SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Foto coperte 1, 3, 4: Imagini de la ședinţa festivă de Moș Crăciun din 27.12.2019.

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:

IOAN ABUTNĂRIŢEI 2
LUMINIŢA REVEICA ŢARAN 3
AL. FLORIN ŢENE 4
BEN TODICĂ 9
MIRCEA CATARGIU 11
SORIN COTLARCIUC 14
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 15
MIHAI CABA 18
NINA GONŢA 21
VASILE FILIP 24
VASILICA GRIGORAŞ 25
MIHAI BURDUJA 27
MIHAELA DRELCIUC 30
DANIEL LUCA 32
ROLAND F. VOINESCU 33
DUMITRU IUREA 34
IFTIMIE NESFÂNTU 35
ANGELA BURTEA 39
VALENTINA BECART 40
ANICA FACINA 41
GHEORGHE ŞERBAN 43
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 44
DANA CIUHLĂU 44
LELIA MOSSORA 45
GUNER AKMOLLA 46
LAURENŢIU GHIŢĂ 47
MARIUS DANIEL MIHU 48
EUGEN DEUTSCH 49
CORINA MATEI GHERMAN 49
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 50
DOREL MIHAI GAFTONEANU 51
NICOLAE SILADE 52
ŞERBAN CODRIN 53
IRINA LUCIA MIHALCA 54
ION CUZUIOC 55
GHEORGHE VICOL 56
COSTEL STANCU 57
LHANA ROMA-NOVA 58
IONICA BANDRABUR 59
CALISTRAT ROBU 60
CRISTINA-MARINA MURGEA 61
ANGI MELANIA CRISTEA 62
VASILE LARCO 64
ALENSIS DE NOBILIS 66
CORNELIU CARP 67
MELANIA RUSU CARAGIOIU 68
MIHAIL ECOVOIU DOREANU 70
POP RALUCA 71
VIOLETA URDĂ 71
MARIA TOMIŢA CORINI 74
VALERIAN BEDRULE 75
TRAIAN NISTIRIUC- IVANCIU 76
AURORA SÂRBU 77
DOREL VASILE ROTARIU 78
ORTANSA COJOC 79
STELUȚA LUCREȚIA MORAR 80
FLORENTIN CAUC 81
GHEORGHE SILEA 82
ŞTEFANA CRISTINA MARCU 83
OANA FRENŢESCU 84
SIMION TUDUREAN 85
MIHAELA MIRCEA 86
LUMINIŢA IGNEA 87
IOAN MUGUREL SASU 89

