Sunteți pe pagina 1din 3

Romeo şi Julieta

Acţiunea celebrei tragedii shakespeariene, Romeo şi Julieta, deşi


este localizată în Verona evului mediu, rămâne, de fapt, indiferentă faţă de
coordonatele ei de timp şi de spaţiu.
Evenimentele care compun subiectul se pot petrece oriunde şi
oricând, cu condiţia să existe doi îndrăgostiţi care fac parte din familii sau
grupuri sociale aflate în conflict.Această circumstanţă explică atât îndelunga
carieră teatrală a operei lui W. Shakespeare şă succesul de care s-a bucurat,
cât şi actualitatea ei, la fel de mare, neadumbrită de timp.
Nu numai caracterul foarte general al subiectului ‘iubire tragică a
doi îndrăgostiţi’ justifică celebritatea li universitatea personajelor marelui
autor englez, ci şi valoarea estică a acestei tragedii, careia în mod unanim I-a
fost recunoscut regimul de capodoperă.
Eroii lui W. shackespeare sunt ‘cum am văzut’ doi adolescenţi care
aparţin unor familii bogate aflate în duşmănie, Montague şi Capulet.Romeo
şi Julieta se întâlnesc printr-un joc al hazardului şi se îndrăgostesc, uitând cu
totul de ura care le desparte familiile.Dar iubirea lor este, totuşi, afectată de
ura dintre părinţi, fiind obligaţi să-şi ascundă nu numai dragostea, ci şi
căsătoria prin care se leagă în taină, cu ajutorul părintelui Lorenzo,
confesorul şi ocrotitorul lor.
O suită de întâmplări şi coincidenţe, legate şi de spaima că iubirea
lor ar putea fi descoperiţă, ajunge să îi separe.Alte coincidenţe, confuzii,
neconcordanţe, prin care destinul se amestică în dragostea lor, duc, în cele
din urmă, la sinuciderea celor doi adolescenţi.
Sinuciderea nu este numai un semn disperării îndrăgostiţilor, ci şi
expresia refuzului lor de a nu fi împreună, o mărturie supremă a iubirii.Nu
mai puţin, sinuciderea tinerilor devine şi o mustrare, neformulată, la adresa
lumii lor şi a prejudecăţilor ei.
Este o mustrare postumă, pe care familiile acestora o înţeleg şi care,
la înmormântarea tinerilor, face ca vechea ură dintre Montague şi Capulet să
înceteze, fără ca vechea ură dintre Montague şi Capilet să înceteze, fără ca
aceasta să poată risipi şi suferinţa adusă de moartea copiilor.
Actul 2,scena 2 ‘un fragment din celebra scenă a balconului’ fixează
momentul în care cei doi adolescenţi îşi mărturisesc dragostea şi hotărăsc să
se căsătorească.Întâlnirea lor se petrece noaptea, la adăpostul întunericului
protector.
Sunt fericiţi astfel de prijudecăţile celorlalţi, de ura dintre familiile
lor, de privirile indiscrete stânjenitoare, care le-ar putea altera sinceritatea şi

1
naturaleţea nevoii de a-şi comunica un adevăr numai al lor.Acest adevăr,
descoperit pe măsură ce îl exprimă, este adevărul unei trăiri, al unui
sentiment care îi subjugă şi le schimbă întregul echilibru interior.Pasiunea îi
face să simtă dorinţa unei confesiuni deloc convenţionale, aprinsă şi totodată
inocentă.
Nevoia de devotament şi de dăruire devine dominanta momentului:

Julieta
“Spre-a te vedea, aş vrea să uit întruna
Gândind ce dulce e să-mi fii aproape…”
Romeo
“Ca tu să uiţi mereu, aş tot rămâne,
Uitând de oric altceva pe lume…”

