Sunteți pe pagina 1din 11

DREPT PROCESUAL PENAL

Greşita soluţionare a cauzei potrivit procedurii abreviate în cazul recunoaşterii învinuirii

- art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10)
Cod procedură penală

- art. 188 alin. (1) şi art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal

La primul termen de judecată instanţa de fond i-a adus la cunoştinţă inculpatului că are
posibilitatea să solicite judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoaşterii
învinuirii, aducându-i la cunoştinţă şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, potrivit
cărora limitele de pedeapsă de reduc cu o treime.

Inculpatul a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii abreviate în cazul recunoaşterii


învinuirii, iar după ce inculpatul a fost audiat, instanţa de fond a admis cererea şi a acordat
cuvântul în dezbateri.

Curtea a constatat că procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii este


reglementată prin art. 349 alin. (2) Cod procedură penală, art. 374 alin. (4) Cod procedură
penală, art. 375 Cod procedură penală, art. 377 Cod procedură penală, art. 395 alin. (2) Cod
procedură penală şi art. 396 alin. (10) Cod procedură penală şi că, raportat la aceste texte,
instanţa trebuie să verifice dacă inculpatul poate obţine cumulativ atât efectul de drept
substanţial, prevăzut de art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, constând în reducerea limitelor
speciale ale pedepsei, cât şi efectul procedural constând în reducerea duratei procesului.

Efectul procedural presupune soluţionarea cu celeritate a cauzei, ca urmare a faptului că


inculpatul recunoaşte în totalitate fapta sub acuzaţia căreia este trimis în judecată prin
rechizitoriu, caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea
cercetării judecătoreşti de drept comun.

Cu toate acestea, aşa cum în mod constant a reţinut în jurisprudenţa sa instanţa de


contencios constituţional, dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor şi
de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o
opţiune care se poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) Cod procedură
penală.

Or, potrivit art. 374 alin. (4) Cod procedură penală, pot beneficia de această procedură
doar inculpaţii trimişi în judecată sub acuzaţia comiterii unei infracţiuni care nu se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă.

Opţiunea excluderii de la beneficiul acestei proceduri a inculpaţilor acuzaţi de comiterea


unor infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă este justificată, astfel cum s-a reţinut şi în
decizia nr. 335 din 24 mai 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 631 din 17 august
2016) de faptul că valoarea ocrotită prin incriminarea infracţiunilor din actualul Cod penal pentru
care legiuitorul a prevăzut pedeapsa detenţiunii pe viaţă (în unele cazuri alternativ cu pedeapsa
închisorii) este, în principal, viaţa (omor calificat - art. 189 Cod penal, atentatul care pune în
pericol securitatea naţională - art. 401 Cod penal, atentatul contra unei colectivităţi - art. 402 Cod
penal, infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională – art. 408 Cod
penal, genocidul – art. 438 Cod penal, infracţiuni contra umanităţii – art. 439 Cod penal,
infracţiuni de război contra persoanelor – art. 440 Cod penal).

Tot în acest sens s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, reprezintă „regele drepturilor”, numărându-se printre prevederile primordiale ale
Convenţiei şi că dreptul la viaţă constituie un atribuit inalienabil al persoanei şi reprezintă
valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea
celorlalte drepturi şi libertăţi ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept,
care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al
activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al
persoanei.

Inculpatul a fost trimis în judecată sub acuzaţia comiterii infracţiunii de omor calificat,
prevăzută de art. 188 alin. (1) – art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal, pedepsită cu detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Ca atare, câtă vreme infracţiunea sub acuzaţia căreia inculpatul a fost trimis în judecată
este pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii, acesta nu poate
beneficia de procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii, nici sub aspect procedural şi nici
sub aspect substanţial, condiţii în care, într-adevăr, hotărârea instanţei de fond, pronunţată în
lipsa unei cercetări judecătoreşti şi prin care, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10)
Cod procedură penală, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de
lege, este lovită de nulitate absolută.

