Iancu de Hunedoara (1387-1456)

Iancu de Hunedoara este o personalitate marcantă a Istoriei românilor

Originea

Tatăl lui Iancu se numea Voicu; el era, la rândul său, fiul lui Şerb. În 18 octombrie 1408, regele
Sigismund, drept rasplată pentru strălucitele sale rezultate, dovedite în diferite împrejurări ca oștean
al Curții, îi dăruiește lui Voicu domeniul regal al Hunedoarei, cu toate locurile sale de aratură,
fânețele, pășunile, pădurile, apele, helesteele, după vechile și adevăratele hotare.

. Iancu a ocupat consecutiv funcțiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei

(1441-1446), de guvernator (1446-1453) și de capităn general al regatului (1453-1456). S-a remarcat
prin calitățile sale extraordinare de comandant militar.

Prin acțiunile sale militare și diplomatice Iancu de Hunedoara a reusit să oprească la mijlocul
secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală, să apere statele de la nordul Dunării de
cucerirea otomană și prin aceasta să apere și civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea
apuseană care se hărțuia pentru interese mărunte. Iancu s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie
înnobilată pentru merite deosebite, în anul 1409, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea
acestuia de rege al Ungariei.

Domnia

Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 și 1456. El s-a remarcat prin
calitățile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor,
constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra
adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Încă din anul 1438, si-a demonstrat
calitățile militare în luptele din Serbia împotriva otomanilor.În anul 1441, dupa ce a devenit voievod
al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste a acestora, iar în 1442 a obținut o altă victorie la
Sântimbru, lânga Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de beiul de Vidin.

Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma,
cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă
antiotomană. Voievodul era hotarât să se implice decisiv în aceasta acțiune, ideea luptei contra
Semilunei animându-l pâna la sfârsitul vieții.
Domeniul familiei Huniade în vremea domniei lui Iancu

Domeniul familiei Huniade în vremea domniei lui Iancu

Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în fruntea Moldovei și a Ţării

Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poata sprijini la nevoie. Ca urmare,
l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Românești, în anul 1442, iar pe cel al Moldovei, în
anul 1448, pe Petru al II-lea.

Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntări cu otomanii. Voievodul transilvănean și

regele Vladislav I al Ungariei au început campania cea lungă, desfăsurată la sud de Dunăre în
condițiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au oferit ajutor în lupta
antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 și încheiată în ianuarie 1444, a fost
încununată de succes. Dintre victoriile de răsunet datorate priceperii militare a lui Iancu trebuie
amintite cele de la Nis, Sofia și Zlătița. Venirea iernii i-a împiedicat pe Iancu și pe regele maghiar să
continue înaintarea spre Adrianopol, ei luând decizia de a se întoarce la Buda.

Succesele militare obținute i-au facut atât pe principii creștini, cât și pe Papa de la Roma să se
gândeasca

Iancu de Hunedoara, Johannes de Thurocz 1499

la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost strânse fondurile
pentru echiparea unei armate și, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10 ani, cu sultanul
Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu mai recunoască tratatul
semnat cu otomanii și să se alăture coaliției creștine. Din aceasta făceau acum parte oștile multor
nobili apuseni și flota venețiană. Iancu s-a alăturat și el, în septembrie 1444, forțelor creștine,
înaintând cu armata la sud de Dunăre, îndreptându-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a
încheiat cu un eșec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactică
greșită, declansând un atac nechibzuit. Oastea otomană a obținut o victorie ușoară asupra forțelor
creștine, intervenția lui Iancu nemaiputând să schimbe soarta bataliei. Regele Vladislav I a fost ucis în
luptă. În aceste condiții, în Ungaria s-a declanșat o puternică criza politică internă, careia i s-a pus
capăt prin alegerea lui Iancu, în anul 1446, în importantă funcție de guvernator al Ungariei la care a
renunțat în anul 1453, având pâna la moarte titlul de căpitan general al statului maghiar.

Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunăre împotriva otomanilor.
Bătălia de la 17-19 octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a încheiat cu
victoria otomanilor, în condițiile în care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de ajutorul celor
comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta bătălie a însemnat și sfârșitul
campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.

Bătălia de la Belgrad - 1456

Bătălia de la Belgrad – 1456

Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu s-a desfășurat în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea,
după ce a cucerit Constantinopolul în anul 1453, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului,
important punct strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a
putut cuceri Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de
bun conducator militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomană, după ce
fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria
de la Belgrad, marele luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii
de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun. Iancu a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-
Iulia, iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: S-a stins lumina lumii. Aceste cuvinte demonstrează
rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei mai importanți luptători ai
săi. Papa Calixt al III-lea il numise pe eroul cruciat “atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos“.

