Sunteți pe pagina 1din 37

Universitatea SPIRU HARET

Facultatea de Istorie

ŢĂRILE ROMANE ÎN EPOCA RENAŞTERII NAŢIONALE


(1774/1784-1866)

Prof. univ. dr. NICOLAE ISAR

Prima parte a istoriei moderne a românilor, corespunzând materiei de predat


în primul semestru al anului universitar, corespunde intervalului de timp
mergând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – marcat cu deosebire de
evenimentele din anii 1774 şi 1784 -, şi până la edificarea deplină a statului
naţional român în urma Unirii Principatelor şi a reformelor domnitorului Al. I.
Cuza, dar şi a instaurării monarhiei constituţionale în România, în 1866.
A doua parte a istoriei moderne a românilor, cuprinzând materia de predat
în cursul unui al doilea semestru al anului universitar, corespunde, în esenţă,
epocii de modernizare a statului român, în răstimpul domniei lui Carol I, în
strânsă corelare cu marile evenimente ale istoriei naţionale: câştigarea
independenţei depline în urma războiului din 1877-1878, iar apoi, la sfârşitul
acestui interval, războiul de întregire a neamului şi realizarea desăvârşirii unităţii
naţionale (1918).
În ceea ce priveşte partea întâia a cursului, cum rezultă şi din titlul sub
care este prezentat, Ţările Române în epoca renaşterii naţionale (sfârşitul
secolului XVIII-1866), ea încorporează, în linii generale, epoca deplinei afirmări
a conştiinţei naţionale a românilor, a formării şi afirmării naţiunii române. Este
epoca care a stat sub semnul conceptului de renaştere sau redeşteptare
naţională, afirmată în plan cultural, dar şi, din ce în ce mai mult, în realitatea
evoluţiei politice, în mişcarea de eliberare naţională şi emancipare politică care
se desfăşoară la nivelul diferitelor provincii româneşti, aflate sub dominaţii sau
stăpâniri străine. Aceasta este epoca din istoria românilor în care trimitem,
pentru ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, pe de o parte, la tendinţele de emancipare politică şi socială din Ţara
Românească şi Moldova, sub influenţa ideologiei „Luminilor” şi a circulaţiei
ideilor Marii Revoluţii Franceze, care vor avea drept încununare revoluţia din
1821 condusă de Tudor Vladimirescu, pe de alta, la lupta românilor din
Transilvania pentru afirmarea identităţii naţionale, trecând prin focul marii
răscoale ţărăneşti din 1784 şi, ajungând la mişcarea din jurul marelui „Supplex
Libellus Valachorum” din 1791, cu un program de acţiune reluat în perioada
imediat următoare.
Aceleiaşi epoci, încorporăm, în continuare, marile evenimente care au
marcat, etapă cu etapă, mişcarea de redeşteptare naţională, până la afirmarea
deplină a naţiunii române în context european: revoluţia din 1821, condusă de
Tudor Vladimirescu, cu urmările ei imediate, restabilirea domniilor naţionale în
Ţara Românească şi Moldova, afirmarea luptei pentru unitate naţională şi a
spiritului revoluţionar în condiţiile regimului Regulamentelor Organice;
revoluţia de la 1848 pe teritoriul Ţărilor Române şi semnificaţia ei în context
european; lupta pentru realizarea Unirii Principatelor, ca triumf al mişcării de
redeşteptare naţională; în sfârşit, edificarea instituţiilor statului român modern,
trecând prin reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza.
În continuare, urmărind programa analitică a cursului cu titlul enunţat, venind
în sprijinul studenţilor, expunem sumar, de la capitol la capitol, conţinutul
acestuia.

I. ŢĂRILE ROMANE, ÎN CONTEXT EUROPEAN, LA


SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL
SECOLULUI AL XIX-LEA

l. Evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor Române şi


mişcarea de emancipare politică (1774-1821)
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
situaţia Ţărilor Române continuă să fie marcată de politica de expansiune a
marilor puteri şi de interesele lor în Europa Centrală şi de Sud-Est; Ţara
Românească şi Moldova se aflau sub dominaţia Imperiului otoman, din secolele
trecute, această dominaţie intrând într-o nouă etapă odată cu instaurarea la
conducerea lor a domniilor fanariote (în anul 1711, în Moldova, în 1716, în Ţara
Românească); Transilvania se afla încorporată în Imperiul habsburgic, de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, dominaţia acestui imperiu în secolul al XVIII-lea,
de asemenea, căpătând forme specifice, în cazul românilor, ea împletindu-se
strâns cu asuprirea naţională, exercitată asupra lor de către nobilimea maghiară;
altă provincie românească, Bucovina, era încorporată de Austria în 1775, la un
an după încheierea războiului ruso-turc din 1768-1774; în sfârşit, o altă
provincie românească, Basarabia, cuprinzând teritoriul dintre Prut şi Nistru al
Moldovei istorice, era încorporată de către Rusia, în 1812, în urma tratatului de
pace de la Bucureşti, care punea capăt războiului ruso-turc din anii 1806-1812.
Ţinând seama de această situaţie politică specifică fiecăreia dintre Ţările
Române, precum şi de configuraţia politică internaţională, lupta de emancipare
politică a românilor a fost adaptată de către elitele politice în raport cu aceste
realităţi.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, aflate sub dominaţia Imperiului
otoman, importante aveau să fie, prin consecinţele lor, noile războaie ruso-turce
sau ruso-austro-turce desfăşurate, în bună măsură, pe teritoriul lor: războiul
ruso-turc din anii 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, războiul
ruso-austro-turc din 1787-1792, încheiat cu păcile de la Şistov şi Iaşi, războiul
ruso-turc din anii 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti.
Deşi românii – elita politică, dar şi oamenii de rând – vor participa la
aceste războaie în scopul eliberării lor de sub dominaţia otomană, speranţele lor
se vor dovedi înşelate. Mai mult decât atât, în ciuda sacrificiilor făcute, în acest
răstimp sunt rupte din trupul Principatelor două provincii importante: partea de
nord a Moldovei, Bucovina, cedată Austriei în anul 1775, în urma unei convenţii
bilaterale turco-austriacă, Basarabia, partea Moldovei, dintre Prut şi Nistru,
încorporată de Rusia, în baza tratatului de pace de la Bucureşti din 1812.
În definirea statutului politic internaţional al Principatelor dunărene, un
rol important, pe lângă acela al puterii suzerane, a revenit altor mari puteri, în
primul rând, Rusiei. Sub pretextul „protectoratului” asupra creştinilor ortodocşi,
aceasta din urmă, declanşând războaiele împotriva Turciei, în realitate îşi
urmărea propriile interese anexioniste, în ţările eliberate, substituindu-se
dominaţiei otomane (pe deplin convingătoare urmând să fie, în acest sens,
anexiunea din 1812). Austria, la rândul ei, implicându-se ca mediatoare sau
participând direct la aceste războaie, şi ea, viza anexarea Principatelor, odată cu
eliberarea lor de sub dominaţia otomană (fapt relevat, cu toată evidenţa, cu
prilejul încorporării Bucovinei, în 1775, sau în cursul războiului din anii 1787-
1792, când ocupase o bună parte a teritoriului românesc numai evenimentele din
Franţa obligând-o să se retragă, încheind pacea separată de la Şistov din 1791).
Şi puterile occidentale au avut un anumit rol în definirea statutului
internaţional al Principatelor, în sensul sprijinului pe care ele l-au acordat, direct
sau indirect Turciei în menţinerea integrităţii sale, ele urmărind să stopeze
expansiunea Rusiei şi să menţină echilibrul european în limitele prestabilite (este
vorba de bine cunoscuta „chestiune orientală”, care trimitea la consecinţele
pentru echilibrul european ale cuceririi Imperiului otoman de către Rusia,
singură, sau în colaborare cu Austria).
Oricum, interesul crescut al marilor puteri pentru Principatele Române
este afirmat odată cu înfiinţarea succesivă a consulatelor acestora, la Bucureşti şi
Iaşi (începând cu cel al Rusiei, în 1782, continuând cu cel al Austriei, în 1783, al
Prusiei, al Franţei, în 1796, în sfârşit, al Angliei, în 1802).
Pe acest fond al unei situaţii internaţionale complexe, deosebit de
importantă a fost mişcarea de emancipare politică patronată de marea boierime
din Principate, chiar dacă rezultatele, cel puţin în plan imediat, au fost relativ
modeste.
A fost vorba nu numai de participarea efectivă la aceste războaie, cu
speranţa eliberării de sub dominaţia otomană, sau cel puţin a dobândirii unei mai
largi autonomii – o participare a marilor boieri, dar şi a oamenilor de rând, ca
voluntari în aceste războaie - , ci şi de o acţiune pe linie politico-diplomatică
desfăşurată de elita politică conducătoare din Principate. Din răstimpul
războiului ruso-turc din anii 1768-1774 datează elaborarea de memorii de către
boierii români, argumentând din punct de vedere istoric dreptul Principatelor la
autonomie deplină (în virtutea vechilor tratate, capitulaţii, care s-ar fi încheiat în
trecut cu Poarta, condiţionând instalarea suzeranităţii turceşti); erau memorii
adresate Rusiei, în primul rând, dar şi altor mari puteri, reclamând emanciparea
politică, elaborarea lor urmând a fi reluată în deceniile următoare, unele dintre
ele, la începutul secolului al XIX-lea, fiind adresate şi lui Napoleon I.
În ceea ce priveşte politica internă a domnitorilor fanarioţi în perioada
dintre 1774 şi 1821 este uşor de înţeles că ea a fost strict determinată de statutul
politic internaţional al Principatelor, la care ne-am referit, conjunctura
internaţională externă reflectându-se direct în planul situaţiei interne,
instituţionale şi social-economice.
Domnitorii greci, numiţi de Poartă, pe sume uriaşe de bani, sunt
instrumente ale puterii suzerane, în răstimpul misiunii lor, servind interesele
acesteia, adăugând la ele propriile lor interese. Este drept că unii dintre
domnitorii fanarioţi erau oameni de cultură receptivi la ideile înaintate din Apus,
animaţi de spiritul reformator, sub influenţa ideologiei „Luminilor”. O expresie
a acestor tendinţe reformatoare a fost marcată de elaborarea unor importante acte
cu caracter juridic, cum au fost: Pravilniceasca Condică din 1780, elaborată în
timpul lui Alexandru Ipsilanti, Codul Calimachi, din 1817, în Moldova şi
Legiuirea Caragea, din 1818, acestea din urmă indicate cu numele domnitorilor
instalaţi după 1812. O serie interesantă de reforme a fost realizată în domeniul
învăţământului, din iniţiativele domnitorilor Al. Ipsilanti, în Ţara Românească
(1775), Grigore al III-lea Ghica, în Moldova (1775), Alexandru Moruzi, în
Moldova, Scarlat Calimachi şi Ioan Caragea, în răstimpul domniei celui din
urmă luând fiinţă, în 1818, şi cunoscuta şcoală naţională de la Sf. Sava.
Trebuie spus însă că cele mai multe reforme care ar fi trebuit să fie cele
din domeniul fiscal, al instituţiilor administrative şi juridice – menite să ducă la
înlăturarea numeroaselor abuzuri care măcinau societatea – aveau să fie sortite
eşecului. Nici presiunea dominaţiei otomane, nici starea de provizorat a
domniilor şi interesele personale ale domnitorilor fanarioţi nu creau condiţii
pentru finalizarea acestor reforme.
Tabloul societăţii româneşti, în ciuda acestor tendinţe reformatoare până
la 1821, va rămâne deosebit de sumbru, tarele sistemului domnitorilor fanarioţi,
ca instrument al Porţii, spunându-şi în mod determinant cuvântul: o exploatare
fiscală abuzivă, exercitată de stat, pentru achitarea obligaţiilor faţă de Poartă, dar
şi pentru îmbogăţirea personală a domnitorilor greci şi a clientelei lor greceşti,
precum şi a colaboratorilor lor, boieri pământeni; un sistem anacronic al vânzării
pe bani a funcţiilor de stat, începând cu cea a domniei, cumpărată de la
Constantinopol, apoi a dregătoriilor statului de la cele mai înalte până la cele
mai de jos – sistem cu consecinţe grave asupra masei birnicilor -; abuzuri greu
de înfrânat ale aparatului administrativ; privilegii pentru „cei mari”, în
detrimentul „celor mici” etc., etc.
Este starea de lucruri pe care încearcă s-o înlăture revoluţia condusă de
Tudor Vladimirescu şi care se va încheia, dacă nu cu toate ţelurile generoase pe
care şi le va propune, cel puţin va duce la înlăturarea sistemului domnitorilor
fanarioţi, ultimii domni fanarioţi, fiind, Mihail Suţu, în Moldova (1819-1821),
Alexandru Suţu, în Ţara Românească (1818-1821).
II. TRANSILVANIA ŞI ALTE PROVINCII ROMÂNEŞTI AFLATE SUB
STĂPÂNIRI STRĂINE LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA ŞI
PRIMELE DECENII ALE SECOLULUI AL XIX-LEA

l. Lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania: de la


răscoala din 1784 la mişcarea din jurul Supplex-urilor
Marea răscoală a ţăranilor români din Transilvania din 1784, condusă de
Horea, s-a înscris pe firul istoriei drept unul dintre evenimentele de seamă pe
plan european de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Totodată, prin proporţiile
sale, prin caracterul şi consecinţele sale, ea a marcat un moment deosebit de
important în istoria poporului român; s-a înscris în suita momentelor importante
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea care au marcat trecerea la epoca modernă în
istoria românilor.
Aşa cum se ştie, răscoala a avut un dublu caracter, social şi naţional, cele
două aspecte fiind indisolubil legate, primul implicând pe cel de al doilea. Ea s-a
declanşat ca o răscoală a ţăranilor iobagi împotriva nobililor; dar, sub raport
etnic, marea majoritate a răsculaţilor o constituiau românii, în timp ce marea
majoritate a nobilimii o constituiau maghiarii, planurile social şi naţional,
suprapunându-se perfect. Participarea masivă a ţăranilor români la răscoală, care
conferea acesteia caracterul de răscoală românească, corespundea structurilor
sociale şi demografice din Transilvania, aşa după cum, în general, românii
alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei din această provincie (cu mult peste
50%, în raport cu toate celelalte etnii luate la un loc, unguri, saşi, secui).
Suprapunerea celor două planuri, social şi naţional, a fost reflectată pe
parcursul desfăşurării răscoalei de o serie de momente şi aspecte care merită să
fie reţinute; dacă în cunoscutul ultimatum de la Deva, din noiembrie 1784, dat
nobililor de către răsculaţi se reflectă în primul rând aspectul social al răscoalei,
o serie de acţiuni din răstimpul desfăşurării răscoalei, cum relatează unele
izvoare, reflectau conştiinţa naţională a românilor răsculaţi; între altele,
zvonurile privind aşteptatele ajutoare ale „fraţilor” de peste munţi, din Moldova
şi Ţara Românească, comportamentul lui Horia, cu vizitele la împărat şi
atitudinea lui înaintea tragerii pe roată, acţiunea însăşi de punere în circulaţie de
către nobilii maghiari a medaliei cu inscripţia „Horea Rex Daciae” ş.a.
Împletirea dintre cele două planuri se reflectă şi sub raportul urmărilor
imediate ale răscoalei, în sensul că desfiinţarea iobăgiei (a dependenţei
personale a ţăranilor) în Transilvania, prin patenta împăratului Iosif al II-lea, din
august 1785, precum şi alte măsuri menite să înlăture cele mai crase abuzuri ale
nobilimii, în raport cu ţăranii de pe domenii, marcau o etapă, de oarecare
importanţă, de emancipare a românilor nu numai în plan social, ci şi în plan
politic-naţional, ca etnie. Era subliniat acest aspect şi de alte măsuri adoptate în
favoarea românilor, la ordinul împăratului, ca urmare a răscoalei: în domeniul
economic şi juridic, dar mai ales în domeniul cultural (dreptul de a urma şcoli).
Sub aspectul ei naţional, marea răscoală a ţăranilor din 1784 se înscrie, în
ordine cronologică, după mişcarea de emancipare naţională din deceniile IV-V,
condusă de episcopul Inochentie Micu, ca un al doilea moment important în
istoria mişcării naţionale a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea,
cel de al treilea moment important urmând a fi marcat de elaborarea
cunoscutului Supplex Libellus Valachorum şi mişcarea din jurul său.
Adresat împăratului Austriei în 1791, acest important memoriu era opera
colectivă a corifeilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai, I. Piuariu Molnar ş.a.). Făcând istoria românilor ardeleni, subliniind
vechimea lor şi contextul istoric în care ei ajunseseră în starea de toleranţă, el
concentrează totodată argumentele menite să sprijine cererile naţiunii române,
înserate în final. Se cerea aici recunoaşterea naţiunii române şi egalitatea ei cu
celelalte naţiuni recunoscute din Transilvania. Nou era în acest important
document punctul 4, care cerea reprezentarea românilor în Dietă şi în toate
funcţiile publice în raport cu numărul lor, ceea ce presupunea o schimbare
fundamentală a raporturilor etnice din Transilvania, în favoarea populaţiei
româneşti majoritare (altfel spus, transformarea Transilvaniei într-o „ţară
românească”).
Argumentaţia în sprijinul revendicărilor formulate era fundamentală şi
trimitea la trei elemente, puse anterior în circulaţie, în deceniile IV-V, de către
episcopul greco-catolic Inochentie Micu, şi anume: vechimea populaţiei
româneşti, cea mai veche în Transilvania; numărul ei, mai mare decât al tuturor
celorlalte etnii luare la un loc; contribuţia fiscală, la întreţinerea organismului
statal, cu mult mai mare decât a celorlalte etnii.
Prin argumentaţia sa amplă, prin concentrarea într-un singur text a tuturor
argumentelor posibile – spre deosebire de Supplex-urile lui Inochentie Micu care
prezentau disparat aceste argumente -, acest document de excepţie, Supplex
Libellus Valachorum, se constituie în actul fundamental al mişcării de
emancipare politică a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea,
însemnătatea lui urmând să se resimtă în evoluţia mişcării naţionale româneşti şi
în perioada următoare.
Cât priveşte soarta acestui memoriu este binecunoscută: prezentat
împăratului Leopold al II-lea (1790-1792), de către cei doi episcopi ai românilor
(ortodox, Gherasim Adamovici, şi greco-catolic, Ioan Bob), el a fost trimis
Dietei nobiliare maghiare de la Cluj, întrunită la această dată, care l-a respins cu
o teribilă indignare.
Această atitudine a nobilimii maghiare, din care se compunea Dieta, ca şi
poziţia duplicitară a împăratului Leopold al II-lea (1790-1792), care pornise pe
calea colaborării cu nobilimea, nu i-a descurajat pe români; în anul următor,
1792, ei au adresat un al doilea Supplex noului împărat Francisc I, aşa după cum
îi vedem şi mai târziu, în 1804, adresând aceluiaşi împărat un document
asemănător.
În deceniile următoare, în timpul domniei lui Francisc I (1792-1835), s-a
instituit un regim represiv, cu caracter poliţienesc, patronat de bine cunoscutul
cancelar Metternich (de aici şi formula: „regimul lui Metternick”), mişcarea
naţională românească întâmpinând serioase obstacole.
Împletită strâns cu activitatea Şcolii Ardelene, mişcarea naţională
românească din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, a marcat o etapă importantă pe calea procesului de
constituire şi afirmare a naţiunii române, ea având puternice reverberaţii la sud
şi răsărit de Carpaţi, dând peste timp, impulsuri mişcării de redeşteptare
naţională pe întregul spaţiu locuit de români.

2. Alte provincii româneşti sub stăpâniri străine


În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale
secolului al XIX-lea, cunosc evoluţii interesante şi alte provincii româneşti
aflate sub stăpâniri străine.
Banatul, fusese în ordine cronologică, după Transilvania, a doua provincie
încorporată de Imperiul habsburgic în secolul al XVIII-lea. Mult timp, la
conducerea ei s-a aflat o administraţie civilă depinzând direct de Viena; ulterior,
în 1779, sub presiunea nobilimii maghiare, împărăteasa Maria Tereza a admis
încorporarea la Ungaria a celei mai mari părţi a Banatului, rămânând sub
dominaţie habsburgică numai o mică parte, zona de sud, cu regimentele de
graniţă. De la această dată, Banatul adopta forma de organizare proprie
Transilvaniei, adică împărţirea pe comitate (anume trei: Caraş, Timiş şi
Torontal), integrate administraţiei maghiare. În zona de sud, rămasă sub
stăpânirea Imperiului habsburgic, populaţia era militarizată aici staţionând trei
regimente de graniţă, situaţie care a atras după sine şi o serie de avantaje pentru
populaţie: înfiinţarea de şcoli primare în limba naţională la sate, dreptul de
folosire a pădurilor, măsuri de protecţie sanitară (spitale) ş.a. În general, în
această zonă politica habsburgică s-a dovedit mai tolerantă decât aceea a
nobilimii maghiare în comitate.
De-a lungul deceniilor, mişcarea de emancipare politică a românilor
bănăţeni, ţinând seama de direcţiile din care veneau ameninţările – pe de o parte,
din partea nobilimii maghiare din Transilvania, pe de alta, din partea Imperiului
habsburgic, la care s-au adăugat tendinţele sârbeşti de supremaţie – a luat cu
deosebire un aspect legalist, de esenţă iluministă, vizând revendicări cu caracter
parţial sau local, în planul organizării şcolii şi bisericii. Calea de acţiune a fost
aceea a petiţiilor adresate autorităţilor de la Viena şi Pesta, şi ele au dat rezultate,
în parte, cât timp nu periclitau stabilitatea regimului politic. În fruntea acestei
mişcări petiţionare s-au aflat, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi
primele decenii ale secolului al XIX-lea, o serie de reputaţi cărturari şi clerici,
precum: Paul Iorgovici, C. Diaconovici-Loga, Moise Nicoară, Vasile
Georgevici, Samuel Vulcan ş.a.
Aşa cum vom vedea ceva mai departe, mişcarea de emancipare naţională
din Banat avea să intre într-o nouă etapă, implicând de data aceasta şi
manifestări pe plan politic, în deceniile premergătoare revoluţiei de la 1848.
O situaţie specială, ca provincie aflată sub stăpânire habsburgică, a avut
Bucovina. Răpită de austrieci în 1775, în baza unei înţelegeri cu Turcia, ea a
rămas sub administraţie militară austriacă, depinzând direct de Curtea de la
Viena, până la 1786, când, din ordinul împăratului, a fost încorporată provinciei
Galiţia. Ulterior, eforturile liderilor români vor avea ca obiectiv despărţirea
provinciei din această unitate teritorială şi recunoaşterea autonomiei sale în
cadrul Imperiului habsburgic – un obiectiv care se va dovedi greu de atins în
deceniile următoare (el va fi realizat, pe deplin, în condiţii deosebite, abia din
anul 1862). Încorporarea în provincia Galiţia, între altele, a expus pe români
politicii de discriminare dusă de guvernul Galiţiei, masiva colonizare cu ruteni,
în câteva decenii, marcând importante schimbări în structura populaţiei
provinciei, aşa după cum, politica promovată de autorităţile superioare
habsburgice se răsfrânge şi ea negativ asupra sporului demografic al populaţiei
autohtone.
În ceea ce priveşte Basarabia, încorporată de Rusia, în 1812, în deceniile
imediat următoare, se poate spune că ea a avut, pentru această etapă de început,
o situaţie specială; timp de peste un deceniu şi jumătate, autorităţile ruse au
admis o relativă autonomie a provinciei, totodată, au menţinut o serie de
privilegii pentru boieri, au adoptat o serie de scutiri de dări şi obligaţii pentru
ţărani, toate acestea urmărind, cu prudenţă, consolidarea încorporării provinciei.
În primii ani, a fost admis în calitate de guvernator chiar un mare boier
român, Scarlat Sturdza (1812-1813), tatăl cunoscutului cărturar şi doctrinar
ortodox, Alexandru Sturdza; odată cu moartea lui Scarlat Sturdza, au fost
desemnaţi în calitate de guvernatori generali ruşi, care şi-au înscris poziţia pe
linia respectării acestei autonomii administrative limitate. Importante drepturi,
vizând aceleaşi interese de consolidare a anexiunii, au fost conferite în această
etapă de început şi în plan religios; sub conducerea mitropolitului român Gavril
Bănulescu-Bodoni, în 1813, ia fiinţă Mitropolia ortodoxă cu reşedinţa la
Chişinău, subordonată, bineînţeles, Sinodului rus, pe lângă ea înfiinţându-se şi
un Seminar cu limba română de predare, destinat pregătirii preoţilor.
Or, această etapă de început, din istoria provinciei ia sfârşit la începutul
domniei noului ţar, Nicolae I, în 1828, când autonomia provinciei este anulată
(în conformitate cu un aşezământ, promulgat în răstimpul guvernării generalului
Voronţov).
Referindu-ne la ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele trei
decenii ale secolului al XIX-lea, nu trebuie să pierdem din vedere şi soarta altor
ramuri ale poporului român. Soarta românilor din Dobrogea – provincie
românească încorporată de secole în Imperiul otoman -, s-a aflat în acest interval
de timp într-o deplină integrare cu realităţile politice şi socio-economice din
Imperiu, reformele din timpul unor sultani afectându-le existenţa (Mahmud al II-
lea, în anii 1808-1809, apoi, mai târziu, Abdul Medjid, în anii 1839-1861).
În ceea ce îi priveşte pe românii balcanici, a fost vorba de o înflorire a
activităţilor economice şi culturale, desfăşurate de ei, având ca centru oraşul
Moscopole, iar după distrugerea acestuia, la sfârşitul secolului XVIII, în
conflictul dintre Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic, centrul de greutate al
acestor activităţi a căzut asupra intelectualilor aromâni refugiaţi în alte centre
europene, mai ales la Viena; elaborarea unor lucrări de gramatică
„aromânească”, de către unii intelectuali aromâni, precum Constantin Ucuta,
Gh. Constantin Roja, apoi, Mihail Boiagi, pe linia disocierii de alte etnii (de
greci, în primul rând) erau de natură să ateste, şi în cazul lor, sentimentul
apartenenţei la comunitatea românească, care se va afirma din ce în ce mai clar
cu cât înaintăm în secolul al XIX-lea.