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 280 Cod procedură penală, încălcarea
dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în
condiţiile prevăzute expres de cod, regimul juridic al nulităţilor fiind reglementat de actualul Cod
de procedură penală prin dispoziţiile art. 281 – nulităţile absolute şi art. 282 – nulităţile relative.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, instituţional, nulităţile sunt supuse unei disciplinări virtuale,
deoarece sunt ataşate dispoziţiilor normative, chiar în lipsa unor prevederi exprese.

Nulităţile absolute sunt, în principiu, prevăzute în mod expres de lege (prin art. 281 Cod
procedură penală, precum şi prin alte norme procesuale în care se precizează în mod explicit că
încălcarea acestora are ca efect sancţiunea nulităţii), însă, Curtea a opinat că actuala
reglementare prevede şi un set de nulităţi absolute virtuale, care sunt incidente în cazul în care
sunt îndeplinite următoarele condiţii: (i) este încălcată o dispoziţie legală referitoare la
desfăşurarea procedurilor penale, fie prin acţiunea, fie prin inacţiunea organului judiciare: (ii) se
produce o vătămare prin actul procesual sau procedural nelegal; (iii) vătămarea nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Curtea a considerat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea nulităţii hotărârii
instanţei de fond.

Sub acest din urmă aspect, Curtea a opinat că, deşi apelul este o cale de atac integral
devolutivă, câtă vreme hotărârea apelată nu este întemeiată pe o activitate efectivă de judecată,
având la bază probele obţinute exclusiv în faza de urmărire penală, instanţa de apel nu poate
suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă, pentru că, realizarea întregii cercetări
judecătoreşti de către instanţa de apel l-ar priva pe inculpat de un grad de jurisdicţie şi i-ar afecta
în mod iremediabil dreptul la apărare şi implicit dreptul la un proces echitabil câtă vreme nu ar
mai avea la dispoziţie nicio cale ordinară de atac, hotărârea pronunţată în apel fiind definitivă.

Curtea a apreciat că lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă


instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac,
instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale trebuie „să fie concrete şi
efective, nu teoretice şi iluzorii”.

Curtea a reţinut că art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră dreptul persoanei la un
dublu grad de jurisdicţie, acoperind, aşa cum s-a arătat în doctrină, omisiunea art. 6 din
Convenţie, care nu prevede această garanţie, impunând un dublu grad de jurisdicţie în materie
penală, tocmai datorită consecinţelor grave pe care o condamnare penală le poate produce.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că deşi există posibilitatea
ca o instanţă superioară să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procesului în primă
instanţă (cauza Cuteanu c/a României) însă, în speţă, aceste lucru nu este posibil faţă de lipsa
cercetării judecătoreşti.

Drept urmare, în urma admiterii apelurilor declarate de parchet şi de inculpat s-a desfiinţat
hotărârea instanţei de fond şi s-a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal,
rejudecarea cauzei urmând a se relua de la primul act al etapei procesuale a judecăţii în primă
instanţă.

Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se


menţin, sunt relevante, necesare şi suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de
libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal în faza de
judecată.

Curtea a constatat faptul că suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod de
procedură penală privind săvârşirea de către inculpatul a infracţiunii imputate există, ea
decurgând din materialul probator administrat în cauză, respectiv probele administrate în faza de
urmărire penală.

Curtea a constatat că în cauză există situaţia prevăzută de art. 223 alin. (2) Cod de
procedură penală respectiv privarea inculpatului apelant de libertate este în continuare necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte această ultimă condiţie, Curtea a învederat faptul că în aprecierea


pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie
făcut abstracţie de gravitatea faptei a cărei săvârşire i se impută acestuia. De altfel, potrivit
normei procesual penale anterior menţionate, gravitatea faptelor şi modul şi circumstanţele de
comitere a acestora constituie elemente care coroborate circumstanţelor personale pot conduce
sau nu la concluzia existenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Astfel, pentru a reţine pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea
inculpatului în libertate, s-a avut în vedere gradul ridicat de periculozitate socială al faptei pentru
care acesta a fost trimis în judecată, modul şi împrejurările în care aceasta se presupune că a
fost comisă.