Director: dr. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC

Redactor șef: IOAN MUGUREL SASU (mugurel_sasu@yahoo.com)
Secretar de redacție: LUMINIȚA IGNEA
Tehnoredactare: DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conţinutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.
editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI
MANIFEST
N
u este vorba de acel „manifest” din 1847 prin
care o mișcare politică își recunoștea sieși
calitatea de forță, dar și noi avem în vedere o
stafie, una care bântuie domeniul de interes al cititorilor,
poate și al altor categorii de persoane interesate de
creația artistică. Stafia de atunci a modificat idei politice,
cea de acum a reușit să aducă în textul literar exprimarea
pasiunii pentru cea ce se opune frumosului, frumosul așa
cum era definit și care este obligat să se retragă din calea
teratologiei lirice. Care era frumosul a cărui prezență se
simte tot mai rar, acum când de scris nu se ocupă numai
scriitorii și poezia nu erupe numai din sensibilitatea și
trăirile intelectuale profunde ale poeților? Era frumosul
despre care ne vorbeau profesorii și bibliotecarele
cărora le datorăm primul contact cu cartea și impulsul
inițial pentru actul lecturii. Cum ar putea apărea aici
niște exemple de evitare a calofiliei prin cacofilie, care
să maculeze amintirea sacră a acelei doamne în a cărei
bibliotecă am devenit om? Am convingerea că nu sunt un
caz singular. Asupra muzicii, care ne deranjează uneori,
chiar și despre atmosfera străzii, am fost preveniți de
Anthony Burgess în „Portocala mecanică”, ce bine era
dacă s-ar fi înșelat.
De ce trebuie să scrie cineva care nu are nimic de
spus? Și mai apare un păcat. Ca exercițiu de imaginație,
să acceptăm că într-un salon de lux există, printre
persoanele aflate la locul lor acolo, o doamnă pe care
natura nu a dăruit-o cu nimic special ca frumusețe,
care duce lipsă de cultură și vocabularul îi este sărac,
dar care vrea să iasă în evidență. Va face ce poate, un
decolteu adânc, o despicătură cât mai lungă în rochie,
alte detalii mai mult sau mai puțin profunde, astfel va
atrage atenția, chiar și a celor pentru care cele arătate
nu trezesc decât amintiri amare. Va reuși, dar atenția
de care se va bucura nu va fi una potrivită cu mediul în
care a apărut, nici măcar cu eleganța de care dau dovadă
cei care i-o acordă, ei făcând aici un păgubos rabat. În
momentul în care un autor ne pune la dispoziție o carte,
uneori una în care s-a străduit din răsputeri să nu spună
1
nimic, o carte în care printre rânduri nu scrie nimic, în
care își devoalează frustrările sau anumite tare pe care
și le consideră calități, în care cosmetizează banalitatea
cu referiri la reproducerea umană și o încheie apoteotic
cu un viol, îndrăznesc să cred că nu diferă prea mult de
doamna cu decolteu și șliț.
Nu pot să cred, cine poate are meritul de a putea
mai mult, nu pot să cred că un poet vă depune la coșul
de gunoi tot ce folosește pentru poeziile sale, demodatele
poezii cu ritm și rimă, și va aduna cuvintele care îi
rătăcesc haotic prin preajmă, le va arunca pe coala de
hârtie și își va considera întâmplarea de negru pe alb,
nici mai mult, nici mai puțin, ci poezie. După cum nu
pot crede că un pictor care vorbește prin toate detaliile
tabloului, în creația căruia buzele pictate vorbesc și ochii
mărturisesc, în care natura s-a oprit pentru o fracțiune
de clipă din evoluția datorată existenței timpului și
și-a mutat amprenta pe pânză, ei bine, va lăsa totul la
tomberonul anacronismului, urmând a realiza lucrări
prea puțin diferite de paleta pe care combină culorile.
Ne punem întrebarea, ca Volodea Ulianov în 1902,
repetând-o pe cea a lui Nikolai Cernîșevski din 1863,
adică: „Ce-i de făcut?”. Greu de spus, la urma urmei
fiecare generație, fiecare epocă, fiecare zonă, fiecare
categorie de oameni, are felul propriu de a defini, dar asta
ar fi o formă de resemnare. Adică cei care nu pot admira
frumusețea urâtului ar trebui să aplice asupra propriei
persoane principiul zen „Mori complet cât ești încă în
viață”. Știm, numai dacă nu vrem nu vedem, care este
atitudinea, față de vârstnici și de regretele și nostalgiile
lor, nu ne ocupăm aici de cauză și de cauza cauzei acestei
forme de comportament, acum când nu este legalizată
eutanasia, dar cum va fi atunci când va fi perfect legat
să ceri a fi retras din societate? Va apărea pe stradă, sau
în alte medii, întrebare: de ce nu o faci? Sau vi se pare că
se aude prea des cuvântul dumneavoastră, eventual alte
forme de plural de politețe? Probabil n-ar fi OK.
Ioan Mugurel Sasu
Nr. 1 (23)
CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS
MAREA BRITANIE ȘI VIITORUL BUCOVINEI
Î
n timpul Conferinței de Pace de la Paris de la sfârșitul
Primului Război Mondial, delegația britanică a primit
documente de la diverși semnatari, în care era văzută
problema viitorului Bucovinei, în raport cu interesele lor.
Primul document ajuns pe masa diplomaților britanici
a fost cel semnat de dr. Iancu Flondor, președintele
Congresului General al Bucovinei, care îl informa pe
ministrul britanic de la București, GEORGE BARCLAY,
în data de 3 decembrie 1919, despre votul în unanimitate
al organismului pe care îl conducea, care statua unirea
Bucovinei cu România, revenirea în hotarele ei istorice,
de la Colacin la Nistru. Continuând, „eroul Bucovinei”
menționa că românii bucovineni profitau de acest
moment „pentru a-și exprima cele mai calde mulțumiri
pentru interesul și prietenia cu Marea Britanie, care a
sprijinit cauza justă a românilor pentru viața noastră
națională”.
Un alt document important pentru cauza
bucovineană a fost cel al reprezentanților românilor
emigrați în Canada, marea majoritate proveniți din
Austro-Ungaria. Prin scrisoarea trimisă regelui Marii
Britanii, aceștia cereau sprijin pentru recunoașterea
unirii. În introducerea documentului, autorii amintesc
faptul că sunt foști supuși austro- ungari, alungați
de nedreptățile dualiste și încercările administrației
imperiale de a le șterge naționalitatea. Ei îl implorau
pe rege și pe înaltele oficialități britanice să intervină la
Congresul de Pace, pentru ca cinci milioane de români
din Bucovina, Transilvania și întreg teritoriul până la
râul Tisa să fie eliberați de sub asuprirea maghiarilor și să
se unească cu țara mamă, România, de care tot poporul
român este legat prin inimă și suflet. În final, în loc de
concluzie, subliniau că petiția lor „este alcătuită pentru
ca toți oamenii aflați în urma destinului între granițele
alcătuite de râurile Nistru și Tisa, Munții Carpați și Marea
Neagră să se regăsească în aceeași țară”. Pe marginea
acestui document, britanicii, prin Alexander Wigram
2
SURÂSUL
Leeper, notau: „Dorințele acestor români din Canada au
fost acum îndeplinite. Tot teritoriul de la Nistru până la
Tisa este o expresie prea puternică, dar în afară de aceasta,
petiția poate să primească un răspuns cordial din partea
guvernatorului general al Canadei fiind, în principal, de
acord cu politica guvernului britanic”. Funcționarul de
la Foreigon Office îi transmitea lordului Milner, cel care
a primit petiția românilor din Canada, că aceasta are
„sprijinul și simpatia noastră”.
Un alt document care a ajuns pe masa Foreigon
Office-ului a fost trimis de un anume domn Felitis, fost
deputat în Parlamentul României, originar din Bucovina.
El a elaborat o broșură pe care a trimis-o ambasadei Marii
Britanii la Tokio. Scopul documentului era să-i convingă
pe Aliați să recunoască separarea teritoriilor locuite de
români de Austro-Ungaria. Pentru a fi mai convingător,
autorul amintea de tratamentul la care au fost supuși de
autoritățile maghiare. Oficialul britanic care a primit
documentul la Tokio nu face nici un comentariu și
îl trimite spre arhivare. Delegația ucraineană de la
Conferința de Pace a transmis și ea un document intitulat
„Bucovina” în care erau prezentate motivele istorice și
statistice pentru care Bucovina trebuie atribuită Ucrainei,
nu României. Cel mai important argument ucrainean era
cel etnic. Folosindu-se de recensământul din anul 1910,
se menționa că rutenii reprezentau 38 % din populația
regiunii, iar românii doar 34%. Minoritatea evreiască se
plasa pe locul trei în cadrul raportului etnic din Bucovina,
dar acesta era dispersată în toate părțile provinciei. În
regiune se mai aflau germani și maghiari, mai puțin
numeroși. Autorii considerau că argumentele etnice
erau suficiente pentru a autoriza includerea Bucovinei de
Nord și de Vest în granițele Ucrainei, pe linia Cârlibaba-
Storojineț-Cernăuți-Hotin. G. Sidorenco, conducătorul
delegației Ucrainei la Paris, solicită crearea unei comisii
interaliate care să fixeze frontiera româno-ucraineană în
această regiune și, o dată linia trasată, se cerea retragerea
trupelor române din zona ucraineană și instalarea
administrației guvernului Ucrainei Occidentale. Textul
mai conținea și unele detalii privind violențe comise
de administrația românească împotriva locuitorilor
din regiune. După ce au făcut analiza documentului,
britanicii au considerat că în trasarea granițelor dintre
Ucraina și România trebuie să se ia în considerare
argumente geografice și economice, nu cele etnice.
Generalul Plunkett, cel care conducea Informațiile
Militare din Balcani, informa War Office-ul despre
posibilitatea ca noul guvern ucrainean, condus de Serghei
Ostapenko, să pornească un conflict cu regatul român.
Motivația sa era una pur personală și avea legătură cu
tratamentul la care fusese supus de autoritățile române.
Aceste atitudini și informații demonstrau starea de spirit
existentă în raporturile dintre Ucraina și România în
primăvara anului 1919, când la Paris se discuta problema
BUCOVINEI
Bucovinei.
Beno Straucher, avocat, politician și lider al
comunității evreiești din Bucovina, care a fost după
1918 și de patru ori deputat în Parlamentul României,
critic acerb al măsurilor de românizare, este autorul
unui memorandum de mari dimensiuni, referitor la
cerințele comunității pe care o reprezenta, pe care l-a
trimis la Conferința de Pace. În opinia lui, Cernăuțiul
nu era un oraș românesc, ci unul „germano-evreiesc, iar
aceștia din urmă se vor apăra energic împotriva anexării
la România”. Propunerea pe care o făcea comisiei era ca
nordul Bucovinei, împreună cu Cernăuțiul, să fie alipit
Galiției de Est, ce fusese atribuită Poloniei, și împreună
să fie alipite noului stat ucrainean. Comisia de analiză a
considerat documentul ca lipsit de importanță. Straucher
a revenit cu un nou document adresat diplomației
britanice în luna august a anului 1919, când deja
existau informații credibile despre viitorul Bucovinei și
recunoașterea unirii cu România, la Conferința de Pace
de la Paris. Pe cel de al doilea document, reprezentantul
britanic menționa „este chiar moderat formulat, cu
siguranță nu putem insista pe lângă guvernul român să
numească oficiali evrei în Bucovina”.
Printre alte documente care au ajuns pe masa
diplomaților britanici a fost și un mesaj telegrafic trimis
de Cristian Racovski pentru Georges Clemenceau și
președintele american Wilson, interceptat de britanici.
Autorul protesta în numele muncitorilor și țăranilor
ucraineni împotriva intenției României de a anexa
Basarabia și Bucovina pentru că astfel de demers va
duce la „asuprirea clasei muncitoare de către proprietarii
români”. Reprezentantul comisiei a notat pe marginea
acestui document „nu trebuie să se acorde atenție acestui
mesaj absurd deoarece este transmis de cunoscutul
bolșevic Racovski”. La 31 iulie1919, la Paris, secretariatul
general al delegației britanice la Conferința de Pace a
transmis o informare Foreigon Office-ului, prin care
se recomanda „alipirea teritoriului Bucovinei integral
la România și această măsură trebuie pusă în practică”.
Autorul menționa că „nu poate să fie nici o obiecție la
această decizie, deoarece nimeni nu a cerut teritoriul
respectiv și nu a fost atribuit niciunui stat până la
momentul respectiv, iar Polonia nu are nicio pretenție în
această chestiune. Cu toate acestea, calea ferată Kolomeea-
Zalesczyki (din Galiția) trebuie lăsată în afara României”.
De asemenea, autorul sublinia că decizia de mai sus a
fost rezultatul direct al atribuirii către Polonia a Galiției
de Est. Reprezentantul britanic a mai făcut o precizare
încă de la începutul anului 1919, când ia fost comunicată
decizia alipirii Bucovinei la România: „Acesta a fost
cursul natural și inevitabil în cazul chestiunii Bucovinei”.
col. (r.) Ioan Abutnăriţei
3
Februarie 2020
VICTOR IONESCU SAU BUCURIA SCRISULUI
DE LA PREAPLINUL UNUI MAI MULT CA PREZENT AL
BUCURIEI DE A FI ÎNTRU CUVÂNT LA MĂREȚIA CLASICULUI
P
ășind, cu grija incantației, printre runele
prezentului pur, Victor Ionescu, deplin de
bucuria visului îmblânzit, invită cititorul la
șlefuirea gândurilor cu unealta clasicului.
Cuprins de ispita cuvântului reprezentat,
arhitectural, și descătușat din infatuarea prezentului,
prin descântarea spațiului virtual, Victor Ionescu,
„înveșmântat în pixeli”, aidoma lui Cărtărescu,
transfigurează trăirile fractale printr-un narcisism
congener, în care sufletul, sedus de fluxul conștiinței
bergsonian, se oglindește într-o altă dimensiune, a unui
uman recuperat in extremis din potențialitățile materiei.
Aidoma florarului care „se dedă risipei”(Blaga), poetul
se regăsește pe sine într-un labirint optic, un adevărat
„celălalt tărâm” – preaomenescul ecran, ca tărâm al
prezentului: „m-am risipit prea mult în fericire și zgura
ei s-a lipit cumva de mașinăria sofisticată a inimii dar
nu-i important cum îi spuneți fiindcă eu am deja cătușe
de aur la suflet de doi bani speranță și niște mărunțiș de
iluzii pierdute la zarul destinului (de doi bani speranță)”.
Cartea se prezintă între două lumi, o lume a
prezentului bântuit de oniricul ecranului care pare a
prelua sensul arhetipal al cuvântului rușinat de propria-i
goliciune grafică, și o lume a trecutului tămăduit de
dorul ascuns în tihna cotidianului: „o viață întreagă
facem naveta între bucurie și tristețe între noapte și zi
între veghe și somn între alb și negru între dragoste și
ură între a fi și a nu fi (niciodată).
Liniaritatea discursului liric, din prima parte,
dezgrădește poemul de ghimpii semnelor de
punctuație care, uneori, pun piedică libertății lăuntrice
de exprimare, dând frâu liber înțelesurilor: „scriu de
parcă alerg cu sufletul în gât scrâșnește nisipul mișcător
al cuvintelor (scrumul amintirii viitoare ).
Versul cadențat își face apariția în a doua parte
a volumului, tocmai ca barometru poetic al trăirilor,
măsurând trecerea timpului prin om și a omului prin
Nr. 1 (23)
timp: „Când am să plec de tot o să vă spun/că merg să
duc colindul de Crăciun/și nimeni nu va fi care să știe/
că am plecat, de fapt, în Poezie” (Anti-melancolie).
Firul Ariadnei, care deznoadă labirintul cuvintelor,
este imaginea care însoțește poezia, ca o adevărată
eboșă semantică a gândului întors asupra lui însuși.
Poeziile sunt însoțite de instanțe grafice, realizate
de Ana-Maria Dima, care, ca adevărate radiografii
simbolice ale sufletului poetului, prins în mrejele
textului, anticipează mesajul textual, reprezentându-l
ca hartă a universului creatural.
Purtând cu sine nostalgia spațiului pierdut, Poetul
își cioplește gândirea cu dalta obsesiei de a rămâne
întru cuvântul începuturilor care, odată trecut prin
filtrul procustian al imaginației, își regăsește sunetul
secund și fecund ce va reface temelia oniricului,
primenit de latențele ancestrale: „Vă rog, dați liniștea
mai tare/și subțiați lămpașul lunii,/iată, arinii și
alunii/s-au înstelat…semn că apare,/în pur și simpla ei
splendoare,/crăiasa lumii: Poezia!” (Vă rog, dați liniștea
mai tare!) Incantația poetică „Foaie verde…”, amintind
de Nichita, devine incipit taumaturgic care ridică
prăbușirea la rang de „fericire”: „Foaie verde frunză-
poezie/ce-mi foșnești despre plecata vară/și sărutată de
otrava brumei/te prăbușești, în elegant vrie…/Căderea
ta… cât poate să mă doară!/Foaie verde frunză-poezie/
ce-mi foșnești că anul s-a sfârșit…/Ce pot să fac? Unde
să merg? Și unde/să ne ascundem, ca să nu se știe?/Da!
Te iubesc albastru-infinit!/Foaie verde frunză-poezie/
ce-mi foșnești de stele pe Pământ,/cum te poartă
vântul peste lume/din trecut spre ce va fi să fie…/
Trecere suntem: clipa din cuvânt!” (Foaie verde frunză-
poezie…).
Destinul poetic se scrie între două poezii, E
timpul (E timpul să începi o nouă carte/Îmi susură în
minte cineva -/Un SMS trimite-i, ori un mail,/A scrie-i
sinonim cu a pleca.”) și Deplin de bucurie („Deplin
de bucurie înseamnă/să te poți bucura de bucuria
copiilor/care vor mușca sănătos din merele acestui pui
de copac/pe care tu îl plantezi în clipa aceasta convins
că/nu apuci să-l vezi rodind niciodată”). Uneori, acest
destin de poeta faber este trăit de-a-ndoaselea, între
„vis” (Se făcea că mergeam pe o sârmă întinsă perfect/
între crestele înzăpezite a doi munți înalți,/la jumătatea
drumului eu aflându-mă/în echilibru precar./Era un fel
de baba-oarba pe sârmă/Pentru că balet periculos un
definește exact/deplasarea dintre punctele O și X,/Nici
spaima din mine.”) și „obsesie”
(Încerc să scriu un poem dar cuvintele, /ca o
herghelie nărăvașă de fluturi albaștri
se îndepărtează în largi volute de vals vienez/
lăsând aerul din jurul meu suspendat în tăcerea
unei singure întrebări devenită aproape obsesie:
/de ce ai plecat?/E ca și cum i-ai lua compozitorului
4
SURÂSUL
toate sunetele,/pictorului, culorile, sculptorului, piatra
și-atunci/vă întreb respectuos: ce voi face de-acum
înainte/pentru că metafora trebuie să ardă la greu
întrebarea:/de ce a plecat?”
Exilat într-o realitate virtuală, a unui prezent
discontinuu, Victor Ionescu își caută propriile rădăcini
într-un spațiu a-temporal, POEZIA, asumându-
și propria revelație, eterna reîntoarcere la măreția
cuvântului dezmărginit de obârșii: „Mă-ntorc la
Câmpulung Moldovenesc/cu dorul de casă în suflet,/
precum fiul risipitor/înveșmântat în cea mai ponosită
smerenie/ca într-o ultimă haină”…
prof. dr. Luminiţa Reveica Ţaran
EUGEN IONESCU
PĂRINTELE TEATRULUI ABSURDULUI
110 ani de la naştere
F
ăcând o statistică sumară am constatat că persoanele
născute în lunile octombrie, noiembrie și decembrie
au înclinații spre literatură, artă și domeniul
frumosului, printre aceștia sunt, în literatura română:
Eugen Ionescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Voiculescu,
Labiș, iar la ruși Dostoievski. Sunt doar câteva exemple.
S-ar putea ca anotimpul toamnei, frisonul nostalgiei,
culorile anotimpului, temperatura zilelor să influențeze
asupra psihicului și temperamentul noului născut.
Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la
Slatina, județul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută
Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România.
Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a
avut de-a lungul vieții nenumărate funcții publice, fiind
în 1909, pentru câteva luni, subprefect al județului Olt. În
anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puțin de 2 ani,
familia se mută la Paris, unde tatăl și-a continuat studiile
la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea
să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina
BUCOVINEI
și Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la
numai 18 luni.
Perioada petrecută în România a fost un adevărat
exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă
Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât
simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o țară în
care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat,
în permanență, de dorința de a fugi cât mai departe de
România.
În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în
România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Șocul
ruperii de Franța și de „paradisul în care a copilărit”,
așa cum a descris perioada petrecută alături de familia
mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un
sat mic din nord-vestul Franței, avea să-l marcheze
pentru totdeauna și să-i influențeze opera. După zeci
de ani, într-o discuție cu fiica lui, Marie-France, avea să
dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la
București: „Acolo m-am simțit în exil. Mi-am promis să
nu trăiesc în acel oraș sau în acea țară. Din păcate, mi-a
luat 14 ani pentru a reuși să scap din România”. Au fost
de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franța, la Paris,
ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în
țară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la
Liceul „Sfântul Sava” din București, se va stabili definitiv,
din 1942, în Franța, țara pe care a iubit-o și în care s-a
simțit pe deplin împlinit.
1916, anul în care România intră în Primul Război
Mondial, alături de Antantă (Franța, Anglia și Rusia),
împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-
Ungaria), tatăl se reîntoarce la București și se înrolează în
armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse și pe micuții Eugen
și Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relațiile
dintre copilul Eugen și mama lui deveneau foarte strânse,
creându-se o dependență care va face despărțirea din
1922 și mai greu de suportat. Într-un text scris cu câteva
luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual
al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în
săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire”, acesta îi
mulțumește mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el:
„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandrețe
și plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi
murise la o vârstă fragedă și că fusese abandonată – după
cum am povestit adesea – de soțul ei ce a lăsat-o singură
în marele Paris”.
Constrânsă de greutăți, Franța fiind de doi ani în
război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul
părinților ei și își trimite copiii să locuiască la rude în
Mayenne, un departament din nord-vestul Franței.
Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen
Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale”. Marie-
France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl
meu, cei doi ani petrecuți în La Chapelle-Anthenaise au
fost cei mai frumoși din copilăria sa. La un moment dat,
5
Februarie 2020
mi-a povestit ce simțea când stătea singur și privea lumea
din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista!
Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»”. După
sfârșitul războiului, Eugen și sora lui revin la Paris și vor
locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În
aceeași perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în
război, avea să revină în viața familiei, schimbându-i
dramatic cursul. Beneficiind de relații sus-puse, avocatul
reușește să divorțeze și să câștige în justiție custodia celor
doi copii.
Constrânsă de greutăți, Franța fiind de doi ani în
război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul
părinților ei și își trimite copiii să locuiască la rude în
Mayenne, un departament din nord-vestul Franței.
Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen
Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale”. Marie-
France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl
meu, cei doi ani petrecuți în La Chapelle-Anthenaise au
fost cei mai frumoși din copilăria sa. La un moment dat,
mi-a povestit ce simțea când stătea singur și privea lumea
din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista!
Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»”. După
sfârșitul războiului, Eugen și sora lui revin la Paris și vor
locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În
aceeași perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în
război, avea să revină în viața familiei, schimbându-i
dramatic cursul. Beneficiind de relații sus-puse, avocatul
reușește să divorțeze și să câștige în justiție custodia celor
doi copii.
În aceste condiții, Eugen și Marilina sunt nevoiți să
se întoarcă la București, unde vor locui cu tatăl lor și cu
cea de-a doua soție a acestuia, Lola, care avea, conform
scriitorului, să le facă viața un coșmar. Este nevoit să
învețe limba română, pe care nu o vorbea deloc, și este
înscris la Liceul „Sfântul Sava” din București, unde se
adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare
notele obținute. Reușește să promoveze clasa a V-a,
anul școlar 1925-1926 cu nota 6,63. Esențială pentru a
cunoaște starea emoțională a adolescentului este media
obținută la purtare, 6, ceea ce dovedește că tânărul Eugen
Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.
În revista „Caiete critice”, care a editat în 2009 trei
numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia
împlinirii a 100 de ani de la nașterea scriitorului, Eugen
Vidrașcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică
un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au
în centrul atenției pe viitorul dramaturg: „Într-una din
diminețile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion
Botea scoase la lecție pe Eugen Ionescu, persiflându-i
înfățișarea cam răvășită după o noapte de vădit nesomn,
cu cuvintele: «Crezi că azi știi lecția, pentru că văd că ai
studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoașterea lecției
se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul
dialog cu elevul său: «Se pare, totuși, că n-ai studiat astă-
Nr. 1 (23)
noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din
nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin
de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman
normal, Dostoievski și Proust – sufletul uman patologic,
iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând
lupanarele (n.r. – bordelurile) și luând interviuri femeilor
depravate!». Ofensat și furios, profesorul îi interzise să
mai participe la orele sale”.
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în
viața scriitorului. Sora lui, Marilina, părăsește casa tatălui,
gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală,
Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei,
să părăsească Franța și să se stabilească la București, unde
se angajează ca funcționar la o bancă. Cele două trăiesc
în sărăcie, deși tatăl scriitorului are o situație materială
foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar
în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl,
fiul pleacă de acasă și se duce și el să locuiască cu mama
lui. Conflictele de la școală cu profesorii se agravează, iar
în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava”
și va fi nevoit să susțină, un an mai târziu, examenul de
Bacalaureat la Craiova. Pesimismul și nesiguranța zilei de
mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil,
dimineața înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte
care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam
pe umeri o povară a cărei greutate o simțeam, material,
apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea
asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta
care era, pentru mine, ca o moarte?”, se întreba retoric
Ionescu, într-un jurnal recuperat și publicat în revista
„Caiete critice” în 2009.
În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro
Littéraire”, scriitorul avea să consemneze episoadele
vieții sale din perioada liceului, într-un stil demn de
inventatorul teatrului absurdului, mulțumindu-le celor
care i-au făcut rău: „Și mi-a făcut bine, dorind să mă
distrugă, cea de-a doua soție a tatălui meu, Lola, care
m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă
descurc și să reușesc. Mi-au făcut bine profesorii de la
Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce
m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de
provincie, ocrotit de sora soției mele, Angela, care ținea o
pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul,
de la unii la alții, eu, cel fără adăpost, am acum unul din
frumoasele apartamente din Montparnasse”.
Relația cu tatăl său, despre care nu face niciun fel
de mențiune în testamentul spiritual, a fost una extrem
de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent
susținător al puterii politice, indiferent de orientările
ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul
la „Rinocerii”, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii
de la evenimentele nefericite din viața dramaturgului.
Orice conversație purtată cu tatăl său se termina cu
ceartă.
6
SURÂSUL
În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent”
(editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-și amintească
de ultima discuție cu tatăl său, ce a avut loc în 1937:
„Tatăl meu n-a fost un oportunist conștient, el credea
în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi
fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea
dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason,
naționalist, stalinist. Pentru el, orice opoziție se înșela.
Pentru mine, opoziția avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-
mi mai place nici opoziția, pentru că știu că ea este statul
în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârșitul mesei, ne-
am certat: altădată mă făcuse bolșevic; apoi mă făcuse
jidovit. Jidovit mă făcuse și la sfârșitul acelui prânz. Îmi
amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai
bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să
vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat și mi-a spus:
«Bine, bine», și nu l-am mai văzut niciodată”. Tatăl avea
să moară în 1948. Academicianul Eugen Simion afirmă,
într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista
„Cultura”, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de
două complexe: „Ionescu nu se simte bine nicăieri și el
gândește că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care
îl urmărește și pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt
complex (oedipian): relațiile cu tatăl său, avocatul Eugen
N. Ionescu, simbolul autorității represive, simbolul, în
cele din urmă, al statului…”. Ionescu nu avea niciodată
prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul
este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie
și tembel în politică”, scria el într-un text publicat în 1934
în ziarul „Vremea”.
Anul 1928 va consemna și debutul literar al lui
Eugen Ionescu, prin publicarea unor poezii în revista
„Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, în care semnează
constant până în 1931. După susținerea Bacalaureatului,
se înscrie la Litere, secția Franceză, a Universității din
București, unde în 1933 își ia licența. În 1934 publică
celebrul volum de eseuri critice „Nu!”, premiat de un
juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri
needitați”. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu,
o tânără absolventă a Facultății de Filosofie, pe care
o cunoscuse în urmă cu cinci ani. Rodica avea să fie,
pe parcursul celor 58 de ani de conviețuire, un sprijin
pentru scriitor. Marie-France Ionescu povestește, într-un
interviu acordat Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii
„Profesioniștii”: „Mama l-a susținut pe tata în tot ceea ce
a făcut. A crezut permanent în opera lui. După ce piesa lui
«Cântăreața cheală» a fost făcută praf de criticii francezi,
mama a insistat să scrie mai departe, să nu renunțe”. În
jurnalul ținut pe durata doctoratului de la Paris, Eugen
Ionescu face o remarcabilă descriere a relației sale cu
femeia care i-a fost soție timp de 58 de ani: „Când mă
gândesc că și Rodica îmbătrânește, odată cu mine, că
timpul fuge și pentru ea, tristețea mea se însutește. Sunt
grav răspunzător de timpul, de viața pe care o pierde și
BUCOVINEI
ea, alături de mine. Își dă toată viața pentru a mă apăra,
pentru a mă organiza, pe mine cel ce cade, pe mine care
sunt haos”.
Lucrează pentru o vreme ca profesor de franceză
la Cernavodă și Curtea de Argeș, iar apoi se angajează
în Ministerul Educației, la departamentul de relații
internaționale. În 1938 obține o bursă la Paris și pleacă
în capitala Franței cu intenția de a-și definitiva teza
de doctorat, intitulată „Tema morții și a păcatului în
poezia franceză,” pe care, însă, nu o va susține niciodată.
De la Paris publică în revista „Viața Românească” un
jurnal. Obsesia bătrâneții și a morții devine din ce în ce
mai apăsătoare, la aceste neliniști se adaugă și situația
politică europeană, pacea fiind pusă sub amenințare
de Germania hitleristă: „Întors de la țară, revin într-
un Paris plin de așteptare și febră. Presentimentul
războiului. Agonia Europei? Elitele presimt moartea.
Mă-ntorc în București, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu
acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată,
de-o intolerabilă meschinărie. Știam, știam întotdeauna
că realitatea esențială este aceea a ultimului prezent,
aceea a sfârșitului. O știam fără să o știu. Acum trăiesc
lucrul acesta. În vasul acesta al lumii care se scufundă
trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală și groaza
celorlalți.Nu știu dacă să plâng pentru mine mai întâi sau
pentru lume? Se sfârșește, poate, tot: cultură, civilizație,
umanism”.
Pe fondul declanșării celui de-Al Doilea Război
Mondial, Eugen Ionescu este nevoit, așa cum a prevăzut,
să se întoarcă la București, unde va lucra ca profesor la
Liceul „Sfântul Sava”. Bucureștiul îl deprimă, dorul de
Franța fiind greu de suportat, așa cum scrie în 1939 în
„Viața Românească”: „O nevoie nestăpânită de a fugi m-a
chinuit de când mă cunosc; orașul în care stau, de care
sunt înlănțuit, mi s-a părut cel mai urât, cel mai searbăd
din toate…”.
În 1942 reușește să plece definitiv din România în
Franța, fiind ajutat de un prieten, angajat în Ministerul
de Externe, să fie numit într-un post diplomatic. Mai
precis, este numit atașat cultural al Guvernului României
pe lângă regimul de la Vichy, o autoritate marionetă a
Berlinului, care administra partea de sud a Franței.
Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României
se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul
de Externe, o promova în privința intelectualilor români
pe care dorea să-i apropie, oferindu-le șansa să lucreze
în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe
germanofili în Germania sau pe francofili în Franța.
Activitatea politică în funcția de atașat cultural
la Vichy era minimală, Ionescu rezumându-se să
traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români
contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele
literare franceze. În 1944, după eliberarea Parisului de
sub stăpânirea hitleristă, își pierde postul. Este rechemat
7
Februarie 2020
în țară, însă refuză și se stabilește definitiv la Paris, unde
va trăi până la moartea sa, la 28 martie 1994, la 85 de
ani. Primii ani de după război au fost foarte grei pentru
Eugen și Rodica Ionescu, scriitorul fiind nevoit să lucreze
inclusiv ca salahor la o fabrică de vopseluri, iar soția
sa să vândă unele din bijuteriile familiei. Nu renunță
la scris, dar de acum o face doar în franceză, limba în
care va cunoaște consacrarea mondială. În 1950, piesa
„Cântăreața cheală” scrisă de Ionescu și jucată la Paris
va reprezenta începutul unei cariere prodigioase, piesele
sale „Lecția”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Scaunele”
sau „Ucigaș fără simbrie” fiind montate pe marile
scene ale lumii. Practic, după ruperea definitivă de
România, începe marea operă universală a scriitorului și
transformarea definitivă a lui Eugen Ionescu în Eugène
Ionesco.
Finalul relației dintre Eugen Ionescu și România avea
să fie unul demn de viitoarele piese ale dramaturgului.
Ionescu va fi condamnat în 1946 la ani grei de detenție
pentru un text publicat în revista „Viața Românească”,
în care critica, într-un stil pamfletar, instituțiile statului
român. Ironia constă în faptul că relele scoase în evidență
de Ionescu erau cele ale perioadei interbelice, lucru
evidențiat de scriitoarea Marta Petreu, autoarea cărții
„Ionescu în țara tatălui”: „Textul este pamfletar pentru că
Ionescu dă drumul resentimentelor sale față de România
interbelică, naționalistă și xenofob-antisemită. O atenție
aparte este acordată «ofițerimii burgheze», considerată
de scriitor drept «produsul cel mai josnic al spiritului
mitocan și burghez românesc»”. Astfel, în mod absurd,
Ionescu este implicat într-un scandal între Armată
și ziarul „Dreptatea”, care publică, în numărul din 16
martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al
Diviziei „Horea, Cloșca și Crișan”, corp de armată format
din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutați de
Armata Bolșevică și transformați într-o adevărată forță
de propagandă comunistă în România.
Conducătorii Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan”
s-au sesizat și au dat în judecată ziarul „Dreptatea”, un
organ de presă al Partidului Național Țărănesc, pentru
jigniri aduse Armatei Române. Pentru a se apăra,
conducerea cotidianului trimite Ministerului de Război
textul publicat de Eugen Ionescu în „Viața Românească”
sub pretextul că alții au comis-o mai rău și n-au fost
sancționați. Din acel moment lucrurile se precipită, iar
șefii Armatei decid în luna aprilie să-l dea în judecată și pe
Ionescu pentru ofensă adusă armatei și națiunii. Sentința
avea să fie dată o lună mai târziu. Iată cum anunța oficiosul
Ministerului de Război, „Glasul Armatei” condamnarea:
„Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat și dezechilibrat,
este condamnat în contumacie de Curtea Marțială la 5
ani închisoare corecțională pentru ofensa armatei, 6 ani
de închisoare corecțională pentru ofensa națiunii, 5 ani
interdicție corecțională”.În 1963, autoritățile comuniste
Nr. 1 (23)
reiau procesul, sub forma unui recurs inițiat de către
stat, prin care se constată că Eugen Ionescu nu a săvârșit
faptele imputate, iar decizia Curții Marțiale din 1946 este
considerată ilegală, cazul fiind casat. Reluarea procesului
a fost decisă din considerente politice, regimul comunist
de la București începând o campanie de recuperare a
intelectualității românești din exil, în ideea de a stabili
relații mai bune cu statele din Occident.
În memoriile lor, doi dintre prietenii de-o viață
ai dramaturgului, Emil Cioran și Arșavir Acterian,
fac o serie de dezvăluiri legate de viața acestuia,
prezentându-l pe dramaturg cu bune și cu rele. În
volumul de memorialistică intitulat „Caiete”, Cioran
dezvăluie un Ionescu depresiv, dependent de alcool, care
se află moral la marginea prăpastiei: „Eugen telefonează
taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină,
miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o
sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică
[…]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveția și să se
interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […]
I-am spus că trebuie neapărat să se abțină de la alcool; îmi
spune că nu poate; c-a încercat și știe că-i e cu neputință.
[…]”. Întâmplarea, dacă e să-i dăm crezare lui Cioran,
ar fi avut loc în primăvara anului 1967, în perioada în
care Ionescu se afla în Elveția, unde urma un tratament.
Într-o scrisoare trimisă în 1979 lui Arșavir Acterian,
Cioran avea să creeze un profil psihologic al prietenului
lor comun: „În fond, e foarte nefericit, veșnic pândit de
crize depresive, de accese insuportabile de apatie”.
La rândul său, în volumul „Jurnal”, Arșavir Acterian
povestește o întâmplare, relatată de același Cioran, despre
Ionescu atunci când cei doi au vizitat Malaysia în cadrul
unei delegații de scriitori francezi: „La Kuala Lumpur, la
un banchet, amfitrioana toarnă whisky în pahare și, în
timp ce toți ceilalți degustau cu încetinitorul licoarea,
E.I. golește paharul imediat. I se pune atunci o sticlă
întreagă la îndemână și E. – fericit că e singur și fără
nevasta care-l oprește de la atari voluptăți – se servește
din ce în ce mai excitat, mai binedispus, înveselindu-i
pe toți cu o vervă îndrăcită. Are – nu ca alții – o beție
care-l dispune, dătătoare de bucurii lăuntrice, dar și de
manifestări rejuisante pentru ambianță”.
Marie-France Ionesco (foto), fiica dramaturgului,
este cea mai autorizată sursă pentru a putea înțelege
atitudinea față de România a lui Eugen Ionescu, devenit
Ionesco odată cu stabilirea definitivă în Franța. După o prea
scurtă discuție telefonică, în timpul vizitei în România a
lui Marie-France Ionesco, cu ocazia Festivalului Național
de Teatru (la sfârșitul lunii octombrie), concluzia a fost că
marele dramaturg, inventatorul teatrului absurdului, nu
s-a considerat niciodată român. Perioada pe care a trăit-o
în țara noastră a fost percepută ca un exil, un purgatoriu
la care a fost supus fără voința lui. A fost, practic, victima
ambiției unui tată care l-a rupt din mediul său natural,
8
SURÂSUL
cel francez.
Testamentul spiritual al lui Eugène Ionesco La 28
martie 1994, Eugène Ionesco moare după o îndelungă
suferință. A doua zi, în publicația „Le Figaro Littéraire”
apare un ultim text, dictat de marele dramaturg, considerat
a fi testamentul său spiritual. Scriitorul a rămas până în
ultima clipă a vieții un suflet zbuciumat, căutând mereu
răspunsuri : „Mesajele nu au niciun efect asupra mea. În
acest moment mi-e totuși atât de rău încât îmi este greu
să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de
violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe
care o detest, dar care îmi aduce totuși, câteodată, un somn
atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume și
cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără
a simți dureri prea violente. Știu că se va sfârși curând,
dar, cum am spus-o recent, fiecare zi este un câștig (…).
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoților, n-am reușit
niciodată să mă las în voie în brațele Domnului. N-am
reușit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela
despre care se spune că făcea în fiecare dimineață această
rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată
lumea, nici eu nu știu dacă de cealaltă parte există ceva
sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca și Papa Ioan Paul
al II-lea, că se desfășoară o luptă cosmică enormă între
forțele tenebrelor și cele ale binelui. Spre victoria finală
a forțelor binelui, cu siguranță, dar cum se va produce
aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot sau suntem
ființe care vor renaște? Lucrul care mă întristează poate cel
mai mult este despărțirea de soția și fiica mea. Și de mine
însumi! Sper în continuitatea identității cu mine însumi,
temporală și supratemporală, traversând timpul și în afara
timpului. (…) Înainte, sculându-mă în fiecare dimineață,
spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă
o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a luat-o. Ce-a făcut
Dumnezeu din toți copiii și vitele pe care i le-a luat lui
Iov? În același timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu,
Eugen Ionescu cu soția și fiica sa
BUCOVINEI
pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și
Dumnezeu”.
Piesa „Scaunele”am văzut-o la Teatru Bulandra pe 7
aprilie 2004, în regia lui Felix Alexa și scenografia lui Diana
Ruxandra Ion. Despre pisă regizorul spunea:”Scaunele” -
poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă
sa ne răscolească existența, pe care o credem, sau vrem
cu disperare să o credem, plină de sens și de evenimente
importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în
care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei
identități și a unui scop care să ne justifice viața. Căutare
iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea
resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune
bătrânul din piesă. Cinism salvator.”.
( În tren la întoarcere spre Clujam scris poezia de
mai jos inspirată de spectacol. )
Armăsari cu scaun la cap
Armăsarii gândului trăgeau sania zilei
În urma lor rămâneau urme de potcoave
De cai morți adunați în cutia milei,
Îi mânam cu biciul vântului de miazăzi
Mai repede, mai repede, bidivii mei
Să nu ne-ajungă orele târzii
Când oamenii se mai cred zei.
Sania aluneca pe tăpșanul zilei
Scăpărând zăpadă în urma ei
De se aprindeau becurile în case
Și durerea bătrânilor adormea în oase.
Hai, bidivii cu potcoave de lumină
Zburați spre castelul sufletului
Numai acolo pierdem orice vină
Și moara gândurilor macină idei
Iar caii devin oameni cu scaun la cap
Pe drum bun
Cale bătătorită de cei care mai scap
Ne atârnați în piață de un alun.
Al. Florin Ţene
9
Februarie 2020
SPECTRUL LIBERTATEA
A
m plecat din România cu un tablou național pe
care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci,
un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu,
Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Țepeș,
un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o
Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un
Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră
că de aceea învățam la școală Țara Noastră - Casa Noastră,
Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și
Șantierul Minier Ciudanovița.
Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia
i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza
cu ei. Asta am dus cu mine în străinătate.
În occident am realizat cât de liber și treaz eram în
România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu
toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin
și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă
mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile
comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri.
Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc
chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca
să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă
pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă,
bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt
pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup
și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural,
iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă
și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele,
cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din
casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos
frontiera.
Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile
material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești
pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi
să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața
e un joc de Poker, ne mințim încontinuu, ne tragem în
piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb
în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită
de comportamentul speciei umane, de imaturitate,
Nr. 1 (23)
iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă,
dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din
respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii
că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească
să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru
un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație,
dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să
contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce
cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin
deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă
gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar
că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile
răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci
de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie
violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a
gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și
viitor ci doar prezent. De asemeni când se naște sau moare
omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici
vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să
înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și
percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în
care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din
infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse
ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele
gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului
nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză
să informez că materia din univers, spun specialiștii nu
are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă
în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul
e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va
reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe.
După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile
Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute
nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul
electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de
mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci
să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică
coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi
paralele. Aborigenul își imaginează că atunci când te naști,
vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-
un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a
se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt
spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de
lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și
ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul
Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid
imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime,
patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar
în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la
mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le
fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era
de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână
și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran,
observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna
10
SURÂSUL
era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om
care obturează imaginea din față și pe domnul pereche.
În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-
mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și
mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins.
Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un
spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici
audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt
anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident
corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în
creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din
aceste lumi.
Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută
sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că
vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran
mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război
mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se
observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai
apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi,
dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați
am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele
care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am
schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum
înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?
Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om
și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-
un apartament în Blocul A, la ultimul etaj era o conferință
de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte
despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în
democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară
pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui
pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv
de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau
a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile
și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra
Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar
trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului
vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea
pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru
că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte
ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de
televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste
frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea
de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință.
Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe
motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit
cu toții și ea era la putere atunci. Am urcat alergând cele
trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul
lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care
acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în
care, acoperit cu o pătură din păr de cal dormea cu fată, în
jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei
erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe
tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului se frigeau
BUCOVINEI
câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime
care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și
să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a
trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu ședința?”Habar
nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era
foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a
fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt
lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între
lumi.
Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi
putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută
de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili
de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate
și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit
până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene
Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.
Ben Todică
GHEORGHE ȘERBAN,
CĂLĂTOR ÎNTRE TRADIȚIE Șl POSTMODERNISM
N
u e nevoie să fii istoric ori critic literar pentru
a intui ascensionalul din poezia lui Gheorghe
Șerban, un ascensional văzut atât ca izvor-havuz
(„Planare verticală”) cât și ca o curgere în cascadă („Am
coborât în mine”). Fac abstracție de începuturi și observ
că după „Planare verticală” poetul surprinde - din nou -
în mod plăcut cu un alt volum de versuri despre care îmi
permit a spune câteva cuvinte.
Lăsând la o parte antologica aventură cu „Septentrion”
și debutul discreționa’r cu „IEȘIREA DIN SFERĂ” (Ed.
„Panteon”-1996) se poate constata că o perioadă apreciabilă
de timp condeierul se complace într-o aparentă stare de
comoditate, totuși continuă să scrie - amestecând metafore
ostenite - la masa din sufragerie, ca un ultim refugiu în
lăuntricul său, dar, fără prea multă convingere. Cu toate
acestea, într-un târziu, tăcerea perseverenței s-a dovedit a
fi roditoare.
11
Februarie 2020
Deși jocurile de culise nu fac parte din context și nu
trebuie devoalate, e bine de știut că la sugestia și îndemnul
unor apropiați, Gheorghe Șerban și-a resuscitat latența
psiho-afectivă și energiile emoțional artistice, publicând
„PLANARE VERTI­ CALĂ” (Ed. Pim - 2018) și „AM
COBORÂT ÎN MINE” (Ed. Princeps Multimedia, 2019).
La debutul din 1996, Emil Iordache aprecia că
jumătate din volum este alcătuit pe binecunoscutul
motiv al drumului, cu unele sugestii orientale, călătoria
prin șoapte nefiind un vector spre o posibilă țintă, ci mai
degrabă o rătăcire ori un blestem, fără ca doctrina poetică
să fie atinsă de postmodernitate, însă „Ieșirea din sferă” în
ansamblul ei avea și câteva oaze de poeticitate.
Deoarece atât prezentul volum cât și celelalte două se
bazează pe o construcție trihotomică inegală ca întindere,
voi proceda la o sinteză analitică - trecută printr-un posibil
filtru subiectiv - a celor trei părți, cu respectarea ordinii
propusă de autor.
Prima parte („întoarcerea depărtărilor”) ca de altfel
și cea de-a doua („Feminitate labirintică”) presupune
avuția neștearsă a unor „Erinnerungen” prin care Gh.
Șerban mărturisește cu multă candoare și sinceritate că:
„Amintirile calcă drumuri prăfuite/ vocile crucilor poartă
trecutul, din adâncuri o sete fierbinte/ ne cheamă să
vedem nevăzutul” în timp ce „fericirea și-a găsit calea/în
nopți sacrificate”. E același drum sau aceeași cale devenită
laitmotiv ca și la debut.
În prima parte este mai mult decât evidentă
întoarcerea la origini și la spiritualitatea autohtonă când
nevinovata curiozitate a copilului se manifestă o dată
cu „primii pași prin țărâna din lan” ori când ascultă
murmurul cuvintelor aparținând „bunilor plecați” (vezi
poezia sugestiv intitulată „Destin”).
Starea de nostalgie și sentimentul regretului după
anii trecuți sunt meșteșugit puse în valoare când poetul
rememorează cum adormise pe pajiști... „în rouă de stele”
ori la acele „mângâieri nerostite pentru părinți”.
Chipul mamei, zugrăvit în starea ei de sfințenie
și rugă­ciune, apare ca o virtuală icoană cu aură senină,
dincolo de prezența oricărui anotimp. Atât maternitatea
cât și paternitatea adamică cu al lor fruct întregesc filozofia
poetului ca „o dorită povară/ bucurie a durerii”.
La fel, veșnica sacralitate a pământului străbun și a
casei părintești se întâlnesc în ambele poezii cu același
titlu „Sub sapa mamei” (1 și 2). Cu obiceiurile și tradițiile
păstrate la români avem de-a face în strofa de început a
poeziei „Căluțul” cât și în „Ochii pământului”.
După radiografierea amănunțită a locurilor natale,
despărțirea de cei dragi, rămași în vatra satului (părinți,
bunici, etc), este privită ca o iremediabilă înstrăinare ce
are loc într-o „dimineață adormită pe fân cosit” precum
„o actriță tristă”. De-abia de aici poetul se simte „pădure
cu anotimpuri desfrun­ zite” care poate fi percepută ca
o prezență însingurată în evoluția mediului citadin. A
Nr. 1 (23)
se vedea „Reîntoarceri” cu expresii de genul „neliniștea
călătorului dezorientat” ori ca „un trădător lustruit pe
asfalt”.
Mijlocul sau miezul problemei sugestiv intitulat
„Femini­ tate labirintică” dezvoltă tema eternei iubiri,
sub toate formele, de la cea platonică la contactul fizic și
este dedicată femeii cu „fugare coapse”. Și aici - ca și în
primul capitol - autorul se află sub imperiul melancoliei
și amintirilor de tinerețe când ludicul, eroticul și aventura
sentimentală umpleau fiecare poveste de iubire cu iluziile și
deziluziile ei. „Ar fi trebuit să ne iubim ca ziua cu noaptea/
ca viața cu moartea”.
Substratul filozofic transpare din ultimele două
versuri ale poeziei „Mi-e dor” și anume: „cu fiecare
iubire/ sunt tot mai sărac”. Căutările oarbe și dragostea
neîmpărtășită devin obosi­toare „rod al trădărilor șoptite” și
„fruct otrăvit”(„Temnița jocului”).
Germinația și fertilitatea apar ca două aripi descătușate
ale păsării ce zboară din cuib. Primul experiment trăit
pătimaș cu femeia iubită este decriptat ca un act de cucerire
a unei cetăți „mustind ispititor” ori ca un ritual inițiatic de
a gusta din fructul fierbinte, înșelător și necunoscut până
atunci.
Setea de iubire în amestec cu focul arzător al
săruturilor furtunoase, dansurile, îmbrățișările și gestica
senzuală sunt dorite ca un păcat al inimii neascultătoare
ce nu poate fi ferecată într-un spațiu extramundan (vezi
poeziile „Zbor sacrificat” și „Rodul clipei”).
Cotele maxime ale eroticului se întrezăresc în poemul
„Flăcări în toamnă” când tânărului îndrăgostit i se satisface
dorința din miezul unei zile arzătoare, în „podul casei
vechi”, partenera grăbindu-se să-i arate „zestrea” în timp ce
proprietarul „țesală iapa/ la umbra unui pom bătrân”.
Într-un final, poetul precum un soldat nepriceput și
obosit își recunoaște foamea trupească potolită, înfrângerile
și resem­narea când „rouă de fecioară” și „adormitoarele
mângâieri” se ofilesc, iar „masca iubirilor false” aflate
în derivă, purtate ori repetate „sub carapace” apar ca un
adevăr crud.
Tensiunea iubirilor necondiționate cât și despărțirile
sunt fugitiv creionate în câteva poezii precum „Neputință”,
„Corabie blondă”, „Te caut” și „Mă plouă cerul”, în care
deciziile de moment se transformă, suferă modificări și
reverberează în nehotărâte ecouri.
Iubirea poate fi concepută și ca un panaceu care
„destramă întunericul” ori dărâmă zidurile mâniei („îngeri
în noapte”).
Sentimentul nobil al unei iubiri înălțătoare nu are o
limită marginală și nici vârstă, „să mor de iubire în infinit”,
aici fiind valorificată și latura religiosului, veșniciei și
sacralității (poezia „Porunci”).
Al treilea și ultimul capitol, respectiv „Din adâncuri”
este o punte holistică, o încercare de a învinge neputința,
incantație a izbânzii prin implorarea albastrului ceresc.
12
SURÂSUL
Introspecția, orientată spre propriul EGO, ne dezvăluie
dimensiunea reală a psihicului în strânsă legătură cu
structura subconștientului și, de această dată, acel vertical
ascensional își redirecționează traiectul vectorial spre
adâncuri, pătrunzând în cele mai ascunse tainițe ale inimii
și sufletului uman.
Culoarea cuvintelor din rânduiala rugăciunilor au
darul de a salva corăbierul plecat într-o călătorie solitară pe
vreme de furtună („Albastru”).
Retorica sensului filozofic, ca preocupare constantă,
este aceea de a nu ști de unde venim și nici unde vom
ajunge, autorul fiind nevoit să-și caute propria identitate
(vezi „Refugiu”). Această temă este frecventă în diferite
opere literare celebre cum ar fi „Hamlet” și chiar în pânzele
unor maeștri ai penelului precum Gauguin cu lucrarea
compozițională de mari dimensiuni „De unde venim, cine
suntem, încotro ne îndreptăm”.
Ființa umană, captivă sub zări, se poate regăsi în
gustul pământului, sub formă de zbor ori nesecate izvoare,
componente fundamentale și firești ale existenței veșnice.
La frontiera dintre realitate și oniric întâlnim un
străin ce (se) privește în oglindă cu-n zâmbet trist și vede
„păsări ciudate spintecându-i somnul”, dar nu vede limanul
spre care se îndreaptă ori ar trebui să se îndrepte propria-i
soartă. Siguranța unui destin încrezător este incertă și
totul pare a fi o zădărnicie („ecoul destinului va răsări din
întuneric”).
Legătura indestructibilă dintre cer și pământ (vertical
și orizontal) este posibilă prin „răzvrătirea cuvântului
călător” și prin simbolistica elementelor și fenomenelor
naturale („sub torțe astrale mă cheamă zăpezi” respectiv
„aripi de vreme”... „ochiul furtunii”... etc).
La un moment dat, atât zborul ideatic cât și călătoria
din adâncuri pot fi privite ca o glumă filozofică, situație
în care autorul nu-și cumpără „laude pentru un zbor”...
înghițindu-și cărările („Din inocență m-am zidit”).
Motivul aceluiași drum fără hodină și tema
înstrăinării le regăsim și în poezia „Rătăciri” („aștept
începutul renegocierii/ cu rătăcirile”). Poetul, aidoma
unui pelerin, rătăcește „prin lumea fără răspunsuri”. Este
condiția condeierului marginalizat și debusolat, trăitor
într-o societate nedreaptă, mecanicistă și convențională,
insensibilă la adevăratele valori culturale (a se vedea și
„Crengile nimicului” unde „plâng sfinții în catedrale”
precum și „Dualitate” în care „isteria vieții a înnegrit omul”
iar „minciunile repetate se-mbracă-n adevăr”). Același
personaj s-a „răzvrătit în van” să aibă „un nume” dar s-a
ales cu „bălăceala din dezmăț” și nu-și află rostul decât
atunci când se retrage „în turnul de cuvinte”. Acel „turn de
fildeș” al creatorului de frumos unde poezia avea un statut
privilegiat și nu era marginalizată.
Poetul își caută „disperat calea spre fericire” și „spre
cuibul... rodirii” (din nou motivul turnului de fildeș) însă
acest vis îi este refuzat și nu-i rămân decât tânguirile,
BUCOVINEI Februarie 2020