III. REVOLUŢIA DIN 1821 CONDUSĂ DE TUDOR


VLADIMIRESCU
Aşa cum am arătat în capitolul I, atât în plan intern, cât şi extern, în
contradicţie cu spiritul „Luminilor”, starea Principatelor Române se agravase tot
mai mult spre sfârşitul domniilor fanariote. Regimul acestor domnitori, dominat
de corupţie, fiscalitate excesivă şi abuzuri de tot felul, conjugat cu efectele
dominaţiei otomane, dar şi cu urmările nefaste ale desfăşurării războaielor ruso-
turce pe pământ românesc duceau la o situaţie incredibil de grea pentru marea
majoritate a populaţiei din Principatele dunărene, în primul rând a ţăranilor, dar
şi a altor categorii sociale de jos, a orăşenimii şi, într-o bună măsură, a boierimii.
Împotriva acestei stări de lucruri, într-o anumită conjunctură internă şi
internaţională, în ianuarie 1821, în Ţara Românească se declanşează mişcarea
condusă de Tudor Vladimirescu, care, pe parcursul desfăşurării ei, prin amploare
şi semnificaţii, a luat aspectul unei adevărate revoluţii.
A fost o revoluţie cu un dublu caracter, social şi politic-naţional, care s-a
înscris în seria evenimentelor de acest gen desfăşurate în Europa în deceniile II-
III ale secolului al XIX-lea. Cu deosebire ea se încadrează în suita
evenimentelor cu caracter revoluţionar care s-au succedat în acest interval de
timp în Sud-Estul Europei: răscoalele antiotomane din Serbia, din 1804, apoi din
anii 1815-1816, încununate cu câştigarea autonomiei faţă de Poartă, continuând
cu frământările din rândurile grecilor, după constituirea societăţii secrete
„Eteria”, pe pământ rusesc, la Odessa, în 1814, cu frământările din rândul altor
popoare aflate sub dominaţie otomană.
În raport cu cauzele care au dus la declanşarea ei, de la bun început,
revoluţia a vizat înlăturarea sistemului domnitorilor fanarioţi, precum şi, în
anumite condiţii, înlăturarea dominaţiei otomane, domniile fanariote nefiind
altceva decât un instrument al Porţii; totodată, ea viza, pe linia intereselor
ţărănimii şi ale altor categorii de jos ale societăţii, şi înlăturarea exploatării sau
abuzurilor boierimii pământene, în stăpânirea căreia se aflau întinse moşii, pe
care erau aşezaţi şi lucrau ţăranii, cei mai mulţi dintre ei, clăcaşi (oameni impuşi
la clacă şi alte obligaţii faţă de stăpânii de moşii, în schimbul dreptului de
folosinţă a pământului).
La declanşarea revoluţiei, pe lângă cauzele de ordin intern, îşi aduc
contribuţia şi factori de ordin extern – influenţa spiritului revoluţionar din
imediata vecinătate -, şi, mai ales, o anumită conjunctură internaţională
specifică, proprie anilor 1820-1821. Era vorba de perspectiva declanşării unui
nou război ruso-turc, pe fondul căruia ar fi urmat să se declanşeze lupta de
eliberare naţională a popoarelor asuprite din Imperiul otoman, în primul rând, a
grecilor, dar şi a românilor.
Revoluţia a izbucnit la începutul anului 1821, în condiţiile în care, la
Bucureşti, odată cu moartea ultimului domnitor fanariot din Ţara Românească,
Alex. Suţu, se crea un vid de putere, care oferea posibilitatea de acţiune pentru
marii boieri pământeni, dornici de înlăturarea domnilor fanarioţi. În aceste
împrejurări, conducerea ţării era preluată de un Comitet de ocârmuire, constituit
din cei mai mari boieri pământeni (Gr. Brâncoveanu, Barbu Văcărescu şi Gr. D.
Ghica, viitorul domnitor). Dar proiectul acestora de înlăturare a sistemului
domniilor fanariote, ca o primă etapă pe calea înlăturării dominaţiei otomane,
cum indica experienţa lor politică, nu se putea realiza decât numai cu concursul
populaţiei de rând, în primul rând, al foştilor panduri din Oltenia, ajunşi şi ei la
această dată în situaţia grea a celorlalte pături ale ţărănimii.
Aşa se explică iniţiativa acestor mari boieri – interesaţi în înlăturarea
domniei fanariote şi chiar a dominaţiei otomane, dar nu şi a înlăturării propriilor
privilegii – de a realiza o colaborare cu Tudor Vladimirescu, cunoscut pentru
calităţile lui militare din răstimpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, când
se afirmase drept comandant al pandurilor, şi considerat de ei, prin urmare,
singurul capabil să ridice pe panduri la luptă şi să conducă o asemenea mişcare
populară.
În acest context, la 15 ianuarie 1821, membrii Comitetului de ocârmuire
încheiau înţelegerea cu Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze
mişcarea, urmând ca acesta, în continuare, să fie „povăţuit” de ei. Pe de altă
parte, în jurul aceleiaşi date – 15 ianuarie -, la rândul său, Tudor Vladimirescu
încheia un acord cu doi cunoscuţi fruntaşi eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ion
Farmache, în vederea colaborării, în perspectiva apropiatei declanşări a revoltei
grecilor, conjugată, cum se spera, cu iminenta declanşare a unui nou război ruso-
turc.
Mişcarea se declanşează odată cu plecarea lui Tudor Vladimirescu din
Bucureşti în noaptea de 18/19 ianuarie 1821. Ajuns în Oltenia, în fruntea
pandurilor, dar şi a altor pături ale lumii satelor, ca şi ale orăşenilor, care
răspund la chemarea sa, aşa cum am anticipat, Tudor se vede silit să adapteze
programul şi acţiunile sale, pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor
boieri, ci şi pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza
mişcării.
După ce începe seria cuceririi principalelor mănăstiri din nordul
Olteniei, pe care le va fortifica, transformându-le într-o bază de rezistenţă, ajuns
la Padeş, la 23 ianuarie 1821, el lansează cunoscuta proclamaţie (Proclamaţia
de la Padeş), pregătită anterior, în care, condamnând pe „balaurii care ne înghit
de vii, căpeteniile noastre atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, trasează
adevărata orientare a revoluţiei, atât în sens politic-naţional, cât şi social,
conferind acesteia un caracter independent de marii boieri, cu care se înţelesese
iniţial, evident, stârnind nemulţumirea acestora, în orice caz, o stare de
incertitudine şi confuzie. Reclamând în proclamaţie jertfirea „averilor rău
agonisite ale tiranilor boieri”, de fapt, nu îi avea în vedere pe toţi boieri, ci
numai pe aceia „care nu vor urma nouă, precum sunt făgăduiţi”, deci, care se vor
opune revoluţiei. Altfel spus, voia să sublinieze că ţelul revoluţiei presupunea
unirea într-o singură tabără a principalelor clase şi categorii sociale – inclusiv a
marii boierimi -, cu condiţia aderării lor la programul de redeşteptare naţională
şi socială pe care revoluţia îl avea de la început în vedere, în viziunea
conducătorului ei.
În răstimpul imediat următor, pe măsura constituirii Adunării Norodului
ca o oştire revoluţionară, într-o serie de alte documente, el cheamă şi pe marii
boieri la unire cu tabăra sa, în numele conştiinţei naţionale comune, asigurând pe
boierii speriaţi că mişcarea sa era pornită „pentru mare folos obştesc, şi al celor
mari şi al celor mici”.
După două importante staţionări – mai întâi la Ţânţăreni, lângă Craiova,
iar apoi, la Slatina -, Adunarea Norodului, ajunsă la un număr apreciabil (până la
10.000 de oameni, după unele izvoare), la 21 martie/2 aprilie 1821 îşi făcea
intrarea în Capitală, fără a întâmpina vreo rezistenţă, stabilindu-şi tabăra la
Cotroceni.
Şi cu prilejul apropierii, iar apoi al intrării în Bucureşti, adresându-se
locuitorilor Capitalei, în două noi proclamaţii, Tudor Vladimirescu făcea apel la
unirea tuturor categoriilor sociale, în numele conştiinţei de neam, în vederea
realizării unui interes comun superior: „Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi
ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieşcare după
destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre.
Mai trebuie amintit că pe linia acestui spirit de realizare a unităţii
neamului, în cursul lunii aprilie, Tudor Vladimirescu dădea publicităţii, la
Bucureşti, un important document programatic, elaborat anterior, din faza de
început a evenimentelor; este vorba de Cererile norodului românesc, în care
găsim consemnat un program minimal de reforme, care ar fi putut fi acceptat, pe
de o parte, de majoritatea categoriilor sociale, cu unele concesii minimale din
partea marii boierimi, pe de altă parte, care ar fi putut fi acceptat, în plan extern,
de însăşi puterea suzerană, în eventualitatea că situaţia excepţională avută în
vedere la început – declanşarea unui nou război ruso-turc – nu s-ar fi realizat. Se
preconizau astfel măsuri, precum: înlăturarea sistemului retrograd al vânzării pe
bani a dregătoriilor şi înlocuirea lui cu sistemul promovării în funcţii pe bază de
„merite”, adoptarea de măsuri împotriva abuzurilor aparatului administrativ,
anularea dărilor stabilite abuziv sub ultimii domni fanarioţi, constituirea unei
oştiri naţionale de până la 4.000 de oameni (după alte izvoare, amplificată
ulterior, până la 12.000 de oameni) ş.a.
În paralel cu evenimentele revoluţionare din Ţara Românească, sub
conducerea lui Tudor Vladimirescu, în primele luni ale anului 1821, s-a
desfăşurat mişcarea eteristă sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti (fiul fostului
domnitor din Ţara Românească, Constantin Ipsilanti, din anii 1802-1807, şi
nepot al domnitorului Ţării Româneşti, cu numele similar, Alexandru Ipsilanti,
din anii 1774-1782); acesta era şef al societăţii secrete „Eteria” şi avea gradul de
general în armata rusă, precum şi calitatea de aghiotant al ţarului Rusiei,
Alexandru I, cu aceste calităţi din urmă având tot creditul pentru a face
plauzibile promisiunile pe care el urma să le pună în circulaţie, odată cu intrarea
în acţiune, privind sprijinul pe care Rusia s-ar angaja să-l ofere mişcării
revoluţionare greceşti, ca şi mişcărilor altor popoare aflate sub dominaţie
otomană.
De la Iaşi, după o şedere de o săptămână, corpul de oaste eterist,
numărând în jur de 2.000 de oameni, la 1 martie 1821, pe traseul Bârlad-Roman-
Focşani-Ploieşti, pornea spre Bucureşti, unde avea să ajungă la 28 martie/10
aprilie, la o săptămână după ce Tudor intrase în Capitală (în timp ce Tudor îşi
stabilise tabăra la Cotroceni, Ipsilanti şi-a instalat tabăra la Colentina).
Dar, între timp, a survenit un eveniment extrem de important, care avea să
schimbe condiţiile colaborării dintre cele două mişcări, anume, dezavuarea
acestora de către ţarul Rusiei. Dezavuarea fusese decisă în cadrul Congresului
Sfintei Alianţe desfăşurat la Laybach (azi, Lubliana) şi se datora imprudenţelor
de ordin tactic săvârşite de Al. Ipsilanti, care, în proclamaţiile lansate pe
parcursul traseului spre Bucureşti, dezvăluise în mod public aşteptatul sprijin al
armatei ruse, determinând pe ţar, în raport cu principiile Sf. Alianţe, să conteste
orice complicitate cu acţiunea lui Al. Ipsilanti, implicit, cu ale altor mişcări
vizând înlăturarea dominaţiei otomane (ţarul ar fi avut în vedere o intervenţie în
sprijinul grecilor, cu mandat din partea Sf. Alianţe, sub motivaţia înlăturării
„anarhiei”). Cum ţelul mişcării eteriste era acela de a trece Dunărea pentru a
declanşa revoluţia pe pământ grecesc, o dată survenind dezavuarea acest
obiectiv era compromis. De aici şi gravele neînţelegeri care survin la nivelul
conducerii celor două mişcări, condiţiile iniţiale ale colaborării – sprijinul
armatei ruse şi trecerea oştii greceşti peste Dunăre – devenind iluzorii.
În această conjunctură complicată, oastea grecească condusă de Al.
Ipsilanti, la începutul lunii aprilie se retrage la Târgovişte, cu gândul organizării
unei rezistenţe eficiente. Ulterior şi Tudor Vladimirescu, deşi adoptase o serie de
măsuri de rezistenţă în Capitală, în condiţiile eşecului tratativelor cu turcii, la 15
mai, hotărăşte şi el retragerea din Capitală, cu gândul de a evita declanşarea unor
evenimente sângeroase cărora ar fi urmat să le cadă jertfă populaţia Capitalei. O
dată retras din oraş, plasat pe o poziţie de neutralitate între cele două tabere
beligerante, turci şi grecii eterişti - o decizie obiectivă în raport cu datele
situaţiei -, Tudor avea în vedere retragerea în nordul Olteniei, urmând ca aici, în
mănăstirile întărite anterior, să opună rezistenţă în eventualitatea atacului
armatei otomane. După un izvor, motivându-şi retragerea, el ar fi spus: „Eu trec
peste Olt, cu toată Adunarea Norodului, ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-
am umplut cu zaherele şi cu panduri şi nădăjduiesc să mă ţin acolo multă vreme,
ca în nişte cetăţi, până când îi voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile
ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”.
Din păcate, nu a fost dat lui Tudor Vladimirescu să ducă la bun sfârşit
acest proiect – ceea ce ar fi schimbat cu totul înfăţişarea evenimentelor la care
ne referim -, întrucât la Goleşti, pe traseul pe care şi-l alesese, el a căzut victimă
complotului eterist, din ordinul lui Al. Ipsilanti fiind arestat, sub pretextul
lămuririi tratativelor sale cu turcii, „judecat”, formal, la Târgovişte, apoi asasinat
în mod bestial în noaptea de 26/27 mai 1821 (după stil nou, 7/8 iunie).
Organizând acest asasinat, cu ajutorul fruntaşilor eterişti, cu care Tudor
colaborase, Al. Ipsilanti spera, înainte de toate, să impună trecerea oştirii
româneşti sub comanda sa, pentru o rezistenţă comună în faţa expediţiei turceşti
de represalii, declanşată între timp (ceea ce nu se va întâmpla, în cea mai mare
parte, pandurii răspândindu-se la casele lor!). Regretabilă fusese, cu prilejul
arestării lui Tudor, atitudinea căpitanilor săi, care, alarmaţi de disciplina extrem
de severă pe care Tudor încerca s-o impună oştirii, nu au intervenit în sprijinul
său, derutaţi şi de „explicaţiile” liniştitoare ale fruntaşilor eterişti care
efectuaseră arestarea (ulterior, în urma asasinatului, ei zadarnic se vor căi!).
Ceea ce a urmat după dispariţia lui Tudor Vladimirescu era previzibil;
oastea eteristă era zdrobită în bătălia de la Drăgăşani (la 7/21 iunie 1821), alte
grupuri eteriste, urmărite de turci, fiind succesiv lichidate, în timp ce s-au
angajat în această rezistenţă numai câteva sute de panduri, în subordinea unor
căpetenii profund implicate în evenimente (cetele conduse de Papa
Vladimirescu, fratele lui Tudor, şi Ghiţă Cuţui, care sunt înfrânte la Slobozia,
lângă Târgu-Jiu, la 17 iulie).
Mişcarea eteristă, cu toată jertfa „batalionului sacru” al tinerilor
mavrofori, dispărut la Drăgăşani, se încheia în mod lamentabil, conducătorul ei,
Al. Ipsilanti, în final, după bătălia de la Drăgăşani, pentru a-şi salva viaţa,
refugiindu-se în Transilvania.
Nici revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu nu a avut un sfârşit fericit,
Ţara Românească timp de mai bine de un an, rămânând sub ocupaţia trupelor
turceşti.
Importante sunt însă semnificaţiile profunde ale revoluţiei româneşti,
manifestate din plin pe parcursul desfăşurării evenimentelor, precum şi urmările
ei, în plan politic, ideologic şi psihologic.
În primul rând, cum am observat, pe plan intern, revoluţia a fost
victorioasă, împreună cu Adunarea Norodului, pentru câteva luni, Tudor
Vladimirescu luând conducerea statului, vechile structuri de conducere
neputându-i opune rezistenţă; dacă în cele din urmă revoluţia a fost înfrântă, ea
s-a datorat intervenţiei militare turceşti şi, totodată, tragicului sfârşit al
conducătorului ei. Oricum, revoluţia oferise exemplul unei experienţe unice care
dovedea că, prin voinţă şi jertfă, stările de lucruri retrograde se pot schimba,
deschizându-se noii perspective dezvoltării societăţii româneşti.
În al doilea rând, pe parcursul desfăşurării ei, s-a afirmat cu toată evidenţa
conştiinţa naţională, în forma apelului la „unirea neamului”, perseverent enunţat
de Tudor Vladimirescu, factor ideologic de mare însemnătate menit ulterior să
propulseze progresul societăţii româneşti. Semnificativă a fost în acest sens şi
ideea colaborării cu „fraţii” moldoveni, în vederea unei acţiuni comune, enunţată
de Tudor Vladimirescu într-o cunoscută scrisoare din 5 aprilie 1821, şi cu
deosebire semnificative aveau să fie, în acelaşi sens, numeroasele apeluri la
„unirea neamului” din perioada imediat următoare, precum şi numeroasele
proiecte sau memorii de reforme, ducând cu ele mesajul înnoirilor pe multiple
planuri.
În plan politic, urmările revoluţiei aveau să se vadă în anul următor, când
Imperiul otoman va accepta – şi sub presiunea mişcării româneşti de emancipare
politică, care a însoţit revoluţia – revenirea la instituţia domniilor pământene.