Totodată, Curtea a constatat că arestarea inculpatului corespunde scopului prevăzut de


art. 202 alin. (1) Cod de procedură penală care nu poate fi atins prin luarea unei măsuri
preventive mai puţin restrictive de drepturi sau a arestului la domiciliu.

Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual, nu este depăşită durata rezonabilă a
arestării preventive, prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din CEDO şi la principiile şi
criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 288 din 28 mai 2019

Prin Sentinţa penală nr. (...) din 16 aprilie 2019, Tribunalul (...), în temeiul art. 188 alin. (1)
– art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal și cu aplicarea art. 396
alin. (10) Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul (...) (...) la o pedeapsă de 14 ani
închisoare, pentru comiterea infracţiunii de omor calificat.

În temeiul art. 67 alin. (2) Cod penal, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice
alte funcţii publice și dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,
prevăzute de art. 66 lit. a) și b) Cod penal, pe o durată de 1 an, în condiţiile art. 68 Cod penal.

În temeiul art. 65 alin. (1) Cod penal, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) Cod penal, în condiţiile art. 65
alin. (3) Cod penal.

În temeiul art. 104 alin. (2) Cod penal, s-a revocat liberarea condiţionată, dispusă prin
sentința penală nr. (...)/(...).10.2016 a Judecătoriei (...), din executarea pedepsei de 12 ani
închisoare aplicată sentința penală nr. (...)/P/15.01.2009 pronunțată de Tribunalul (...) în dosar nr.
(...)/2008 definitivă prin decizia penală nr. (...)/(...).05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a constatat că inculpatul (...) (...) a executat, în perioada (...).07.2012 - (..).11.2016,


efectiv 1565 zile în condiții necorespunzătoare, din pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin
sentința penală nr.(...)/P/15.01.2009 pronunțată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2008 definitivă
prin decizia penală nr. (...)/(...).05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că beneficiază de
măsura compensatorie prevăzută de art. 551 din Legea nr. 254/2013, în sensul considerării ca
executate a 312 zile închisoare.

În temeiul art. 551 din Legea nr. 254/2013 și a deciziei nr. 15/26.09.2018 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a
redus restul de pedeapsă rămas neexecutat de la 1226 zile la 914 zile.

În temeiul art. 43 alin. (1) Cod penal, s-a adiţionat la pedeapsa de 14 ani închisoare, restul
considerat ca neexecutat de 914 zile, rezultând o pedeapsă de 14 ani și 914 zile închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (1) rap. la art. 67 alin. (2) Cod penal, i s-a aplicat inculpatului
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, respectiv: dreptul de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice și dreptul de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 lit. a) și b) Cod penal, pe o durată de 2 ani, în
condiţiile art. 68 Cod penal.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 65 alin. (1) Cod penal, i s-a aplicat inculpatului
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) Cod penal,
în condiţiile art. 65 alin. (3) Cod penal.

În temeiul art. 399 alin. (1) rap. la art. 208 alin. (4) Cod procedură penală s-a menţinut
măsura arestării preventive a inculpatului.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) Cod procedură penală rap la art. 72 alin. (1) Cod penal s-a
dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestului preventiv, de la
(...).08.2018 la zi.

În baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 5 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe
biologice în vederea introducerii profilului genetic al inculpatului (...) (...) în S.N.D.G.J.

S-a constatat că persoana vătămată (...) (...) nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În temeiul art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) Cod procedură penală a fost obligat
inculpatul (...) (...) la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în data de


(...).08.2018, pe fondul unui conflict datorat consumului de alcool, inculpatul (...) (...) i-a aplicat
victimei (V) multiple lovituri la nivelul toracelui și abdomenului care au generat un politraumatism
complex constând în fracturi costale multiple, rupturi de organe abdominale, ce au cauzat o
insuficiență acută respiratorie și cardiocirculatorie care a condus la decesul victimei.