speranța și credința că într-o „altă că versificația are un caracter mai mult

lume” i se va împlini această dorință, descriptiv-imagistic în contrapondere cu
„îmi veți recompune numele” (poezia ritmul și melodicitatea discursului poetic.
„în altă lume”). Este încercat de aceleași Deși nu este un crisograf, poetul
sentimente pustiitoare, trezindu-se într- încearcă să-și înțeleagă viața, rostul
un târziu cu sufletul îmbătrânit (vezi existențial în strânsă legătură cu
poezia „La început”). fenomenul social și microcosmosul
Jocul cuvintelor, rostirea cu ambiental, de aceea coboară în sine
accente grave și destinul poeziei se află prin logica procesului de conștiință cu
„la adăpostul zborului de îngeri”, acolo deschidere spre un dialog intim și sincer
unde „de-atâtea lacrimi cerul plânge” cu iubitorii de poezie, invitându-ne la o
(poezia „Castel”). Aici ne confrun­ tăm lectură interesantă.
cu adevărata ardere poetică, prezența Prin natura scrisului său,
chinului, a suferinței dar și a iubirii pentru Gheorghe Șerban poate fi perceput ca
aflarea adevărului și căutarea luminii. Gheorghe Șerban un posibil dual interpus între tradiție și
Spaimele și frica de realitate sunt modernitate, regăsindu-se - alături de
ascunse „în nopți inegale... când urlă vântul afară”, în astfel mulți alți confrați - într-un decor de iarmaroc provincial
de împrejurări poetul așteaptă resemnat și în tăcere mult al literaturii postdecembriste, pe care personal am numit-o
dorita odihnă pentru a nu fi părtaș la torturarea și asasinarea literatură de risc deoarece nu știm cum va fi interpretată și
frumuseții. Principiul moralității și al noțiunilor de BINE, catalogată de specialiștii în materie aparținând unui viitor
FRUMOS ȘI ADEVĂR se află în pericol dacă „ne prăbușim ce se presupune a fi mult mai evoluat în raport cu etapa
sub gloanțe” ori ne îngropăm „în mâlul imperiului” actuală.
(poeziile „Odihna din ceață” și „Liniște vânătă”). Ca o concluzie de final, să credem - totuși - că
Întreaga lume este văzută ca un pod rupt ori ca o Gheorghe Șerban își va continua călătoria sa ideatică,
scenă de teatru gol cu luminile stinse unde „a murit și descoperind alte cărări neștiute, iar noi vom avea parte de
încrederea în cuvânt”, o societate din care poetul vrea să lecturi mustoase cu femei frumoase.
evadeze, lăsând în urmă frica, frigul și cenușiul unor zile
făcute scrum.
Prin vocea condeierului umanitatea - în marea ei
Mircea Catargiu
trecere - conștientizează că viața „oferă și riscuri” astfel că
suntem nevoiți a ne accepta inevitabilul nu ca pe o mirare ci
ca pe o poveste ori un gest prietenesc venit în întâmpinare
în așa fel încât la „ospățul singurătății... să ne înfruptăm
din veșnicie”. In finalul acestui ultim capitol, autorul simte
cum „orele se subțiază”... și-i „mai aproape dezastrul”, în
realitate sfârșitul dramatic al călătoriei trăită în deziluzie,
disperare și singurătate dar cu speranța că posteritatea îl va
găsi pierdut în fața „înaltelor porți” ale cerului.
Relația dintre pluralismul abordărilor tematice
(acea construcție trihotomică inegală referitoare la
origini, spiritualitate de tip rural, copilărie, părinți, arbore
genealogic, apoi trecătoarele iubiri ale tinereții și finalul
psihanalitic) și ideea centrală (motivul călătoriei sau
acel zbor ideatic) nu reprezintă destructurarea ideilor și
valorilor liber exprimate, ci o cruce pe care poetul și-o
asumă purtând-o cu respect și demnitate ca pe un dat
indispensabil rasei umane.
Uneori, din dorința de a da o încărcătură emoțională
cât mai densă trăirilor intime, dar fără intenția de a strivi
autenticul și „corola de minuni a lumii” (L. Blaga ),
întregul sistem de referință suferă prin introducerea unor
formulări alambicate, neclare, cu efect stânjenitor asupra
construcției estetice, cum ar fi: „ploaie însetată” sau „vin
corbii să facă lumină în divinitate”, etc, poate și din cauză

13
Nr. 1 (23)
LABIRINTUL DE GÂNDURI
Într-o lume agonizantă,
Perfidă și anarhic rostuită,
Imagini crepusculare haotice
Mă-nsingurează în suflet.
O chemare inocentă uneltește
Să fiu prizonierul hieratic al minții
Într-o temniță de eminență cenușie
Răstignit printre neuroni și sinapse.
Puhoaie de idei pur creative
Îmi inundă larg conștiința
Atingând impunătoare abisuri
De cugetare și simțire,invizibile.
Invadat de tumultuoase emoții
Mă las sedus de hormonii fericirii
Deversați de bravul hipotalamus
În valuri repezi de endorfine.
Când evadez din craniul patern
Simtgolul sublim rămas în carcasă,
Mă bucur de aer, de cerul etern,
De multe lucruri simple de-acasă.
Revendic timpul ce-am irosit
În robia curgerii zilei și nopții,
Iar anii pierduți, prin voia sorții,
Profund sunt marcați de regrete.
Aud țipătul pendulei, rapace,
Tic-tac,în stereotipe rânduri,
Secundele îmi torturează ființa
Rostogolite în labirintul de gânduri.
14
SURÂSUL
CU EMINESCU ÎN GÂND
la a 170-a aniversare
Pe culmea munților Carpați
Tu, astru al creștinătății,
Ne ești un geniu între frați
Un far aprins latinității.
Prunc, te-ai născutîn pieptul țării
Pământ iubit, dar sfârtecat,
Iar de aici la țărmul mării
L-ai preaslăvit și l-ai cântat.
Ai fost miracol de bărbat
Cum nu se întâlnește-n cale,
Cel Bun și Sfânt te-a botezat
Cu bogății spirituale.
Prin viziunea creatoare
Erai pe cînd nu te știam,
Dând o perenă întrupare
Și conștiinței unui neam.
În matcă ți-ai lăsat amprente,
Iubirea pentr-un vechi popor,
Ce-ascund înalte sentimente
De patriot și luptător.
Și cu asupra de măsură
Ți-ai apărat pios credința
Cântând frumosul din natură,
Dar și necazul, suferința.
Cu pana Ta și prin cuvânt,
Doar pentru cei la creier teferi,
Vei trage brazde de pământ
Sub care-or încolți Luceferi.
În versuri, harul Tău firesc
Ozestre lasă tuturor,
Să înțelegem cum gândesc
Cei geniali în viața lor.
Averea ta e în biblioteci,
Mai mândri și mai iertători vom fi
Când toți acei cuprinși de inimi reci
În vremuri slute nu te-or izgoni.
Cu-nfrigurare-ntâmpinăm
A nepieirii tale mumă
Și-n fața-i veșnic ne-nchinăm
La strălucirea Ei postumă.
Iar spiritului Tău, cinstire,
În veci noi îi vom fi vasali,
Clădind tradiții cu jertfire
Să devenim universali.
Latina limbă, deci, româna,
De-atâtea veacuri ne-a unit,
Bijuterie-a fost pe mâna
Poetului cel nemurit.
Sorin Cotlarciuc
BUCOVINEI
FERICITA ÎNGEMĂNARE
TRADUCĂTOR - POET
S
ă încerci a traduce din limba română într-o altă
limbă poeme ironice scrise în maniera extrem
de strictă a poeziei cu formă fixă (sonet, rondel,
epigramă, etc…) pare de la bun început o întreprindere
sortită eșecului. Aderarea la prozodia, rima și mai
ales poanta originalului ‒ cea fără de care umorul sau
ironia nici nu pot exista ‒ ridică probleme, de multe ori
insurmontabile, unui traducător, oricât de antrenat sau
perseverent ar fi acesta.
Numai că pe lume există și oameni care sfidează
conceptul numit imposibilitate, iar rezultatele pot fi
considerate la rândul lor ca făcând parte din acele
miracole pe care nu ne așteptăm să le vedem împlinite
de poeți. Domnul Sorin Finchelstein face parte din
această categorie de oameni, iar succesul unor asemenea
traduceri poate fi explicat prin faptul că domnia sa este
un excelent cunoscător al ambelor limbi și ‒ fiind el
SONETUL TRUDEI (necanonic)
Mă chinui, fraților, de-o lună,
Să încropesc un biet sonet
Așa, ca să mă cred poet,
Să fiu cu Dante-n spiță bună
Un vers aș vrea ca un banchet,
Mai savuros ca o căpșună,
Subtil și suplu ca o jună
Și dulce chiar ca un șerbet.
Nu spun că aș avea talent
Sau că mă-ndeamnă vreo trufie
Nimic nu spun, spre cinstea mea.
La stihuri pingălesc atent
Mă strădui doar ca să se știe
Că nu sunt chiar o giurumea!
15
Februarie 2020
poet,prozator, umorist, epigramist, deci plurivalent ‒ a
considerat că își poate asuma riscul unei munci titanice,
sperând, cu argumente logice, la obținerea unor rezultate
meritorii. Ei bine, această speranță s-a împlinit!
Un fapt care nu trebuie să ne mire... Originar din
Botoșani ‒ străveche vatră de efervescență culturală care
a dat, deloc întâmplător, nume mari ale culturii clasice
și moderne autohtone ‒ Sorin Finchelstein s-a format
și în alte mari centre de spiritualitate precum Iași sau
București, iar mai apoi în uriașul creuzet al culturii
universale, remarcându-se printre alți trecători între
Scilele și Caribdele vieții mai ales datorită harurilor cu
care a fost înnobilat încă de la început.
Propunem publicului cititor, în aceste pagini,
un eveniment de excepție: poeme ironice traduse din
română în engleză.
M.B.B.
THE SONET OF HEAVY TOIL
I have been toiling for weeks on
To build a sonet on the spot
A painful quest, from dusk to dawn,
For Dante, I admit, I’m not…
I’d seen it as an old gavotte ‒
Confetti, glitter and chiffon ‒
A cheerful, energetic trot…,
Finesse and poise; technique and brawn.
A rhyming craft I don’t pretend
To have for I am rather bland
And definitely no show off.
Consequently, I here intend
By no means for these lines to stand
As a true sonet… just a cough.
Nr. 1 (23) SURÂSUL

RONDEL ESTIVAL THE TROPICAL RONDEL

Vreau la mare, vreau la soare! I crave sunshine, I crave beaches,

Să-mi bronzez iar pectoralii I crave castles in the sand;
Să calc valuri în picioare, I hate crowded space, niches,
Să mă-mbăt cu salvamarii... Lyrics I can’t understand.

Iar de-mi iau vreo lipitoare, For Bermuda I have itches,

O s-o pun de saturnalii! That is where I’d like to stand
Vreau la mare, vreau la soare, In hawaiian, floral breeches,
Să-mi bronzez iar pectoralii... With a glass of rum in hand.

Nu mai vreau s-ascult canalii Free of curses, evil witches,

Ticluind versuri amare Listening to a reggae band...,
Despre-adâncuri bacanalii, Natives having me in stitches,
D-aia strig cât pot de tare, Rested, bubbly and well tanned.

Vreau la mare, vreau la soare! I crave sunshine, I crave beaches...

RONDELUL ROCHIȚEI THE SKIMPY DRESS RONDEL

Rochița albă cu buline, Your polka-dot, quite skimpy, dress

Ce o purtai provocator, That drove my hormones in a binge
Avea efect, știai tu bine, A brutal, callous sexual stress
Eram încins ca un cuptor. That my desire did unhinge.

Ai scos-o-n cameră la tine You took it off, never-the-less,

Și-ai aruncat-o pe covor, It flew away with every fringe
Rochița albă cu buline Your polka-dot, quite skimpy, dress
Ce o purtai provocator. That drove my hormones in a binge.

Prin anii duși ca un fuior As phantoms of my past egress

Cu mii de întâmplări meschine, And bouts of memory do singe
Când oasele cumplit mă dor I sharply feel, I must confess,
Îmi amintesc mereu de tine The needle of the old syringe,

Rochiță albă cu buline... Your polka-dot, quite skimpy, dress…

RONDELUL CAVALERULUI THE OLD CRUSADER’S RONDEL

Privește doamnă lancea frântă My lady, here’s my broken lance

Ce-a doborât păgâni și zmei, That heathen by the thousands slew;
Sau scutul ce onoare sfântă It didn’t given them any chance,
Adus-a oamenilor mei! My shield was never broken through.

Și-acum baladele mai cântă The minstrels roaming la belle France

Un cavaler cu piept de stei! Intone the epic song anew
Privește doamnă, lancea-i frântă, The chant of the once-mighty lance
Dar doborî păgâni și zmei That heathen by the thousands slew.

Iar azi mă simt din nou în luptă Lo and behold, for in a trance
Din mine flăcări ies, scântei I feel my creed I could renew,
Cuprins ca de-o durere mută, To mount again, to trot and prance…,
Îți simt dorința, tu mă vrei, And gather round my faithful crew.

Dar uite, doamnă, lancea-i ruptă! Alas, for broken’s the old lance.