IV. EVOLUŢIA MIŞCĂRII DE REDEŞTEPTARE NAŢIONALĂ ÎN


ŢĂRILE ROMÂNE ÎNTRE 1821 ŞI 1848

l. Una dintre urmările invaziei trupelor turceşti, în primăvara anului 1821,


a fost refugiul peste fruntariile Ţării Româneşti, în Transilvania a unui număr
apreciabil de locuitori (după unele izvoare, până la 17.000), în frunte cu marii
boieri implicaţi în evenimente. Instalaţi cu deosebire la Braşov şi Sibiu, aceştia
adresează memorii Rusiei, dar şi Austriei, cerând restabilirea domniei
pământene, retrocedarea vechilor cetăţi, transformate de turci în raiale, precum
şi o serie de reforme de organizare internă. Şi în Moldova, de teama represiunii
turceşti, marii boieri în frunte cu Mihail Sturdza, s-au refugiat peste graniţe, în
provinciile româneşti aflate sub stăpâniri străine, în Bucovina şi Basarabia (cu
deosebire, la Cernăuţi şi Chişinău), de unde, ca şi boierii munteni, ei adresează
memorii autorităţilor ruse.
După un an şi mai bine de ocupaţie, sub presiunea marilor puteri, Turcia a
decis retragerea celei mai mari părţi a trupelor sale, odată cu instalarea noilor
domni, pământeni, hotărâtă între timp. Deşi în vara anului 1822, pericolul
declanşării unui nou război ruso-turc este înlăturat, relaţiile dintre cele două
puteri, suzerană şi protectoare, Turcia şi Rusia, rămân încordate, timp de mai
mulţi ani, până în 1826, când între aceste puteri se va încheia Convenţia de la
Akkerman. În tot acest răstimp, la Bucureşti şi Iaşi vor lipsi consulii ruşi, domnii
instalaţi în septembrie 1822, Grigore D. Ghica, în Ţara Românească, şi Ioniţă
Sandu Sturdza, în Moldova, fiind scutiţi de presiunea acestora.
În starea de spirit care a însoţit evenimentele revoluţionare, cei doi domni,
primul, aparţinând marii boierimi, al doilea, boierimii mici şi mijlocii, vor
încerca realizarea unor reforme menite să ducă la înlăturarea abuzurilor din
administraţie, din sfera relaţiilor agrare ş.a., dar racilele vechiului sistem erau
adânc încetăţenite şi încercările lor de reformă nu vor putea duce decât în mică
măsură la înlăturarea lor. În Moldova, mai ales, domnia lui Ioniţă Sandu
Sturdza, evoluează un timp sub influenţa categoriei boierilor mici şi mijlocii, din
spiritul cărora, în 1822, era elaborată „constituţia cărvunarilor” (nume dat
acestora de către marii boieri, în derâdere, cu trimitere la cunoscuţii
revoluţionari italieni). Având ca principal autor pe Ionică Tăutu, unul dintre cei
mai de seamă gânditori politici din epoca de la 1821, acest memoriu cuprindea o
serie de revendicări care ţineau să înscrie Moldova pe linia modernizării. În
primul rând, se preconiza organizarea statului pe baza principiului separării
puterilor, se promovau ideile egalităţii în faţa legii, ale libertăţii individuale ş.a.
După încheierea Convenţiei de la Akkerman, în octombrie 1826, marii
boieri se întorc în ţară, în Moldova, „domnul cărvunarilor”, fiind obligat să
restabilească regimul de privilegii pentru marii boieri, aşa după cum, în plan
politic, în ambele Principate, odată cu încheierea Convenţiei, era restabilită
influenţa rusă.
2. Declanşarea noului război ruso-turc din anii 1828-1829 a avut ca
pretext intervenţia Rusiei în sprijinul revoluţiei greceşti (în 1827, flotele comune
ale Rusiei, Franţei şi Angliei distrugeau flota turcă la Navarin), şi s-a încheiat cu
înfrângerea Turciei, nevoită să ceară pace după ce trupele ruse pătrunseseră
adânc în Balcani.
Tratatul de pace s-a încheiat la 2/14 septembrie 1829, pe lângă o serie de
câştiguri teritoriale pentru Imperiul rus (încorporarea ţărmului caucazian al
Mării Negre), el stipulând libertatea navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră
pentru toate statele, recunoaşterea autonomiei Greciei (care în 1830 îşi va
proclama independenţa), reconfirmarea autonomiei Serbiei ş.a. Pentru
organizarea Principatelor era elaborat un act separat, Actul osăbit pentru
prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească, cuprinzând importante prevederi,
unele dintre ele pe linia aspiraţiilor de la 1821. Cu deosebire restituirea vechilor
cetăţi şi desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului Principatelor aveau
să se reflecte cu toată evidenţa în dezvoltarea economică din perioada
următoare. Cât priveşte elaborarea unor acte fundamentale de organizare internă,
stipulată în Actul osăbit va marca o etapă importantă – de început – pe linia
organizării instituţiilor de stat în spirit modern.
3. În 1828, odată cu invazia trupelor ruse, Principatele române au intrat
sub administraţia rusă; conducerea lor este asigurată de un general rus, cu titlul
de preşedinte plenipotenţiar al celor două Divanuri, funcţie deţinută, pentru
început, de generalii Pahlen şi Jeltuhin, apoi pentru un răstimp mai îndelungat de
către Pavel Kiseleff (1829-1834). Deşi ţelul administraţiei ruse viza pregătirea
unei viitoare anexiuni, politica acestuia din urmă s-a înscris pe linia spiritului
reformator, a exigenţelor modernizării. Lui Kiseleff i-a revenit, înainte de toate,
misiunea de a duce la bun sfârşit elaborarea Regulamentelor Organice, iar apoi
de punere a lor în practică, într-o primă etapă.
Stipulaţiile principale ale acestora se înscriu pe linia prevederilor tratatului
de la Adrianopol şi pornesc de la principiul organizării identice a instituţiilor din
Ţara Românească şi Moldova.
La baza organizării vieţii de stat este aşezat principiul modern al separării
puterilor (executivă, legislativă şi judecătorească).
Din păcate, raporturile între puterile executivă şi legislativă, semnificative
pentru buna funcţionare a unui stat modern, nu sunt reglementate prin ele însele
cum ar fi fost normal, ci printr-un factor extern, anume, amestecul Rusiei,
asigurat prin articolele înscrise în textele Regulamentelor care se referă la
dreptul domnului de a dizolva Adunarea Obştească, numai cu avizul celor două
puteri, precum şi la dreptul deputaţilor de a se plânge împotriva domnului,
inclusiv, adresându-se celor două puteri. De aici, posibilitatea conferită Rusiei
de a demite pe domnitor, conform intereselor sale, stimulând prin agenţii săi
reclamaţiile la adresa acestuia (cum se va întâmpla cu primul domnitor
regulamentar din Ţara Românească, Alexandru D. Ghica, demis în toamna
anului 1842).
În multe alte domenii ale vieţii de stat, Regulamentele Organice, au
stabilit importante măsuri, de natură să instaleze ordinea şi mai buna funcţionare
a diferitelor instituţii: în domeniul administraţiei teritoriale şi orăşeneşti, în
domeniul fiscal, al organizării armatei naţionale, al organizării şcolii şi bisericii
etc.
Evident, autorii Regulamentelor, marii boieri pământeni, şi-au asigurat în
continuare importante privilegii: prioritatea la ocuparea funcţiilor în stat,
scutirea de dări (dispoziţie anacronică în raport cu spiritul timpului), asigurarea
intereselor în raport cu ţăranii (obligaţi la clacă, 12 zile pe an, dar şi la alte
obligaţii, în contul loturilor de pământ primite în folosinţă, o parte a moşiei de
1/3 devenită proprietatea absolută a boierului, o a doua parte, de 2/3, constituită
din aceste loturi date ţăranilor în folosinţă).

4. În anul 1834, Turcia achitându-şi datoriile de război, Rusia este nevoită


să-şi retragă trupele din Principate, luând sfârşit astfel ocupaţia rusă. În
conformitate cu dispoziţiile regulamentare ar fi trebuit să aibă loc alegerea de
domni de către Adunări Obşteşti Extraordinare, ca organe reprezentative din
Principate. Dar acest eveniment nu s-a petrecut, cele două puteri, suzerană şi
protectoare, încălcându-şi angajamentele şi procedând la numirea celor doi
domni: Alexandru D. Ghica, în Ţara Românească, Mihail Sturdza, în Moldova.
Domniile lor vor fi serios afectate de influenţa abuzivă a consulilor ruşi de
la Bucureşti şi Iaşi, influenţa rusă în Principate, intrând acum într-o etapă
necunoscută în trecut.
Se explică astfel împrejurarea că, mai ales în Ţara Românească, reacţia
împotriva acestei influenţe se face simţită, la nivelul unor acţiuni legale, în sânul
Adunărilor Obşteşti, dar mai ales la nivelul unor frământări de caracter
conspirativ. Cert este că în faţa pericolului protectoratului rus, spiritul naţional
se afirmă cu vigoare. În Adunarea Obştească din Ţara Românească se desfăşoară
o adevărată mişcare naţională, cu caracter legal, prilejuită în cursul anului 1837,
de problema articolului adiţional; este vorba de adaosul la textul iniţial al
Regulamentelor a articolului care interzicea pe viitor orice modificare a textelor
Regulamentelor, fără avizul celor două mari puteri, ceea ce constituia o gravă
încălcare a principiului autonomiei înscris mai întâi în textul tratatului de la
Adrianopol. Or, în cadrul Adunării Obşteşti, grupul patrioţilor români, în frunte
cu Ion Câmpineanu, a determinat un vot potrivnic aprobării cerută de domn, sub
presiunea autorităţilor ruse. În consecinţă, Adunarea Obştească din Ţara
Românească este închisă, redeschiderea ei având loc abia în primăvara anului
1838, când, odată cu admonestarea sultanului la adresa deputaţilor, aceştia sunt
obligaţi să-şi dea votul pentru modificarea cerută.
Stopată pe cale legală mişcarea politică condusă de Ion Câmpineanu se
organizează în conspirativitate, ea propunându-şi drept obiectiv constituirea unui
stat naţional prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei (în forma iniţială a
proiectului se viza şi încorporarea Transilvaniei), precum şi realizarea
independenţei sale, cu ajutorul marilor puteri occidentale. Ion Câmpineanu nu va
găsi sprijinul necesar în străinătate, şi mişcarea lua sfârşit odată cu arestarea iar
apoi exilarea acestuia (1839).
În 1840, o nouă societate revoluţionară secretă, condusă de Mitică
Filipescu reia aceste idei de unitate şi independenţă naţională, la aceste obiective
adăugându-se promovarea unor reforme radicale în planul structurilor sociale;
odată cu deconspirarea ei, participanţii – între care tânărul N. Bălcescu -, aveau
să fie judecaţi şi condamnaţi la grele pedepse cu închisoarea, aceeaşi presiune a
autorităţilor ruse spunându-şi cuvântul.
În cele din urmă, cu toată loialitatea sa – cel puţin aparentă – Alex. D.
Ghica, nemaioferind suficientă încredere Rusiei era demis în octombrie 1842,
după ce, în prealabil, fusese reclamat la Curtea ţarului prin numeroase memorii,
în fruntea autorilor aflându-se mitropolitul ţării, care, în conformitate cu
dispoziţiile regulamentare, avea calitatea de preşedinte al Adunării Obşteşti.
A urmat, după demiterea lui Alex. Ghica, prima alegere de domn, în
conformitate cu dispoziţiile regulamentare, în decembrie 1842, câştigător între
mai mulţi candidaţi fiind preferatul Rusiei, Gheorghe Bibescu. Acesta şi-a
început domnia într-o atmosferă de înţelegere cu Adunarea Obştească, de
restabilire a liniştii publice (în acest sens, el amnistiind pe participanţii la
mişcarea condusă de Mitică Filipescu, acesta din urmă, însă, peste câteva luni,
bolnav, încetând din viaţă).
Atmosfera de înţelegere cu Adunarea Obştească a fost însă de scurtă
durată, până în 1844, când deputaţii protestează împotriva aprobării dată de
guvern inginerului rus, Trandafiloff, pentru luarea în concesiune a exploatării
minelor, după un termen de graţie oferit proprietarilor de terenuri (18 luni). Or,
datorită acestui scandal în legătură cu „afacerea Trandafiloff”, ca şi a altor
manifestări ale Adunării potrivnice iniţiativelor guvernamentale, cu avizul
autorităţilor ruse, Adunarea Obştească era închisă de către domnitor, în 1844,
urmând să fie redeschisă, cu acelaşi aviz, în 1846, în urma unor noi alegeri.
Domnitorul va adopta, după această dată, în colaborare cu noua Adunare, o serie
importantă de măsuri de politică internă: desfiinţarea robiei ţiganilor aparţinând
Bisericii, o controversată lege de reorganizare a învăţământului (cu introducerea
limbii franceze pe treapta disciplinelor de învăţământ superior) şi mai ales
adoptarea, în colaborare cu Mihail Sturdza, a hotărârii de desfiinţare a vămii
dintre Ţara Românească şi Moldova (intrată în vigoare în 1847).
În raport cu pericolul protectoratului rus, spiritul revoluţionar al
tineretului intelectual continuă să se manifeste în plan conspirativ şi în timpul
domniei lui Gh. Bibescu. În anul 1843, lua fiinţă la Bucureşti societatea secretă
„Frăţia”, întemeiată de N. Bălcescu, I. Ghica şi Chr. Tell, ea urmând a avea un
rol important în pregătirea revoluţiei de la 1848. Ca un paravan legal al ei,
funcţionează la Bucureşti o „Societate literară”, legalizată în 1845, sub numele
de Asociaţia pentru înaintarea literaturii româneşti, având ca preşedinte pe
cunoscutul poet Iancu Văcărescu, şi din rândurile căreia fac parte alături de
patrioţii munteni, tineri intelectuali din Moldova şi Transilvania. Tot ca paravan
al „Frăţiei”, în decembrie 1845, lua fiinţă la Paris, Societatea studenţilor români,
având ca preşedinte pe I. Ghica, şi ea urmând a avea un rol important în
pregătirea revoluţiei de la 1848.
Or, faţă de activitatea unor societăţi cu scopuri culturale declarate legal,
domnitorul Gh. Bibescu, în limita impusă de presiunea consulilor ruşi, a avut o
atitudine de înţelegere, aşa după cum o asemenea atitudine a dovedit-o şi faţă de
alte iniţiative ale tineretului intelectual: apariţia la Bucureşti a publicaţiei,
redactată de N. Bălcescu, în colaborare cu Aug. Treboniu Laurian, „Magazin
istoric pentru Dacia” (1845-1848), apariţia altor publicaţii cu caracter istoric sau
literar, în care se cultivă, în ciuda cenzurii, ideea redeşteptării naţionale, mai
ales, în forma relevării trecutului istoric al neamului.
În ceea ce priveşte domnia lui Mihail Sturdza în Moldova (1834-1849),
caracterul contradictoriu al acesteia ne apare şi mai evident. Acesta a adăugat, în
susţinerea puterii, pe lângă influenţa rusă, o mare experienţă politică, o abilitate
rar întâlnită, oferindu-şi şansa de a conduce ţara într-un mod autoritar, de a evita
mai ales conflicte cu Adunarea Obştească de felul celor întâlnite la
contemporanii săi din Ţara Românească. Un prim exemplu de abilitate politică îl
oferea el de la începutul domniei, când, în 1835, reuşea să obţină fără probleme
aprobarea Adunării Obşteşti pentru articolul adiţional. Ca şi contemporanii săi
din Ţara Românească, între altele, a avut importante iniţiative în domeniul
organizării învăţământului (înfiinţarea în 1835, a Academiei Mihăilene, care îi
poartă numele, dar şi reforma din 1847, similară celei înfăptuită de Bibescu,
privind introducerea limbii franceze în clasele superioare).
Nu au lipsit din comportamentul domnitorului unele atitudini de
receptivitate în raport cu unele aspecte ale mişcării de redeşteptare naţională,
precum implicarea sa – altfel, plină de precauţiuni – în proiectul lui I.
Câmpineanu, din 1839, de realizare a unui stat naţional prin unirea Ţării
Româneşti şi a Moldovei (el acceptând propunerea de a fi domn al noului stat,
cu condiţia aprobării proiectului de către Poartă, şi deci a menţinerii suzeranităţii
acesteia, totodată, excluzând chestiunea unirii şi cu Transilvania).
Faţă de manifestările în spirit revoluţionar, el a avut o atitudine
intransigentă, a procedat cu tact în cazul „conjuraţiei confederative” din anul
1839, condusă de comisul Leonte Radu, procedând la expulzarea acestuia; va
cenzura riguros sau va suprima publicaţii (precum „Dacia literară”, înfiinţată în
1840, la Iaşi, de către M. Kogălniceanu, apoi „Propăşirea” ş.a.); va surghiuni pe
unii dintre tinerii intelectuali pentru atitudinile critice la adresa guvernului, etc.
Mai ales faţă de spiritul revoluţionar, domnitorul Moldovei, cum vom
vedea, îşi va pune în evidenţă duritatea comportamentului cu prilejul izbucnirii
mişcării revoluţionare din primăvara anului 1848.