Ţinând seama de împrejurarea că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii


arestării preventive şi că în favoarea inculpatului nu au intervenit elemente noi care să justifice
punerea lui în libertate şi nici nu s-au schimbat aceste temeiuri, apreciind caracterul proporţional
al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva inculpatului şi cu scopul urmărit,
caracterul insuficient al altor măsuri privative de drepturi faţă de circumstanţele cauzei, în temeiul
art. 399 alin. (1) rap. la art. 208 alin. (4) Cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării
preventive a inculpatului.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de
pe lângă Tribunalul (...) şi inculpatul (...) (...).

Parchetul de pe lângă Tribunalul (...) a criticat hotărârea sub aspectul nelegalităţii,


solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

S-a arătat că, deşi infracţiunea sub acuzaţia căreia inculpatul a fost trimis în judecată este
pedepsită cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, în mod nelegal
instanţa de fond a judecat cauza potrivit procedurii prevăzute de art. 375 Cod procedură penală,
încălcându-se astfel dispoziţiile art. 374 alin. (4) Cod procedură penală, potrivit cărora judecata
potrivit procedurii abreviate nu se poate dispune în cazul infracţiunilor pedepsite cu detenţiunea
pe viaţă.

Inculpatul (...) (...) nu a formulat motive scrise de apel, iar în şedinţa publică din 28 mai
2019, a achiesat la motivele de apel ale parchetului.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate
aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a
reţinut următoarele:

Inculpatul (...) (...) a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul emis în 25 septembrie 2018 de
Parchetul de pe lângă Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/P/2018, sub acuzaţia comiterii infracţiunii
de omor calificat, prevăzută de art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 06 august 2018, inculpatul (...) (...), pe fondul
consumului de alcool şi a unor certuri, i-a aplicat victimei (V) multiple lovituri pe întreaga
suprafaţă a corpului şi ca urmare a aplicării acestor lovituri şi a faptului că a presat cu genunchii
toracele şi abdomenul victimei, i-a cauzat acesteia multiple fracturi costale şi ruperi de organe, ce
au avut ca rezultat decesul acesteia.

Totodată, s-a reţinut că inculpatul (...) (...) a fost condamnat anterior, prin sentinţa penală
nr. (...) din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2008, definitivă prin
decizia penală nr. (...) din (...).05.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la o pedeapsă de 12
ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor, pedeapsă din executarea căreia a fost
liberat condiţionat în data de (...).10.2016, cu un rest de pedeapsă de 1226 zile închisoare, motiv
pentru care s-a reţinut agravanta prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal.

Prin ordonanţa din (...) august 2018 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul (...) în
dosarul nr. (...)/P/2018 s-a dispus reţinerea suspectului (...) (...) pe o durată de 24 de ore,
începând cu data de (...).08.2018, ora 01:30, până în data de 09.08.2018, ora 01:30.

Prin încheierea penală nr. (...)/DL din (...) august 2018 pronunţată de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018 s-a dispus arestarea preventivă a
inculpatului (...) (...) pe o durată de 30 de zile, începând cu data de (...).08.2018, măsură ce a fost
ulterior prelungită prin încheierea nr. (...)/DL din 31 august 2018 pronunţată de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018 şi menţinută ulterior prin încheierile
din 28 septembrie 2018, 26 octombrie 2018, 16 noiembrie 2018, 13 decembrie 2018 şi 09
ianuarie 2019 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul (...) în dosarul nr.
(...)/2018.

Prin încheierea nr. (...)/Î/CP din 27 noiembrie 2018 pronunţată de judecătorul de cameră
preliminară de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018, rămasă definitivă prin necontestare, s-a
constatat legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus începerea judecării cauzei privindu-l pe
inculpat.