16
BUCOVINEI
RONDELUL LUI PILAT PONȚIU
Îl înțeleg pe-acel Pilat
Ce se spăla pe mâini atent
Ca să nu pară neglijent
Și-apoi o crimă-a ordonat.
Era, desigur, vigilent,
Fiind în fond un biet soldat.
Îl înțeleg pe-acel Pilat
Ce se spăla pe mâini atent.
Iar eu produsul confirmat
Dintr-un program ce competent
M-a prelucrat chiar vehement
Și-am creierul complet spălat,
Îl înțeleg pe-acel Pilat!
RONDELUL DESPĂRȚIRII
Mă uit, așa, mai printre gene,
E toamnă, ne-am iubit destul.
Te joci cu pieptenul alene
Și tragic bate un pendul…
Ești phoenix cu-aurite pene
Prezentul fără tine-i nul,
Mă uit, așa, mai printre gene,
E toamnă, ne-am iubit destul.
Ucizi cu vorbele-ți viclene
Iubirile în preambul
Te unduiești ca vechi sirene
Ce-și caută un alt mascul.
Mă uit, așa, mai printre gene...
LA EXTERNARE
Ce oameni buni și săritori
Sunt la spital. Eu vă spun drept;
Când am plecat mi-au dat și flori
Pe care mi le-au pus pe piept.
FIDELITATE
Uitate-ți sunt iubiri ca-n ceață
Sau amintiri precum un jar
Căci ești fidel întreaga viață
Doar creditului tău bancar.
Mihai Batog-Bujenţă
17
Februarie 2020
THE RONDEL OF PONTIUS PILAT
Pontius Pilat, by the fount,
In ablutions is immersed;
In the City tensions mount,
The Judean mob incensed.
For the Praetor facts don’t count,
In intrigue he’s highly versed;
Since no molehill is a mount,
History can well be dressed.
As the Bible will account,
Jesus struggles in distress…
Pontius Pilat, by the fount,
In ablutions is immersed.
I am Pontius, I recount…
THE RONDEL OF PARTING WAYS
I’m squinting though my eyelids tired,
And see you in the autumn’s bloom;
The image in the past is mired,
A love that died once out the womb.
A Phoenix temporarily wired,
A phantom in the powder room;
I’m squinting though my eyelids tired,
And all I see is doom and gloom.
For many men you have desired,
And writhed with in sinful spume;
Herewith our short-lived love expired,
A cross engraved on its sad tomb.
I’m squinting through my eyelids tired…
NO LONGER A PATIENT…
The hospital released me hours
Ago, while giving me a neat
Bouquet of stunning fresh-cut flowers
Reshaped into a lovely wreath.
UNDIVIDED LOYALTY
The women you have been around ‒
Whose list begins well back, in college ‒
Forgotten are for you’re just bound
For life to your indecent mortgage.
Sorin Finchelstein
Nr. 1 (23)
În
scurgerea imperturbabilă
a Timpului, anul 2019
începe să-şi cam facă bagajele pentru
încheierea definitivă a călătoriei sale
pe Planeta Albastră, îngrămădind în
ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia
dintre cele 365 de zile trăitoare,
însă, milostiv, ca şi precedenţii săi
„fraţi calendaristici”, ne lasă ca
„dar de suflet” perpetuu clopoţeii
copiilor din mahalaua ieşeană a
Ţicăului, care n-au mai sunat zglobiu
la fereastra bojdeucii lui „moş
Ionică”, acompaniindu-
le nevinovata lor urătură,
vestitoare de „mâine anul TREI PRIETENI
se-nnoieşte”, aşa cum
obişnuiau ani de-a rându-l
nedespărţiţi nici în moarte
să i-o spună la trecerea
dintre ani. Nici el n-a mai
ieşit să-i „omenească” cu
plăcinte, mere şi nuci,
aşa cum îi plăcea s-o facă
dintotdeauna. A ieşit doar
Tinca Vartic spunându-le
cu durere că... „moş Ionică
a lor nu mai este.” Flacăra
lumânării ce pâlpâia în
fereastra bojdeucii îi
întărea spusele grele. Era
ultima seară a anului fatidic 1889;
anul în care Domnul i-a chemat
pe rând la El, nedespărţindu-i nici
în moarte, pe cei trei prieteni, aşa
cum erau legaţi şi în viaţă: Mihai
Eminescu, Veronica Micle şi Ion
Creangă, că despre ei şi prietenia lor
este vorba în cele ce urmează.
Se împlinesc, iată, 130 de ani
de atunci, de la acel 31 decembrie
1889, de când Ion Creangă i-a
urmat în moarte pe nedespărţiţii săi
prieteni, „fratele” Mihai Eminescu şi
„sărmana” Veronica Micle, fără de
care n-ar mai fi putut să trăiască.
Despre prietenia celor trei
„corifei” literaţi s-a tot scris şi se
va mai scrie şi de aici încolo, fiind
considerată, fără tăgadă, cea mai
expresivă din literatura română.
Fie că ating parţial doar „secvenţe”
ale prieteniei dintre Eminescu şi
Creangă, fie că abordează doar
„crâmpeie” ale iubirii pătimaşe
dintre „Emin” şi „dulcea Veronică”,
exegeţii vieţilor şi creaţiilor literare
ale acestora (şi nu numai ei!) au
văzut în împreunata legătură a
trăirii lor pământene o „Trinitate a
iubirii şi prieteniei”, devenită după
moartea lor o „constelaţie” veşnică
şi strălucitoare pe bolta luminoasă
a întregului neam românesc şi (de
ce nu?) pe cerul înalt al culturii
universale.
Numitorul comun al prieteniei
„celor trei” este fără niciun dubiu
oraşul Iaşi, urbea cultural junimistă,
acolo unde, începând cu luna
noiembrie a anului 1874 şi până
la 1 octombrie 1877, când Poetul
a părăsit „dulcele Târg” în favoarea
Bucureştilor, prietenia celor „trei
iezi cucuieţi” (vorba hâtrului Ion
Creangă) avea să prindă rădăcini
puternice, să crească viguros şi să
18
SURÂSUL
înflorească în toată splendoarea ei
minunată.
După doi ani de la momentul
fericit al primei cunoştinţe (ca
student la Viena) cu Veronica Micle,
„o doamnă de aceeaşi vârstă cu el,
cu păr bălai bogat şi ochi albaştri,
căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle,
rectorul Universităţii ieşene”, de care
s-a îndrăgostit „la prima vedere”, în
toamna lui 1874 Mihai Eminescu
răspunde pozitiv chemării junimiste
şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa
revederii „îngerului blond”.
Reluarea legăturii lor s-a
făcut în mod „epistolic
– protocolar”, ca apoi, în
urma frecventării seratelor
literare ale Veronicăi,
ale altor numeroase
manifestări culturale
ieşene, „a început între cei
doi o poveste tumultoasă
de dragoste, care avea să
continue, cu toate meandrele
ei până la sfârşitul vieţii”,
confirmată şi de George
Călinescu în ampla sa
lucrare monografică „Viaţa
lui Mihai Eminescu”.
Împlinirea acestei „tainice şi
pătimaşe iubiri” este destăinuită de
poetul însuşi: „Ziua de 4/16 Febr. 1876
a fost cea mai fericită a vieţii mele.
Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe,
strângând-o la piept, am sărutat-o.
Ea-mi dărui flori albastre pe care le
voi ţine toată viaţa mea.” Dar, aidoma
scrierii biblice a Vechiului Testament,
în urma răuvoitoarelor clevetiri
mediatice ale protipendadei vremii
şi a nelipsitelor bârfe academice
despre ispita „fructului oprit”, Mihai
Eminescu a fost „izgonit” în cele
din urmă, în toamna lui 1877, din
„Edenul ieşean”, spre disperarea
„scumpei sale Veronicuţe” şi dezolarea
prietenului său „Ionică”, rămas de
pripas la bojdeuca lui din Ţicău.
Prietenia dintre Mihai
Eminescu şi Ion Creangă,
consemnată în Istoria literaturii, a
început în iulie 1875, mai întâi, la
BUCOVINEI
o conferinţă cu învăţătorii, urmată
apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala
din Păcurari, unde Eminescu, în
calitate de revizor şcolar, îi remarcă
„institutorului Ion Creangă modul
fericit în care ştia să predea lecţiile
copiilor.” De aici mai departe
între ei s-a înfiripat o trainică
prietenie, care avea să uimească
prin stranietatea celor două firi
diametral opuse: Eminescu, „fire
romantică şi visătoare, introvertită,
melancolică şi însingurată”, iar
Creangă, „fire jovială, extrovertită,
mereu zâmbitoare şi glumeaţă,
gata oricând să-ţi spună o snoavă,
o vorbă de duh”. Diferiţi şi în
cultură, la Eminescu fiind una
vastă, cunoscătoare a filozofiei şi
limbilor străine, la Creangă fiind
una restrânsă, atâta cât a primit-o
la şcolile de la Humuleşti, Broşteni,
Tg. Neamţ, la Şcoala de Catiheţi
de la Fălticeni şi la Seminarul
de la Socola, apropierea strânsă
dintre ei avea la bază o expresie
pronunţată a inteligenţei, a agerimii
minţii şi a harului inspirator al
vorbirii populare, cum şi o perfectă
comuniune de concepţii şi idei, care
puneau mai presus de toate folclorul
şi înţelepciunea populară. Influenţa
acestei prietenii s-a văzut de îndată
ce Eminescu, în toamna lui 1875,
l-a introdus pe Creangă la Junimea,
unde acesta a citit „Soacra cu trei
nurori”, povestire publicată imediat
în revista Junimii „Convorbiri
literare”. După cum scria şi A.
Panu în „Amintiri de la Junimea”,
de atunci „mai nimenea nu mai
văzu pe Eminescu fără Creangă şi
pe Creangă fără Eminescu; amândoi
intrau la Junimea, amândoi ieşeau de
la Junimea.”
Prietenia lor „nedespărţitoare”
cunoaşte o trăire intensă, după
3 iunie 1876, odată cu găzduirea
lui Eminescu la bojdeucă, acolo
unde a stat aproape o jumătate de
an. Hălăduind împreună pe dealul
Şorogarilor, pe la Aroneanu şi
Sculeni, pe alte coclauri de pe colinele
ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi
Gălăţii, amândoi sporovăiau până
la ore târzii din noapte în ceardacul
din spatele bojdeucii, „fiind cei mai
fericiţi oameni din lume”. Atunci, în
acea perioadă fertilă, uneori, li se
alătura în vorbirea lor însufleţitoare
de la bojdeucă şi Veronica Micle,
găsind aici un loc mai „ferit”
pentru poezia iubirii. Iar, după cum
afirmă şi scriitorul C-tin Parascan,
„doctor” în Creangă şi custode al
Bojdeucii ani îndelumgaţi: „aici şi
atunci au fost scrise de Poet cele mai
frumoase poeme şi poezii de dragoste
închinate Veronicăi Micle, muza lui
inspiratoare, iar Povestitorul abia
prididea cu zor să-şi aşternă scrierile
sale de duh pe teancuri de hârtie.”
În scurtă vreme, însă, la sfârşit
de octombrie 1877, asupra „trioului
prietenesc” s-a pogorât ca un trăsnet
nenorocul plecării „precipitate” a lui
Eminescu la Bucureşti, lăsându-i
amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei
doi dragi prieteni ai lui.
Iată ce-i scria Creangă „fratelui
Mihai” în dec. 1877: „Ai plecat și
mata din Iași lăsând în sufletul meu
multă scârbă și amăreală. (...) Bădie
Mihai, nu pot să uit acele nopți
albe când hoinăream prin Ciric și
Aroneanu, fără pic de gânduri rele,
dar din dragostea cea mare pentru
Ieșul nostru uitat și părăsit de toți.
(...) Vino, frate Mihai, vino, căci
fără tine sunt străin”. Dar, cu munca
lui de „sisif ” la redacţia ziarului
„Timpul”, nu se vedea revenirea.
Legătura întreruptă cu
Veronica a fost reluată mult mai
târziu, dar imediat după decesul
soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879),
atunci când „Eminul ei iubit” a
văzut posibilitatea „oficializării”
iubirii lor. La îndemnul lui vine la
Bucureşti în sept. 1879 şi petrec
împreună „o lună de miere”, după
cum consemnează şi Ioan Slavici
în „Amintiri”. Dar perspectiva
sumbră a posibiliei pierderi a
„pensiei de urmaş” a Veronicăi şi
precaritatea situaţiei financiare a
lui Eminescu pentru un trai comun
fac imposibilă căsătoria visată şi cei
19
Februarie 2020
doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat
de aici încolo iubirea lor printr-o
corespondenţă plină de patetism şi
desnădejde, aşa cum apare aceasta
şi în volumul inedit, editat în 2000
de către prestigioasa editură ieşeană
Polirom. Deprimarea Veronicăi
a fost şi mai accentuată când, în
1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii
lui Ştefan cel Mare, apar primele
semne ale bolii Poetului, care aveau
să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa.
O ultimă încercare disperată de
a-şi salva iubitul o face în 1888
când merge să-l vadă la Botoşani
şi de acolo reuşeşte cu greu să-l
ia de lângă sora lui Harieta şi să-l
interneze la Bucureşti, la sanatoriul
doctorului Şuţu. Mutându-se la
Bucureşti pentru a-i alina suferinţa,
la ultima ei vizită dinaintea morţii
Poetului, Veronica răpusă de jale
la vederea lui, compune ( în 20 de
minute!) tulburătoarea poezie, Raze
de lună: „Ce n-ar da un mort din
groapă pentr-un răsărit de lună! /.../
Noi visam eternitate în durata unei
clipe.”
Dar, „clipa cea repede / avea să
se lepede...” la ora 4 a dimineţii de 15
iunie 1889, aşa cum fusese anticipată
de Poet în ultima sa poezie „Stelele-n
cer”. Mare păcat!
Consemnând înhumarea
Poetului „sub un tei” din Cimitirul
Bellu, presa vremii a înserat şi o
notiţă: ... „o doamnă din Moldova,
îmbrăcată în negru, a aşezat pe
pieptul poetului un buchet de flori de
Nu mă uita”, concluzionând: „Sigur,
nu putea fi alta decât cea care l-a
iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe
grele, Veronica Micle.”
Şi chiar ea a fost! Înveşmântată
în imensa-i durere, părăseşte
Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare
la Mănăstirea Văratec. Suferinţa
fiindu-i copleşită de pierderea
„dragului ei Emin”, aici începe să
fie stăpânită de gândul necurat al
suicidului, pe care-l exprimă şi
poetic, la 1 aug. 1889: „O! Moarte
vin de treci /.../ Mi-e dor de-un lung
repaos...Să dorm, / Să dorm pe veci.”
Nr. 1 (23)
Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un
flacon de arsenic”, fără să mai poată
fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50
de zile de la sfârşitul lui”, Veronica
Micle pleacă în Veşnicie spre a-l
întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost
înhumată creştineşte în cimitirul
Mănăstirii Văratec, alegându-se din
ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a
încrustat şi pe placa de mormânt.
Revenind la Ion Creangă,
însingurarea care-l măcina sufleteşte
după plecarea „Bădiei Mihai” devine
şi mai apăsătoare, iar la aflarea din
presă a îmbolnăvirii Poetului face
prima criză de epilepsie în şcoală,
„chiar în faţa şcolarilor, care ţipau
înspăimântaţi”. Aceste crize s-au
iscat tot mai des, oricând şi oriunde
şi s-au agravat îngrijorător după
moartea dragului său prieten, despre
care a luat cunoştinţă tot din ziare.
Mărturiile strânse de biografii săi
sunt unanime: „era văzut plângând
ca un copil, îi pronunţa numele cu
glas stins. Nu mai mânca, nu mai
comunica, în schimb îi citea poeziile
cu glas tare şi adormea cu cartea sub
cap.” Boala şi durerea încercată aveau
Mormântul lui Mihai Eminescu
de la Bellu
să atingă o culme tulburătoare de
îndată ce i-a parvenit şi vestea morţii
cumplite şi a Veronicăi, după cum a
şi notat: „După câteva săptămâni aflu
că la începutul lui august sărmana
Veronica Micle, cea care venea uneori
pe la bojdeucă, s-a sinucis.” Era prea
multă durere pentru sufletul său. De
aici mai departe se lasă şi el stăpânit
de gândul morţii prin care voia să-
şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a
împlinit acest gând morbid în ziua
de 31 decembrie 1889, când, aşa
după cum relatează fratele său Zahei
(cu care avea o tutungerie pe Sărărie
la vale): „într-o zi friguroasă din cale
afară, scriitorul a ieşit după tutun şi
întâlnind un prieten au trecut pe la
brutăria Szzakmary, unde a înfulecat
– la foc automat – câteva crafle calde
cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui
Şoituz, unde a băut câteva coniace
şi a continuat, neînsoţit, să facă – o
staţie – la Bolta Rece, ajungând într-
un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe
pat.”
Înserându-se, înainte de
sosirea copiilor din mahalaua
Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat
Mormântul Veronicăi Micle
de la M-rea Văratec
20
SURÂSUL
fără suflare şi i-a aprins înfiorată
o lumânare la căpătâi. Sufletul lui
Nică a Petrei, humuleşteanul, luase
drumul Cerului, în căutarea bunilor
şi nedespărţiţilor săi prieteni.
A fost înmormântat pe 2 ian.
1890 în cimitirul „Eternitatea” din
Iaşi.
Au trecut de atunci 130 de
ani şi câţi vor mai trece în veacul
de acum şi în toate veacurile care
vor veni în cadenţarea infinită a
Timpului, amintirea cei trei prieteni
nedespărţiţi nici în moarte va
rămâne de-a pururi o strălucitoare
Trinitate a culturii române şi
universale, că nu se va putea vorbi
vreodată de Mihai Eminescu – Omul
total al Culturii Române - fără să i-o
alăturăm pe Veronica Micle, muza
lui inspiratoare şi nu se va vorbi
nicicând de Ion Creangă – Marele
Povestitor al Neamului – fără să nu fie
pomenit Mihai Eminescu, prietenul
care i-a înrâurit harul scriitoricesc.
Mihai Caba
Mormântul lui Ion Creangă
din cimitirul “Eternitatea” de la Iaşi
BUCOVINEI
SPOVEDANIA UNEI REPATRIATE
(fragment din cartea „Destin de femeie”)
(Continuare din numărul anterior)
E
ra greu. Până nu aveam buletine permanente, nu
putem să trecem Prutul cu „averile“ noastre şi fără
scutire de taxă vamală. Era greu şi cu banii de chirie.
Eu mă îmbolnăvisem, copleşită de atâtea griji, nu mai
puteam să vin prea des la Iaşi, să mai aduc bani şi de-ale
gurii.
A fost un moment când am mers la directoare şi
i-am spus că va trebui să luam fetele de la şcoală ca să ne
întoarcem înapoi, în Basarabia. Atunci ea mi-a propus
ca fetele împreună cu sora mea, să locuiască în căminul
şcolii.
N-o să uit niciodată cât a făcut această femeie
pentru noi! Mai rar aşa o atitudine înţelegătoare şi
binevoitoare faţă de basarabeni. După vreo trei ani, când
a ieşit la pensie, a fost înlocuită de o alta, care ne-a făcut
multe zile fripte.
Încetul cu încetul, deşi cu greu, lucrurile se aşezau
totuşi pe făgaşul lor normal.
Ne-am vândut apartamentele. Cam prost preţul,
tocmai căzuse piaţa imobiliară până la absurd. Sora-mea
şi-a permis să-şi ia un apartament bunişor la marginea
Iaşului. Eu însă am dat-o-n bară, căci până s-a vândut
apartamentul meu de la etajul 6 al unui bloc fără apă
caldă şi gaze, preţurile în România au crescut brusc.
Pentru o garsonieră bună nu-mi ajungeau bani, iar în
căminele, aşa zise de „familişti“, cu locatari dubioşi şi
cu multă mizerie, nu voiam să cumpăr o prăpădită de
cameră.
Aşa se face că atunci când soră-mea s-a mutat în
casa proprie, eu i-am luat locul în căminul şcolii…Tot
datorită doamnei directoare, căci ea le adora pe copilele
noastre. Vica mea şi verişoara ei, Stela, deveniseră
mândria şcolii, obţinând numai note bune şi multe
premii la olimpiadele şcolare. Directoarea n-ar fi vrut să
piardă asemenea eleve.
...Tirul plin de mobilă şi cu alte lucruri de-ale noastre
21
Februarie 2020
avea să treacă Prutul abia la sfârşitul lui decembrie 2001.
Vameşii români s-au legat de faptul că tirul nu era
sigilat şi ne-au ţinut aproape o zi la graniţă. Nu voiau să ne
elibereze documentele de trecere, deşi aveam scutire de
taxă vamală, ca repatriaţi. Eram îngheţaţi, uzi la picioare,
căci era un ger umed cu zăpadă topită. Nu voiam să le
dăm mită. Mai ales eu, cu principiile mele de dreptate
şi ordine, până când soră-mea a spus s-o mai slăbesc
cu filosofiile mele; a mers şi „a uns” pe unde trebuia cu
nişte dolari, câteva sticle cu vin de-al nostru, după care
se omorau vameşii, nişte cutii cu bomboane. Pe loc, tirul
nu mai trebuia să fie sigilat! Am trecut…
Spre seară eram în curtea şcolii unde locuiam.
Mi-am scos lucrurile, iar ale surorii mele au mai stat o
noapte în tir...
Eram foarte obosiţi, călătorisem cu peripeţii nu
numai la vamă. Mersesem în timpul nopţii, pentru ca
şoseaua să fie mai liberă. Carosabilul era umed. Fulguia.
Drumul era tot mai periculos. La curbele dificile din
apropierea Corneştilor spuneam rugăciuni. Mai apoi,
tirul se împotmolise şi a fost nevoie, pe la orele 4
dimineaţa, să apelam la nişte săteni care au adus lopeţi,
nisip şi hârleţe. Bine că era cu noi şi fiul mai mare al soră-
mii, care l-a ajutat pe şofer să se descurce. Bietul şofer
plănuise să se întoarcă în aceeaşi seară în Moldova. Mort
de oboseală, n-a mai făcut-o.
Lucrurile au ajuns în Dancu, unde locuia sora mea,
abia a doua zi.
Dar am fost răsplătiţi pentru toate aceste chinuri!
Dacă până atunci, timp de un an, am dormit în paturi
stricate de cămin şcolar, acum ne odihneam pe divanul
nostru, între lucrurile noastre dragi, agonisite de-o
viaţă. Părea că ne-am mutat, pur şi simplu, casa, deşi le
înghesuisem pe toate într-o cameră şi pe un coridor mic,
iar pe cele ce nu încăpuseră, în magazia şcolii.
...Au trecut peste Prut şi cărţile din biblioteca
noastră. Cu greu, cu acordul Ministerului Culturii din
Republica Moldova, cu listă ştampilată şi avizată. Dar
acuma erau lângă noi toate cărţile dragi sufletului, cu
autografele pentru fiica mea de la mulţi scriitori şi de la
alte personalităţi basarabene, în preajma cărora am fost
cu diferite ocazii:
„Pentru domniţa Victoriţa, cu toată dragostea mea
pentru cea mai frumoasă vârstă COPILĂRIA, pe care să
n-o uite niciodată!” (Claudia Partole,12.04.2000);
„Pentru fetiţa cu ochi negri Victoria Coleaghin”
(Lidia Hlib, 30.08.1997);
„Victoriţa, sa creasca mare şi ascultătoare. Îi
doreşte nenea Titus Ştirbu. Cu sărbătoarea Poezia lui
M.Eminescu “ ( 28.06.98 );
„Victoriţei, urări de bine, sănătate, să ajungă departe,
ajutată de carte…“ (28.06.98. Ion Ciobanu) …
Şi încă multe, multe altele…
Aş fi vrut ca fiica mea să nu simtă mutarea de la
Nr. 1 (23)
baştină, să se afle între tot ce-i era drag şi scump, între
lucrurile şi amintirile ei.
Anul Nou 2002 a fost unul mult mai vesel. L-am
sărbătorit cu bunătăţi gătite în blidele noastre, lucru care
ne-a dat un sentiment de bucurie. Simţeam că am venit
acasă, în limba duioasă, de dor, a mamei noastre.
Griji mai aveam, dar speram că, în curând, le vom
depăşi.
Predomina problema locativă. Eu aveam o rezoluţie
a primarului de Iaşi de atunci, domnul C. Simirad, prin
care îi sugera directoarei să mă menţină cu fiica mea în
căminul şcolii, până când îmi rezolv situaţia. Trebuie
să spun că în cămin locuiau şi profesori. Unii cârteau
împotriva noastră, deşi eu fusesem de la bun început
angajată ca pedagog. Din salariul minim primit, mi se
opreau toate cheltuielile de întreţinere.
Timpul trecea. Până când, absolut întâmplător,
am aflat că la Primărie exista o listă de obţinere a unei
locuinţe cu chirie pentru persoanele repatriate. Mi-am
depus dosarul. Abia peste un an am obţinut o hotărâre
a Consiliului local Iaşi, conform căreia am fost trecută
pe un tabel special. Urma să mi se repartizeze o locuinţă
socială cât mai curând. Aşteptam…
Este mult de povestit ca să aflaţi cum, cât timp,
câte demersuri, memorii, audienţe la autorităţile locale,
senatori şi deputaţi am făcut… Dar nu se merită, ar fi
prea plictisitor şi neplăcut.
Între timp, viaţa îşi continua cursul. Eram pedagog
în căminul şcolii unde locuiam şi colaborator voluntar
la revista „Spune”, a unui englez. Mă apucasem să-i
alcătuiesc un catalog tematic al tuturor articolelor din
revistă. Pe atunci, calculatoarele nu înlocuiseră peste
tot cataloagele de bibliotecă. Drept răsplată, când el a
organizat o excursie la mănăstirile Moldovei, ne-a invitat
şi pe noi. Aşa am început să cunosc România, nu numai
din cărţi sau din spusele mamei. Am rămas profund
impresionată de toate cele văzute, frumuseţi naturale de
neimaginat, vestigii ale trecutului glorios al neamului
nostru românesc, obiceiurile atât de asemănătoare cu
cele de dincolo de Prut. Cred că această încântare i s-a
transmis şi fetei mele, dacă la examenul de capacitate ea
a fost singura din clasă care şi-a ales să dea examen la
istoria României.
În revista „Spune” din 2002, a apărut articolul „O
familie de români”. Despre noi, o familie de basarabeni
repatriaţi, despre greutăţile pe care le înfruntam
şi despre planurile noastre de viitor. Printre altele,
autorul, jurnalistul local, Mihail Albişteanu, menţiona
despre mine: „A lucrat inspector de cadre la Direcţia
de învăţământ, a fost metodist coordonator pentru
asigurare didactică mulţi ani la rând. Este o luptatoare
pentru românism. A condus cenaclul „Cuvânt artistic”
din oraşul Străşeni, a fost preşedinte executiv al Ligii
Democrat Creştine a Femeilor din acelaşi oraş, precum
22
SURÂSUL
şi consilier judeţean şi local în două mandate. A
obţinut în 1999 fonduri de la Fundaţia „Soros” pentru
implementarea unui proiect privind asistenţa juridică
gratuită a persoanelor cu handicap. La repatriere a
întâmpinat multe greutăţi din ambele părţi ale Prutului
şi, spre surprinderea ei, a constatat cu stupoare că mulţi
români nu vor să audă de basarabeni. Cu toate acestea
nu regretă pasul şi-şi doreşte ca fiica ei să aibă un destin
decent în Ţară”.
Iar despre fiica mea:„Se simte în România ca acasă.
La început, colegii îi spuneau pe nedrept Rusoaica, dar
acum a trecut. Pasiunea ei este poezia lui Eminescu, îi
place să recite şi de multe ori a făcut-o la TV Moldova, la
Chişinău, dar şi în România, la Radio Iaşi”.
...Activitatea cu copiii îmi plăcea, dar, deoarece în
cămin erau şi elevi mai mari, de la şcoala profesională,
uneori aveam probleme cu unii dintre ei şi nu mai
suportam...
Fata îmi spunea deseori:„Mamă, ce–ai fost şi ce-
ai ajuns?!”. Pentru ea era ceva nefiresc, de mirare, că eu,
care lucrasem o viaţă la inspectoratul şcolar, acum să fiu
pegagog într-un cămin, mai bine spus, supraveghetoarea
unor elevi. Locuind împreună cu ei, eram non-stop la
„locul de muncă”.
Pe mine acest lucru nu mă deranja. Mai mult mă
măcina faptul că directoarea noastră „cea bună“ ieşise la
pensie, iar cea nouă mă chema des la ea în birou, să-mi
spună că va trebui să părasim căminul cât mai degrabă,
apoi m-a anunţat că urmează ca localul să intre în
reparaţie capitală.
Gândul că trebuie să mă mut cu chirie pe undeva,
mă omora, căci banii aveau să-mi ajungă cel mult pentru
un an.
Eram membră a asociaţiei „Pro Basarabia şi
Bucovina” Iaşi, îmi făcusem multe cunoştinţe şi câteva
prietene. Unele dintre ele mă sfătuiau să încerc cu unele
atenţii, de fapt - „mită”, pentru rezolvarea situaţiei mele.
Ba chiar se ofereau să mă prezinte cui trebuie. Cum nu
mă pricep la aşa ceva şi detest metoda, am refuzat. Am
preferat să merg pe calea legală.
...Primirea adresei de la Primărie, prin care eram
înştiinţată că mi s-a repartizat un apartament, m-a
înnebunit de bucurie. Pe o ploaie torenţială, am luat un
taxi şi împreună cu fiica mea, am căutat, fericite, adresa
indicată. Când am ajuns totuşi unde trebuia, nu-mi
venea să-mi cred ochilor! Pe strada respectivă se înălţa
un bloc nou, modern, construit prin ANL!
Era peste aşteptari!
Încă vreo trei luni, poate mai mult, au durat toate
procedurile: aprobarea în Consiliului local, redactarea
tuturor documentelor, semnarea proceselor verbale.
Sau a durat aşa de mult pentru că era vacanţa de vară şi
funcţionarii Primăriei erau în concedii? Nu ştiu…
Mi s-au părut extrem de lungi acele luni. Căminul
BUCOVINEI
intrase, într-adevăr, în reparaţie, i se luase acoperişul şi
o ploaie puternică ne-a inundat camera. Strângeam apa
cu ligheane şi găleţi, până m-am gândit să urc un etaj
mai sus, unde nu locuia nimeni şi să îndrept apa în altă
direcţie, făcând mici şanţuri din nisip şi ciment.
Ghinion sau nu, perioada aceea a fost foarte
ploioasă, dar deja aveam o metodă de a ne proteja, am
pus folie de polietilen pe mobilă, iar la etajul de sus
aveam toate pregătite în caz de nevoie, fie zi sau noapte.
Nevoia te învaţă…
În toamnă, fiica mea trecuse la liceul „C. Negruzzi”,
unul dintre cele mai bune licee din Iaşi. Era în clasa a IX-
a. A intrat pe baza mediilor foarte ridicate de la examenul
de capacitate.
Aproape patru ani locuisem într-un cămin de
elevi…
Era 7 octombrie, anul 2004, când am intrat în noul
apartament. Am pus o iconiţă pe pervazul unei ferestre
şi am căzut în genunchi în faţa ei, plângând... Abia atunci
am simţit că le-am aranjat pe toate şi că viaţa noastră va
fi mai bună. Niciodată nu fusesem în situaţia de a nu avea
un acoperiş propriu deasupra capului, motiv pentru care
am suportat anii de cămin atât de greu.
Era o mare bucurie şi pentru fetiţa mea, să nu mai
meargă la duş împreună cu elevii şcolii, să nu audă mereu
gălăgie pe holuri, să putem să ne aranjăm lucrurile cum
ne-o dorim, fără a mai fi înghesuite pe nu ştiu unde.
Chiar dacă plăteam o chirie la primărie, situaţia nu
se putea nici pe departe compara cu cea precedentă.
Poate că vă întrebaţi cum mă descurcam financiar?
Între timp, s-a rezolvat şi dosarul meu de la Casa
Naţională de Pensii şi alte Asigurari Sociale Bucureşti,
departamentul relaţii internaţionale. Dacă în Republica
Moldova eram în grad doi de invaliditate şi aveam
totodată dreptul să muncesc, în România, la început,
nu mi s-au recunoscut aceste drepturi. Am fost pusă în
situaţia să fac noi investigaţii, să mă internez de câteva
ori în Centrul de pneumologie din Iaşi, să trimit dosarul
cu investigaţii la Bucuresti şi să aştept aproape un an.
Decizia a fost aceeaşi, cu deosebirea că în România nu
mai aveam dreptul să mă încadrez în câmpul muncii.
Aşa că resursele noastre financiare erau…pensia
mea de invaliditate.
Am încercat şi la Iaşi un proiect de finanţare,
sprijinită de asociaţia de pensionari „Solidaritatea”,
pentru a obţine un grant de undeva. Voiam să am o
ocupaţie, totodată să-mi redresez şi situaţia bănească
precară. L-am trimis către nişte fonduri de investiţii,
dar n-am primit niciun răspuns. Fiind nemijlocit legat
de situaţia basarabenilor repatriaţi, mai ales a familiilor
monoparentale, respectivul proiect nu interesa, pesemne,
pe nimeni…
Economiile puţine pe care le mai aveam le-am
folosit la amenajarea apartamentului. M-a ajutat mult
23
Februarie 2020
ce-am deprins de la părinţi. Cu bani puţini se pot face
lucruri multe, dacă ai priceperea şi îndemânarea să-i
drămuieşti. Nu am dus lipsă de prea multe, deoarece ne
întindeam cât ne ţinea plapuma.
În numai câteva zile, toate lucrurile, începând cu
mobila, au fost aranjate cum nu se mai poate mai bine şi
mai frumos.
Crăciunul şi Anul Nou 2005 le-am petrecut în casă
nouă, cu prieteni din România şi oaspeţi din Republica
Moldova.
Eram acum singure la Iaşi, căci în 2003 sora mea se
mutase în Lugoj, mai aproape de fiul ei mai mare, care se
stabilise în Timişoara.
Nu este chiar bun obiceiul să tot alergi după… unde
se mută copiii tăi. În prezent, acelaşi nepot al meu s-a
stabilit în America. Adesea o tachinez pe soră-mea: „Nu
pleci după el şi acolo!?”
Eu însă n-am vrut să mă stabilesc departe de
hotarul cu Republica Moldova. Mi-am dorit să pot
merge mai uşor de Acasă –Acasă, cât mai des. La baştină,
la mormântul părinţilor, la rude, la prieteni.
Prutul încă desparte fraţi, cu toate că în 2009, odată
cu luarea puterii de către o coaliţie de centru-dreapta,
Alianţa pentru Integrare Europeana /AIE/, formată din
partide proeuropene, a fost ridicată sârma ghimpată
ruşinoasă de pe râul ce plânge între noi, românii, Prutul.
Prutul - o apă care desparte şi uneşte!
Să sperăm că nu mai este mult până la UNIREA
firească a celor DOUĂ ŢĂRI ROMÂNEŞTI.!
Iată aşa ne-am aşezat pentru totdeauna, eu şi fiica
mea, în Patria - Mamă. În pofida tuturor greutăţilor, am
reuşit! Poate ar mai fi multe de spus… Aici am înşirat
mai mult fapte, dar ce a simţit şi a „durut” sufletul meu,
în toţi aceşti ani, vă las să intuiţi…
Nina Gonţa
Nr. 1 (23)
Înfrângeri victorioase
T
itlul acestor însemnări nu este un joc de cuvinte,
așa cum, poate, s-ar putea crede. El este inspirat de
conținutul cărții lui Dumitru Iurea - „Din vadul
Sucevei, pe Coasta de Azur” – apărută în anul 2019 la
Editura Biblioteca „Miorița” din Câmpulung Bucovina.
Este vorba, în cele 389 pagini ale romanului, despre
viața unui om care a fost nevoit să lupte cu o sumedenie
de întâmplări ostile, dar care, până la urmă, a reușit să
supraviețuiască. Un destin zbuciumat. Un învins în prea
multe bătălii – un victorios în marele război al VIEȚII!
Parafrazând un alt titlu de carte – „Spovedania unui
învins”, de Panait Istrati – îndrăznesc să subintitulez
lucrarea despre care scriu: Spovedania unui învingător”.
Începe astfel povestea personajului principal al cărții:
„În nordul României, într-o zonă plină de văi și dealuri,
frumos îmbrăcate cu păduri de brazi, fagi și mesteceni,
unde râurile Suceava și Siret își dau întâlnire de secole,
de ani de zile se afla un sat frumos, ce poartă numele
unui mare boier, Vârnav Liteanu, din vremea lui Ștefan
cel Mare, conform atestărilor, și al cărui conac, ridicat
pe o coastă, există și în ziua de azi. În acest sat Liteni,
binecuvântat de Dumnezeu, a văzut lumina zilei, cu mulți
ani în urmă, un băiețel pe nume Dim, într-o familie de
oameni simpli, cinstiți, muncitori și cu
credință în Dumnezeu.
Chiar de la naștere, starea sănătății
sale era șubredă.
De aici începe calvarul, pe care Dim
– diminutivul alintat de la Dumitru –
este hărăzit prin soartă să-l înfrunte, prin
propria putere și, deopotrivă, prin ocrotirea
Marelui Creator. Mamă credincioasă,
Elena făcea tot ce-i era la îndemână
pentru a ușura măcar suferințele copilului.
„Și trecând de cealaltă parte a patului i-a
acoperit pe Dim și pe Elena cu patrafirul
sfânt cu care era îmbrăcat și a început
a citi rugăciuni din cartea sfântă, totul
24
SURÂSUL
transformându-se într-o adevărată slujbă creștinească”.
După care feciorul a recunoscut că se simțea mai bine.
Pe măsura curgerii timpului, cu toate ale lui – bune
și rele – mintea lui Dim se maturiza, iar el se străduia să
pătrundă tainele vieții. Mai ales prin credință și învățătură.
Instaurarea forțată a regimului importat de Uniunea
Sovietică l-a făcut pe Dim să înțeleagă cruda realitate:
înrăutățirea stării generale a poporului român. A terminat
cu note mari primele clase primare; la fel și pe cele trei
de școală elementară. Cu chiu, cu vai, și peste voința
părinților tot mai mult apăsați de nevoi, s-a înscris la o
școală profesională, după ce doctorul a scris pe certificat
„Apt pentru examen”, trecând peste faptul că acel
candidat nu îndeplinea baremul la greutatea corporală.
Pe lista celor admiși, numele lui era trecut pe locul „al
unsprezecelea, cu bursă”.
A urmat armata, cu „militărie la cataramă”, dar și
cu ajutorul dat țăranilor colectiviști la strânsul recoltelor,
toamna, precum și cu altele – specifice sau... mai pe dincolo
de severele regulamente. Și, în sfârșit, Dim devenind un
holtei cu armata făcută – când de regulă dă peste bieții
tineri, băieți și fete, „dragostea chioară și amorul ghebos”
– vorba lui Ion Creangă. După ratarea căsătoriei cu fata
față de care nutrea ceva sentimente, a apărut alta, vădit
dispusă să accepte mariajul. Care s-a și întâmplat, cu toate
că a dat și rod bun – trei copii, - dar care scârțâia din toate
încheieturile. Rezista, totuși, prin înțelegerea înțeleaptă
de care Dim dădea dovezi neîndoielnice.
Calvarul a căpătat, însă, dimensiuni continentale,
eroul nostru încercând – ca atâtea alte milioane de români
– să-și găsească un rost mai acătării pe coclauri străine...
Portugalia, Spania, Italia...În cele din urmă a ales să se
aciueze în Franța. Rămasă acasă cu cei trei copii, soția
Ana trăgea în continuare sforile pe turta ei și a familiei
care o învăța ce și cum să facă să-i fie ei – și lor – bine.
Iar Occidentul cel atât de lăudat pentru viața civilizată și
îmbelșugată i-a arătat lui Dim și cealaltă față, pe care el
a portretizat-o printr-o zicere românească: nici acolo nu
umblă câinii cu colacii în coadă...
Mai la început au fost punctele
de trecere a frontierelor. Întâi, din
România în Ungaria, țară care pe atunci
nu fusese primită în spațiul Schengen
(acolo unde România nici astăzi nu este
inclusă). Apoi, din Ungaria în Austria.
Aici trebuie să fac o mărturisire, care
are rostul ei. Descriind el peripețiile de
la trecerea Nădlac (sau altele), autorul
cărții mi-a stârnit niște aduceri aminte.
Trecând și eu, în mai multe rânduri,
dintr-o țară în alta, am asistat, dar am
fost și părtaș, la punerea în operă a unei
practici profund ilegale:
BUCOVINEI
- Trebuie să facem o chetă – anunțau șoferii
autocarelor.
- Pentru ce să facem o chetă? întreba câte un călător
naiv sau mai neștiutor.
- Să dăm vameșilor, pentru a nu vă mai controla
bagajele.
Trecând astfel ușurați prin vama românească, scena
se repeta la cea ungurească. Numai la cea de primire în
Austria treaba se desfășura într-un mod mai corect. Nu
se mai făcea chetă, însă controalele erau... la sânge.
Ajuns în Franța, Dim a umblat multă vreme de
colo-colo, pentru a-și găsi un loc de muncă. Și găsea,
dar la negru. Ceea ce nu-l deranja prea mult, mai ales că
el se calificase... la locurile de muncă în toate meseriile.
Inclusiv în cea de salahor.
După mai mulți ani, Dim s-a întors acasă, cu gând
să rămână. Atmosfera din familie – înveninată de Ana și
de ai ei – l-a determinat să se întoarcă în Franța. „Iar după
câteva minute autobuzul s-a pus în mișcare către Franța”.
Mie nu mi-a mai rămas decât să citesc ceea ce a scris Ion
Filipciuc pe coperta a IV-a a cărții, de unde am înțeles că
eroul cărții, Dim, este și autorul ei, Dumitru Iurea.
Vasile Filip
Zborul liric al poetului
Viorel Birtu-Pîrăianu
C
ând citești aprecierea scriitorului, poetului,
jurnalistului și publicistului Dan Șalapa:
„Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor
suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel
Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare...”,
nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului
la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la
Editura PIM, Iași, 2018. Începi metodic cu titlul, pentru că
titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca
25
Februarie 2020
spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc
poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din
numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la
prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de
ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să
fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare
zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori
cu turbulențe mai mici sau mai mari.
În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de
nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie,
autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită
(asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită
dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința
de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și
expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material
de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de
mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee,
se explică compunerea poemelor presărate cu atenția
cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate
în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar
românesc.
Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o
direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației,
frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia
sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De
apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.
Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează
pe oceanul libertății și prosperității poetice spre
înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește
și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism
de calitate. Mulțimea și diversitatea temelor abordate
atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea
spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu
prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai
convingător. „Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu
Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a
decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru
în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul
natural și social curat, atât de benefic firii umane.
Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el
defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă
lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să
iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate
„dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât
gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de
medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și
normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas
de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul
firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am
strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/
erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început
să scriu...”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă
în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi.
Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor
Nr. 1 (23)
oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine
obiective, complacerea în situații de promiscuitate...
În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor
„Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit
singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu
aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam
puterea să vorbesc, deci tăceam...”. Liberul arbitru este
descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează
funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie
să descoperim „...un cer nou” în care să auzim acel glas
care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci,
asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de
pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și
noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat. Poetul
împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne
întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul
fără odihnă”.
În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere,
îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate,
ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte
de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în
depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai
curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă
prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic,
pășind printre șoapte în noapte”... „căutând nenăscutele
ere”. În același context, consternat de cruda realitate
continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din
tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar
„până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație
pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa
Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași
pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar
de gânduri, frică, păcate...” Se închipuie ființa lumii de
azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile
creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune
le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-
mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/
iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)
Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici
soarta poetului, care în actul creației se topește precum
lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai
puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de
noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții
incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea,
deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul
sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu
despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea
inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut
un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/
mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în
mare?” (Poetul)
Schimbând registrul motivelor de inspirație,
ajungem la „Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei
față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că
26
SURÂSUL
iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie
a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă
care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a
iubit odată, într-o noapte o zeiță” Poetul constănțean, în
„Femeie, lacrimă de înger”, cu aceeași delicatețe venerează
femeia, considerând-o: „Femeie, lacrimă de înger/ te
chem și te cer/ cerului, pământului/ umblu bezmetic pe
ape/ gândul se prelinge printre copacii uscați/ căutând
un noi între noi”. Conturează dibaci misiunea, rostul
femeii în lume, acela de a mângâia sufletele semenilor.
Autorul se visează „Fluture în noapte”, și se vrea mândru
cuceritor, însă curgerea, trecerea a toate: „ninge cu tăceri
în mine/ se scurg în zare zăpezile arzând/ în aer curge iar
cuvântul/ e glasul meu ce vine din adânc” îi inhibă visul
măreț. În atare situație, cu răbdare chibzuită își continuă
misiunea: „cu pașii mă plimb alene printre ani/ cioplind
în curtea casei versuri/ visam o altă lume, trăiam un
vis în zbor/ un fluture în noapte”. O poezie de dragoste
neîmplinită. Adesea, atunci „Cântă o vioară”, eul liric al
autorului devine trist și îngândurat: „tăcerea mă doare
și lacrimile plâng/ cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar/ e
frig iar în mine și ninge acum/ cad troiene de gânduri pe
câmpuri ucise...” și „mă ardeau cuvintele sub pana arsă
de gânduri”. Isonul și ecoul glasului de vioară induc în
sufletul autorul un tablou sumbru, rece, dureros, trist,
însă totul este efemer și-n în timp ce „eu scriu la o masă
cu trupul ultimului meu gând/ afară, o vioară mai cântă”.
O posibilă trimitere la beneficiile meloterapiei. Vioara
sa literară cântă tăcerea, durerea, tristețea, dar și iubirea,
bucuria, înălțarea.
Toate fac parte din viață. Iată și „Lumina” „mă
cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/
eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind
lumini/ vestind cuvântul lui în zorii zilei noi”. În bunătatea
Sa, Domnul ne cheamă spre lumină, să dansăm printre
nuferi, să plutim în iubire, apropiindu-ne de cer doar prin
sfânta taină a cuminecării. Este șansa fiecăruia dintre noi,
ca după rătăciri, uitări, depărtări de farul de lumină a
lumii de a accede în tăcere Cerul veșniciei, înmugurind
dincolo de trecere. Prin cuvânt, Viorel Birtu Pîrăianu
face „Pași spre lumină”, prin iubire adevărată: „Lasă-mi,
Doamne, zările și marea/ să îmbrățișez chemarea/ unei
femei ce a pășit spre nemurire”. Nu contează prin câte stări
trece, cu ce nevoințe, lacrimi și răni rămâne „un trubadur
nebun pe țărmul lumii/ adunând cuvinte în palmă din
cioburi de speranță”, mergând mai departe și rugându-se
în continuare cu cerbicie: „dă-mi, Doamne,durerea și lasă
îndurarea/ mai ține aici vreo două-trei milenii/ pe acei
ce pleacă azi către lumină”. Și dacă „aici sunt ploi târzii și
lungă noapte/ în care pleacă în zbor spre alte zări, cocorii”,
poetul nu doarme, plânge, țipă, se roagă, ori „alteori
cioplesc cuvinte dintr-un ciot/ aruncat de sălbatice valuri
pe țărmul sufletului”. (Lumânarea) Împlinirea, libertatea,
bucuria..., toate investite în cuvânt și-n Cuvânt, în poezie
BUCOVINEI
și în Dumnezeu. Pentru oameni, creații ale Domnului,
aceasta este adevărata cale de a viețui. Chiar dacă și
cuvântul este sfărâmat de clipe, replierea și continuitatea
sunt soluțiile adevărate, iar atitudinea logică, spirituală
și elegantă este aceea a pocăinței.
În poemele sale, autorul creează cu spontaneitate
o tensiune lirică autentică. După îndelungi și profunde
meditații, concluzionează că între „Un om, o pană, un
gând” nu este nicio deosebire. Totul este „un joc al sorții,/
o clipă fără de sfârșit” și totuși, trecătoare. Laitmotivul
poeziilor din volumul „Aripi de nisip” este tăcerea care
provoacă durere. În tăcere se amplifică forfota a tot și a
toate cele de pe pământ, din apă și cer, iar omul într-o
îngemănare cu toate acestea, pentru care timpul este
pendulul ce ticăie în ritmul său imperturbabil, clepsidra
care măsoară fără milă firele de nisip din interiorul
vieții, molecule din timpul acordat fiecăruia dintre noi,
semințele care vor încolți doar în loc cu verdeață. În
principal, lirica sa dovedește că autorul este sensibil,
un poet al sufletelor care se individualizează, o voce
distinctă a liricii actuale, impunându-se ca prezență
activă pe eșichierul literar românesc.
În opera sa se observă unitatea universului
uman interior într-o paletă diversă de manifestări și
trăiri. Este un poet proteic, într-o permanentă căutare
de sine pe drumul către desăvârșire, dovedindu-și
modernitatea în cadrul poeziei actuale prin larga
audiență și receptivitate. Viorel Birtu Pîrăianu, prin
firea și prin profesia sa se poartă cuviincios cu oamenii,
în scris se poartă exemplar cu cuvintele pentru că
acestea sunt un alt trup al adevărului. Indiferent de
conținutul lor ideatic, le tratează cu respectul cuvenit,
iar cu generozitate le oferă cititorilor peisaje lirice cu
o frumoasă panoramă. Opera poetului este un fâlfâit
viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip). Poezia sa
este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o
boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul
omului în fața propriului destin. Autorul întrupează o
cumințenie prin limbaj și mesaj, o cumințenie a lutului
liric, o cumințenie a copilului melodios și a înțeleptului
duios în și prin poezie. Poetul arde ca un rug aprins de
dragostea pentru poezie ori îngheață până în măduva
oaselor pentru grijile lumii, însă lucid la minte, senin la
suflet, purtător de stropi de speranță în orice loc și timp,
profund și impresionant în scriitură, forează adânc cu
propriile mijloace literare în zarea firii și scoate la iveală
versuri de o reală și certă acuratețe literară. Creațiile
sale lirice sunt manifestări de natură aurorală, care-l
apropie de Nichita Stănescu și Rimbaud. Mesajul liric
este transmis cu atenție atât contemporanilor cât și
posterității.
21.10.2019
Vasilica Grigoraş
27
Februarie 2020
MAEȘTRII SLOVEI ȘI TENTAȚIA LICORILOR (IV)
Cine bea ca să uite multe, ajunge să uite că bea mult.
Mihai Codreanu
S
criitorul Constantin Ardeleanu ne asigură într-
un documentat material tematic că „Lumii
scriitoricești nu i-a fost străină băutura (chiar
dacă paharul de vin a fost mai întâi povestit și apoi
băut) care, uneori, din stimulent creativ a devenit boală
profesională. De la Junimea ieșeană la restaurantul Berlin,
de la Bolta Rece a urbei moldave la vestitul Singapore din
piața bucureșteană Rossetti, de la Katanga la Podgoria
plus toată constelația „bombelor” din cartiere, gradele
viticole în plus au sporit incandescența trăirilor. Tărie,
dar și metafore în aerul rarefiat al frumuseții; șpriț,
dar și spirit; vin, dar și divin. Să prefațăm dizertația cu
compatibilitatea dintre băutură și mâncare: vinul roșu
merge cu carnea de porc, vinul alb cu pește, iar vodca și
berea cu necazurile.
Tonicul autor al „Titanic Vals”-ului, Tudor
Mușatescu se arată ca un desăvârșit sincronist în
proporția de băutură/ dragoste: „Dragostea pentru
amante/ Trece prin restaurante./ Dragostea pentru soție/
Trece prin bucătărie.” Și „Două lucruri scoală/ Omul din
boală:/vinul bun din damigeană/și femeia când e goală.”
Inspectorului școlar de Neamț, I.L. Caragiale, îi
plăcuse atât de mult ambientul moldav, că se amuza
versificând loco: „Di ieri sară, di la nouă/ Plouă, coane,
plouă, plouă…/ Și eu singur-singurel,/ Tot mă lupt
c-un păhărel./ Dușmană-i soarta me!/ Că nu am cu
șine be!/ Că mai vreme de băut,/ Di băut și pitrecut/
De cându-s n-am mai văzut!/ Al matale, Caragiale.”
Multe dintre momentele sale monumentale i-au fost
inspirate de dialogurile de la berăria Bene bibenti sau
de la restaurantul bunului prieten din gara Ploiești,
criticul Costică Dobrogeanu Gherea. Dar repetarea
experimentului Gherea din Ploiești la Buzău a eșuat.
Deși mereu perdant la berărie, din cauză că „moftangii”
uitau să plătească halbele consumate, Caragiale l-a
Nr. 1 (23)
invitat și pe spiritualul Bogdan Petriceicu-Hașdeu, mare
savant în epocă: „Ascultă, boierule, am la berăria mea o
masă înțepenită în cuie, în podea. Dacă mi-i învârti-o și
pe aia, atunci mă fac și eu spiritist… la bodega Enache.”
Costică Cantacuzino, amețit de băutură, făcea
iarăși caz că e rudă de aproape cu Ion Ghica, fost bei
de Samos, spre hazul tuturor, nenea Iancu venise cu o
precizare: „Vezi bine că eși rudă cu Ion Ghica: El Bei, tu
bei!”
Dramaturgul Victor Eftimiu, care tocmai fusese
ales deputat în Parlament, a venit la Capșa pentru a-și
„consuma” triumful. Nici n-a intrat bine că l-a abordat un
confrate mai nevoiaș, cerându-i un „sutar”. Observând
scena, de la o masă, Al. Cazaban a pus diagnosticul
corect: „Asta se cheamă impozit pe… venit!”
Teodor Pâcă, într-o stare de imponderabilitate
redusă, a scris acest madrigal de o puritate concret
angelică, iubitele lui fiind toate imaginare: „Când mă
aruncă noaptea de la crâșmă,/ După libații monstre și
tapaj,/ În patru labe și mai mult târâș – mă duc spre
salvare la ecarisaj.// În buzunare am bucăți de pâine/ Și
oase dulci de vită și de miel,/ Să lăcrimeze fratele meu
câine,/ Că toată noaptea m-am gândit la el.”
Să ascultăm și două însemnări semnate de Eusebiu
Ștefănescu. Prima se intitulează Când „Boema” era rege.
A fost odată ca niciodată, a fost o vreme când artiștii aveau
timp. Nu făceau altceva decât Arta lor și când își epuizau
iluziile veneau la cârciumă să-și trăiască crâmpeiul de
viață reală. Dar viața le juca feste și îi trimitea la loc în
condiția lor fictivă. În acele vremuri grele, dar frumoase
(oximoron!) elita spiritului românesc se întâlnea la
„Podgoria”, vizavi de Teatrul Nottara. Închipuiți-vă o
Agora în care se aud vocile unor gheparzi care de mult
s-au retras din viața pământească.
$ încăperea cu lampă, mese și pahare unde vinul își
Velea: – Nu se poate! Te-ai lăsat de băutură?
Înseamnă că n-ai voință!
$ în ierarhia slujbei sau a tagmei); nici ca la el acasă, un
La altă masă, Pucă: Toți trăiesc cu nevestele altora,
numai noi cu ale noastre!
Cea de a doua însemnare are în vedere apetitul
deosebit pentru votcă a unui mare dramaturg. Dl Horia
Lovinescu avea masa rezervată lângă bar și lângă vitrină,
adică lângă geamul dinspre trotuar. Stătea singur, cu
predilecție singur și se gândea probabil la „jocul vieții
și al morții în deșertul de cenușă…”. Avea în față două
pahare: unul mic, degetar, pentru votcă și unul mare,
generos, pentru apă. La un moment dat, ridică ostentativ
paharul mic, degetar, îl privea în zare spre vitrină, ezita,
îl adulmeca, îl apropia de gură cu un rictus de neplăcere,
ezita ca și când ar fi luat o hotărâre eroică, îl dădea
peste cap. Fața toată i se zbârcea într-o strâmbătură care
exprima o greață maximă. Se repezea la paharul mare de
28
SURÂSUL
apă și-l sorbea până la fund cu o sete ancestrală. Toți din
cârciumă gândeau la unison:
– Ce tare joacă Lovinescu! Precis în paharul mic e
apă și în paharul mare e votcă!
Ei bine, stimați concetățeni, am aflat mai târziu, dar
sigur, de la prietenul său cel mai bun: în ambele pahare
era votcă!
Chiar dacă Ionel Teodoreanu n-a colindat la fel
de sârguincios însetat și flămând de mai bune ca fratele
său, celebrul Păstorel, tot ne-a lăsat destule pagini
calde, mărturisind o dragoste veche și vinovată. Pentru
Ionel, cârciuma este locul unde bărbatul se întâlnește
cu vinul, spune el, după care o ia avocățește (meseria,
deh!) și-nșiră pentru ce-i mai bun vinul la crâșmă, și nu,
Doamne ferește, în altă parte: La restaurant te întâlnești
cu mâncarea (în casa ei) și cu vinul, dar la hotarul
farfuriilor, în funcție de ale gurii. La prieteni te întâlnești
cu buna însoțire (adicăte, între oameni aleși, cu toate
întocmirile temerii de urât) și printre băuturi (ceai, cafea,
alcooluri) și cu vinul, dar în funcție de societatea de acolo:
bărbați și femei. La bodegă toate-s pe apucate: ciobul de
mâncare în scobitoare e gustare (îmbucătura), băutura
(cât mai exotică) e o condensare alcoolică (picantă),
glumă (pipărată), exclamație și epitet. Poți bea și vin de
bodegă, dar drumul lung al vinului nu-și are loc (firesc)
între urgențele și fragmentările bodegii. În sfârșit la tine
acasă ești cu familia ta, nu cu familia vinului tău.
N-am aflat nicăieri o mai duioasă înțelegere a
nevoii omului celui supus greșelii, nu patimii, desigur,
de asemenea bârfită instituție și nici mai mult respect
pentru antica licoare cu o atît de lungă istorie în
România:
Cârciuma e, însă, un loc al vinului numai din
pivniță, unde e odaia de somn a vinului, până în
primește oaspeții. Ostenitorul cârciumei nu e un domn,
un director, un profesor, un inginer sau un doctor (ca
părinte al familiei și nici ca în societate, un om de lume,
deservind o reputație, – ci dezbrăcat de toate acestea,
deci ușurat, e un simplu bărbat între semeni. Sau, dacă
vreți, e un om pe pragul frust al ființei, un om care răsuflă
și care adulmecă, privește, degustă, bea și ascultă ca o
amintire din bătrâni coglic-coglic-ul clondirului umplând
paharul deșertat; un om în vin găsește lumina zâmbetului
și îndemnul cântecului (frunză verde de ceva) la hotarul
magic spre copil. Nimic nu-l clintește din încredințările
sale, nici chiar o cucoană oarecare, ce nu înțelegea gustul
bărbaților pentru mirosul de doagă fermentată, de fum
rânced, de șoarece și de usturoi al cârciumei, încheind
cu: Și totuși bărbatul se duce la cârciumă!... Nu pricep!,
dintr-o dată îl face malițios pe acest gingaș împletit de
metafore: Așa e. „Nimeni nu pricepe absurdul altuia!”
exclamă el.
BUCOVINEI
Iată însă și părerea altui scriitor moldovean.
Apostrofat de Garabet Ibrăileanu că „bate” prea
des „crâșmele Iașului” și, drept urmare, neglijează
colaborarea la „Viața Românească”, tăzlăuanul I.I.
Mironescu se apără cu un argument care-l lasă fără
replică pe reputatul mentor și critic literar: „Intrigi,
domnule profesor! Ne ducem o zi, două pe săptămână,
dar gata, a înțărcat bălaia. Și să vedeți cum. Stam cu fratele
Axinte la o crâșmă din Tătărași câte o noapte întreagă.
Dar mi-a zis. Stăm prost. Nu mai merge. Cum intru în
casă, nevastă-mea dă-i, și dă-i, și dă-i; eu tac, și tac, și
tac… iar ea tace, și tace… S-a terminat cu plăcerile…
Și apoi, domnule profesor, nici madam Mironescu nu
mai cedează… Mi-a și zis: Dacă vrei să stai cu domnul
Frunză la un pahar, de ce nu beți aici, acasă. Noi avem
nevoie de o atmosferă de crâșmă cu câteva măsuțe și
scaune strîmbe, într-o odăiță cu perdele înflorate, cu o
lampă care filează, cu câteva măsuri pe tarabă, un borcan
cu măsline și un șir de covrigi uscați lângă două, trei
scrumbii sărate!... Nevastă-mea n-a zis nimic. A căzut
numai pe gânduri…Într-una din zile, când era și fratele
Axinte la mine, ne cheamă în odaia din fund. Și ce să
vezi, era amenajată o crâșmă de mahala exact așa cum
i-o înfățișasem eu… De acum înainte, când am chef de
taclale, eu nu mă mai duc cu Frunză pe la crâșme, trecem
în odaia din fund! Nu vreți să veniți și dumneavoastră
odată,domnule profesor?!”
Prezentăm mai jos și părerea regretatului Adrian
Păunescu, exprimată într-un scurt dar convingător
articol de ziar, intitulat De ce beau oamenii. În afară
de faptul că,într-adevăr, uneori, în cantități rezonabile,
băutura le trebuie oamenilor, oamenii, unii dintre
ei, beau zic, pentru că n-au ce face. Mi se pare că una
dintre problemele serioase ale dezvoltării noastre o
reprezintă oprirea cursei alcoolismului. Eu îi zic „cursă”
nu pentru că ar fi căpătat proporții și n-aș ști că în alte
țări alcoolismul este și mai mare, dar oricât i-aș iubi pe
oamenii planetei Pământ, mai apropiați îmi sunt ai mei
de acasă, dintre care pe unii îi văd prea adesea doborâți
de alcool, judecând prin alcool, rătăcindu-se de muncă,
de creație, și vai! de familie, printr-o accentuată aplecare
spre acest viciu care trebuie curmat – alcoolismul. Ar
trebui măsuri însoțite de o serie concretă și largă de
acțiuni menite să ocupe timpul liber al oamenilor în
așa fel încât ei să nu se lase anexați de plăcerea imediată
care, cu timpul devine odioasă, alcoolul excesiv. N-aș
vrea să mă refer la calitatea unor băuturi, unele dintre
ele fiind otrăvuri pentru organism, ci aș vrea să mă
opresc doar la ideea că, dacă Mi-e și puțină jenă să scriu
aceste cuvinte, activitatea cultural-educativă este foarte
la îndemână, distracția cea mai puțin plictisitoare. Cine
se poate împăca, totuși cu ideea că atâția oameni dintr-o
generație umană cad victimă alcoolului? Nimeni! Dar și
mai ofensivă trebuie să fie acțiunea noastră împotriva
29
Februarie 2020
alcoolismului când ne gândim că din părinți alcoolici, cu
malformații iremediabile, cu creier mai mic și cu suflet
mai rău, vicime ale oricărei agresiuni a bolilor, cu oameni
condamnați încă din părinți, încă înainte de a intra în
leagăn să fie abonații unei eterne nefericiri. Oameni
beți se duc înapoi acasă și mahmuri merg a doua zi la
lucru și randamentul lor e scăzut; oameni dependenți
de alcool judecă greșit situațiile de viață prin care trec.
Nu vreau să insist. Mi-e și puțină jenă să scriu aceste
cuvinte. Nu sunt împotriva vinului bun, a țuicii bune,
nu pretind că nu-mi face plăcere câteodată cu ai mei, cu
prietenii mei să pierdem o seareă la un pahar de orice,
dar molima alcoolismului este cu totul altceva. Să facem
programme mai frumoase la casele de cultură, biblioteci
și cluburi, la radio și televiziune, restaurante fără alcool,
dar cu mâncare bună și la prețuri convenbalile, ceainării
în loc de oribilele jgheaburi pe care curge alcoolul beat
de propria sa morbiditate.
Spre sfârșitul acestui episod să dăm ascultare
încântătoarei poezii De amiciția, semnată de celebrul
sonetist Mihai Codreanu: „Vin vechi, vin generos, buchet
de vise,/ Bătrân sfătos de-nțelepciune plin,/ Regină nobilă,
Cotnar senin,/ Tu porți blazon de soare-n sticle-nchise!//
Uitarea-n pivniță te prăfuise,/ Dar înfruntând al aniloir
declin,/ Ți-ai distilat din ce în ce mai fin/ Suavul tău
parfum de zări deschise.//
Salut, tovarăș și prieten bun,/ Cui bucuria ori
durerea-mi spun/ În zile fericite ori de doliu…// Și-așa
cum stăm de vorbă amândoi,/ Redeșteptând pierdutul
meu orgoliu, Trezești în sufletu-mi speranțe noi…
Și acum două secvențe vesele cu scriitori români:
Aflat la o masă, în cafeneaua „High-Life”, George Ranetti
a cerut o cafea. Dar, aducându-i-se cafeaua, s-a răsgândit
și a cerut în locul ei un vin, la același preț. L-a băut și a
dat să plece.Chelnerul s-a repezit;
– Coane Ghiță, plata! – Ce plată, mă? – plătiți
vinul! – Păi nu ți-am dat cafeaua în locul lui? – Bine,
atunci plătiți cafeaua.– Cum s-o plătesc? Ce, am băut-o?
Bineînțeles, atunci când chelnerul a fost învins, Ranetti
a scos mărunțișul și a plătit cafeaua! (Sau vinul!? Nu se
știe precis!).Caragiale primi într-o zi vizita unui june
dramaturg, care voia să-l consulte cu privire la ultima
sa lucrare, o tragedie în cinci acte scrisă în versuri.
Junele, pentru a câștiga bunăvoința sciitorului, aduse,
prevăzător, și câteva sticle de vin vechi. Cum începea
lectura unui act, deschidea o sticlă. Dar când ajunse la
ultimul act, Caragiale îl opri.
– Măi, interesant vin mai ai! – Mai am o sigură
sticlă! –Adu-o încoace! Scoate dopul și lasă dracului
opul că-mi strică toată dispoziția.
Documentar întocmit şi prezentat de
Mihai Burduja
Nr. 1 (23) SURÂSUL