5. Spiritul naţional a intrat într-o etapă nouă, mai ales în deceniile IV-V
ale secolului al XIX-lea, şi în provinciile româneşti aflate sub stăpâniri străine.
În Transilvania, în acest răstimp, mişcarea naţională românească a căpătat
o bază socială mai largă, afirmându-se tot mai evident o burghezie românească
interesată în lupta pentru câştigarea de drepturi politice şi înlăturarea asupririi
naţionale. Ca şi în trecut, la conducerea mişcării se află intelectualitatea, un rol
important revenind cărturarilor de la Blaj, în frunte cu Simion Bărnuţiu. De
asemenea, în organizarea mişcării naţionale, un rol important revine, odată cu
apariţia sa, în 1838, „Gazetei Transilvaniei”, de la Braşov, aflată sub conducerea
lui G. Bariţiu. Continuă să-şi aibă rolul lor important în mişcare cei doi episcopi,
ortodox şi greco-catolic, obligaţi de credincioşii lor să se aşeze în fruntea unor
acţiuni politice (succesiv, în anii 1834, 1837, 1838, ei vor adresa memorii
împăratului, cerând în numele clerului ortodox sau greco-catolic, egalitatea de
drepturi cu celelalte etnii). Impulsuri noi capătă mişcarea naţională românească,
în urma Dietei nobiliare de la Sibiu din anii 1841-1842, la capătul căreia era
adoptată hotărârea privind obligativitatea limbii maghiare.
Frământări importante pe linia organizării mişcării naţionale se produc, de
asemenea, în Banat şi în comitatele apusene ale Transilvaniei; aici, în deceniul
al IV-lea, în conducerea mişcării se afirmă cunoscutul cărturar-patriot Eftimie
Murgu, cunoscut şi pentru legăturile lui cu cărturarii din Ţara Românească;
stabilit la Lugoj, în anii 1843-1845, el avea să elaboreze numeroase memorii,
cerând egalitatea de drepturi pentru românii din Banat şi din tot Imperiul
habsburgic, ca rezultat autorităţile din comitatul Caraş condamnându-l la
închisoare, unde va rămâne până la izbucnirea revoluţiei în primăvara anului
1848.
În Bucovina, o altă provincie aflată sub stăpânire habsburgică, în deceniile
IV-V, politica de excludere a românilor din administraţie, precum şi politica de
germanizare rămân la ordinea zilei, şi împotriva acestora se îndreaptă numeroase
proteste, pe care uneori împăratul era nevoit să le ia în consideraţie (ca în 1840,
când căpitan al circumscripţiei bucovinene, din cadrul Galiţiei era numit un
român, George Isăcescu).
În ceea ce priveşte Basarabia, provincia românească încorporată
Imperiului rus în 1812, aşa cum am văzut, din deceniile IV-V, ea se află într-o
situaţie precară, autonomia acordată iniţial de autorităţile ruse fiind suspendată.
Totuşi, în ciuda măsurii privind obligativitatea limbii ruse, în aceste decenii
limba română continuă să fie folosită, alături de limba rusă, politica de rusificare
urmând să-şi dea pe deplin roadele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

V. REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

l. Contextul internaţional şi situaţia specifică a Ţărilor Române în


ajunul revoluţiei de la 1848.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se înscrie în seria evenimentelor


revoluţionare de la jumătatea secolului al XIX-lea care au marcat o etapă
importantă în lupta popoarelor europene pentru libertate socială şi naţională.
La această dată, cum am anticipat, Ţările Române se aflau în situaţii
politice diferite: Ţara Românească şi Moldova, se aflau sub suzeranitatea Porţii
şi sub protectoratul Rusiei, având situaţii aproape identice în raport cu aceste
mari puteri; ele dispuneau de autonomie politică, nefiind încorporate efectiv în
Imperiul otoman nici în trecut, dar această autonomie, tot mai largă în
raporturile cu puterea suzerană, risca să fie compromisă pe deplin de
protectoratul Rusiei, care devenise, în deceniile premergătoare revoluţiei,
pericolul cel mai grav pentru existenţa politică a Principatelor.
Cu totul alta era situaţia celorlalte provincii româneşti încorporate efectiv
în alte mari imperii. O situaţie politică mai apropiată o aveau, la rândul lor,
provinciile româneşti aflate sub aceeaşi stăpânire habsburgică: Transilvania,
Banatul şi Bucovina.
Situaţia specifică a provinciilor româneşti, împărţite în mai multe imperii,
şi-a pus amprenta asupra desfăşurării evenimentelor revoluţionare în fiecare din
aceste provincii. Condiţii pentru declanşarea unei revoluţii concomitente existau
la nivelul Ţării Româneşti şi Moldovei, aflate într-o situaţie identică, sub una şi
aceeaşi dominaţie otomană, precum şi sub pericolul uneia şi aceleiaşi
ameninţări, a anexiunii ruseşti. Or, fie şi în această formă, limitată la două
provincii, declanşarea concomitentă a revoluţiei nu s-a putut realiza, deoarece,
între timp, liderii moldoveni aflaţi în ţară – şi care se aflau într-o deplină
majoritate – au declanşat deja mişcarea revoluţionară, cu obiective limitate,
considerând că tocmai în starea de incertitudine de la această dată ea putea avea
cele mai mari şanse de reuşită. Începând cu cele din Moldova, evenimentele
aveau să se desfăşoare succesiv în fiecare din provinciile româneşti, în raport de
specificul propriu; cât priveşte ideea unei revoluţii simultane la 1848 în toate
ţările române, în vederea eventualei realizări a unui stat naţional unitar, aceasta
depăşea realităţile timpului, era de domeniul utopiei, cât timp, în mod practic,
era mai uşor de înfăptuit – cum, de altfel, a dovedit desfăşurarea evenimentelor
– solidarizarea marilor imperii absolutiste împotriva mişcărilor revoluţionare. Pe
de altă parte, în ciuda acestor desfăşurări separate, legăturile dintre revoluţionarii
români, de o parte şi de alta a Carpaţilor, numeroase acţiuni de într-ajutorare,
speranţele îndreptate de la unii spre alţii, într-o anumită fază a evenimentelor,
chiar elaborarea de proiecte propriu-zise de colaborare, toate acestea au
constituit o realitate, pe parcursul desfăşurării evenimentelor, mărturisind
conştiinţa necesităţii acestei colaborări în ciuda obstacolelor timpului.

2. Mişcarea revoluţionară din Moldova (martie 1848)


Sub influenţa evenimentelor revoluţionare izbucnite în Europa, patrioţii
moldoveni, au acţionat cu rapiditate, fixându-şi pentru început ca obiectiv
înlăturarea domnitorului Mihail Sturdza, considerat de ei vinovat pentru toate
abuzurile şi nedreptăţile din ţară, în primul rând pentru subordonarea de către el
a puterii legislative, prin falsificarea repetată a alegerilor. La 27 martie este
organizată la Iaşi, în sala hotelului Petersburg, o adunare cu peste 1000 de
persoane, din toate categoriile sociale, participanţii înfierând regimul abuziv al
lui M. Sturdza. O comisie având în frunte pe poetul Vasile Alecsandri era
mandatată de adunare să redacteze un program de revendicări, misiune
îndeplinită în forma unui cunoscut document, sub titlul, Petiţie-proclamaţiune,
care însuma aceste revendicări în 35 de puncte. Semnificativ pentru spiritul
moderat al documentului, ca şi al întregii mişcări, ca şi al tacticii abordate de
lideri, era punctul l din acest document, care reclama „Sfânta păzire a
Regulamentului, în litera lui, fără nicio răstălmăcire”. Cu o asemenea tactică
patrioţii moldoveni voiau să dea mişcării un caracter de legalitate, sperând să
evite intervenţia militară rusă, uşor de înfăptuit în cazul Moldovei. În seria
celorlalte puncte ale Petiţiei erau stipulate importante revendicări, precum:
desfiinţarea Adunării Obşteşti în fiinţă şi alegerea uneia noi, în deplină
legalitate, desfiinţarea cenzurii şi siguranţa personală, înfiinţarea gărzilor
cetăţeneşti în oraşele ţării, înlăturarea abuzurilor din administraţie şi justiţie,
libertatea comerţului şi a industriei, reforma şcolilor pe „o temelie largă şi
naţională”, pentru ţărani, numai „grabnica îmbunătăţire” a stării lor ş. a.
A doua zi după adunare, Petiţia era semnată de peste 800 de persoane,
între care şi mitropolitul Meletie, apoi în ziua următoare, la 29 martie, o
delegaţie prezintă Petiţia domnitorului care se preface amator de tratative. A
refuzat de la bun început să accepte unele revendicări mai importate, precum
desfiinţarea Adunării Obşteşti şi înfiinţarea gărzilor orăşeneşti, ca unele care îi
ameninţau direct scaunul domnesc, în realitate în spatele acestor „tratative” el
luând măsuri drastice de represiune, care sunt puse în practică noaptea
următoare, de 29/30 martie, când se fac sute de arestări, un număr de 13 dintre
fruntaşii arestaţi fiind porniţi la Galaţi, pentru a fi trimişi în exil în Turcia.