Mormântul lui Iancu de la Alba Iulia

Mormântul lui Iancu de la Alba Iulia

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Rolul lui Iancu de Hunedoara în stăvilirea înaintării otomane pe linia Dunării, în Europa de Est și
Centrală prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin confruntări militare dintre lumea
creștină, reprezentată de Ungaria, Polonia și Ţările Române, sustinute de Papă, și cea musulmană,
reprezentată de Imperiul Otoman. Imperiul Bizantin nu mai are forțe suficiente de a se opune
turcilor și treptat este redus la teritoriul Constantinopolului și a imprejurimilor lui, iar la 1453 este
cucerit de oastea otomană. Anglia și Franța, precum și statele italiene (Veneția, Milano, Florența și
Neapole) erau angajate în lupte unele împotriva altora și nu răspundeau la apelurile Papei de a
organiza o cruciadă antiotomană.

În aceste condiții înlupta activă împotriva expansiunii otomane se ridică în primul rând, țările aflate
nemijlocit în pericol de a fi cucerite: Ungaria și Ţările Române. În fruntea luptei antiotomane de la
mijlocul secolului al XV-lea se situează Iancu (Ioan) de Hunedoara, de numele căruia sunt legate
ultimele mari încercări de a respinge turcii din Europa.
Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de mici nobili români din Hațeg, care au participat la
luptele Ungariei cu Imperiul Otoman.

În virtutea funcției sale de voievod și guvernator Iancu de Hunedoara și-a creat un imens domeniu,
situat în cea mai mare parte în Transilvania. El avea multi vasali (numiti “familiares”), iar veniturile
căpătate din dări, din minele și vamile situate pe domeniu i-au permis să întrețina un corp de
mercenari, pe care îl utilizează în campaniile sale militare. Baza socială a lui Iancu o alcătuiau
nobilimea mică și orasele, cărora le-a acordat noi privilegii.

Având o bogată experiență militară, Iancu a organizat o armată puternică, pe care a înzestrat-o cu
arme de foc, a întărit-o cu unități de cavalerie.

Prima etapă a acțiunii antiotomane a lui Iancu s-a desfășurat în cadrul internațional creat de două
evenimente importante: proclamarea de catre Sinodul de la Florența (1439) a unirii Bisericilor de la
Roma și Constantinopol (nerecunoscută de patriarhul de la Constantinopol) și realizarea unirii
personale între Ungaria și Polonia prin alegerea comună a regelui Vladislav Jagello (1440). Aceste
evenimente contribuiau la crearea unei coaliții a tuturor forțelor amenințate de expansiunea
otomană.

Sultanul Murad al II-lea, urmărind scopul de a contracara acțiunile forțelor creștine, numește la
tronul muntenesc pe Mircea al II-lea (1442), credincios turcilor, și atacă în acelasi an Transilvania.
Dar în lupta de lânga Sibiu oastea otomană este distrusă de cea a lui Iancu.

Bătălia de la Varna, pictată într-o cronică poloneză din 1564

Bătălia de la Varna, pictată într-o cronică poloneză din 1564

Ultimul îl aduce la domnie în Ţara Românească pe Basarab al II-lea din familia Dănestilor, favorabil
cauzei creștine. Începând cu anul 1443 voievodul Transilvaniei adoptă tactica ofensivă și întreprinde
campanii militare la sud de Dunăre.

Papa Eugeniu al IV-lea cheamă curțile europene la o cruciadă antiotomană, dar ea nu este sustinută
de puterile Europei de Vest. În aceste împrejurări, în septembrie 1443 Iancu, ajutat de regele
Vladislav, trece Dunărea și ocupa orasele Nis și Sofia. Rezistența turcilor în trecătorile munților și
condițiile grele ale timpului de iarnă îl silesc pe Iancu în februarie 1444, după ce parcursese o
distanță de 300 km, să se retragă. Aceasta expediție militară de 6 luni a fost numita “Campania cea
lungă“.

În iulie 1444 sultanul Murad al II-lea, confruntat cu lupta albanezilor condusă de Skanderbeg (numit
și Gheorghe Kastriotul), cu răscoala emirului Caramaniei din Asia Mică și îngrijorat de pregătirile
flotei venetiene de a veni în ajutor Constantinopolului, încheie la Seghedin pace cu Ungaria pe o
perioada de 10 ani. Condițiile erau foarte favorabile pentru Ungaria: retragerea otomanilor din
Serbia și nordul Albaniei, ajutor în caz de razboi s.a.
În aceste împrejurări Papa și Veneția îl induplecă pe regele Vladislav să reia ostilitățile, deoarece
Veneția acceptase să trimită o flotă care avea să facă imposibilă trecerea pe apă a trupelor turcești,
aflate în Asia Mică. Cruciada a fost începută în toamna anului 1444 cu trupe puține. Oastea regală și
cea transilvăneană, la care se alatură cea a Ţării Românești condusă de Vlad Dracul (revenit la
domnie în aprilie 1444), trec Dunărea și se îndreaptă spre Nicopole și Varna. Dar genovezii din Pera,
care se temeau de întărirea rivalilor lor venețieni, transportă trupele sultanului din Asia Mică pe
malul european. Armata creștină a fost luată prin surprindere de oștiri turcești mult mai numeroase.
Ca urmare, cruciații au fost înfrânti, iar regele Ungariei Vladislav cade pe câmpul de luptă. Prin
dezastrul de la Varna a dispărut și speranța de a mai salva Constantinopolul și de a respinge turcii din
Europa.