F ertilitatea iepelor și a operelor

de artă. În acest scop franjurii
visului admit spaima fuga și
2

Dumnezeu știe de ce, dorința.
Ovulul din uter înspăimântător se
mișcă mușcând catedrale universale
gâtuind gangurile prădătorilor
fizicieni biologi criminali îndrăgostiți,
bucătării din plastic și carton, acolo
unde se mănâncă carne. Mama
natură se scaldă în pofte. Ne înghițim
una pe cealaltă în astrologice accese
de nesimțire și cumva, gravide apoi,
ne căutăm în cap. Nu ca maimuțele ci
ca morții, iubind și sărind cu tenișii
pe mormintele proaspăt făcute.
3 Fii atent! Din umeri ți-au ieșit cuci.
C
ând te vei întoarce după mine
toți copacii vor fi ars iar
ostriile servite pe pături de grefe în
generozitatea mea îmbătrânită în
șaluri de cașmir;
de am greșit—
trei demoni
voi invita la cină, cinci cărți americane
și doi ruși cu albă barbă, geloși și
jucători de cărți ahtiați după nuiele
la tălpi până la leșin apoi o soție
mecanică și Jos și Sus și În gât și pe
Sârmă.
Adjudecat!

N u am o preferință pentru balene,

aceste umbre picante ale întinsurilor
albastre siliconate descurajante ale oceanelor.
4

Sincer, mă doare în cot de salturile metrilor
de piele catifelată și de bufoneria gratuită
a fericirii. Fără îndoială că le poate crăpa
inima! De stomac, nu mai zic. Înaintea tuturor
meditațiilor despre bancuri solemne de pești,
despre cum se zămislește frica dimineața și
luarea peste picior, seara. Una s-a desprins de
ginta ei fără să știe cum funcționează lucrurile.
Închinându-se imitației a rămas fără cap. Am
putea spune ca s-a lepădat cam de doi metri
optzeci. Nici că s-a mișcat când a început
sângele să-mi țâșnească pe gură ea fiind de prin
partea locului. În exil se nasc morți cu verighete
pe degete. Subcultură. Și obsesia pământului.
Acest pat își va lua of-ul în batjocură. Calea
spre zen e curată scamatorie. Pesimistă mai ești!
S
unt în așteptarea altei călătorii. Pe
conștiință au crescut negi și melci apoi
ca o pecete, viermii. Nu te lua de mine. Nu sunt
varianta feminină a lui Beaudelaire. Îmi place să-
ți povestesc. Cumva, călătoriile mele sunt imagini.
Un cântec aproximativ fracționat pe jumătăți de
rândunici ori alte păsări cu penaj identic. Emoțiile
se strivesc la cantină. În vânătoarea senzațiilor.
Ești absorbit de șoimul somnul suptul unui gând.
O mutație în gena literaturii. Dimineață este!
Poți să pleci. Jesus! Vorbele mele sunt tăiate în
felii subțiri de somon afumat. E o tranziție între
o insignă și un semn de carte. Îmi imaginez cum
vorbești cu oamenii! E un dulce ce pot să-l ignor.
Nu mi-au plăcut niciodată mentosanele. E ca și
cum ți-ai face o lege dintr-un nor distant, dintr-
un bloc, dintr-un gând cultivat cu nervi pe rugul
umanității... și un pilot universal. Încă o dată!
Îmi imaginez cum vorbești cu oamenii. Dar te
vei ucide înaintea crizei. Riscul nu-ți servește.
Sfârșitul s-a epuizat. Paturile sunt puține. Și
totuși. Pentru mine. E f. important.

30
BUCOVINEI Februarie 2020

O fffff. Ufffff. E cumva colorată situația. Ușa

s-a aprofundat singură. Pin deschidere și
distanță. Prin izomorfism. Și stâlpuri de iluminat.
E la fel ca în prima zi. Ai o problemă cu florile.
Știu că o am. Și cu oamenii. Și cu tine. Ori timpul
nu ți-a sucit mințile. Suficient. Dă-mi voie! Te
vei întoarce la casa ta. Draga mea! E un ordin.
Sfârșitul e un trup. Cu dorințe, văzut și nevăzut.
La ce-ți uzitează un pergamentat ochi verde?
Nimic nu se va schimba. Poate cruzimea! Ea e o
doamnă. Se adaptează între două schimburi de
noapte. În mod evident nu noi alegem. Mi-am
lăsat un mort la ușă din volumul precedent. În
evidențierea unui viitor moment solemn. Paranoia
e o condiție esențială. O asemenea dragoste se va
așeza întotdeauna pe scaunul din spate.
7 E și singura speranță. Coaja de ou ori de ce nu, de
6
M i-a țâșnit din gură copacul nucul cireșul
poate gutuiul -
e atâta risipă de straniu..
moștenitorii s-au sfâșiat ca imaginile să crească în
cuvinte.
Am fost întrebată: ce fel de chestie este frumusețea
fără pic de originalitate?
Ei bine, ea este ca o lovitură stat. O rană, o suferință
poate chiar și un glonte în cap, un viol pe străduța
colivăresei...
În secret armatele își violează mâinile între ele.
Orice intrus poate fi asimilat. Albinele au nevoie de
îngrășământ uman ce, cu câteva decenii în urmă
s-a desfătat în poeme erotice— extrem de multe
senzații.
copac, e accesibilă prin calciu.

O ziDacădin așviațaspune:unuiOomzi dinsingur.

viața unei femei
singure
V-ați bate ca chiorii la poartă
Zăpăcind javrele ce și-au făcut culcușul în șura cu 8
paie.
Moșul meu,
Cu cei optzeci de ani ai săi
Îi ține discursuri duplicitare bunicii.
U n al treilea braț o a treia ureche
ochiul semi-mort resuscitat
in-, post-, ne-, dez-, uman.
N-are timp de zone confort, băi- când tu visai lebede puii de rață puțeau a
Emisiuni evazioniste, esențiale- nămol și a infantilism
N-are timp să-i dăruiască literaturii, ofrande; acum lasă urme suspecte între sânii mei și
Bărbieritul la Sânzi este totalitar. tricoul alb.
Tunsul la Sânzi este problematizant.
Ce mâncăm, azi, femeie? Autenticizant.
Love. Love. Love

9 10

V isele mele de cultură s-au așezat la coadă

d-l doctor a lăsat vorbă asistentelor U n regat pentru un cal.
un făraș pentru memorie.
paharul valora 10%
După cină am digerat asasinarea timpului,
mi-am întins picioarele în a doua zi și în sneakers by
cu cuțitul. Sau ca în filmele de groază, cu drujba.
culoarea vermutului
Nici un sentiment de milă.
virtuoasele crampe se delectează
Totul e sugrumare, și curge, și se înfurie și dă pe
universala melodie a capului din par
afară,
Mort.
clocotește ca în cazanele iadului.
Ai atins indiferența în zonele sale intime.
Lobul urechii e excitat.

Mihaela Drelciuc
31
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Stârnirea fiarei
V
olumul de versuri Prea puţin din mâine de Mihaela Huţanu (Editura Ecreator, Baia Mare,
2019) este unul al confesiunii, al destăinuirii.
Este evidentă evoluţia autoarei faţă de volumul de debut (Viaţa cu un singur braţ, 2018),
dar persistă încă o neglijenţă în ceea ce priveşte compoziţia poemelor (fiind furată de fluxul
cuvintelor) ori selecţia acestora (de pildă, Un fel de rod necopt, De modă veche, Poemul poate-i
amuzant, că te iubesc este real nu ar fi trebuit incluse aici).
Într-o singurătate apăsătoare, chinuitoare şi, până la un punct, acceptată („Sunt una în
singurătate… dar pot vorbi cu mine singură, / uneori încerc să vorbesc cu alții… devin mai
singură”), cuvintele reprezintă ieşirea din starea de aparentă normalitate („mai ai cuvintele, sub
ele înţelegi că încă mai eşti om”).
Transpare teama de a ieși din această stare, de a da frâu liber sentimentelor de iubire, fiind
vizibile doar cele de afecțiune față de cei apropiați, precum bunica Maria („Bunica mea, de ziua
numelui… te fac nemuritoare”).
Așteptarea latentă, ascunsă într-un ungher al sufletului, lasă totuși o portiță deschisă, pe
unde se insinuează El. Moment în care fiara adormită e stârnită, aruncându-se cu toată vigoarea
de care e în stare asupra celui ce a îndrăznit să-i tulbure ființa („… în mine ai stârnit o fiară / ce-
mpinge nava goală cu putere la țărmul celor care știu a pune preț pe vremi”).
Se declanșează o avalanșă de senzații aproape uitate, dar extrem de puternice, pe care
femeia nu mai vrea să le țină în frâu, cu orice risc, dorința de evadare manifestându-se pe deplin
(„Ți-am făcut loc / în spațiul dintre brațele mele, // te-am lăsat / să muști / fierbințeala sângelui
meu”).
Ceea ce părea la început a fi împlinire trupească și sufletească ajunge curând să se transforme
în cruntă dezamăgire, conducând la reîntoarcerea în brațele singurătății, singura fidelă („Nu vine
nimeni, / nici tu… măcar o clipă / deși zidit-am pentru tine / un cer cu multe stele”).
Timpul este neiertător, dăunând grav nehotărârii bărbatului, acesta neștiind la momentul
despărțirii ce a pierdut, iar când va privi înapoi regretele vor fi tardive („și poate că un ceas
vreodată / o să-ți mai amintească (…) / de-o inimă nebună de legat / și de clipirea grea pe care-
am stat”).
Oricât de dureroasă ar fi înșelarea încrederii, speranța nu va fi niciodată pierdută, un nou
început putând interveni oricând, de această dată ușa sufletului urmând a fi chiar larg deschisă
(„căci undeva acolo sus / la suferință există un răspuns”).
Mihaela Huțanu lasă cititorul să pătrundă în tainițele sufletului său, făcându-l părtaș la
trăirile sale.