3. Revoluţia din Ţara Românească (iunie-septembrie 1848)


La Bucureşti, pregătirile pentru declanşarea revoluţiei se intensifică odată
cu întoarcerea de la Paris a unui grup important de revoluţionari, în frunte cu N.
Bălcescu, Al. G. Golescu-Negru, fraţii Dumitru şi Ion Brătianu, împreună cu
liderii aflaţi în ţară, constituindu-se Comitetul revoluţionar, ca for de pregătire a
revoluţiei (în el intrând, dintre liderii aflaţi în ţară, I. Heliade Rădulescu, Gh.
Magheru, Chr. Tell ş.a.). În dezbateri succesive, s-a procedat la definitivarea
programului, care avea să fie încorporat în textul cunoscutei Proclamaţii de la
Islaz (elaborarea formală a textului şi tipărirea sa revenind lui I. Heliade
Rădulescu).
La 9 iunie revoluţia se declanşează la Islaz printr-o ceremonie religioasă,
formându-se primul guvern revoluţionar, cu I. Heliade Rădulescu, Şt. Golescu,
preotul Radu Şapcă ş.a., participanţi la adunare. Se lansează aici principalul
document programatic al revoluţiei, Proclamaţia de la Izlaz. În primul articol, în
privinţa relaţiilor cu puterea suzerană, se reclamă pentru Ţara Românească
„independenţa sa administrativă şi legislativă”, pe temeiul vechilor capitulaţii,
precum şi „neamestec al nici unei puteri din afară în cele din lăuntru”; altfel
spus, nu se formulează dezideratul independenţei naţionale, ci se cere lărgirea
autonomiei şi înlăturarea protectoratului rus. Asemenea prevederi, se înscriau pe
linia tacticii abordată de lideri în raport cu cele două mari puteri Turcia şi Rusia
(alianţă cu prima, împotriva celei de a doua). Câteva importante prevederi vizau
reorganizarea vieţii de stat: instituirea unei domnii radical schimbate, cu „domn
responsabil ales pe 5 ani din toate stările societăţii” (imaginând mai degrabă o
formă de organizare republicană!), Adunare Obştească, reprezentând toate
interesele societăţii şi aleasă pe baza unui sistem larg de alegeri, la care să fie
chemat „tot românul”, responsabilitatea miniştrilor, modernizarea administraţiei,
înfiinţarea gărzii naţionale ş.a. În domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti:
desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor, egalitatea de drepturi politice; egalitatea la
plata impozitelor; desfiinţarea cenzurii; dreptul la cuvânt şi la întruniri;
desfiinţarea pedepsei cu moartea; dreptul egal la învăţătură, cu principiul
gratuităţii învăţământului şi înfiinţarea de şcoli primare în toate satele ş.a.
În seria celor 22 de articole, o deosebită importanţă avea cunoscutul
articol 13, care stipula emanciparea ţăranilor clăcaşi şi împroprietărirea lor cu
pământ, cu despăgubire. Era aceasta o prevedere care viza una dintre problemele
majore ale revoluţiei, problema agrară, de a cărei rezolvare depindea în bună
măsură atragerea ţărănimii în revoluţie şi, într-un fel, soarta revoluţiei.
De la Islaz, tabăra constituită aici urma să se deplaseze spre Bucureşti,
după modelul de la 1821, dar un asemenea „marş” se desfăşoară sub semnul
acestui model numai până la Craiova, între timp, la 11 iunie, revoluţia izbucnind
la Bucureşti, la această dată, ofiţerii din cele două cazărmi, de cavalerie şi de
infanterie, refuzând să intervină împotriva populaţiei Capitalei, iar Gh. Bibescu
fiind obligat să admită instalarea unui guvern revoluţionar provizoriu, într-o
formulă mai extinsă decât cea de la Islaz. Astfel, în această zi, vechiul regim
politic regulamentar era înlăturat în mod paşnic, fără a se vărsa o picătură de
sânge (de aici şi cunoscuta apreciere a lui N. Bălcescu despre revoluţia de la 11
iunie 1848, „cea mai frumoasă ce s-a întâmplat vreodată la un popol”).
Entuziasmul acestei zile a fost uriaş, şi s-a crezut pentru moment că Gh.
Bibescu, obligat să semneze „Constituţia” (adică Proclamaţia de la Islaz), a
trecut de partea revoluţionarilor, ceea ce ar fi dat o anumită legitimitate şi
legalitate noii puteri, însă acesta, convins de inevitabilitatea intervenţiei armatei
ruse, peste două zile abdică, părăsind ţara. În schimb, liderii l-au aşezat în
fruntea guvernului provizoriu pe mitropolitul Neofit, cu acelaşi scop, de a da o
anumită credibilitate puterii revoluţionare, de a atrage Biserica şi clerul de partea
acesteia, odată cu numeroşii săi credincioşi.
În sprijinul revoluţiei, în acelaşi efort de a-i conferi o anumită legalitate,
liderii au organizat o mare adunare populară la 15 iunie pe Câmpia Filaretului
(devenită „Câmpia Libertăţii”), mulţimea afirmându-şi solidaritatea cu guvernul
provizoriu în faţa pericolului extern, desfăşurându-se ceremonia de sfinţire a
steagurilor revoluţiei, cei prezenţi depunând jurământ de credinţă pe
„Constituţie”.
Totodată, din primele zile, prin decrete, guvernul a adoptat câteva măsuri
urgente: desfiinţarea cenzurii, eliberarea deţinuţilor politici, desfiinţarea
rangurilor boiereşti, desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, eliberarea
robilor ţigani, adoptarea steagului naţional cu trei culori ş.a. Odată cu
desfiinţarea cenzurii, începând de la 12 iunie, apare primul ziar revoluţionar din
Ţara Românească „Pruncul român”, sub redacţia lui C. A. Rosetti, apoi „Poporul
suveran”, redactat de poetul D. Bolintineanu, precum şi altele.
Curând însă noua putere trebuie să facă faţă unor serioase încercări,
comploturile contrarevoluţionare ale boierimii, din 19 iunie, apoi din 28 iunie,
de fiecare dată intervenţia populaţiei Capitalei restabilind guvernul provizoriu.
Trecându-se la aplicarea programului, mai ales privind problema agrară,
în sânul liderilor survin o serie de controverse, făcându-se distincte două
tendinţe: una a moderaţilor, aparţinând liderilor mai vârstnici, în frunte cu I.
Heliade Rădulescu, alta a radicalilor, aparţinând liderilor mai tineri, în frunte cu
N. Bălcescu ş.a. Cert este că la insistenţele celui din urmă se constituie o
Comisie a proprietăţii, cu reprezentanţi atât ai boierilor, cât şi ai ţăranilor, având
ca misiune soluţionarea reformei agrare.
În privinţa realizării obiectivelor externe ale revoluţiei – asigurarea unei
autonomii depline în raporturile cu puterea suzerană şi înlăturarea
protectoratului rus – guvernul revoluţionar a adoptat de la început o serie de
măsuri pe linie politico-diplomatică; pe lângă reînnoirea mandatului pentru I.
Ghica, trimis la Constantinopol înainte de izbucnirea revoluţiei, o delegaţie era
trimisă în Capitala otomană pentru obţinerea recunoaşterii de către Poartă a
guvernului provizoriu; de asemenea, erau trimişi o serie de emisari în străinătate,
pentru a stabili legături cu noile guverne revoluţionare: Al. G.Golescu la Viena
şi Frankfurt, apoi la Paris; D. Brătianu, la Viena şi Pesta; I. Maiorescu, în
Germania (la Frankfurt).
Cârmuirea revoluţionară din Ţara Românească intră însă într-o nouă etapă
odată cu misiunea la Bucureşti a comisarului turc Suleiman-paşa, însoţit de o
armată de 20.000 de oameni, sub comanda lui Omer-paşa, staţionată pentru
moment la Giurgiu. Trimis în ţară sub presiunea autorităţilor ruse, comisarul
turc duce tratative cu liderii revoluţionari ajungându-se, la sfârşitul lunii iulie, la
un compromis: guvernul revoluţionar se autodizolvă, instituindu-se o
locotenenţă domnească, ca organ provizoriu de conducere a statului, constituită
însă tot din membri ai fostului guvern (I. Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi
generalul Christian Tell). Cu acest prilej, liderii români au acceptat ca noile
instituţii preconizate de ei să intre în funcţiune numai după sancţionarea
programului cu 22 de puncte de către sultan – o concesie care a stârnit serioase
divergenţe în rândul fruntaşilor revoluţionari (grupul radicalilor, cu Bălcescu,
reclamând această concesie, drept una care încălca în mod grav principiul
deplinei autonomii).
Acest compromis s-a reflectat imediat în planul politicii interne a
guvernului: Comisia proprietăţii este dizolvată, nu numai datorită eşecului
discuţiilor dintre cele două părţi, ci şi sub motivaţia evitării pretextelor de
intervenţie militară străină, aşa, după cum, din aceleaşi raţiuni, erau stopate
pregătirile pentru alegerea Adunării Constituante.
În cele din urmă, compromisul se va dovedi zadarnic şi sub raportul
poziţiei celor două mari puteri, Turcia şi Rusia; nemulţumită de maniera în care
Suleiman-paşa îşi îndeplinise misiunea, Rusia face noi presiuni asupra
sultanului, iar acesta va ordona o nouă misiune la Bucureşti, sub conducerea lui
Fuad-paşa, de data aceasta fiind vorba nu de tratative cu revoluţionarii, ci de o
represiune în înţelesul adevărat al cuvântului. În această fază finală a
evenimentelor, la 6 septembrie, când noua armată turcă ajunsese la Giurgiu,
aşteptând ordinul de a intra în Capitală, aici se desfăşoară o mare adunare
populară de protest împotriva intervenţiei, cu acest prilej desfăşurându-se
ceremonia funebră a arderii în piaţa publică a celor două simboluri ale regimului
regulamentar, Regulamentul Organic şi Arhondologia, subliniindu-se dorinţa
populaţiei de neîntoarcere la vechiul regim.
La 13 septembrie trupele conduse de Fuad-paşa intrau în Capitală, la
Cotroceni, ele fiind întâmpinate de o mulţime de mii de oameni, având în frunte
pe preoţi înarmaţi cu Biblii şi cruci. Între timp, membrii guvernului luaseră
decizia de a nu se opune rezistenţă, şi Gh. Magheru fiind sfătuit în acest sens de
unii diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti. În ciuda acestei decizii, datorită
unei neînţelegeri a survenit un incident sângeros pe Dealul Spirii, când
compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, crezând că este
atacată, a deschis focul asupra coloanei turceşti care înainta în zonă, căzând
morţi şi răniţi (celebra „luptă” din Dealul Spirii la care se referă şi Karl Marx).
La două zile după intrarea trupelor turceşti în ţară au pătruns aici şi trupele
ruse, conduse de generalul Lǖders, Ţara Românească urmând să rămână sub o
dublă ocupaţie timp de mai mulţi ani. Odată cu intervenţia armatelor străine s-a
declanşat o represiune hotărâtă, numeroşi lideri fiind arestaţi, alţii reuşind să se
refugieze în Transilvania, dintre care unii se încadrează aici în structurile
revoluţionare româneşti, cei mai mulţi luând calea exilului în diferite centre
europene, unde vor continua lupta revoluţionară.
Cu toate că a fost înfrântă numai printr-o intervenţie militară străină,
revoluţia din Ţara Românească, ca şi revoluţia românilor din Transilvania sau
mişcarea revoluţionară din Moldova, avea să aibă importante consecinţe pentru
destinul societăţii româneşti; ea a subliniat cu pregnanţă dezideratele majore ale
poporului român la jumătatea secolului al XIX-lea, totodată, indicând
coordonatele majore ale evoluţiei sale în perioada următoare.

4. Revoluţia românilor din Transilvania (1848-1849)


Odată cu declanşarea revoluţiei în Austria şi Ungaria, focul revoluţiei
cuprinde şi Transilvania, numai că aici se vor desfăşura concomitent, două
revoluţii: una, a maghiarilor, în uniune cu cei din Ungaria, o alta, a românilor,
care aveau propriile revendicări. De la început, s-au resimţit obiectivele diferite
ale celor două revoluţii, şi chiar conflictul dintre ele: pe de o parte, maghiarii,
ridicându-se la luptă împotriva stăpânirii habsburgice, îşi propuneau, totodată,
„uniunea” forţată a Transilvaniei cu Ungaria, pe de alta, românii din
Transilvania, expuşi din perioada anterioară asupririi naţionale, erau interesaţi,
înainte de toate, în înlăturarea acesteia şi recunoaşterea lor ca naţiune. O luptă
comună româno-maghiară împotriva stăpânirii habsburgice nu s-ar fi putut
declanşa decât pe terenul recunoaşterii fiinţei etnice a românilor din Transilvania
şi a drepturilor lor; or, de la început, conducătorii revoluţiei maghiare în frunte
cu Kossuth s-au orientat într-o direcţie opusă românilor, fixându-şi ca ţel
încorporarea Transilvaniei în statul maghiar.
După o primă adunare la Blaj, în aprilie, când s-au adunat 3-4.000 de
oameni, în majoritate ţărani, pentru afirmarea drepturilor naţionale, conducătorii
românilor ardeleni – Simion Bărnuţiu, George Bariţiu ş. a. – au trecut la
pregătirea unei mari adunări la Blaj, menită să ducă la edificarea programului de
revendicări. În ajunul întrunirii acesteia, la 2 mai 1848, în catedrala de la Blaj,
Simion Bărnuţiu ţinea celebrul său discurs în care pleda pentru solidaritatea
tuturor românilor, indiferent de confesiune, cerând ridicarea hotărâtă pentru
recunoaşterea fiinţei naţionale. A doua zi, la 3/15 mai încep lucrările marii
adunări de la Blaj, în prezenţa unui număr de peste 40.000 de oameni, ele
durând în curs de trei zile şi încheindu-se cu adoptarea cunoscutei Petiţii,
cuprinzând principalele revendicări româneşti. Lucrările s-au desfăşurat sub
preşedinţia celor doi episcopi, ortodox şi greco-catolic, Andrei Şaguna şi Ioan
Lemeni, ca vicepreşedinţi ai Adunării fiind proclamaţi S. Bărnuţiu şi G. Bariţiu.
Este semnificativ că la această mare adunare, au participat o serie de fruntaşi
transilvăneni stabiliţi în Ţara Românească (Aug. Tr. Laurian, I. Maiorescu,
Florian Aaron), dar şi un reprezentant al revoluţionarilor munteni (D. Brătianu),
după cum au participat reprezentanţi ai patrioţilor moldoveni (A. Russo, N.
Ionescu ş. a.).
Petiţia adoptată la Blaj înscrie în primul articol cererea de recunoaştere
pentru români a statutului de naţiune română, concretizat în dreptul de a avea
reprezentanţi în Dieta ţării „în proporţiune cu numărul său”, de a-şi avea
reprezentanţii săi în administraţie, justiţie, armată, „în aceeaşi proporţiune”, de a
folosi limba proprie în administraţie şi justiţie ş. a. Alte importante articole,
între cele 16 ale Petiţiei, reclamau: independenţa Bisericii române, faţă de alte
biserici şi restabilirea mitropoliei române; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate
satele şi oraşele, finanţate din bugetul statului; desfiinţarea iobăgiei, fără
despăgubire; desfiinţarea cenzurii şi libertatea personală; instituirea gărzii
naţionale; desfiinţarea privilegiilor şi stabilirea impozitelor în raport cu „averea
fiecăruia”; libertatea industriei şi comerţului. În final, Petiţia cerea să nu fie pusă
în dezbatere „uniunea” cu Transilvania, până la recunoaşterea drepturilor
politice ale românilor.
În ciuda acestei solicitări, Dieta nobiliară de la Cluj de la sfârşitul lunii
mai 1848 va hotărî „unirea” cu Ungaria, creând în acest fel premisele adâncirii
conflictului dintre cele două revoluţii. Raporturile dintre revoluţionarii români şi
cei maghiari vor deveni de la această dată din ce în ce mai tensionate, calea
acţiunilor paşnice pentru realizarea revendicărilor româneşti, luând sfârşit, în
septembrie 1848, când se desfăşoară cea de a treia adunare de la Blaj; aici, în
prezenţa a 60.000 de oameni, Avram Iancu a cerut înarmarea românilor pentru
câştigarea drepturilor politice, adoptându-se importante hotărâri pe linia
organizării Transilvaniei ca „ţară românească”. În faţa atitudinii antiromâneşti
din ce în ce mai înverşunate a liderilor revoluţiei maghiare, conducătorii
românilor, în această situaţie complexă au fost obligaţi să se orienteze spre o
alianţă cu autorităţile habsburgice, care promiteau liberalizarea Imperiului,
transformarea lui într-o confederaţie de state cvasi-independente, în rândul
cărora ar fi trebuit să-şi afle locul şi românii. Altfel spus, la această dată, românii
înţelegeau realizarea unei alianţe cu o Austrie liberală, decât una cu revoluţia
maghiară care le contesta existenţa naţională.
După desfăşurarea celei de a treia Adunări de la Blaj, fruntaşii
revoluţionari români au trecut la împărţirea Transilvaniei în prefecturi, fiecare
cu câte o legiune; acţiunea se desfăşoară sub conducerea Comitetului naţional,
cu sediul la Sibiu, organ de conducere a revoluţiei româneşti (înfiinţat după
Adunarea de la Blaj din mai 1848 şi reconfirmat după cea de a treia Adunare),
având în frunte, ca preşedinte, pe episcopul Andrei Şaguna, şi ca vicepreşedinte
pe Simion Bărnuţiu. Sub supravegherea prefecţilor s-a trecut la desfiinţarea
gărzilor naţionale maghiare şi la înlocuirea administraţiei maghiare cu
administraţia românească pe linia principiului reprezentării proporţionale.
În paralel cu evenimentele din Transilvania, pe parcursul anului 1848 se
desfăşoară şi acţiunile revoluţionare ale românilor din celelalte provincii
româneşti, aflate sub aceeaşi stăpânire habsburgică: în Banat şi în Partium (cele
cinci comitate din apusul Transilvaniei), în Bucovina.
În Banat, la Lugoj, reşedinţa comitatului Caraş, chiar în timpul Adunării
de la Blaj, se desfăşoară o adunare populară, în care românii bănăţeni îşi
formulează revendicările lor specifice; o nouă adunare populară de la Lugoj, din
iunie 1848, cu participarea a cca. 10-12.000 de oameni, sub conducerea lui
Eftimie Murgu definitiva un program de revendicări cu un pronunţat caracter
radical: constituirea unei autonomii depline a Banatului, înfiinţarea unei armate
naţionale, condusă de un căpitan suprem român, recunoaşterea limbii române ca
limbă oficială, ruperea legăturilor de dependenţă cu biserica sârbă ş. a.
În Bucovina, provincie sub stăpânire habsburgică, dar încorporată din
punct de vedere administrativ Galiţiei, încă din martie 1848, sub conducerea
fraţilor Hurmuzaki, spiritele se agită; o adunare populară de la Cernăuţi din mai
1848, cu reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale, şi cu reprezentanţi ai celorlalte
naţionalităţi din provincie, sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, a stabilit un
program de revendicări, care a luat forma unui memoriu adresat împăratului
habsburgic. Se cerea, în primul rând, autonomia provinciei, sub conducerea
directă a Curţii de la Viena, apoi: convocarea unei Diete speciale a provinciei,
reprezentând toate stările sociale; administraţie provincială proprie; înfiinţarea
de şcoli în limba română; egalitatea confesiunilor religioase ş. a. Impulsuri a
căpătat mişcarea revoluţionară din Bucovina odată cu refugiul la Cernăuţi al
unor patrioţi moldoveni de seamă, în august 1848, când speranţele tuturor se
îndreptau spre succesul revoluţiei din Ţara Românească şi când Mihail
Kogălniceanu publica aici, la Cernăuţi, un document programatic cu valoare
excepţională, Dorinţele partidei naţionale din Moldova.
Spre sfârşitul anului 1848 şi începutul anului 1849, evenimentele din
Banat şi Bucovina se desfăşoară din ce în ce mai mult sub influenţa
evenimentelor din Transilvania propriu-zisă, ameninţarea venind din aceeaşi
direcţie: ofensiva trupelor maghiare conduse de generalul Bem. Pe de o parte, se
realizează un acord între revoluţionarii din aceste provincii; pe de alta, se afirmă
tot mai evident ideea colaborării cu revoluţionarii de la sud şi răsărit de Carpaţi
(în acest sens acţiona, între alţii, N. Bălcescu, care, în decembrie 1848, trecea
prin Sibiu).
Acordul între fruntaşii revoluţionari din provinciile aflate sub stăpânire
habsburgică – Transilvania, Banat, Bucovina – viza o revendicare comună
majoră: unirea românilor din aceste provincii într-un singur stat de sine stătător,
sub suzeranitatea împăratului. Proiectul s-a concretizat, în cele din urmă, în
elaborarea cunoscutului document, Memoriul naţiunii române din Mare
Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din
Bucovina, adresat în februarie 1849 împăratului Francisk Iosif (acesta urma să
primească titlul de „Mare Duce al românilor”). O delegaţie cu reprezentanţi din
fiecare provincie prezintă memoriul împăratului, care o primeşte cu amabilitate,
dar, în realitate, la sfatul guvernului, respinge proiectul ca periculos pentru
Imperiu. Respingerea memoriului nu-i va descuraja pe fruntaşii românilor din
Transilvania, în lunile următoare, o serie de alte memorii reluând cererea de
constituire a unui stat românesc în Austria (o „Românie austriacă”).
Pe de altă parte, între timp are loc o răsturnare a situaţiei militare din
Transilvania: în urma ofensivei armatei maghiare, condusă de generalul polonez
Bem, în primăvara anului 1849, cea mai mare parte a Transilvaniei era
recucerită, sub control românesc rămânând numai zona munţilor Apuseni, care
se va menţine până la sfârşitul evenimentelor ca o mică „ţară românească”, sub
conducerea lui Avram Iancu, ea rezistând în faţa încercărilor de cucerire ale
trupelor maghiare. Pe teritoriul cucerit de trupele maghiare s-a declanşat o
sângeroasă represiune, „tribunalelor de sânge” căzându-le victimă mii de
nevinovaţi; acţiunile de răzbunare s-au îndreptat şi asupra unor reprezentanţi ai
saşilor, vinovaţi de trădare faţă de „patria maghiară” (între alţii, Şt. Ludwig
Roth, ucis la Cluj, în iunie 1848).
În partea finală a evenimentelor, importantă va fi încercarea lui N.
Bălcescu de a media o împăcare între liderii celor două revoluţii; pe linia
viziunii lui democratice, acesta considera că importantă era dispariţia celor două
mari imperii – austriac şi rus - , ulterior, în aceste condiţii noi, urmând să se
realizeze aspiraţiile de emancipare politică ale românilor ardeleni şi de edificare
a raporturilor româno-maghiare.
Oricum, concesiile formale făcute de Kossuth, la insistenţele lui Bălcescu,
în iulie 1849, în ajunul iminentei intervenţii militare comune austro-ruse, erau
tardive; ca efect imediat al acestei încercări de împăcare, în ciuda ororilor
sângeroase, din lunile anterioare, oastea condusă de Avram Iancu s-a menţinut
în neutralitate. Armata maghiară a fost însă înfrântă la Şiria, la 1/13 august 1849,
cu aceasta luând sfârşit revoluţia maghiară (cum a demonstrat prof. Liviu Maior
într-o excelentă monografie, dubla intervenţie austro-turcă, nu a înfrânt revoluţia
românilor, căci aceasta, în bună măsură, fusese înfrântă din primăvară de
intervenţia trupelor revoluţionare maghiare!).
Este drept că restabilirea dominaţiei habsburgice în Transilvania a afectat,
într-o anumită măsură, după 1849, şi situaţia românilor din Transilvania, chiar
dacă împotriva lor, cu unele excepţii, nu s-a îndreptat o represiune violentă
imediată (excepţia îl vizează pe Eftimie Murgu, condamnat la 4 ani de
închisoare, dată fiind colaborarea lui cu revoluţionarii maghiari). În această
provincie se va restabili regimul absolutist, până în 1860, ea urmând a fi
condusă de guvernatori militari austrieci, în timp ce Banatul, va fi inclus în noua
provincie a Voievodinei sârbeşti şi Banatului Timişoarei.
*
În ciuda desfăşurărilor separate, revoluţia de la 1848 de pe teritoriul
Ţărilor Române a marcat un moment de o mare însemnătate în istoria românilor.
Datorită situaţiei specifice sub raport politic a acestor provincii nu s-a putut
desfăşura o revoluţie unitară, sub o conducere unică, dar, aşa cum am subliniat,
legăturile de solidaritate dintre revoluţionarii români de o parte şi de alta a
Carpaţilor, proiectele lor de colaborare pe parcursul desfăşurării evenimentelor
s-au resimţit din plin, ele punând în lumină aspiraţiile de unitate naţională,
constituind o bogată experienţă pentru evoluţia din deceniile următoare.
S-au afirmat cu putere în cursul acestor evenimente adeziunea
revoluţionarilor români la cele două importante curente ale timpului –
liberalismul şi naţionalismul -, în lupta pentru libertate naţională şi progres
social din epoca de la 1848, pe plan european, revoluţia din Ţările Române
ocupând un loc important, ea constituindu-se, cum bine s-a subliniat în
publicistica occidentală a timpului, drept bastionul de răsărit al revoluţiei
europene.
Înfrântă în Principatele dunărene prin dubla intervenţie turco-rusă, în
Transilvania, prin intervenţia trupelor revoluţionare maghiare, revoluţia de pe
teritoriul Ţărilor Române, a prilejuit o afirmare viguroasă a conştiinţei naţionale
a românilor, a năzuinţelor lor de unitate şi independenţă, a aspiraţiilor de progres
social pe multiple planuri.
Totodată, ea a prilejuit afirmarea unei elite politice – cu nume ilustre de
patrioţi români, în acelaşi timp, de cunoscuţi cărturari ai timpului -, constituind o
generaţie de aur în istoria românilor, „generaţia de la 1848”, care avea să-şi
spună cuvântul şi în deceniile următoare, pe linia contribuţiei sale remarcabile la
constituirea statului naţional român, la edificarea României moderne.