Turoczy Janos - Campania lui Iancu de Hunedoara

Turoczy Janos – Campania lui Iancu de Hunedoara

După moartea lui Vladislav, Iancu de Hunedoara este ales guvernator al Ungariei (1446) pe timpul
minoratului regelui Ladislau al V-lea. Iancu reușește să obțină stabilitatea internă a țării, să continuie
legăturile cu domnii Moldovei și Ţării Românești și să încheie o alianță antiotomană cu sârbii și
albanezii.

Cu scopul de a atrage forțele Moldovei și Munteniei la cruciada antiotomană, Iancu intră în 1447 în
Ţara Românească, îl înlătură de la domnie pe Vlad Dracul (care devenise fidel sultanului) și îl asează
în scaunul domnesc pe Vladislav al II-lea (1447-1456). La începutul anului 1448 Iancu intervine în
Moldova și îl sprijină pe Petru al Il-lea (1448-1449), înlăturându-l de la domnie pe Roman al Il-lea
(1447-1448), care era sustinut de poloni. Pentru ajutorul acordat Petru cedează lui Iancu cetatea
Chilia.

În septembrie 1448 Iancu trece cu oastea Dunărea. Dar ajutorul albanezilor și sârbilor nu soseste la
timp si, în octombrie, în valea Moravei, la Kossovopolje, oastea creștină suferă o grea înfrângere.
Astfel se sfârseste prima perioadă a luptei antiotomane dusă de Iancu de Hunedoara, care avea
drept scop alungarea turcilor din Balcani.

A doua perioadă a luptei lui Iancu cu turcii avea deja drept scop nu alungarea turcilor din Europa, ci
împiedicarea înaintării lor spre centrul continentului.

Iancu de Hunedoara îi invinge pe turci, gravură din 1534, Alba Iulia, realizată de Janos Szapolyai

Iancu de Hunedoara îi invinge pe turci, gravură din 1534, Alba Iulia, realizată de Janos Szapolyai

În 1453 sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481) cucerește Constantinopolul și se pregăteste pentru

cucerirea puternicii cetăti a Belgradului și a Ungariei.
Iancu de Hunedoara face repetate cereri de ajutor către țările apusene, întăreste cetățile de pe
Dunăre, intervine în Moldova sustinându-l pe Bogdan al II-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru (1452-
1454), pune la dispoziția lui Vlad Ţepeș, refugiat în Transilvania, un corp de oaste (1456), pe care
ultimul îl folosește în august 1456 pentru a ajunge la domnie. Prin aceste măsuri Iancu încercă să
diminueze influența polonă și otomană în Ţările Române.

În iulie 1456 turcii înconjoară Belgradul. Iancu trece Dunărea, distruge flota turcească de pe acest
fluviu și la 21-23 iulie se da bătălia decesivă, câstigată de eroul transilvănean. Vestea despre victoria
lui Iancu se serbeaza în toată Europa.

Blazonul Familiei Huniade

Familia Huniade

Familia Huniade (în maghiară Hunyadi sau Hunyady în surse istorice) este o importantă familie nobilă
maghiară cu origine mixtă valahă (română) și maghiară. Originea valahă este subiectul multor
dezbateri aprinse, însă majoritatea celor mai importante resurse istorice spun că linia paternă a
familiei a fost română, dar a devenit romano catolică și a înclinat spre partea maghiară datorită
faptului că maghiarii aveau în acea perioadă un statut social mai ridicat în Transilvania. Acest fapt era
destul de comun pe atunci, mai multe familii nobile maghiare au avut membri de origine valahă
datorită acestui motiv. Căsătoriile între cele două etnii nu au fost deloc controversate decât după
perioada razboaielor cu Imperiul Otoman.