Daniel Luca

32
BUCOVINEI
NOTA DE PLATĂ
Î
ntr-un restaurant intră un client.
– Bună ziua! Cu ce vă servim?
întreabă amabil chelnerul.
– Hm! Păi, cam ce aveți?
– Doriți meniul zilei?
– A, nu, că vreau să stau până seara,
adu meniu’ serii.
– Mă iertați, dar e același.
– Același, ce?
– Meniu, și de zi și de seară e același,
de toate orele zilei, de dimineață, de zi,
de seară, e tot același meniu.
– A, faceți economie?
– Ce economie, dom’le?
– Păi, așa, vă-ntindeți cu-n singur
meniu toată ziulica, așa ca să nu faceți
mai multe meniuri, scrieți tot într-
unu’ singur, ieșiți mai ieftin.
– Nu, dom’le, n-ați înțeles...
– Adică-s prost?
– Vai, nu! Clientu’ nostru stăpânu’
nostru!
– Adică v-ați băgat slugă la stăpân?
– Ce stăpân, dom’le?
– Păi, pe mine mă-ntrebi, n-ai zis
mata, dom’le?
– Lăsați! Ce doriți?
– A, da, niște mâncare, mânca-ți-aș!
– Păi, da, mâncare, că de-aia-ți venit la
restaurant să mâncați.
– Sigur, să vă mănânc mâncarea!
Aoleo! Acu’ să nu crezi că-s vreun
fomist.
– A, nu, dom’le, se poate, tocmai
dumneavoastră!
– Auzi, niște mâncare gratis n-aveți
p-aci?
– A, nu, îmi pare rău!
– Vreo pomană, nimic?
– Nu, dom’le, nu suntem cantină de
pomeni.
– Nici vreun botez, ceva?
– Nu, dom’le, aici e restaurant și treb’e
să plătiți consumația!
– Asta e, acu’ na! Auzi, da’ dacă n-am
bani la mine ce fac?
– Păi, de ce ați mai intrat în restaurant
dacă n-aveți bani la dumneavoastră?
– Dacă tot era ușa deschisă, ce să fac?
– Să mergeți mai departe pe trotuar.
– E, da’ acu’ dacă tot am intrat pot să
plătesc cu cardu’?
– Vai, desigur! De ce n-ați spus așa de
la-nceput.
– Și cam câte carduri treb’e să vă dau,
la vreo zece sau douăzeci de carduri?
– Nu, dom’le, nu așa multe, e de ajuns
un singur card.
– Așa meniu ieftin aveți, ajunge un
singur card?
– Bine-nțeles!
– Nu, c-am găsit o pungă cu carduri la
colțu’ străzii, și am, am la carduri fără
număr!
– Nu, dom’le, îmi dați un card și noi
ne tragem...
– Îu! Trageți pe nas?
– Ne tragem banii din contu’
dumneavoastră!
– Aoleo! Luați banii oamenilor din
cont?
– Păi, da, consumația!
– Auzi, și nu vă priponește ăia cu
evaziunea, cu corupția?
– De ce să ne priponească, dom’le?
– Dacă luați oamenilor banii din cont.
– Da-i luăm cu acordul lor.
– Aoileo! Și acordu-l luați?
– Păi, sigur, îmi dai cardu’ îți iau banu’.
– A, păi, nu-mi convine!
– Nu trebuie, dom’le, să plătești masa?
– Ho, că n-am mâncat nimic!
– Până acu’ da’ după ce-o să mănânci,
ți-am luat banu’.
– Nu știu, să mă mai gândesc.
– Auzi, dom’le, să nu leșini de foame
dacă te mai gândești mult.
– Lasă, dom’le, fii atent aici!
– Spuneți, deci, ce doriți să comandați?
– Nu vreau să comand nimic, vreau
să întreb dacă în nota de plată intră și
33
Februarie 2020
asigurarea medicală?
– Ce asigurare medicală, dom’le?
– Păi, asigurarea, adică dacă comand
un pește, să zicem.
– Gata, vă aduc un pește! Plachie,
saramură?
– Ia, ușor, am zis să zicem! Da, mi-
ai adus un pește și-mi rămâne un os
în gât, e, acoperă nota de plată de la
restaurant și asigurarea medicală dacă
mă duce ăia la spital?
– Nu, dom’le, că aia-i altă mâncare de
pește!
– Aveți și mâncare de pește, râmă,
viermuși?
– Nu, dom’le, lasă-mă cu râmele! Nota
de plată n-acoperă nici o asigurare,
nici medicală nici de alt fel.
– Aha, m-am lămurit! Auzi, da’ la ăia
la pompe funebre?
– Ce te-a găsit, dom’le, ce pompe
funebre, p-asta de unde ai mai scos-o?
– Păi, dacă serviți mâncare din aia.
– Din care din aia?!
– Din aia, mănânci aici și mori acasă.
– Dom’le, mă omori mata pe mine cu
zile, ori comanzi ceva ori ieși afară!
– Frumos vă stă! Așa vă comportați cu
mușterii, îi dați afară pe ușă.
– Dom’le, dacă mă mai înnebunești
mult te dau afară și pe fereastră, nu-i
problemă! Comanzi ceva sau ce faci?
– Mă rog, auzi, da’ apa, aveți apă rece?
– Avem apă, și rece și caldă, dacă nu e
o mai încălzim. Acum ce vrei cu apa?
– Păi, cât costă apa?
– Dom’le, apa-i gratis!
– Ai văzut, nene, că aveți și gratuități.
– Păi, da, apă gratis vă dăm câtă vreți
dumneavoastră.
– A, păi, ce faci, dom’le, acu’ vrei să mă
umfli cu apă ca să nu mai pot mânca
după aia.
– După care aia, dom’le, că n-ai
comandat nimic?
– Gata, m-am hotărât!
Chelnerul scoate carnețelul și se
pregătește să noteze.
– Of! Hai, spuneți, ce vă aduc?
– Păi, dacă zici că apa-i gratis, atunci
îmi ajung banii de o zeamă lungă!
Roland F. Voinescu
Nr. 1 (23)
DIM SE RĂZBUNĂ
A
doua zi, îmbrăcat frumos și însoțit de mama lui, Dim
a intrat în curtea școlii ce era plină de părinți și copii.
– Dacă la amiază nu pot să vin după tine, tu știi
drumul să vii singur acasă, Dim?
– Știu, mămucă! Nu-ți fă griji.
Auzindu-și numele strigat, s-a despărțit de mama lui
spunându-i:
– Du-te acasă, mămucă. La amiază vin singur, să-i spui
și tătucăi.
– Cei cărora v-am strigat eu numele, vă rog să mă
urmați în clasă, a spus o doamnă micuță, cu părul făcut
cârlionți și îmbrăcată elegant.
Odată ajunși în clasă, ea a spus:
– Mă numesc Gontaru Maria și cu mine veți face primii
patru ani de școală. Vă rog să mă ascultați. La școală eu sunt
mama voastră. O să vă învăț să scrieți și să citiți. Acum voi
striga catalogul și, după ce vă auziți numele, să luați loc în
bancă în ordinea în care vă strig eu.
Dim nu voia să cadă nici în ultima bancă, nici în prima.
El voia să aibă un loc la fereastră, să mai poată privi pe geam
din când în când. Și, când doamna l-a strigat, s-a dus exact la
locul pe care și-l dorise. La locul acesta voi sta tot timpul, de
aici văd și la tablă și strada… Asta a fost prima lui mulțumire
din prima lui zi de școală.
Trecu aproape o lună de școală și nimeni nu a băgat de
seamă că Dim scria cu mâna stângă. Adevărul e că și băiatul
se ferea să-l vadă învățătoarea, care mereu îl lăuda în fața
clasei și asta până într-o zi, când o colegă invidioasă a ridicat
mâna:
– Da, Maricica. Ce s-a întâmplat?
– Doamna învățătoare, Dim scrie cu mâna stângă.
– Este adevărat, Dim?
– Da, doamnă, a spus el supărat.
– Trebuie să scrii cu mâna dreaptă.
– Dar nu pot și apoi, uitați-vă, nu am nici o greșeală.
– Este interzis, Dim.
– Așa m-am învățat, nu pot scrie cu mâna dreaptă.
– Am să-ți leg mâna stângă și o să scrii cu dreapta.
34
SURÂSUL
Din acea zi pentru Dim școala nu mai avea același
farmec. Doamna a chemat-o pe mama lui la școală, i-a spus
că băiatul are rezultate foarte bune, numai că scrie cu mâna
stângă, ceea ce este interzis, iar mama i-a promis învățătoarei
că-l va face pe Dim să scrie cu mâna dreaptă.
La amiază s-a întors acasă, mama lui i-a dat să mănânce,
după care i-a spus cu frumosul:
– Acum îți iei caietul și îți faci temele aici, în fața mea,
să te văd că scrii cu dreapta.
– Dar nu pot, mămucă!
– Trebuie să poți.
După mai multe insistențe asupra lui, cu vorbă bună,
neajungându-se la nici un rezultat, mama lui a luat biciul cu
care tatăl mâna caii și cu coada biciuștii, care era din sârmă
împletită de oțel, atâta l-a bătut că nu mai putea sta bietul
băiat pe scaun; îi făcuse fundul plin de vânătăi.
Nemaiputând suporta, Dim s-a smuncit din mâinile ei,
a ieșit pe poartă și a fugit cât îl țineau picioarele, hotărît să se
răzbune pe Maricica pentru că îl pârâse. S-a oprit aproape de
gară, unde un băiat strângea castane.
– Ce faci cu ele? întrebă Dim.
– Când mă duc în câmp cu oile, le bag în foc și tu știi ce
pocnesc, nu ai idee, aruncă și cenușa de lângă ele.
Ia să-i bag eu vreo două în soba mamucăi, se gândi
Dim și a început a strânge într-un săculeț ce l-a găsit prin
apropiere, și, după ce l-a umplut, s-a hotărît să se întoarcă
acasă pe cărări mai ocolite, dar a ajuns la poarta casei unde
stătea Maricica. Privind în curte, nu părea să fie nimeni acasă,
câine știa că nu are, așa că a sărit gardul și i-a umplut soba
de afară, unde pregătea vara de mâncare, cu castane, punând
în față, să nu se vadă, câteva lemne, apoi și-a continuat
drumul spre casă, unde toți erau plecați în căutarea lui. A
făcut același lucru, a dat de mâncare lui Boby, ce a găsit prin
bucătăria de afară, a luat o bucată de pâine și s-a urcat în
cireșul din curte, care era așa de mare și plin de frunze încât
și un grup de veverițe se adăposteau în el. De aici voi vedea
și auzi totul. Pâinea a fixat-o între două crengi ale cireșului,
să nu aibă mâinile ocupate.
Nu a trecut mult și au venit surorile lui, care se plângeau
că nu l-au găsit. Apoi a venit maică-sa, care le spunea fetelor:
– Îmi pare rău că l-am bătut, dar trebuie să scrie cu
dreapta... Și apoi: Duceți-vă și chemați-o pe mama Maricicăi
la mine să văd și eu de ce l-a pârât la învățătoare.
Când surorile lui Dim au ajuns la casa Maricicăi,
acolo tocmai începuseră să pocnească în dudet castanele,
aruncând toate oalele și tigăile prin curte și, de frică, nimeni
nu se mai apropia de sobă.
Nebănuind că la mijloc ar fi răzbunarea lui Dim,
surorile lui nici n-au mai intrat în curte, ci s-au întors acasă,
spunând cum au sărit oalele și tigăile în aer, pline cu mâncare
și sigur că mama Maricicăi nu poate veni.
– Nu-i nimic, fetelor! Hai să facem ceva de mâncare.
Acuș vine taică-tu și-apoi vine și Dim că nu stă el flămând.
Iar voi știți că lui îi este frică noaptea singur.
BUCOVINEI
S-o credeți voi că mi-e frică! Noaptea asta eu dorm, dar
voi nu, gândea Dim bine așezat între crengile din cireș.
Mulțumirea lui a fost și mai mare când a văzut-o pe
maică-sa că mai pune încă lemne în sobă și aprinde focul. Iar
când mâncarea era aproape gata, a intrat taică-su pe poartă
și a început bairamul. În câteva minute nu a mai rămas
nici o oală pe plită. Ba, mai mult, au zburat pe sus și câteva
cărămizi din sobă!
– Ce se petrece, femeie, aici?
– Nu știu. Și vecinei i s-a întâmplat la fel în seara asta,
mi-au spus fetele. Ai terminat de cosit?
– N-am terminat, dar Dim unde-i?
– Cu Dim e o poveste mai lungă!
Și Elena i-a explicat totul. Din cireș, Dim privea cum
veverițele mâncau din pâinea ce o fixase între crengi și
asculta tot ce se vorbește despre el, mulțumit că a reușit să se
răzbune pentru bătaia ce îndurase în ziua aceea.
– Vă duceți și căutați băiatul! Veniți când îl găsiți!
Și, luând din dulap o sticlă de țuică de prună și-a pus
în pahar, invitându-l în curte și pe tată-l Maricicăi, care se
întorcea de la cosit și tocmai trecea pe la poartă. Mai târziu
a venit și mama Maricicăi, apoi au adus-o și pe Maricica la
cercetări, condamnând-o toți că nu-i frumos să pârască și că
acum lui Dim i se poate întâmplă ceva rău. Acesta a început
a plânge în cireș.
În fața cuștii sale, așezat pe burtă, Boby lătra de două,
trei ori și se oprea. Făcea așa de când intrase Petrea în curte.
Parcă voia să spună că el știe unde-i Dim, dar nu le spune.
Însă tot mâncând din pâine, veverițele au reușit să
o rupă de unde era fixată și o bucată de pâine să cadă jos.
Auzind zgomotul, toți cei din curte și-au îndreptat privirile
spre cireș, apoi au văzut pâinea și, în sfârșit, l-au văzut și pe
Dim.
– Vino jos, Dim. Nu-ți fie frică. Nu te bate nimeni, i-a
spus Petrea.
Și Dim a coborât încet și pentru prima dată a început
să simtă durerea loviturilor primite în acea după-amiază.
S-a împăcat cu Maricica, a spus la toți cum a pus el
castanele în sobe, iar mama lui, după ce a lipit cărămizile la
loc și a spălat toate oalele, cu mama Maricicăi și cu fetele au
pregătit de mâncare și au mâncat împreună. În fața cuștii,
Boby sărea în două picioare, bucurându-se și el că totul se
terminase cu bine.
De a doua zi, Dim a început să scrie cu mâna dreaptă,
însă atunci când scria cu stânga era cel mai bun la caligrafie.
Acum devenise ultimul din clasă, dar era hotărît să-i facă
plăcere mamei și învățătoarei. La sfârșitul primului an de
școală era din nou printre primii și a fost premiat.
Fragment din romanul
Din coasta Siretului, pe coasta de Azur,
în pregătire pentru tipar.
Dumitru Iurea
35
Februarie 2020
AGENTUL SECRET
AL PATRIARHULUI
(poveste imaginată; eventualele asemănări
cu realitatea sunt întâmplătoare)
P
lecasem din Timișoara dimineața devreme. Nu
mai apucasem să dorm. Zilele anterioare plecării
fuseseră atât de pline încât abia în ultima noapte
am avut răgaz să pregătesc bagajele pentru drum.
Și cum urma să mă trezesc devreme, cel mai sigur
era să nu mai mă culc și să merg direct la gară. Până
la Iași urma să fac o zi întreagă, aproape 14 h, așa că
îmi rămânea, în tren, și timp să mă odihnesc. Uitasem
însă proverbul din bătrâni: „socoteala de-acasă nu se
potrivește cu cea din târg“.
Compartimentul nu era altfel decât știam din
călătorii mai vechi: fotolii deșelate, cu îmbrăcămintea
ruptă, atmosferă îmbâcsită… Cineva, probabil dintre
cei care aveau în grijă parcul de vagoane, observase
că fereastra nu se mai putea închide și în locul unei
reparații firești a improvizat: între geamul pe care a avut
grijă să-l fixeze în poziția „închis” și tocul de culisare
împușcase o „pană“, adică un cui. Rezultatul era beton:
nu-l mai deschidea nici uraganul.
La plecarea din Timișoara Nord nu mai era nimeni
în compartiment, așa încât am lăsat ușa deschisă, cât
să se mai schimbe aerul stătut din interior cu cel plin
de praf și de microbi nevăzuți de pe coridor. La Arad
s-a urcat o bătrânică și imediat, sub pretextul unei
sensibilități cronicizate, a închis ușa compartimentului.
Avea chef de vorbă. Eu însă, obosit și descurajat – n-a
fost chip să o conving să lase în ușa culisantă măcar
un mic spațiu prin care să circule aerul – mi-am
rezemat iarăși capul de spătarul slinos al scaunului,
încercând să dorm. Fixasem pe scaun și spătar, măsură
de protecție, o vestă, în așa fel încât să nu culeg pe păr
sau pe obraz stratul de jeg depus de la alți călători, mai
vechi… Măsuța de la fereastră era strâmbă și se mișca
Nr. 1 (23)
imprevizibil în funcție de trepidațiile vehiculului,
acompaniind lăuntric glasul roților de tren și trezindu-
mă ori de câte ori calea ferată avea un defect. Întregul
vagon se zgâlțâia, șocul se combina cu cel transmis de
locomotivă către primele vagoane, care la rândul lor
transmiteau către compartimente un val de zgomote de
intensități diferite, spărgându-se în urechile călătorilor
și scuturând din toate ungherele praf și scame, pulberi
desprinse din țesătura de fire sintetice îmbătrânite
prematur și depuse peste tot unde găseau un loc. Și
dacă n-ar fi fost aceste pulberi deja formate, materialul
care acoperea încă fotoliile se făcea ca un scrum la cea
mai ușoară atingere.
La Timișoara, la un congres medical, tocmai
asistasem la o expunere magistrală a unui expert din
Italia, ce făcuse o cercetare comparativă între durata
medie de viață a locuitorilor din țara lui și România. La
noi, conform statisticii deceselor, oamenii – și bărbați
și femei – trăiau în medie cu zece ani mai puțin decât la
ei!
Oare cum ar arăta astfel de date dacă s-ar face
o comparație între România și Suedia, Germania,
Anglia?… mă întrebasem eu, ascultându-i prelegerea.
El venise la Timișoara cu avionul, plecase tot cu
avionul în Spania, unde fusese invitat să prezinte
același studiu… Dacă ar fi sacrificat o zi și ar fi venit
cu mine cu trenul până la Iași, ar fi realizat poate că
diferența semnalată între media de viață s-ar corela
și cu diferențele între starea mijloacelor de transport
la noi și la ei. Praf și pulberi microscopice și microbi,
murdărie și neglijență, poluare sonoră, amplificată
de starea precară a vagoanelor și a căii ferate… Apoi
starea psihică a celorlalți pasageri, îmbrăcămintea lor
ponosită, la mâna a II-a, a III-a… corpul neîngrijit,
cariile ce emanau mirosuri de câte ori deschideau
gura… S-ar fi arătat astfel și alți indicatori necesari
studiului început de acel expert și cu siguranță ar fi fost
luați în considerație… Pe când așa, în frumoasele lui
analize, rămăseseră pentru partea română rămăseseră o
mulțime de zone necunoscute… „Misterul românesc”
concluzionase profesorul… Auzisem de multe ori
intelectuali, chiar și medici, vorbind despre rezistența
mai mare a copiilor din familiile de rromi, obișnuiți
de mici să trăiască desculți, mai mult dezbrăcați decât
îmbrăcați și hrăniți cu te miri ce… Mai toți uitau de
factorul mișcare din acele colectivități și de condițiile
de viață din celelalte familii, așa-zis normale… Dar
cine să se ocupe la noi de astfel de probleme?! Și-apoi
cine să treacă la transpunerea în practică a rezultatelor?
Cercetătorii noștri, dacă mai sunt, se ocupă de
problemele altora – ale europenilor, ale marilor
industrii, cu interese mult îndepărtate de orizontul
nostru de așteptări… Motive se găsesc. De-acolo vin
banii, chipurile, acolo se fac proiectele, iar noi, cei mici,
36
SURÂSUL
ne mulțumim cu câte o ciozvârtă aruncată din mila
mai marilor din UE… Cu astfel de gânduri și întrebări
ce-mi otrăveau și sufletul și trupul, am adormit. Visam
păduri de altădată prin care hălăduiam în copilărie,
priviri umede ale căprioarelor prin pajiști, vulpi și lupi,
ce veneau iarna până lângă casă, puzderie de urme prin
omăt, iepuri și păsări… Plecasem din Rai și ajunsesem,
parcă prea repede, în Iad. O zgâlțâitură zdravănă, care
m-ar fi trezit și din morți, m-a făcut să deschid ochii pe
gara din Arad… Buluceală pe scări și pe coridor, voci,
cele mai multe îngrijorate… Cât mai stă? Avem timp
să ne urcăm?!… Dinspre peron tunau spre bietul tren
alți și alți pasageri… Ce e? Ce s-a întâmplat? întreabă
bătrânica, trezită și ea dintr-un somn cu sforăituri din
grumaz. Un bărbat cu vârstă incertă, îmbrăcat în negru,
cu o față pătrățoasă, cu mușchii maxilarului lăsați,
tocmai atunci se îndesa pe ușa compartimentului,
prea mică pentru dimensiunea lui. Se întorsese pe o
parte, și tot nu izbutea să intre. Căuta din priviri către
mine, ca și cum s-ar fi așteptat să mă ridic și să-l trag
de pulpana pardesiului sau de mână să poată intra mai
ușor. Era nedumerit că nu schițez nici un gest. Priviri
întunecate către mine, parcă mai negre decât culoarea
ochilor, urmate de o expresie de scârbă, schimbată apoi
cu o rapiditate de invidiat în nedumerire… „Las’, mai
vedem noi!…“ scapă el. Se trage înapoi, își priponește
piciorul drept în peretele exterior al vagonului și, cu
un zvâcnet, „precum curioasa legumă de pe ogorul
lui Creangă la întâlnirea cu locul potrivit”, gândesc eu,
se repede pe ușa deschisă și ajunge în compartiment
cu marginea ușii cu tot, cât pe ce să iasă prin geamul
înțepenit… Își recapătă cu ușurință poziția verticală,
gest greu de imaginat la gabaritul lui și se trântește de
sus pe fotoliul din fața mea… Un icnet de cărnuri și
fiare vechi și alt nor de praf și pulberi se ridică în aerul
și-așa greu respirabil al compartimentului. N-am timp
să savurez detaliile momentului… Alte două personaje,
primul ca un atlet, tras prin inel, celălalt ca un urs, dar
fără să egaleze dimensiunile personajului în negru, își
fac intrarea… La bagaje aproape că nu mai e loc. Un
calcul rapid, eram deja cinci personaje pe șase locuri, o
zvâcnitură, cu o secundă înainte să o facă înneguratul și
cobor eu o geantă voluminoasă pe care o așez alături, și
cu gândul de a introduce o barieră între mine și ceilalți,
păstrând astfel un iluzoriu spațiu de libertate…
– Dumneata te-ai obișnuit cu independența,
mormăie nemulțumit cel în negru. Văzusem deja
papornița pe care ar fi dorit să o așeze el pe locul liber,
și nu-mi făcea de loc nici o plăcere să stau cu așa ceva
alături, cine știe câte ore.
N-am schițat nici un gest, iar asta nu i-a scăpat
celui ce aruncase săgeata. Era intrigat. Ca să mă protejez,
apelasem la o tehnică psi, și cu gândul, fără să arăt nimic
pe față, fără să schițez nici un gest, deturnasem replica
BUCOVINEI
lui, înfigând-o, instantaneu, într-un rest de oglindă,
aflată în fața celui pe care-l poreclisem, în sinea mea,
ursul. În aceeași clipă, cu un pocnet surd, ciobul s-a
spart în câteva zeci de bucăți. „Doamne, apără-ne și
ne păzește, zice băbuța, făcându-și cruce și scuipând în
sân. Că doar n-o fi necuratul printre noi?!” și privește
cu subînțeles către omul în negru ca și cum el ar fi fost
întruparea Diavolului. Nu știu de ce eram tentat să-i zic
„Călugărul”, deși nimic din comportamentul lui nu mă
ducea cu gândul la cuvioșii călugări de prin schiturile
și mănăstirile noastre. Nu înțelegeam cum, însă am citit
pe fața lui întunecată ca noaptea că și el mă citise și știa
exact ce am făcut. Mi-am stăpânit panica, furișând-o
cu o altfel de tehnică, mai subtilă, în gestul bătrânei ce
nu contenea să-și facă în continuare cruce și să-l invoce
pe bunul Dumnezeu, Atotputernicul…
– Hait, ți-ai aranjat călătoria, meștere!… îmi zice,
în taină, celălalt eu.
– Tu să faci bine și să stai acolo unde ești și să taci.
Personajul din fața noastră se pare că vede și ce nu se
vede… Mai bine trage un pui de somn și lasă-mă pe
mine să mă duelez cu el. Om sau diavol, un lucru e
limpede: are chef de gâlceavă.
– Nu te mai grozăvi. Pentru asta o să ai nevoie de un
plan de atac. Omul e școlit, tu doar te joci, folosindu-ți
abilități din copilărie, intuiții… Armele tale sunt morții
de la Schitul lui Dragoș, dar nu-ți vor folosi la nimic de
data asta.
– O să mă folosesc de „armele“ lui… Dar ca să fac
asta va fi nevoie să inventariez și să văd prin gesturile
și stările arătate, dincolo de ele, întâmplări, situații,
oameni întâlniți și de mine… cine știe unde și când. Nu
ne putem lupta decât pe un teren comun… Asta este o
luptă între doi arbori, nu între oameni… Mă poți ajuta
să-i dibui rădăcinile?
– Știi bine că specialitatea mea sunt cuvintele,
cuvintele de-acasă… Dincolo de ele, sunt orb și surd…
– De asta te-am și rugat să te culci. Dacă chiar se
va muta terenul de luptă, te voi trezi, nici o grijă…
– Fii cu băgare de seamă. Pentru tine cuvântul e
călcâiul lui Ahile. Tu nu vrei să lupți pe zona asta, te
eschivezi.
– Mda… Pe tărâmul cuvintelor pare să fie la el
acasă… N-o să-i ofer o asemenea satisfacție.
– E mai simplu, te declari învins, și-i dai pace…
Și-apoi, n-ai decât să dormi până la Iași.
– Cum să mai fac asta? După ce-am spart oglinda
cu vorbele lui încărcate cu venin, nu va mai avea
liniște… Nu se va lăsa până nu va afla cum am făcut…
Sau cin anume sunt, de am izbutit să fac una ca asta.
Așa că, pune-te și te culcă, prietene… Ai un loc pe
placul tău în agenda mea cu însemnări… Știi bine
unde e. Și dacă e nevoie îți dau un ghiont. Dacă nu-i
altă cale, ne-om lupta. „(…) Bucuroși le-om duce toate,
37
Februarie 2020
de e pace, de-i război…“ Necazul îți iese în cale când nu
te-aștepți.
– Și câteodată sub chip de om… Noroc! meștere.
Roagă-te morților tăi de la Schit să-ți fie prielnici…
– Vorbiți cu geanta, scăpără celălalt printre dinți…
Bătrânica se uită la el ca trăsnită și-și face iar
cruce. Și iar scuipă-n sân.
Văzuse și femeia că nu scosesem nici o vorbă și
sărise, fără să-și ia seama ce și cum, să-l atace… Făcuse,
instinctive, corp comun cu mine.
Întunecatul zâmbi, cu superioritate.
– Văd că ai și ajutoare… Nu e de glumă cu
dumneata.
Las pe față mirare, îndoială, un vag sentiment de
înțelegere și duioșie ca în fața unei încercări copilărești
de a face o glumă…
– Hm… Nu merge. Dumneata vrei să mă retrag…
Mai întâi te-ai jucat cu vorbele mele și le-ai folosit ca pe
o ghiulea și-acum o faci pe naivul…
Trecuse dintr-o dată la o adresare directă, mai
tăioasă… Încerca să dibuie o eventuală carapace… Într-
un fel mă pusese în gardă. El era foarte sigur că acele
manifestări ale bătrânei nu erau întâmplătoare, căuta și
izbutise să vadă legături ale mele cu ce se afla în jur…
Probabil că era mirat că încă nu ajunsesem la reacțiile
celorlalți doi, ursul și agentul cu alură de sportiv… Sau
că nu încercasem încă să-i induc chiar lui o serie de
schimbări lăuntrice.
„Ar fi vrut el, da nu face neica o asemenea
neghiobie… Aici e unul dintre punctele lui tari… Cât
despre citirea gândurilor, asta o poate face și o țărancă
obișnuită să ghicească în bobi. Oare, în ce serviciu
secret o fi?!“
Profit de o perioadă de acalmie fără să-l scap din
„raza vizuală” a ochiului lăuntric…
– Ce faci, prietene, ai adormit?
– Cum să dorm când văd cât te frămânți? Am
făcut și eu ceva investigații pe cont propriu.
– Și, ai aflat ceva?
– Nu prea multe. Poartă pe el, pe sub cămașa
neagră și un trening de o culoare nedefinită, un tatuaj
cu însemnele diavolului și un dicton scris în slavona
veche: „Prin roză, spre cruce!” Are și niște cicatrice
urâte, una din ele pare a fi urmare a unei operații,
celelalte sunt tăieturi lăsate de sabie…
– Și unde te-ai ascuns? Că aici, în geanta de lângă
mine, nu te mai simt…
– Nu-ți spun, că va afla și el…
– Asta am înțeles, îmi citește gândurile…
– Este norocul tău, meștere. Cine citește gândurile,
nu mai pătrunde în spatele lor… Așa că, Baftă! Văd că
ți-ai mutat radarul pe cei doi, ursul și agentul… Ai
grijă! Și Întunecimea sa a făcut la fel…
– Mulțumesc de ajutor… Poți să-ți iei o pauză…
Nr. 1 (23)
– Iar te grăbești, ai uitat că uneori pot să văd și ce
urmează…
– Uimește-mă!…
– Te va suna prietenul din Iași, editorul, să te
întrebe cum stai cu romanul la care lucri… Știi doar
că mâine trebuie să-l predai la tipografie și tu nu l-ai
terminat încă… O să faci noapte albă după ce ajungi la
Iași…
– La asta m-am gândit, nu pot să lucrez decât pe
ultima sută de metri… Atunci vin toate ideile…
– Da, știu… prietenul tău tocmai formează
numărul… Când te sună, lasă telefonul pe speaker…
– Și n-a apucat bine „prietenul meu” – alter
ego de serviciu – să termine și ecranul telefonului
s-a luminat… arătându-mi numele prietenului din
dulcele târg… Am lăsat bucuria să-mi inunde fața și,
profitând de o răsucire a omului în negru din fața mea,
tocmai atunci își căuta ceva într-o paporniță, am trecut
telefonul pe speaker…
– Ooo, ce bine că ați răspuns… V-am căutat toată
dimineața… M-au sunat de la editură… Așteaptă de la
dv cartea Agentul secret al patriarhului… să o dea în
lucru…
Omul negru tocmai desfășase din papornița-i
jegoasă o sticlă cu un lichid roșu spre negru, îi scosese
dopul, lăsând să se răspândească în compartiment un
miros de vin mănăstiresc, și pofticios și cu o expresie
– voi, muritorii de rând, nu să gustați niciodată din așa
ceva! – dusese sticla la gură… Dar nu apucase să tragă
nici măcar o înghițitură… Când a auzit titlul cărții,
rostit de prietenul meu din Iași, a început să-i tremure
mâna… Și totodată, trenul s-a mișcat, iar el, dorind
să prind discuția, a scăpat sticla printre degetele-i
turgescente. Zeci și zeci de cioburi s-au împrăștiat,
lăsând să curgă conținutul uleios pe linoleumul
îmbătrânit și murdar…
– Mai sunteți la telefon?!… Am auzit parcă o
bufnitură, ca și cum ar fi crăpat un drac!…
Am făcut un efort să nu mă pufnească râsul,
străduindu-mă să-i vorbesc prietenului ca și cum n-aș
fi fost în acel compartiment…
– Ajung în seara asta la Iași și, după ce mă cazez
la Mitropolie, unde stau eu de obicei, o să fac un
duș și-apoi îmi pregătesc o cafea tare… Până în zori
finalizez romanul… E scris deja… în procent de 99 la
sută. Doar că până astăzi nu știam cum să fac portretul
personajului principal, agentul secret…
– Și-acum știți?!…
– Ooo, da… E ca și cum l-aș avea aievea în fața
ochilor…
***
38
SURÂSUL
Romanul „Agentul secret al patriarhului”, finalizat
în noaptea următoare discuției din tren, nu a mai văzut
lumina tiparului... După ce volumul fusese corectat și dat
în lucru, am fost anunțat de la tipografia din dulcele târg
al Ieșilor că nu mai găsesc în calculator nici manuscris,
nici copertă și nici fotografii și m-au rugat să le duc iarăși
pe un stick, toate fișierele... Încă nu plecasem din Iași, așa
încât am deschis laptopul ca să transfer manuscrisul și
fotografiile... Și-abia atunci m-am speriat de-a binelea.
Dispăruseră și de pe laptop. M-am adunat cu greu... Nu
mi se mai întâmplaseră până atunci asemenea ciudățenii
și nefiind pățit nici nu mi-am asigurat copii de rezervă ale
textului. Și nu atât textul era problema, cât fotografiile...
Ca jurnalist, descoperisem, fără să caut anume,
întâmplări ciudate... Obiectele zburătoare de pe la o casă
parohială din Alba, dracii văruiți – un preot mucalit
pictase pe pereții bisericii pe care o renovase, în chip de
draci, pe aleșii de atunci, Iliescu, Năstase și alții și, când
s-a aflat, a fost obligat să dea cu var peste ei și pe urmă
și el, sărmanul a fost strămutat puțin –, epopeea demnă
de scrierile literare ale lui Mircea Eliade, cu măicuțele de
la Oașa – Valea Frumoasei, care au speriat ciobanii de
prin munți (ulterior, din înaltă poruncă, măicuțele fuseră
strămutate la o mânăstire din Poșaga și-apoi, repejor
dispersate prin țară, în timp ce mănăstirea de maici de
la Valea Frumoasei a devenit mănăstire de călugări)
De unde să bănuiesc eu că tocmai „omul negru”, pe
care-l întâlnisem în tren era cel care se ocupase de atare
cazuri. Oriunde, printr-o mănăstire, era o problemă,
cu un motiv oarecare, argumentat firește, duhovnicul
era chemat și, în locul lui, era trimis întru descurcarea
încâlcitelor ițe un altul... Și pe acel altul îl avusesem în
față, ba chiar, sfântă naivitate, care s-a ținut toată viața
de mine precum scaiul de coada câinelui, mă și lăsasem
antrenat într-un duel... Dacă eu înțelesesem cât de cât,
rosturile acelui personaj (și a altora...) nu m-am întrebat
pe moment câte suspiciuni ar fi putut trezi demersurile
unui jurnalist, care, cum-necum, ajungea să se afle la
țanc, tocmai acolo unde se întâmpla câte un pocinog...
Toată istoria nu a rămas fără urmări. Către finalul acelui
an, 2009, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei mi-a acordat
o sponsorizare pentru tipărirea unui volum de proză:
„Povestiri despre Dumnezeu”. Îmi amintesc, din acea
serie de peripeții, încă o replică, de pomenit.
Abia ajunsesem la Mitropolie și părintele-secretar
mă întrebase, politicos:
- Dumneavoastră?!... Ați fost chemat?!
- Da! am zis, pentru semnarea contractului de
sponsorizare...
- Daaa?! s-a mirat el. Noi luăm bani, nu dăm...
Iftimie Nesfântu
BUCOVINEI
S fârşitul unui an nu aduce
nicio încheiere și
niciun început, ci o
continuare a celor începute
cândva! Se numără doar
ultimele zile, ore și clipe
din anul care se scurge
ca apa râului, an care o
fi trecut moderat prin
firea omului, iar el,
prin iscusința sa, i-o fi
dat valori nebănuite sau
flori de mucegai.
Au trecut sărbătorile,
amăgiri ocazionale, fiindcă
omul nu învață nimic din
opulența manifestată fățiș, și-
IUBIREA
din noi
au etalat doamnele nurii prin ținute
vestimentare, iar domnii șarmul cuceritor
întru bucuria clipelor de smarald, când inimile
prind culori vrăjite iar vocile, sugrumate de emoția
apropierii umane, se amestecă în Univers clădind
sărăcia sau bunăstarea.
Au încercat copiii să aducă în case bucuriile
sărbătorilor creștine, iar ușile s-au deschis tot mai
puțin, fiindcă mercantilul s-a infiltrat cu dibăcie
și-n bucuria credinței de altădată, iar Nașterea
lui Hristos a rămas motiv de bucurie doar pentru
aceia care au deprins să trăiască întru Hristos.
Și-a alergat mulțimea după câștiguri
sentimentale sau bănești, obținute uneori facil,
oferind apropiaților câte puțin din produsul
câștigat. Copilul n-a învățat că vârsta de aur se
topește ca zăpada în palma sa și folosește pantofii
cu toc ai mamei/cravata cusută în fir de mătase
a tatălui mult prea devreme, încercând senzații
noi; tânărul, amețit de afaceri dubioase, iubește
sporadic și aventuros, ignorând șansa de-a explora
frumosul, adultul probează prea devreme anumite
regrete și-și frânge mâinile văzând că inima intră
în fibrilații, iar bătrânul se-nchină cu gândul la
ziua de mâine, de care nu mai este atât de sigur și
pe care o imploră să-i mai dea o șansă.
Nici eu nu mai râd cu gura până la urechi, așa
cum făceam odinioară, și prea des privesc anost
în juru-mi printre secundele timpului, căutând
miracolul pierdut al poeziei de odinioară și, fără
prea multă trudă și tăgadă, găsesc puterea de-a
mă reinventa (un cuvânt la modă) și-a zâmbi
interiorului meu, căci nimic nu este imposibil dacă
se vrea.
...Înflorise macul, iar sângele se scurgea prin
39
Februarie 2020
galbenul firelor de grâu și-mi
zâmbeai șăgalnic din spatele
buchetului adunat cu sfială.
Mi-ai așezat la încheietura
mâinii drepte brățara
iubirii, maci sângerii
împletiți cu spicul plin
de boabe. Era rodul
iubirii cu care m-ai
împresurat în ziua
aceea. Apoi, ca și când
nu era suficient, ai
îngenuncheat frumosului
din tine, mi-ai luat mâna
și-ai lipit-o de arșița buzelor
tale. Ți-am simțit dorul
năprasnic, arderea interioară și
valul plutirii în doi. Nu te cunoșteam
de mult, dar te știam dintotdeauna, mă
jucasem adesea cu sentimentele tale, cu privirea
maiestuoasă transformată adesea în atracția
irezistibilă a firii din noi, mă luasem adesea la
trântă cu pornirile mele, cu impulsivitatea de-a
clădi o altfel de lume.
Și-atunci, în ziua aceea, mi-ai împletit
zâmbetul în brățara florilor și te-ai făcut stăpân peste
ființa mea. Cedasem cu bună știință și nu regretam.
Voiai să scrii încă o filă cu puterea ta de seducție
și să-mi așezi la picioare lumina nepătrunsă, pe
care doar Soarele o cunoștea. Aveai ce dărui! Și
ți-ai întins frumusețea sufletului ca pe-un lăicer
peste peretele înghețat al inimii mele, încălzindu-l.
Răbdător și plin de încredere, ai așteptat ca așchii
fine de gheață să se dezlipească, sorbindu-le
lacrimile, întru iubire, și nu te-ai lăsat până n-ai
sărutat ultima picătură din căldura inimii, care
îți aparținea cu prisosință. Ai transformat tăcutul
în cuvânt, întunericul în lumină, resentimentul
în sentiment, urâtul în frumos, ura în iubire și ai
turnat găleți de împlinire peste clipele nemuririi,
strigând în largul lumii că nimeni nu te va opri să
clădești poezia vieții prin sărutul cuvântului și-al
faptei.
…Iar eu am crezut în dulceața fiecărei
lacrimi, lăsându-mă mângâiată de frumusețea
îmbrățișărilor. Din tot buchetul am ales culoarea
ochilor tăi, nedescoperită până atunci și-am plecat
cu ea în depărtarea lumii, împrăștiind-o în larg
pentru a scrie fără sfială, cu roșul macilor: am
redescoperit iubirea, iar viața merită trăită!
Angela Burtea
Nr. 1 (23)
Demonul de seară...
S
unt „mori de vânt” pretutindeni, drumuri care te
ispitesc, care nu duc nicăieri, dar eu tot mai sper
într-o vacanță pe cea mai frumoasă insulă.
„Mă faci să râd.” Tu nu poți pleca nici până în celălalt
capăt de țară, dar spre o insulă aflată la mii de leghe
depărtare? Și la urma urmei, cine s-ar încumeta să te
însoțească. Știi cât ești de capricioasă, de sensibilă, mereu
apare câte o problemă...
Și eu care credeam că nu e prin preajmă! Afurisit demon!
Nu mă lasă să visez nici cu ochii deschiși. Se prăbușește
lumea dacă mă amăgesc cu imaginea unei vacanțe fără
seamăn, unică, sublimă?!
Numai ce lăsasem cartea din mână și mă îndreptam spre
bucătărie să-mi beau ceaiul de mentă cu busuioc. Trebuie
să spun că - ori de câte ori recitesc „Scrisori imaginare”, de
Octavian Paler, simt aceeași încântare spirituală, aceeași
dorință de a mai găsi ceva nou în structura complexă a
cuvântului. Ei! Demonii, demonii...
M-am oprit la un scurt fragment: „Ați scris într-
un vers: „La ce bun poetul în vreme de secetă?” Și tocmai
asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și
să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei
nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede,
adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit și să spere. Și
înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să
fie astfel speranță și cântec.” (Scrisoare domnului Holderlin).
Dacă dau la o parte vălul delicat și mătăsos care acoperă
înfățișarea cuvintelor, mi-e teamă că voi descoperi cea mai
adâncă deznădejde a scriitorului.
„Vezi! Ai gândit-o înainte s-o spun eu. Îți mai amintești
de câte ori ai luat de la bibliotecă Hyperion, de Holderlin?
Mă întrebam mereu ce te atrăgea, ca un magnet, către acest
volum: poezia luminoasă, de-o puritate divină, sau nebunia
poetului apărută la o vârstă atât de frumoasă (32 de ani) când
viața abia își deschidea aripile, când visele abia înfloreau...
Te-am urmărit cum căutai în datele biografice, cum ți se
surpa sufletul citind. Te duceai la bucătărie, trăgeai două-
trei fumuri dintr-o țigară și reveneai, și iar citeai, subliniai
cu un creion anumite pasaje, oftând și întristându-te tot
40
SURÂSUL
mai mult.
„Eiiiiiiii! Ce să spun! N-ai mai avut nimic de făcut
decât să te ții de capul meu, să-mi urmărești fiecare mișcare,
trăire, fiecare gând. Și până la urmă... mi se pare firesc să
empatizez cu poetul... să-mi imaginez suferința lui ca fiind
și suferința mea. Oricum, multe din frământările mele le
regăsesc printre rânduri.
„Hai, gata! Găsește-ți alt loc de „tulburat” și lasă-mă să
mă concentrez asupra scrisului. Știi prea bine că sunt multe
zile când nu pot lega două fraze. Atunci simt, abia atunci
simt cu adevărat vâlvătaia flăcărilor cu care mă „dezmierzi”,
mă învălui... Lasă-mă! Du-te!”
Aș minți dacă nu i-aș da dreptate, pe alocuri.
Bietul poet! Bietul geniu! Al pustiului... Și revin: cine
mai „cântă ploile” când sufletul este cuprins de zădărnicie,
când spiritul este întunecat de nebunie? Iată ce am găsit pe
internet. „Căci, în nenorocirea sa, Holderlin a avut „noroc”; o
familie de oameni cumsecade l-a luat în paza sa și a vegheat,
cu respect și devotament, mai bine de 36 de ani, să nu-i
lipsească nimic și să fie ferit de agresivitatea intolerantă a
semenilor. Astfel, complicata și dureroasa poveste romantică
a poetului s-a împletit cu un miracol de bunătate și înțelegere.”
„Ha-ha! Auzi! Un „miracol” de bunătate... Lasă-
mă să râd, din toată suflarea mea, păcătoasă, chiar dacă
risc să-mi dai cu ceva în cap (sâc, n-ai să poți) sau să-mi
aduci o mulțime de injurii. Tu poți înțelege? Să trăiești în
întunericul minții, 36 de ani? Nici eu n-am rezistat acolo...
Am căutat alte minți poetice, mai blânde, mai potolite. Te
rog să mă crezi. Este înfiorător, cumplit de dureros. O luptă
între frântura de rațiune și crucificarea tuturor gândurilor
care îndrăznesc să-și caute drumul spre lumină. Un drum
al cruzimii, al sângerării violente, unde nu găsești îndurare,
oricât ai urla...
Eu nu mă fac răspunzător pentru asemenea suferință. Poate
Marele vostru Creator. Ha-ha, ha-ha”.
Și râsul acesta mă scotea din minți...
„Du-te naibii, ticălos nenorocit! Eu te cunosc destul
de bine. Zile și nopți la rând mi-ai bântuit liniștea (și încă o
mai faci, cu sadism), o liniște atât de fragilă, atât de ușor de
alungat. Dumnezeu mi-e martor, sper, cum mă străduiam,
cât de mult încercam să mi te smulg din gânduri și-mi
imaginam, cu satisfacție, cum îți spulber fiecare părticică
întunecată. Parcă aud (și în acest moment) zgomotul
gloanțelor, pornite, cu furie fără margini, către tine, dintr-
un Kalașnikov. Și mirosul de ars e atât de persistent...
După această „luptă” surdă... mă simțeam mult mai bine,
eliberată de poveri care mă sufocau, mă îngenuncheau,
aproape...
„Te mințeai singură! Da, da! Nici nu știi cât m-am
distrat. Pentru mine era ca o mângâiere, ca un dans...
Apropo! Chiar atunci am învățat să dansez. Trebuie să-ți
mulțumesc, pentru asta... și ar mai fi... Ce-i cu fața asta?
De ce te-ai încruntat așa? Ceva nu-ți convine, ceva se
zvârcolește în sufletul tău. Hai, să mai destindem atmosfera.
BUCOVINEI Februarie 2020