VI. PRINCIPATELE ROMÂNE DUPĂ REVOLUŢIA DE LA 1848;


ÎNFĂPTUIREA STATULUI NAŢIONAL

l. După dubla intervenţie armată străină, în Principatele Române dunărene


a fost restabilit, odată cu protectoratul rus, regimul regulamentar. Deocamdată,
în Moldova, Mihail Sturdza şi-a continuat domnia, în timp ce în Ţara
Românească era numit caimacam, marele boier reacţionar Constantin
Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca şi relaţiile incerte dintre
cele două puteri au durat până în primăvara anului 1849, când, la 19 aprilie/1
mai, se încheie Convenţia de la Balta-Liman dintre cele două puteri.
Convenţia aducea importante modificări, în sens negativ, în evoluţia
statutului politic internaţional al Principatelor, precum şi în sfera organizării lor
interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind
anulate principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnului de către ţară;
suspendarea Adunărilor Obşteşti; numirea de comisari extraordinari ai celor
două puteri, pentru „consilierea” domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinei interne, se stipula reorganizarea oştirii pământene;
staţionarea trupelor de ocupaţie ale celor două puteri (fiecare cu câte 25.000 de
soldaţi, până la „restabilirea liniştii”) ş.a.
Deşi Convenţia ştirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor,
din fericire pentru ţară cei doi domni numiţi, Barbu Ştirbei, în Ţara Românească,
şi Grigore Al.Ghica, în Moldova, erau dintre cei mai dotaţi pentru aceste înalte
funcţii. În cadrul limitat al atribuţiilor lor, în răstimpul anilor de domnie, ei vor
încerca să ducă mai departe Principatele Române pe linia dezvoltării lor social-
economice şi dotării cu instituţii corespunzătoare. Vor adopta, şi unul şi celălalt,
o serie de reforme în domeniul organizării armatei naţionale, al învăţământului,
al modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, al justiţiei, al
înlăturării unor abuzuri în sfera relaţiilor agrare etc.
În ceea ce priveşte emigraţia care a însoţit dubla intervenţie armată străină,
atitudinea lor a fost diferită: în timp ce domnul Moldovei, Grigore Al. Ghica, a
admis revenirea în ţară a unor exilaţi de seamă, conferindu-le chiar funcţii înalte
în administraţie, Barbu Ştirbei s-a împotrivit întoarcerii exilaţilor, aceasta şi sub
presiunea celor două puteri.

2. Istoria emigraţiei române de la 1848 merită o atenţie specială; a fost


vorba nu numai de exilaţi propriu-zişi (cei aflaţi pe o listă oficială întocmită de
autorităţile de ocupaţie), ci şi de mulţi alţii implicaţi în evenimente, care au
emigrat de teama represiunii.
În locurile de exil, în Paris, în primul rând, dar şi în alte centre europene
(Viena, Londra, Triest), precum şi în Imperiul otoman (la Constantinopol,
Brussa, Smirna, Chios), ei au încercat să se organizeze, să continue lupta
revoluţionară, vizând idealul unităţii şi independenţei naţionale. Din păcate,
încercările de organizare a lor în diferite formule (un singur conducător, o dublă
conducere, un moldovean şi un muntean sau o conducere colectivă) aveau să
eşueze succesiv, neînţelegerile şi certurile dintre ei, având ca obiect cauzele
eşecului revoluţiei, spunându-şi din plin cuvântul. În schimb, ei au găsit calea
unei acţiuni comune, independentă de chestiunea organizării sub o anumită
conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfăşurată de ei în Occident pe
linia promovării ideilor revoluţiei, a informării opiniei publice occidentale
asupra năzuinţelor de eliberare naţională ale românilor.
Au desfăşurat această propagandă prin intermediul unor publicaţii colective,
la care au colaborat cei mai mulţi dintre ei, precum au fost: „România viitoare”,
revista apărută la Paris, în 1850, şi în care, sub titlul acestei publicaţii, se enunţa
programul edificării viitorului stat naţional român; „Junimea română”, apărută
tot la Paris, în 1851; „Republica română”, apărută în două numere, la Paris şi
Bruxelles, în 1851 şi 1853.
Totodată, cei mai mulţi dintre revoluţionari au procedat la elaborarea de
scrieri individuale, promovând ideile lor de progres politic şi social (N.
Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion şi Dumitru Brătianu, I. Ghica, I. H. Rădulescu ş.a.).
În acelaşi timp, revoluţionarii emigraţi au consolidat legăturile lor cu
fruntaşii mişcării democratice europene, în 1851, odată cu intrarea în Comitetul
Central Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini, dându-şi
adeziunea la proiectul declanşării unei noi revoluţii europene, a popoarelor
asuprite împotriva imperiilor absolutiste (proiect care se va dovedi, curând,
utopic).
3. O etapă nouă în activitatea emigraţiei române a fost marcată de Războiul
Crimeii (1853-1856), la capătul căruia, în plan european, se deschid
perspectivele realizării statului naţional român. Acesta a fost, de fapt, războiul
aşteptat de revoluţionarii români de la 1848, un război în care, alături de Turcia,
împotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franţa, Anglia, Austria,
Prusia şi Sardinia).
Războiul începuse, aşa cum începuseră şi alte războaie ruso-turce din trecut,
cu ocuparea Principatelor de către trupele ruse. În aceste împrejurări,
revoluţionarii români din exil, şi-au exprimat opţiunea participării la război
pentru eliberarea ţării de sub ocupaţia trupelor ruse, proiectele lor de colaborare
cu Poarta au fost însă respinse de autorităţile turceşti (mai întâi, proiectul
organizării unei legiuni romane, sub conducerea generalului Chr. Tell, la
începutul anului 1854, apoi proiectul organizării unei armate române, sub
conducerea generalului Gh. Magheru, în primăvara anului 1854). În schimb,
Poarta a preferat o înţelegere cu Austria (Convenţia de la Boiagi-Kioi, din iunie
1854) pentru intrarea trupelor austriece în ţară, decât să accepte participarea
românilor, care ar fi atras după sine argumente în favoarea emancipării lor
politice. Odată cu intrarea trupelor austriece în ţară, concomitent cu cele turceşti,
Principatele Române sunt eliberate de sub ocupaţia rusă, dar trupele austriece
vor rămâne în ţară până în 1857.
Mai ales după intervenţia Franţei şi Angliei, în sprijinul Turciei, în
desfăşurarea operaţiunilor militare se profilează înfrângerea Rusiei (marcată cu
deosebire de asediul Sevastopolului, 1855). La Viena, în faza de sfârşit a
războiului, se desfăşoară o Conferinţă preliminară de pace (martie-mai 1855), în
care pentru prima dată este adusă în dezbateri de către reprezentantul Franţei
propunerea de unire a Ţării Româneşti şi Moldovei sub un principe străin sau
român, punându-se în lumină necesitatea transformării noului stat într-o barieră
naturală în faţa expansiunii Rusiei. Nu s-a luat aici vreo decizie în legătură cu
această propunere, problema fiind reluată în cadrul Congresului de pace de la
Paris.

4. În cadrul acestuia, problema unirii Principatelor este ridicată din nou de


reprezentantul Franţei – de data aceasta, în persoana ministrului de Externe,
Alexandre Walewski -, prilej cu care s-au afirmat poziţiile celorlalte mari puteri
participante. Rusia s-a declarat favorabilă, interesată în dezbinarea foştilor aliaţi;
Prusia şi Sardinia sprijină propunerea, ele fiind interesate în rezolvarea
propriilor unităţi statale; cu unele ezitări, s-a declarat favorabilă şi Anglia
(ulterior, ea schimbându-şi poziţia). Pe o poziţie potrivnică, cu toată hotărârea,
s-au pronunţat Turcia şi Austria, ultima alarmată de atracţia pe care noul stat
român ar fi putut-o avea pentru românii din Imperiul habsburgic.
Tratatul de pace încheiat la 18/30 martie 1856, semnat pe de o parte de cele
şase mari puteri învingătoare, pe de alta, de Rusia, prin hotărârile sale, a marcat
un pas hotărâtor în evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor,
totodată deschizând calea viitoarei lor organizări ca stat naţional. În primul rând,
a fost înlăturat protectoratul unilateral al Rusiei, Principatele rămânând în
continuare sub suzeranitatea Porţii, dar sub garanţia colectivă a marilor puteri,
această garanţie constituind pentru următoarele două decenii un important factor
de sprijin şi stabilitate pentru viitorul stat naţional român.
Apoi, s-a hotărât convocarea de Divanuri ad-hoc pentru consultarea
dorinţelor populaţiei din cele două provincii, decizie însoţită de înfiinţarea la
Bucureşti a unei Comisii europene, cu reprezentanţii celor şapte mari puteri, cu
misiunea de a prelua rezoluţiile celor două Divanuri. Şi alte hotărâri stipulate în
textul Tratatului au fost deosebit de importante: restituirea către Moldova a
sudului Basarabiei, din teritoriul răpit de Rusia în 1812 (cu judeţele Cahul,
Bolgrad şi Ismail); reglementarea navigaţiei pe Dunăre şi la gurile ei, pe baza
principiului liberei navigaţii pentru toate statele ş.a.

