciană definitivă nu este deloc vastă, dar materialul de cunoaştere, de

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

 Astronomie 37
gândire, de lucrare poetică pe care s-a ridicat această operă este uriaş. Treapta calitativă
suită de creator de la prelucrarea materialului brut la cristalele desăvârşite care au
rezultat rămâne taina geniului său şi a muncii sale uriaşe, demiurgice.
Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul
o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-
o minte românească.
Marile teme şi motive ale creaţiei eminesciene sunt: timpul, cosmicul, istoria,
natura, dragostea. Timpul este tema favorită ce apare aproape în toate poeziile; este de
fapt supratema operei sale prin curgerea şi permanenta devenire. Cosmicul conţine
următoarele elemente: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, muzica sferelor,
zborul intergalactic, haosul, geneza, extincţia.
Eminescu este, în primul rând, un tulburător poet al spaţiului cosmic. Spaţiul este
prezentat fie în mari proiecţii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I,
Rugăciunea unui dac, Luceafărul…), fie prin mulţimea elementelor cosmice (stele,
soare, lună, cer, luceferi) care impregnează parcă întreaga operă. În al doilea rând,
Eminescu este un cântăreţ frenetic al naturii terestre în veşnica rotire a anotimpurilor.
Fuziunea om-natură pentru care pledează Eminescu în toate poeziile sale de dragoste
este o modalitate de a nega fatalitatea omului ca fiinţă trecătoare. Natura este veşnică şi
aspirând prin contemplaţie la o contopire organică cu ea, omul caută o cale de acces spre
eternitate.
Eminescu s-a adăpat la maiestuoasele izvoare ale antichităţii; l-a citit pe Oppert si
pe mulţi învăţaţi care căutau adevărul în tâlcuiri de stele şi suluri chaldeene din
timpurile frumoasei şi glorioasei Semiramide, ca să ne dea nouă într-o limbă încă
necultivată cea mai bogată şi mai strălucitoare imagine a zidirii lumii.
“Atunci fiinţă nu era, nici nefiinţă, nici marea văzduhului / Nici bolta cerului
albastru în înălţimi nu era. / Dar cine le-nvăluia? Şi unde tăinuit stătea cel nepătruns? /
Era noianul apelor, era genune? / Atunci moarte nu era, nici nemurire, / Nici nu
deosebea noaptea adâncă de ziua luminoasă / Căci fără suflu trăia Unicul în sine. / Şi-n
afară de dânsul era golul nepătruns. / Iar pretutindeni era întuneric, o mare de întuneric,
/ Şi tăinuit întrânsul zăcea totul fără viaţă, / Ca spaţiul fără zare era pustiul ţărmurit, /
Când izvorî Unicul din duhul căldurii. / Tot atunci născutu-s-a şi apriga dorinţă / Care
germenul gândirii fu şi al plăsmuirii. / Iar proorocii, ei înţelepţii, cugetând descoperiră /
Între a fi şi a nu fi legătura cea veche, / Raza ei o urmăriră departe până la capăt: / Să fie
oare în prăpastia adâncă, să fie pe-nălţimi? / Din sămânţa vieţii risipită forţe răsăriră
pretutindeni / Căci firea zăcea la fund, iar sus puterea şi voinţa. / Dar cine ştie şi cine
poate spune de unde răsărit-a firea-ntreagă? / De nu cumva târziu născutu-s-au zeii? /
Dar cine poate şti dincotro şi când au apărut dânşii? (“Scrisoarea I” “Imnul creaţiei”)

Problema cosmogoniei pare să fie o preocupare pentru Eminescu încă din anii săi
de tinereţe. În manuscrisele sale de prin 1872 apar unele întrebări despre creatorul lumii.
În unul dintre aceste fragmente, Eminescu se întreba: “Ce-i etern? Cine consumă
sâmburul aurit din soare?… / Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creaţiunii
carte (…) cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veşniciei pân’în ziua de apoi?”
În mai multe poezii scrise la diferite vârste, de exemplu “Epigonii”, “Memento
mori”, “Glossa” si “Rugăciunea unui dac” apare o încercare de a căuta semnificaţia
vieţii sau a istoriei umane în eternitate, de a lega trecutul şi viitorul omului cu începutul
şi sfârşitul lumii. “Imnul Creaţiei” a slujit ca model şi pentru “Rugăciunea unui dac”,
aşa cum se poate observa din următoarele versuri: “Pe când nu era moarte, nimic
nemuritor / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător / Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici
totdeauna / Căci unul era toate şi totul era una; / Pe când văzduhul, cerul, pământul,