În cursul judecăţii, măsura arestării preventive a inculpatului a fost menţinută prin


încheierile din 07 februarie 2019 şi 04 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr.
(...)/2018.
În cauză primul termen de judecată a fost stabilit pentru data de 04 aprilie 2019, termen la
care instanţa de fond i-a adus la cunoştinţă inculpatului (...) (...) că are posibilitatea să solicite
judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii, aducându-i la
cunoştinţă şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, potrivit cărora limitele de
pedeapsă de reduc cu o treime.

Inculpatul (...) (...) a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii abreviate în cazul
recunoaşterii învinuirii, iar după ce inculpatul a fost audiat, instanţa de fond a admis cererea şi a
acordat cuvântul în dezbateri.

Curtea a constatat că procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii este


reglementată prin art. 349 alin. (2) Cod procedură penală, art. 374 alin. (4) Cod procedură
penală, art. 375 Cod procedură penală, art. 377 Cod procedură penală, art. 395 alin. (2) Cod
procedură penală şi art. 396 alin. (10) Cod procedură penală şi că, raportat la aceste texte,
instanţa trebuie să verifice dacă inculpatul poate obţine cumulativ atât efectul de drept
substanţial, prevăzut de art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, constând în reducerea limitelor
speciale ale pedepsei, cât şi efectul procedural constând în reducerea duratei procesului.

Efectul procedural presupune soluţionarea cu celeritate a cauzei, ca urmare a faptului că


inculpatul recunoaşte în totalitate fapta sub acuzaţia căreia este trimis în judecată prin
rechizitoriu, caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea
cercetării judecătoreşti de drept comun.

Cu toate acestea, aşa cum în mod constant a reţinut în jurisprudenţa sa instanţa de


contencios constituţional, dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor şi
de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o
opţiune care se poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) Cod procedură
penală.

Or, potrivit art. 374 alin. (4) Cod procedură penală, pot beneficia de această procedură
doar inculpaţii trimişi în judecată sub acuzaţia comiterii unei infracţiuni care nu se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă.

Opţiunea excluderii de la beneficiul acestei proceduri a inculpaţilor acuzaţi de comiterea


unor infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă este justificată, astfel cum s-a reţinut şi în
decizia nr. 335 din 24 mai 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 631 din 17 august
2016) de faptul că valoarea ocrotită prin incriminarea infracţiunilor din actualul Cod penal pentru
care legiuitorul a prevăzut pedeapsa detenţiunii pe viaţă (în unele cazuri alternativ cu pedeapsa
închisorii) este, în principal, viaţa (omor calificat - art. 189 Cod penal, atentatul care pune în
pericol securitatea naţională - art. 401 Cod penal, atentatul contra unei colectivităţi - art. 402 Cod
penal, infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională – art. 408 Cod
penal, genocidul – art. 438 Cod penal, infracţiuni contra umanităţii – art. 439 Cod penal,
infracţiuni de război contra persoanelor – art. 440 Cod penal).

Tot în acest sens s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, reprezintă „regele drepturilor”, numărându-se printre prevederile primordiale ale
Convenţiei şi că dreptul la viaţă constituie un atribuit inalienabil al persoanei şi reprezintă
valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea
celorlalte drepturi şi libertăţi ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept,
care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al
activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al
persoanei.

Inculpatul (...) (...) a fost trimis în judecată sub acuzaţia comiterii infracţiunii de omor
calificat, prevăzută de art. 188 alin. (1) – art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal, pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Ca atare, câtă vreme infracţiunea sub acuzaţia căreia inculpatul (...) (...) a fost trimis în
judecată este pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii, acesta nu
poate beneficia de procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii, nici sub aspect procedural
şi nici sub aspect substanţial, condiţii în care, într-adevăr, hotărârea instanţei de fond, pronunţată
în lipsa unei cercetări judecătoreşti şi prin care, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10)
Cod procedură penală, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de
lege, este lovită de nulitate absolută.