5. Hotărârile Congresului de pace de la Paris au dat un mare impuls


mişcării unioniste din ţară care a căpătat un caracter legal; Congresul nu a decis
Unirea, dar a deschis calea realizării sale, odată cu decizia de consultare a
voinţei poporului român. În capitalele celor două provincii, se vor constitui
Comitete centrale ale Unirii, ca organe de conducere a mişcării, în care sunt
angajate elitele politice şi culturale ale timpului, dar şi păturile largi ale
societăţii. Un rol deosebit în mişcarea unionistă revine foştilor emigraţi, întorşi
în patrie (ultimul grup, în prima jumătate a anului 1857). De asemenea, un rol
important în propaganda unionistă îl vor avea gazetele unioniste care apar la Iaşi
şi Bucureşti: „România literară”, „Românul”, „Naţionalul” ş.a.
Din păcate, Congresul lăsase organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc
în „grija” Turciei, hotărâtă de la bun început, împreună cu Austria, să saboteze
această operaţie; în august 1857, alegerile pentru Divan din Moldova erau
falsificate, datorită agenţilor turci şi austrieci, în frunte cu caimacamul Nicolae
Vogoride, acţiunile lor ducând la denaturarea rezultatului votului. S-a declanşat
cu acest prilej o amplă mişcare de protest, care a dus în cele din urmă la
intervenţia marilor puteri şi anularea acestor alegeri (în urma întâlnirii de la
Osborne, din 28 iulie/9 august 1857, dintre împăratul francez, Napoleon al III-
lea şi regina Victoria a Marii Britanii).
Noile alegeri din Moldova, din septembrie 1857, ca şi alegerile din Ţara
Românească, au constituit un triumf pentru unionişti, lucrările celor două
Divanuri, desfăşurate în toamna anului 1857, încheindu-se cu rezoluţii,
consemnând dorinţele românilor de unitate naţională şi progres social, anume:
Unire deplină, cu un singur guvern; domn străin, dintr-o familie domnitoare
europeană (alta decât cea rusă); autonomie deplină şi neutralitate; sistem
reprezentativ de guvernare, cu o singură Adunare legislativă, reprezentând toate
interesele ţării.

6. Preluate de Comisia europeană de la Bucureşti, rezoluţiile celor două


Divanuri parvin Conferinţei de la Paris (mai-august 1858), marilor puteri
revenindu-le decizia finală. Din păcate, Convenţia de la Paris, din august 1858,
cu care s-a încheiat Conferinţa, a dat numai în parte satisfacţie dorinţelor
exprimate de români. Ca rezultat al compromisului dintre Franţa şi Anglia, s-a
hotărât numai o unire formală sub denumirea de Principatele Unite ale
Moldovei şi Munteniei, cu doi domnitori, guverne şi Adunări legislative
separate, dar şi cu o serie de instituţii comune în plan legislativ şi judecătoresc
(Comisia Centrală de la Focşani, cu misiunea de a elabora legi comune pentru
cele două Principate, şi Înalta Curte Judecătorească şi de Casaţie, ca instanţă
supremă de judecată pentru ambele Principate).
Ca anexă la textul Convenţiei, era elaborată o lege electorală stipulând un
cens foarte ridicat pentru candidaţii la Adunările Elective, cărora le revenea
misiunea alegerii noilor domni.

VII. CONSOLIDAREA STATULUI NAŢIONAL SUB DOMNIA


LUI ALEXANDRU I. CUZA

l. Deciziile marilor puteri stipulate în textul Convenţiei de la Paris din


august 1858 au constituit, în bună măsură, o serioasă decepţie pentru patrioţii
români. Revenea poporului român însuşi, prin reprezentanţii săi, misiunea de a
amenda şi completa aceste decizii.
În ciuda restricţiilor impuse de legea electorală, în Adunarea Electivă a
Moldovei, majoritatea era constituită din membrii partidei naţionale, adepţi ai
Unirii, dar şi ai modernizării structurilor noului stat. Aici, la 5 ianuarie 1859, era
ales ca domn, în unanimitate, colonelul Al. I. Cuza, inclusiv deputaţii
conservatori (partizani ai fostului domnitor, Mihail Sturdza), aflaţi în minoritate,
căzând de acord asupra acestei alegeri.
În Ţara Românească, situaţia era mai dificilă, majoritatea Adunării Elective
fiind constituită din conservatori (partizani ai foştilor domni, Gh. Bibescu şi M.
Sturdza); s-au impus o serie de şedinţe prealabile, în pregătirea zilei alegerilor,
propunerea făcută de către deputatul Dimitrie Ghica, de alegere ca domn a
alesului Moldovei, câştigând teren, impulsionată şi de apelurile la solidaritate
naţională ale altor deputaţi patrioţi (Vasile Boerescu ş.a.). În ziua alegerii, la 24
ianuarie 1859, şi sub influenţa zecilor de mii de oameni care înconjurau locul
Adunării, cerând Unirea, Adunarea Electivă alegea în unanimitate, drept domn
al Ţării Româneşti, pe Al. I. Cuza, domnul Moldovei (64 de voturi din cele 64
ale deputaţilor prezenţi).
Evenimentul a stârnit un mare entuziasm în ţară, având un ecou şi în
rândurile românilor din Transilvania. În rândurile marilor puteri reacţia a fost
diferită, formal, dubla alegere încălcând textul Convenţiei de la Paris.

2. Începutul domniei lui Al. I. Cuza a fost marcat tocmai de necesitatea


amendării prevederilor Convenţiei de la Paris din august 1858, mai întâi cu
privire la instituţia domniei, apoi privind celelalte două instituţii, Adunarea
legislativă şi guvernul, care se cereau, şi ele, unificate.
Şi ca rezultat al misiunilor diplomatice trimise de domnitor în principalele
capitale europene, succesiv, cinci mari puteri europene – Franţa, Sardinia,
Prusia, Rusia şi Anglia – au procedat la recunoaşterea dublei alegeri, în cele din
urmă, şi cele două mari puteri, Turcia şi Austria, adversare hotărâte la început
ale dublei alegeri, au procedat la recunoaşterea Unirii, însă numai pe timpul
domniei lui Cuza (o nouă Conferinţă a puterilor garante, convocată la Paris,
recunoştea în unanimitate, la 26 august/7 septembrie 1859, dubla alegere a lui
Al. I. Cuza).
Mai dificilă a fost recunoaşterea de către marile puteri a amendării textului
Convenţiei privind unificarea Adunărilor legislative şi guvernelor. Şi în această
privinţă succesul a fost asigurat la insistenţele domnitorului, în cele din urmă,
succesiv, marile puteri, şi apoi cele două, Turcia şi Austria, recunoscând această
amendare a textului Convenţiei, ceea ce însemna desăvârşirea Unirii
Principatelor, adusă la cunoştinţa populaţiei, în decembrie 1861, printr-o
proclamaţie a domnitorului. În noua poziţie de stat naţional, pe deplin unificat,
sub raportul instituţiilor centrale, acesta intră într-o nouă etapă, la 24 ianuarie
1862, când la Bucureşti se întrunea o singură Adunare legislativă, după ce în
ziua precedentă fusese numit primul guvern al României, sub conducerea
liderului conservator, Barbu Catargiu.

3. De la această dată, domnia lui Al. I. Cuza parcurge o a doua importantă


etapă, mergând până la lovitura de stat din 2/14 mai 1864. A fost un interval de
timp în care în locul succesiunii rapide de guverne într-o provincie şi alta cum
fusese până atunci, vom avea o succesiune limitată la trei guverne importante,
conduse de: Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862); Nicolae Kretzulescu (iunie
1862-octombie 1863); Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863-mai 1864, apoi în
continuare, după lovitura de stat, până la 23 ianuarie/4 februarie 1865).
Domnitorul Al. I. Cuza avusese de la bun început conştiinţa necesităţii
reformelor menite să ducă la consolidarea statului, pe linia modernizării sale, dar
în răstimpul acestor doi ani, până la lovitura de stat, puţine au fost reformele
adoptate pe cale constituţională. Sub guvernul Barbu Catargiu, Adunarea
legislativă, constituită în marea ei majoritate din mari proprietari, a dezbătut şi
adoptat un proiect de lege rurală care consolida dreptul de proprietate deplină a
boierilor asupra moşiilor, pentru ţărani adoptând numai măsuri paleative, în
locul împroprietăririi – proiect de lege pe care domnitorul a refuzat să-l
sancţioneze; sub guvernul M. Kogălniceanu, este drept, a fost adoptată de către
Adunarea legislativă, în decembrie 1863, una dintre cele mai importante
reforme, secularizarea averilor mănăstireşti (în urma căreia cca. ¼ din teritoriul
naţional, intra în administraţia statului român, din această suprafaţă cca. ½, fiind
constituită din bunurile aparţinând mănăstirilor închinate la Locurile Sfinte din
Orient).
Alte importante reforme adoptate de Adunarea legislativă, tot sub
guvernul Kogălniceanu, precum cele circumscrise de Legea comunală şi Legea
consiliilor judeţene, prin care se pun bazele administraţiei locale de tip modern
în România, dată fiind urgenţa lor sunt sancţionate de domn; alte importante legi
de organizare, dezbătute şi adoptate de Adunare, privind armata, justiţia,
învăţământul, nu primesc sancţiunea domnitorului, urmând a fi revizuite şi
adoptate după lovitura de stat.

4. Două dintre cele mai importante reforme – reforma agrară şi reforma


electorală - , care erau fundamentale pentru evoluţia societăţii româneşti, au
constituit însă obiectul confruntării dintre puterea executivă şi legislativă,
opoziţia faţă de domnitor, constituită între timp („Monstruoasa coaliţie”),
spunându-şi cuvântul; Adunarea a blocat mai întâi dezbaterea proiectului de lege
rurală, elaborat de M. Kogălniceanu, având la bază principiul împroprietăririi,
apoi, la 2/14 mai, a refuzat luarea în dezbatere a proiectului de lege electorală,
reînnoind votul de blam dat guvernului Kogălniceanu – dată la care survine
cunoscuta lovitură de stat. Cu acest prilej, Adunarea a fost dizolvată şi guvernul
Kogălniceanu menţinut, în ciuda votului de blam dat de Adunare, urmând în
răstimpul imediat următor, organizarea unui plebiscit (iunie 1864), menit să
sancţioneze actul care amenda o serie de noi prevederi ale Convenţiei de la
Paris, de data aceasta în favoarea lărgirii prerogativelor şefului statului, act cu
caracter fundamental, denumit Statut dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Cu
această denumire, documentul voia să sublinieze valabilitatea în continuare a
prevederilor Convenţiei de la Paris privind garanţia colectivă a marilor puteri.
Totodată, Statutul, stipula înfiinţarea unui al doilea corp legislativ, Senatul,
care urma să funcţioneze, concomitent cu Adunarea Deputaţilor, majoritatea sa
fiind constituită din membri desemnaţi de domnitor. Ca anexă a Statutului era
elaborată o nouă lege electorală, care reducea în mod masiv censul stipulat în
legea din 1858, lărgind într-un mod apreciabil accesul la viaţa publică.
Capacitatea politică a domnitorului avea să-şi spună din nou cuvântul cu
prilejul aprobării Statutului de către marile puteri şi când în actul de aprobare a
acestuia se stipulează, în mod expres, clauza asigurării autonomiei ţării.

5. A urmat după lovitura de stat, în etapa a treia a domniei lui Al. I. Cuza
(mai 1864-februarie 1866), seria marilor reforme, cele mai multe adoptate sub
forma decretelor-legi, semnate de domnitor, în condiţiile în care noile corpuri
legislative, prevăzute în Statut urmau să funcţioneze abia din decembrie 1864.
Succesiv au fost elaborate, trecând prin dezbaterile Consiliului de Stat şi
sancţionate de domnitor, importante reforme: înfiinţarea Universităţii din
Bucureşti (iulie 1864), legea rurală din august 1864, având la bază principiul
împroprietăririi (cu exproprierea unei suprafeţe de cca. 2 milioane ha. în
favoarea ţăranilor clăcaşi), legea instrucţiunii publice din noiembrie 1864 (care
înscrie principiile obligativităţii şi gratuităţii învăţământului primar), legea de
organizare a armatei, precum şi legea de organizare a Bisericii (Legea sinodală),
din decembrie 1864.
O altă lege importantă privind organizarea justiţiei, adoptată mai târziu, în
mai 1865, va trece prin dezbaterile noilor corpuri legiuitoare, ea urmând a fi
corelată cu noile coduri de legi (civil, penal, comercial, de procedură), trecute şi
ele prin dezbaterile prealabile ale aceluiaşi Consiliu de Stat (condus, efectiv, în
calitate de vicepreşedinte de Const. Bosianu, primul decan al Facultăţii de
drept).
*
Trebuie spus că şi în planul politicii externe, meritele domnitorului Al. I.
Cuza au fost remarcabile; de la început el a adoptat măsuri pentru consolidarea
autonomiei în raport cu puterea suzerană, pentru înlăturarea imixtiunii altor mari
puteri. Pe linia afirmării unei politici externe independente s-a înscris acţiunea
de constituire a unor agenţii diplomatice în străinătate (Constantinopol, Paris,
Belgrad). Semnificative au fost şi legăturile stabilite, cu discreţie, cu mişcările
conspirative ale ungurilor şi polonezilor, îndreptate împotriva Turciei. Situaţia
românilor din Transilvania a rămas mereu în atenţia domnitorului şi în raport de
ea se explică multe din acţiunile sale. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a subliniat în
istoriografia română, prin acţiunile sale de politică externă domnitorul Al. I.
Cuza a fost un premergător al independenţei statului român.
Dar mai ales reformele sale în domeniul organizării instituţiilor statului
român îi conferă domnitorului merite excepţionale. Fără aceste reforme, fără
instituţii adecvate, fără reformarea vechilor structuri sociale, este greu de crezut
că statul naţional, o dată înfăptuit, ar fi putut să dureze.
De aceea, independent de modul cum am aprecia atitudinea personală a
domnitorului, dacă modalitatea aleasă pentru înfăptuirea marilor reforme –
printr-o lovitură de stat – a fost sau nu singura posibilă, cert este că nu-i putem
contesta meritul programului său de reforme, înfăptuit în răstimpul domniei sale.
Prin aceste reforme el a pus bazele organizării statului român pe linia
modernizării; după înlăturarea lui, în urma conspiraţiei din februarie 1866,
reformele de modernizare care se vor înfăptui în răstimpul domniei lui Carol I
vor trebui, vrând-nevrând, să pornească de la această bază, amendând sau
completând organizarea unor instituţii, cele mai multe, fondate anterior.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
- Isar Nicolae – Istoria modernă a Românilor, Partea I (1774-1848), Editura
„Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2001; ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, 2005.
- Idem – Istoria modernă a românilor, partea a II-a 1848-1878), Editura
Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003; ediţia a II-a, 2005 (cap. I,
II, VII).
- Idem – Istoria modernă a românilor. 1774/1778-1918, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
- Istoria Românilor, tratat, vol. VII, tom. I, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
2003, (Cap. II, VII, XII, XIII).
- Isar Nicolae – Principatele Române în epoca Luminilor (1770-1830),
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2005.
- Idem – Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie – Exil –Destin istoric,
Edit. Universitară, Bucureşti, 2006.