Primul membru al familiei mentionat în documentele istorice a fost Şerban (numit și Şerb sau Şorb),
care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) în Transilvania, venind din Valahia. Fiul sau
Voicu (mentionat și ca Vajk în maghiară, Voyk sau Vojk în engleză ), devenit catolic și adoptând
numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit mosia castelul Huniazilor
(astazi Hunedoara), atunci numit Hunyadvár (astazi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit
proprietatea ereditară a familiei. Familia Huniade mai este cunoscută și sub numele Corvin sau
Corvinus (Castelul Corvineștilor).

Ioan de Hunedoara - 1488 Johannes de Thurocz

Ioan de Hunedoara – 1488 Johannes de Thurocz

Originea numelui Corvin nu este foarte clară. Există câteva teorii referitor la etimologia numelui
Corvin. Cea mai acceptată dintre acestea este cea în care se spune că numele Corvin se referă la
cuvântul latin corvus (corb); totusi mai probabilă pare să fie conecția cu orasul Kovin (Kubin, Keve în
maghiară; Covinum în latină) – “in Corvino vico”, cum a scris Antonio Bonfini.

Originea blazonului familiei Huniade, care prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, nu sunt foarte
clare. Anuarul Silezian spune că un corb a smuls inelul din mâna tânărului Matei, iar acesta a ucis
pasărea cu o săgeată, recuperând astfel inelul, și pentru a comemora acest incident, a ales corbul ca
simbol pentru blazonul sau.

Alti istorici sunt de parere că blazonul a fost derivat de la una din moșiile familiei, numită Piatra
Corbului (în maghiară Hollóko). Alta legendă spune ca mama lui Matei a reusit să-i trimita un mesaj
cu un corb, pe vremea când acesta a fost închis la Praga (ceea ce explică motivul pentru care
Serviciul Postal din Ungaria a avut ca simbol un corb timp de mai bine de un secol).

Alte teorii spun că, la fel ca și șoimul pentru casa Árpád, corbul este o veche pasăre simbol. Acest
blazon ar fi fost folosit de stramoșii regelui Matei cu mult timp înainte, ceea ce ar explică și posibila
origine cumană a familiei.

Cei mai importanți membri ai familiei Huniade au fost:

Bustul de bronz al lui Iancu Iancu de Hunedoara

“Ioan Huniade (1387 – 1456), al doilea fiu al lui Voicu. Un mare conducător de armată, ajunge
voievod al Transilvaniei și General Capitan și Regent al Ungariei.

” Ladislau Huniade (1433 – 1457), fiul mai mare al lui Ioan Huniade, conducător de osti și om de stat
în Ungaria. Subiectul unei opere compuse de Ferenc Erkel.

” Regele Matei Corvin al Ungariei (1443 – 1490), al doilea fiu al lui Ioan Huniade, a domnit în Ungaria
și Croația din anul 1458 până în 1490, iar în Boemia și Silezia din 1469 pâna în 1490.

” Ioan Corvinus (János Corvinus) (1473-1504), fiul regelui Matia Corvin, duce de Glogów (Silezia) și
ban al Croației și Slavoniei.

Castelul Corvineștilor – Hunedoara

Situat în sud-vestul municipiului Hunedoara, pe dealul Sfântu Petru, Castelul Corvineștilor reprezintă
cel mai important monument de arhitectură gotică din România.
Ridicat în secolul al XIV-lea, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele careia curge pârâul
Zlasti, castelul este o construcție mareață, cu acoperișuri înalte și divers colorate, cu turnuri și
turnulete, ferestre și balcoane împodobite cu dantelarea pietrei cioplite.

Castelul Huniazilor - Hunedoara

Castelul Huniazilor – Hunedoara

Fiind una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara, castelul cunoaște în
timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuință, nu numai un punct
strategic întărit. Cu trecerea anilor, diverșii stapâni ai castelului i-au modificat înfățișarea,
imbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul-ultimul turn de apărare
(turnul “Ne boisa” = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de Hunedoara, precum
și Turnul Capistrano (după numele unui vestit călugar de la curtea castelului) reprezintă câteva
dintre cele mai semnificative părți ale construcției.

Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor și Bastionul
alb care servea drept depozit de bucate, Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele
se gasesc și portretele domnilor Matei Basarab din Ţara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În
aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu
corbul de la care se zice că îsi trag numele urmașii lui Iancu de Hunedoara (Corvini).

Curtea interioară a castelului

Curtea interioară a castelului

În curtea castelului, alaturi de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o fântână
adâncă de 30 de metri. După legendă, aceasta fântână ar fi fost săpăta de trei prizonieri turci, cărora
li s-a promis libertatea daca vor ajunge la stratul de apa. Dar dupa 15 ani de trudă, când au terminat
fântâna, stapânii nu s-au tinut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii înseamna “Apă
aveti, dar suflet, nu”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este “Cel care a scris această
inscripție este Hasan, care traiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Castelul Huniazilor - Restaurare secolul XIX