Starea de iubire se transcrie într-un joc care îi prinde pe îndrăgostiţi:


replicile lor se suprapun, se întretaie, se completează, într-o structură lirică
febrilă, în care realitatea lor interioară se adună, se împleteşte, se confundă.
Unica expresie a iubirii rămâne cuvântul, prin care tinerii se aproprie, se
cunosc şi se recunosc, nu fără uimire, ca părţi ale unui întreg.
Simbolul întregului spre care năzuiesc este, în mod semnificativ,
căsătoria, o taină de natură să confirme şi pentru alţii comuniunea lor
afectivă.Această proiectată căsătorie este şi forma lor, oarecum paradoxală,
de a declara convenţiile şi prejudecăţile sociale ‘începând cu ura dintre
familii’ neimportante în raport cu iubirea.
Astfel descoperită, iubirea le redimensionează lumea, le oferă un alt
sistem de valori, unicul acceptat, chiar dacă acesta intră în conflict cu
sistemele de valori ale adulţilor.Ar mai fi de reţinut ceva: finalul tragediei
vine să le dea dreptate.Chiar dacă prea târziu, părinţii înţeleg şi acceptă
lecţia primită de la copii, redescoperind prin jertfă vechiul adevăr al
creştinismului, conform căruia unica valoare ordonatoare a lumii, dându-i un
sens, nu este ura, ci iubirea.
Pentru a dezvolta aceste semnificaţii, Wiliam Shakespeare
mobilizează pe o suprafaţă restrânsă un mare număr de procedee artistice:
epitetul, comparaţia, hiperbola, repetiţia.Epitetul “dulce” ca să ne oprim
asupra unui exemplu, este repetat de şase ori, spre a conota aspecte diferite
ale unei lumi impregnate de sentimentul iubirii: “vis prea dulce”, “dulce
sună glasul iubirii”, “dulcea-i muzică”, “ce dulce e să-mi fii aproape”, “griji
fulci”, “dulcea pace”.
Efectul căutat şi realizat prin repetiţie este impresia că aspectele
realităţii percepute atât în dimensiunea ei concretă, cât şi în cea abstractă, au

2
fost redimensionate, resemantizate, contaminate de iubire.Din stări sufleteşti,
tandreţea, duioşia, bucuria etc. devin atribute ale lumii exterioare.La rândul
ei, lumea supusă acestei conversiuni intervine activ în viaţa interioară,
protejând trăirea şi stimulând extazul.
Legătura cu lumea, umanizată prin asumarea iubirii, este pusă sub
semnul împăcării, al echilibrului figurat de “dulcea pace”.Aceeaşi imagine
închisă în structura unei binecuvântări: “Coboară-se pe ochii-ţi somnul blând
/ Şi dulce pace-n inimă şi-n gând” sugerează şi relaţia pe care îndrăgostitul
aspiră s-o realizeze cu sine însuşi
Complexitatea trăirii pe care o presupune iubirea este sugerată cu
ajutorul altor procedee.Hiperboa, de exemlpu, este folosită pentru a scoate în
evidenţă faptul că timpul capătă o vaoare subiectivă.Pentru Julieta, orele de
aşteptare evin decenii:
Julieta
“Mâine dimineaţa, spune
La câte să trimit?”
Romeo
“La nouă”
Julieta
“Până atunci
Sunt douăzeci de ani!…”
Tipul particula de relaţie pe care îl construieşte iubirea, implică
nevoia de devotament, de dăruire, de abandonare a propriei fiinţe, este
surprins şi dezvăluit de autor prin utilizarea cu sens figurat a unor termeni
desemnând, în mod comun, poziţii sociale ierarhic opuse: stăpân şi
rob.Acceptarea liberă a robiei(Julieta:Stăpân mi-eşti…;Romeo:De-aş fi
canarul!) este un mod de a declara că îndrăgostit propria fiinţă este, reciproc,
mai puţin importantă decât fiinţa celuilalt, reprezentând însăşi ratiunea lui de
a fi.
Condiţia îndrăgostitului face obiectul paradox, deoarece, în
acelaşi timp, el poate fi şi puternic, ţi slab, şi stăpân, şi rob.Diversele
procedee introuse în chiar replicile personajelor sunt subordonate intenţiei de
a face evident un limbaj al iubirii, care transfigurează realitatea şi îi fixează
pe îndrăgostiţi într-un orizont al armoniei depline.
Ratusanu Cosmin
Clasa a IX a D