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

38 Astronomie

lumea toată, / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată / Pe atunci erai Tu singur,
încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Scrisoarea I este una din cele mai frumoase meditaţii pe care le avem în literatura
noastră. Ea tratează tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stingeri a sistemului
cosmic.
“Imnul creaţiei” din străvechea “Rig veda” i-a slujit lui Eminescu ca sursă de
inspiraţie pentru “Scrisoarea I”. De asemenea, în ţesătura “Scrisorii I” a fost integrată şi
teoria cosmogonică susţinută de Kant şi Laplace.
În “Imnul creaţiei” tradus de Oppert, profesor de asiriologie la College de France,
se afirmă: “La început nu era nimica, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici cer, nici orizont. Ce
invăluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu apă? Fu prăpastie adâncă? Nu era nici
moarte, nici nemurire. Nu se lumina de ziuă în noapte. Numai el singur respira fără
suflare şi nimica nu era afară de dânsul. Întunericul domnea acoperind totul ca un ocean
întunecos. Sâmburele ascuns in adâncurile întunericului a răsărit singur prin puterea
căldurii.”
Eminescu a fost preocupat de cosmogonia indiana şi a integrat acest imn indian în
poezia şi în filozofia sa proprie. În manuscrisele sale se află un text german,
“Cosmogonie der Inder”.
Prima parte a textului este o traducere a “Imnului Creaţiei” în proză rimată şi
partea a doua este o interpretare a acestui imn. Întrucât manuscrisul lui Eminescu nu dă
indicaţii despre sursa acestei traduceri, se presupune că ar fi o parte din cursul lui
Weber. Eminescu mai întâi a tradus imnul din acest text german în versuri albe, apoi a
prelucrat traducerea în strofe rimate, după care a integrat-o în “Scrisoarea I”.
Împărţirea textului în versuri corespunde destul de mult cu cea din “Imnul
sanscrit” şi se presupune că pe lângă acest text poetul a avut la dispoziţie şi alte
traduceri în versuri, de pildă pe cea a lui Karl Geldner şi Adolf Kaegi din Siebenzig
Lieder des Rigveda şi cea a lui Max Muller din A History of Ancient Sanskrit Literature,
pe care le cunoştea.
Cunoştea oare Eminescu imnul originar? Este o simplă coincidenţă? Gândirea lui
Eminescu a fost atât de apropiată de gândirea poetului vedic încât poetul român a prins
până şi nuanţele atât de subtile ale limbii?

Geneza Universului. Eminescu este atras de o natură de început de lume, de

materia care se naşte din haos, de spaţii vaste, misterioase şi nepătrunse, de vaste viziuni
cosmogonice care dezvoltă geneza Universului din elemente primare şi o desfăşoară pe
o scară evolutivă până la înălţimi culminante, de unde apoi decade până la stingerea
completă.
Primele strofe ale “Imnului Creaţiei” care descriu starea creatorului înaintea
creaţiunii, sunt adoptate în următoarele versuri din “Scrisoarea I”:
“La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi
voinţă / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi
odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume
pricepută şi nici minte s-o priceapă / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar
nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se
desface / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace.”
Versurile care descriu procesul cosmogonic nu sunt legate de textul imnului
deoarece Eminescu exprimă concepţia cosmogonică prin prisma propriei sale gândiri.
Concepţia cosmogonică a acestui imn se poate interpreta în felul următor: la început n-a
fost fiinţă, nici nefiinţă.

