Pneumotorax este afectiunea in care cavitatea pleurala se transforma

dintr-o cavitate virtuala intr-una reala, prin patrunderea aerului intre cele doua
foite pleurale : parietala, cea care inveleste pe interior cavitatea toracica, si
viscerala, cea care acopera plamanul. Din cauza compresiunii endotoracice
care apare (exercitata de aer), pneumotoraxul reprezinta o urgenta medico-
chirurgicala care poate pune in pericol viata pacientului.

Pneumotoraxul poate fi spontan sau dobandit. Pneumotoraxul spontan

este, la randul lui, primar si secundar.

Pneumotoraxul spontan primar poate sa apara la orice varsta, dar

este mai frecvent la barbatii tineri, longilini, si in anumite anotimpuri, mai ales
primavara si toamna.

Pneumotoraxul spontan apare prin ruptura asa-numitelor bule

subpleurale (blebs-uri), care sunt zone cu rezistenta minima localizate in
special la nivelul varfurilor plamanilor. Factorii declansatori sunt efortul fizic
deosebit, tusea, stranutul, miscarile bruste, care determina cresterea brusca a
presiunii intrapulmonare si ruperea acestor blebs-uri subpleurale. Fumatul
este considerat factor predispozant, prin eliberarea radicalilor liberi oxidanti
alterand structura plamanului. Proportia intre fumatori si nefumatori este de
100/1.

Pneumotoraxul spontan secundar apare pe fondul unei afectiuni

preexistente precum emfizemul pulmonar, astmul bronsic, tuberculoza
pulmonara, sindromul Marfan, cancerul bronhopulmonar, fibrozachistica,
abcesul pulmonar.

Tabloul clinic al pneumotoraxului spontan variaza in functie de ritmul in

care patrunde aerul in cavitatea pleurala, de volumul de aer care se
acumuleaza, de starea cavitatii pleurale (libera sau cu aderente pleurale intre
plaman si cutia toracica), de starea functiei respiratorii si cardiace si de tarele
organice ale pacientilor.

Clasic, debutul pneumotoraxului spontan este brusc, prin aparitia unui

junghi toracic unilateral, dispnee amplificata de efort, tuse iritativa, in cazuri
grave asociindu-se chiar cianoza si insuficienta respiratorie grava.

Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe anamneza, examenul clinic

(timpanism, absenta murmurului vezicular si a vibratiilor vocale) si radiologic,
care evidentiaza aer in cavitatea pleurala, plaman colabat, chiar deplasarea
mediastinului contralateral. Se poate efectua si o tomografie
computerizata pentru a decela cauza pneumotoraxului (bleb-suri, bule de
emfizem etc.).
 Tratamentul pneumotoraxului spontan isi propune obtinerea
reexpansiunii plamanului prin evacuarea aerului acumulat intrapleural si
tratarea leziunilor generatoare de pneumotorax. Metoda optima de tratament
este reprezentata de drenajul aspirativ pleural, mai exact pleurotomia minima
tip Bülau. Aceasta se realizeaza sub anestezie locala cu xilina si consta in
introducerea unui tub de dren in cavitatea pleurala prin spatiul intercostal, cu
evacuarea aerului, tub care este racordat ulterior la o baterie de aspiratie.
Eficienta drenajului este dovedita prin ameliorarea imediata a
simptomatologiei pacientului, prin evacuarea aerului din spatiul pleural pe
tubul de dren si prin reexpansionarea pulmonara completa evidentiata pe
radiografia toracica. In conditiile unui plaman complet expansionat si a
absentei pierderilor aeriene pe tub, drenajul pleural se va suprima.

Daca pierderile aeriene persista la 5 - 7 zile dupa efectuarea

pleurotomiei, sau plamanul este in continuare comprimat de un volum de aer
intrapleural, sau in cazul pacientilor cu un prim episod de pneumotorax si care
lucreaza ca piloti sau scafandri, atunci se indica tratamentul chirurgical minim
invaziv, mai exact efectuarea unei interventii denumita toracoscopie,
sub anestezie generala. Aceasta are ca obiectiv excizia blebs-urilor
responsabile de aparitia patologiei, efectuarea abraziunii pleurale pentru
realizarea de aderente intre pleura viscerala (care inveleste plamanul) si cea
pleurala (care tapeteaza pe interior cutia toracica), uneori rezectia pleurei
parietale (pleurectomie parietala) pentru prevenirea recidivelor ori la cei cu
emfizem pulmonar avansat. Trebuie mentionat ca procedura toracoscopica
poate fi contraindicata acelor pacienti care au in antecedentele personale
interventii chirurgicale la nivelul toracelui, datorita aderentelor pleurale care ar
impiedica patrunderea in torace cu videocamera.

Procedura se desfasoara sub anestezie generala, pacientul fiind intubat

oro-traheal, plasat in decubit lateral, efectuandu-se trei incizii minime la nivelul
toracelui. Prin aceste incizii intercostale se introduc instrumentele necesare
vizualizarii plamanului, a zonelor distrofice (a blebs-urilor subpleurale) si
pentru efectuarea rezectiei acestora. Dupa indepartarea blebs-urilor cu
ajutorul unor staplere endoscopice, se verifica expansionarea corecta a
plamanului, se practica abraziunea pleurala mecanica, se controleaza
cavitatea pleurala pentru eventuale sangerari si in final se introduce prin una
dintre incizii un tub de dren, care este mentinut cateva zile postoperator.

Asadar, toracoscopia are avantajul de a determina cicatrici mici (de 1 - 2

cm) si dureri postoperatorii mult mai mici daca ne raportam la chirurgia clasica
deschisa. Ea produce injurii minime musculaturii intercostale sau coastelor,
ceea ce explica administrarea moderata de medicamente antialgice in
postoperator, iar timpul de spitalizare si perioada de recuperare sunt
semnificativ reduse, pacientul reintegrandu-se rapid socio-profesional.

POPA IOANA-LUCIA
ANUL II AMG