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 280 Cod procedură penală, încălcarea
dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în
condiţiile prevăzute expres de cod, regimul juridic al nulităţilor fiind reglementat de actualul Cod
de procedură penală prin dispoziţiile art. 281 – nulităţile absolute şi art. 282 – nulităţile relative.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, instituţional, nulităţile sunt supuse unei disciplinări virtuale,
deoarece sunt ataşate dispoziţiilor normative, chiar în lipsa unor prevederi exprese.

Nulităţile absolute sunt, în principiu, prevăzute în mod expres de lege (prin art. 281 Cod
procedură penală, precum şi prin alte norme procesuale în care se precizează în mod explicit că
încălcarea acestora are ca efect sancţiunea nulităţii), însă, Curtea a opinat că actuala
reglementare prevede şi un set de nulităţi absolute virtuale, care sunt incidente în cazul în care
sunt îndeplinite următoarele condiţii: (i) este încălcată o dispoziţie legală referitoare la
desfăşurarea procedurilor penale, fie prin acţiunea, fie prin inacţiunea organului judiciare: (ii) se
produce o vătămare prin actul procesual sau procedural nelegal; (iii) vătămarea nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Curtea a considerat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea nulităţii hotărârii
instanţei de fond:

(i)încălcarea unor dispoziţii legale referitoare la desfăşurarea procedurilor penale, prin


acţiunea organului judiciar: a) încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 374 alin. (4)
Cod procedură penală, prin desfăşurarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii abreviate
prevăzute de art. 375 Cod procedură penală, deşi în cazul infracţiunii sub acuzaţia căreia
inculpatului a fost trimis în judecată, pedepsită cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu pedeapsa
închisorii nu este posibilă parcurgerea acestei proceduri, fiind obligatorie efectuarea cercetării
judecătoreşti de drept comun; b) încălcarea implicită a prevederilor art. 396 alin. (10) Cod
procedură penală, prin acordarea beneficiului acestei dispoziţii (reducerea cu o treime a limitelor
de pedeapsă prevăzute de lege);
(ii)producerea unei vătămări prin actul procesual nelegal: a) atingerea adusă bunei
desfăşurări a procesului penal, prin încălcarea dispoziţiilor ce reglementează desfăşurarea
cercetării judecătoreşti în primă instanţă, hotărârea apelată nefiind întemeiată pe o activitate
efectivă de judecată, aceasta având la bază probele obţinute exclusiv în faza de urmărire penală;
b) aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

(iii)vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului: nu există niciun
mecanism procesual prin care nelegalitatea hotărârii instanţei de fond să poată fin înlăturată de
instanţa de control judiciar.

Sub acest din urmă aspect, Curtea a opinat că, deşi apelul este o cale de atac integral
devolutivă, câtă vreme hotărârea apelată nu este întemeiată pe o activitate efectivă de judecată,
având la bază probele obţinute exclusiv în faza de urmărire penală, instanţa de apel nu poate
suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă, pentru că, realizarea întregii cercetări
judecătoreşti de către instanţa de apel l-ar priva pe inculpat de un grad de jurisdicţie şi i-ar afecta
în mod iremediabil dreptul la apărare şi implicit dreptul la un proces echitabil câtă vreme nu ar
mai avea la dispoziţie nicio cale ordinară de atac, hotărârea pronunţată în apel fiind definitivă.

Curtea a apreciat că lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă


instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac,
instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale trebuie „să fie concrete şi
efective, nu teoretice şi iluzorii”.

Curtea a reţinut că art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră dreptul persoanei la un
dublu grad de jurisdicţie, acoperind, aşa cum s-a arătat în doctrină, omisiunea art. 6 din
Convenţie, care nu prevede această garanţie, impunând un dublu grad de jurisdicţie în materie
penală, tocmai datorită consecinţelor grave pe care o condamnare penală le poate produce.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că deşi există posibilitatea
ca o instanţă superioară să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procesului în primă
instanţă (cauza Cuteanu c/a României) însă, în speţă, aceste lucru nu este posibil faţă de lipsa
cercetării judecătoreşti.