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

 Astronomie 39
Opoziţia între “ego” şi “non-ego” este prima antiteză care se dezvoltă din Absolut
prin tapas. Tapas reprezintă o proiectare a fiinţei în existenţă, un impuls care dă energie,
o ardoare spirituală inerentă în acel Absolut. Toată evoluţia are loc prin interacţiunea
acestor două principii opuse.
Dorinţa constituie taina existenţei lumii. Ea este legătura între fiinţă şi nefiinţă.
Dorinţa este semnul conştiinţei de sine, germenul minţii, baza oricărui mers înainte,
impulsul progresului. Din cauza existentei non-ego-ului dorinţa a crescut în ego-ul
conştient de sine. Această Dorinţă este mai mult decât un gând, este o forţă creatoare cu
o putere imensă prin care “negura eterna se desface în fâşii” .
Deci, aceasta este legătura între fiinţă şi nefiinţă.

Expansiunea Universului. Începutul vieţii macrocosmosului ţâşneşte cu o forţă

remarcabilă în imagini dinamice, care sugerează mişcările coordonate ale corpurilor
cereşti în splendide simetrii. O repetiţie insistentă, o enumerare, un contrast, câteva
epitete transformă muzicalitatea versului in uluitoare sugestii sonore de mişcare a
sferelor.
“Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face
mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / De-atunci negura eternă se desface în
fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… / De atunci şi până astăzi colonii de
lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Şi în roiuri luminoase
izvorând din infinit / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”
Conceptul mişcării “punctului” poate fi un motiv kantian şi să nu provină din
“Imnul Creaţiei”, dar poate fi şi o exprimare clară a forţei dinamice inerente în Kāma,
care apare în chip mai obscur în “Imnul Creaţiei”.
Forţa de atracţie pe care Eminescu a numit-o “dor nemărginit” nu este alta decât
Kāma indiană. Observăm cu uimire cât de bine a prins Eminescu sensul acestui cuvânt şi
cu câtă exactitate l-a redat în limba lui. El a ales cuvântul specific românesc “dor”, care
îşi are rădăcina în literatura populară românească, şi i-a extins sensul prin extensia “dor
nemărginit”.
Imaginea acestui “punct mult mai slab ca boaba spumii” are şi un ecou al
concepţiei atman-ului din Chāndogya Upanişad, conform căreia sufletul individual este
mai mic decât un bob de muştar, dar mai mare decât pământul şi cerul.
Eminescu a preluat ideea măreţiei sufletului individual şi în armonie cu gândirea
upanişadică a folosit-o să exprime măreţia sufletului universal a acestui “punct”.

Locul şi rolul omului în Univers. Elasticitatea gândirii poetice eminesciene este

uluitoare în măiestria de a surprinde Universul în care undeva rătăcită parcă, se află
omenirea. Simetria şi echilibrul acestei părţi a poemului “Scrisoarea I”, guvernează
desfăşurarea cosmogonică de la imaginea globală a increatului la creaţia universală,
unde-şi găseşte loc şi lumea noastră.
“Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru
muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem
generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, /
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă
suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în
imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei
noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o
stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţii universul cel
himeric…”

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003

40 Astronomie

Stingerea universală. Deodată însuşi cosmosul este lipsit de bucuria exuberantă a

mişcării nou-dobândite, în preajma morţii. Totul sugerează tristeţea infinită a sfârşitului,
colorat aproape omeneşte prin descrierea dispariţiei luminii, a căderii astrelor din ritmul
universal şi culminează cu imaginea timpului care “mort şi-ntinde trupul şi devine
veşnicie”.
“Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre
nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele
luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi
frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine
vecinicie, / Căci nimic nu se-ntâmplă în întinderea pustie / Şi în noaptea nefiinţii totul
cade, totul trece / Căci în sine împăcată reîncep eterna pace…”
Asimilarea armonioasa a concepţiilor esenţiale din Vede şi Upanişade în ipoteza
cosmogonică a lui Eminescu atestă că nu un anumit text dintr-un anumit curs
universitar, pe care l-a cunoscut întâmplător, i-a fost singurul izvor al inspiraţiei,
dimpotrivă, cosmogonia eminesciană s-a dezvoltat dintr-o vastă cunoaştere a filozofiei
indiene antice şi o profundă meditaţie asupra gândirii vedice.

BIBLIOGRAFIE:
1. Mihai Eminescu “Poezii”.
2. Caietele Mihai Eminescu III, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003