Drept urmare, în urma admiterii apelurilor declarate de parchet şi de inculpat s-a desfiinţat
hotărârea instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul (...),
rejudecarea cauzei urmând a se relua de la primul act al etapei procesuale a judecăţii în primă
instanţă.

Aşa cum s-a arătat mai sus, inculpatul (...) (...) a fost reţinut în data de (...) august 2018 şi
arestat preventiv prin încheierea penală nr. (...)/DL din (...) august 2018 pronunţată de judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018, măsură ce a fost prelungită în
cursul urmăririi penale şi apoi menţinută atât în faza camerei preliminare, cât şi a judecăţii în
primă instanţă, inclusiv prin hotărârea atacată.

Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului (...)


(...) se menţin, sunt relevante, necesare şi suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării
de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal în faza de
judecată.

Astfel, Curtea a apreciat că în cauză există probe de natură să convingă un observator


obiectiv, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul
(...) (...) este posibilul autor al faptei pentru care a fost trimis în judecată.

Articolul 5 paragraful (1) lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994 stipulează
necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a
comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său
nearbitrar.

În hotărârea Murray contra Marii Britanii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat
că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale
rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să
fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infracţiunea
presupusă. În consecinţă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o
simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de
valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.

Totuşi faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de
acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (cauza Calejja contra Maltei).

Curtea a constatat faptul că suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod de
procedură penală privind săvârşirea de către inculpatul (...) (...) a infracţiunii imputate există, ea
decurgând din materialul probator administrat în cauză, respectiv probele administrate în faza de
urmărire penală.

Curtea a constatat că în cauză există situaţia prevăzută de art. 223 alin. (2) Cod de
procedură penală respectiv privarea inculpatului apelant de libertate este în continuare necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte această ultimă condiţie, Curtea a învederat faptul că în aprecierea


pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie
făcut abstracţie de gravitatea faptei a cărei săvârşire i se impută acestuia. De altfel, potrivit
normei procesual penale anterior menţionate, gravitatea faptelor şi modul şi circumstanţele de
comitere a acestora constituie elemente care coroborate circumstanţelor personale pot conduce
sau nu la concluzia existenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Astfel, pentru a reţine pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea
inculpatului în libertate, s-a avut în vedere gradul ridicat de periculozitate socială al faptei pentru
care acesta a fost trimis în judecată, modul şi împrejurările în care aceasta se presupune că a
fost comisă.

Totodată, Curtea a constatat că arestarea inculpatului corespunde scopului prevăzut de


art. 202 alin. (1) Cod de procedură penală care nu poate fi atins prin luarea unei măsuri
preventive mai puţin restrictive de drepturi sau a arestului la domiciliu.
Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual, nu este depăşită durata rezonabilă a
arestării preventive, prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din CEDO şi la principiile şi
criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza B. c. Austriei, Hotărârea din
28 martie 1990, cauza Labita c. Italiei, Hotărârea din 6 aprilie 2000, parag. 152 şi urm, cauza W.
c Elveţiei, Hotărârea din 26 ianuarie 1993, paragrafele 30-40, cauza Contrada c Italiei, Hotărârea
din 24 august 1998, paragrafele 51-57, cauza I.A. c. Franţei, Hotărârea din 23 septembrie 1998,
paragrafele 94-112), inculpatul (...) (...) fiind reţinut şi arestat preventiv din data de (...) august
2018.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 421 pct. (2) lit. b) Cod procedură penală, cu referire la
art. 374 alin. (4) Cod procedură penală şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale au fost admise
apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul (...) şi de inculpatul (...) (...) împotriva
sentinţei penale nr. (...) din 16 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018,
care a fost desfiinţată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul (...), urmând ca
rejudecarea cauzei să se reia de la primul act al etapei procesuale a judecăţii în primă instanţă.

În baza art. 423 Cod procedură penală rap. la art. 208 alin. (4) Cod procedură penală s-a
menţinut măsura arestării preventive a inculpatului (...) (...).

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelul
parchetului şi al inculpatului au rămas în sarcina statului.