Te invit la un dans? Te rog, acordă-mi acest dans. Nu mă

refuza!”
Îmi venea și să râd, dar și să plâng. În hohote! Nu știam
că zac în mine atâția demoni. Pentru fiecare gând, fiecare
trăire, câte unul: mai incisiv, mai docil, mai guraliv sau mai
taciturn. Dar, fără îndoială, slujind și satisfăcând mofturile
stăpânilor întunericului. Doamne! Are dreptate Octavian
Paler. Cum să mai fredonez vreo melodie când privești
cerul „pârjolit și gol”? Cum?
„Domnule Octavian Paler, ați încercat o mică ironie
când ați pomenit de „cântec și speranță”, nu-i așa?”
„Ha!”
Imposibil să ai un secret al tău! El e acolo...
Eu mă străduiesc să cânt frumusețea lumii, în poeziile
mele,unele dintre ele, să caut partea luminoasă a lucrurilor,
dar sufletul îmi plânge mereu și mereu, privind ochii mirați DOR
ai clipelor care stau să moară. Sunt zile când îmi doresc să
fiu altceva, o altfel de ființare, ceva în care bucuria să fie o Foaie verde, verde, verde,
permanență. vine vara și m-aș pierde
„Hei, poeto! În acest caz, te susțin. Mărturisesc că ți- în codrul cu frunza verde
am apreciat stăruința de care ai dat dovadă în momentele în codrul cu umbra deasă
de grea cumpănă. Era în tine ceva atât de sfâșietor, o durere tot prin iarba de mătasă
explozivă, uriașă, că ar fi putut distruge jumătate de planetă. în codrul cu umbra rară
Chiar și eu, netrebnicul, am lăcrimat. Crede-mă! de cu zori și până-n seară,
„Ai lăcrimat tu, pe naiba! Tu, care bântui întunericul de cu seară până-n zori,
și somnul celor ce-și caută oaza de liniște? Tu? tot prin iarbă și prin flori
Știi prea bine că apelez la somnifere... Cred că asta te m-aș sui pe-un vârf de munte
bucură. Și parcă l-am simțit cum s-a așezat mai confortabil numai vântul să-mi asculte
pe pragul unui gând înfrânt... plânsul și vorbele mute
„Sincer?! Există o anumită bucurie. Doar așa am m-aș porni-ntr-o zi senină
certitudinea că pot domina latura ta sensibilă. Apropo! Să ori noaptea pe lună plină
știi că ai nevoie de mine când scrii acele poezii pline de m-aș tot duce și-aș umbla
suferință, de strigăt surd, de întrebări la care nu vei primi pe sub verde umbra ta
răspunsul pe care ți-l dorești. Nici pe departe... Singurul și nu m-aș mai înturna
răspuns adevărat este prezența mea, în multe dintre până mi-oi pierde umbra.
gândurile tale (o prezență mai incisivă sau mai discretă,
dar totdeauna de „pază”), în toate amintirile și, mai ales, LUDICĂ
în toate regretele care te bântuie, revoltele născute din Calul meu cu ochi albaștri
experiența unei vieți trăite pe „muchie de cuțit”... Poți să mă soarbe roua de pe aștri
contrazici. Te las... Dacă vrei, scoate și muniția de rezervă: și, în nopțile-nlunate,
acel Kalașnikov de care te-ai îndrăgostit... Și uite așa, mai bate câmpi și păduri bate.
învățăm un dans nou. Ai vrea? Hai, simt că vrei...” se oprește-ntr-o ogradă
Ce-aș mai putea spune. M-am lăsat ispitită, curtată de acest și copil vrea să mă vadă.
„demon de seară”, trecând prin toate stările posibile: de la Mă vede un țânc de-o palmă,
agonie la extaz și invers... așteptând somnul să doarmă,
„Hai, ringul ne așteaptă!” să doarmă și să vieze
Nu știu când am adormit. Și ce vis! O insulă înconjurată Feți Frumoși pe metereze.
de ape, de culoarea smaraldului, învăluită într-o lumină Când vin zmei de mă răpesc…
blândă, ca o îmbrățișare. De undeva, din spate, din umbra din somn adânc mă trezesc.
unui palmier... s-a auzit un hohot. Atât de familiar... De
necrezut! Mă trezesc într-o câmpie,
(Din volumul de proză – Demonii amintirilor) cu un cal…
Valentina Becart o jucărie.

41
Nr. 1 (23) SURÂSUL

FILM FĂRĂ PELICULĂ

EXPERIMENT POETUL
Ochii mei descompun lumina
îți îmbracă silueta Insomniac,
într-un halou colorat m-am jucat cu mine Mi-au spus
o noapte întreagă. l-au întâlnit și azi… ICOANĂ
te văd alergând luminos
ca un soare-n amurg pe bancă au stat
chiar sub tei (lui Alexandru Țenchea)
M-am privit În biserica goală
Ochii mei te recheamă la microscop, îl privesc în ochi
te aduc, te trimit… puteam să și clipesc, ieri
pe bulevarde pavate pe Ioan Botezătorul
tu vii, te-ntorci și iar pleci mișcam aripile. număr sfinții
pășea în tăcere
cu valize de vise siluete ascetice
O putere secretă mă face N-am adormit, fețe ascuțite
să derulez iar și iar dar m-am trezit ochi adânci, încercănați
un film fără peliculă în metrul cub acum un an
într-o gară Dincolo, pustiul
pe ecranul nevăzut rezervat. nisipul, stâncile
al inimii poeți dirija:
Cădeam în gol, la dreapta, la stânga
semn mi-a făcut agavele spinoase…
simțeam plutirea
și nu făceam nimic pe loc să rămân
CONDAMNATĂ LA IUBIRE să mă opresc.
Cu picioarele goale
în gara mică calcă șerpi veninoși.
Cădeau numai pentru mine Ieșeam din mine aștept de atunci
în ziua aceea biletul… Asemenea lor, acolo-
și intram siluetă de aer-
ninsorile cu pași neauziți
Cai albi cutreierau Călător tu, printre ei.
repetând căderea,
nebănuite coclauri. savurând voluptuos în orice direcție
În ziua aceea amărăciunea… sub zodia poeziei.
o instanță nedreaptă
pronunțase sentința: INSOMNIE
condamnată la iubire
STARE Dacă aș deșira noaptea
Executarea pedepsei METAMORFOZĂ și-aș depăna-o
începu odată Cum stau și scriu într-un ghem
cu bătaia orei aceleia Măcinate, iubirile stau visez că vii aș putea să mă joc
în agonia frunzelor singurătății hrană înfășurat în cântec cu ea
de-arțar. sub clarul de lună plină.
pe tegumente-i pe ușa deschisă
s-au imprimat depărtate apare nălucă Ghemul-o minge neagră,
corăbii Luna-o minge de aur,
LECŢIA DE UMILINŢĂ povestea trecută
Eu-jucătorul
doar privirea-mpletește aștept fiorul jongleuurul…
M-așez singură la colț
în genunchi galbenul toamnei îndemn. necunoscutul poem
prezent prea departe Noapte
pe fărâme de viață
Povești stau în caier singurătate
biciuiesc ființa visului
filigran de cenușă obosită cuprind rebele insomnii
durerea să o soarbă
invoc uitarea și așez toate visele
balsam pe retină, același decor în seiful din inimă.
ține-n albastre ferestre
pariul pierdut
drumul acesta.
povestea rămâne.
Anica Facina

42
BUCOVINEI
pleoapele închid fumul rătăciților
singurătatea adoarme într-un picior
Destin
Pe umărul stâng - murmur de cuvinte,
pe celălalt - ființa bunilor plecați,
destinul meu - la mijoc,
într-un fragil echilibru.
Primii pași prin țărâna din lanbucurie
înșelătoare;
văzduhul îmi răcorea sârguința,
sfârșitul strigase prima chemare.
Speram la rădăcini protectoare,
rodiri de adevăr,
îndrăzneli noptatec fulgerate,
am cules minciuna orbită.
Fântâna înțelepciunii a secat,
a adormit și rațiunea șerpuitoare,
delirul măririi se-aprinde
de se întorc străbunii în morminte.
Sub stele reci, mereu căzătoare,
mi-adăp rostirea din sterpire,
de voi cădea la vulturi pradă
urma-voi destinul și fără să-nving.
Februarie 2020
AM COBORÂT ÎN MINE
ÎNTOARCEREA DEPĂRTĂRILOR
Amintirile calcă drumuri prăfuite,
vocile crucilor poartă trecutul,
din adâncuri o sete fierbinte
ne cheamă să vedem nevăzutul.
În dimineți arcuite Nevinovată chemare
Gândurile bat cuie, Mă simt îngenunchiat de noapte,
tăcerea clipelor m-a învins,
în liniștea ochiului. un tremur prin frunze mă tulbură,
doar sufletul aleargă desculț.
Pustiul adapă zilele,
Pe pajiști adormeam în rouă de stele,
în spatele soarelui. cai albi veneau să mestece lumina,
galopul s-a poticnit în gropile vieții,
Clipele se scurg în visare, în mine rătăcesc bulgări de ceață.
fericirea și-a pierdut calea
în nopți sacrificate. Încoronat cu izbânda poverilor târzii
mă-nchid în scoica plecărilor neînțelese,
Am ales libertatea cailor, cu ochi nevinovați mă cheamă un copil
peste pajiști fulgerate de zări înconvoiat de gânduri apuse-n dorințe.
mi-am arcuit diminețile.
Timp neînceput Strigăt neauzit
Neliniștea s-a lipit de tălpi Speranțele mele plâng un strigăt,
să nu mă piardă, la prima adiere a vocilor strivite
din ramuri uscate cad chipuri plonjez în ademenirea deșertăciunilor,
jelite de lună. mă spulber în orbirea memoriei.
M-am regăsit printre sacrificați, Din orgoliu voi acoperi Pământul
anotimpurile nu mă recunosc, cu norii înțelegerilor clandestine,
m-am pierdut în cântec străin retur voi trimite unirea cu Cerul,
să nu ucid gloria. instanță supremă nedescifrată.
În scoica tainelor de mâine Voi arunca până-n pânzele albe
crește uitarea, sacii cu sentimente moștenite,
s-a înnegrit și perla nădejdei, mângâieri nerostite pentru părinți,
poate un timp neînceput... strigăt neauzit de prea mult aproape.
Gheorghe Şerban
43
Nr. 1 (23) SURÂSUL

LUMEA ELEFANŢILOR GÂND

Se scurge timpul în noian de ploi
Dacă aş avea patru genunchi
Ce Parcele le-au tors, le-au împletit
Precum elefanţii
Walkiriile toate s-au trezit
i-aş pleca Ţie, Doamne,
Zadarnic, nu-ntorc roata înapoi.
Să opreşti curgerea vertiginoasă
Dar voi, rugaţi-vă să am răgaz
a lumii acesteia spre niciunde...
Să prind cu mâna clipele din cer
Să o vindeci sau, cel puţin,
Să trec râzând peste furtuni şi ger
Să-i pansezi pe ici, pe colo, rănile.
La focul vetrei să mai fac popas.
Dacă lumea ar fi populată doar de elefanţi
Cu aripi larg deschise-n zbor trufaş
ar fi, cu siguranţă, mai bună!
Nearse încă-n soarele târziu
Cuvânt de veghe stelelor să fiu
Şi sângele să-mi curgă prin urmaşi.
CE SEMĂNĂM Să simt aroma ierbii sub tăiş
De spaime să mă vindec prin cuvinte
Nu sunt înţeleptul Cu care, de voi pierde din suiş,
despre care se spune Să pot păstra cărarea înainte.
dacă n-ai un bătrân, să-l cumperi.
Uneori mi se pare
că umbra mea trece peste capetele unora... CUVÂNT SPRE FIINŢĂ
(grozav îmi plăcea psihologia la şcoală!)
Şi vai, vai ce lume fojgăie în găoacele acelea Paşi prin grădina gândului
câte boabe de...de ce? O revărsare de cuvinte, fiecare cu cântecul lui
încap într-un spaţiu şi tot înghesuindu-se Efluvii de miresme,
dau pe afară, nu oricum! Zbor spre înaltul ideilor
Caută pe de lături un spaţiu, cât de mic, Iubiri, renunţări, visuri de-o viaţă...
o crăpătură în care să se aciueze Este, adunându-le,un loc în care fiinţăm.
să crească apoi, să rodească
şi să-şi reverse otrava peste lume.
Măcar de-ar fi seminţe de „sângele dracului”! Paraschiva Abutnăriţei

ÎN AŞTEPTAREA TA CE-I VIAŢA?!

În seara care-ncet se-așterne,
Aștept s-aud iar pașii tăi
Ce se îndreaptă doar spre mine
Cu mii și mii de-mbrățișări1
Să îți aud doritul glas
Ce îmi alintă numele
Să-mi spui că n-ai putut nici azi
Să îți iei gândul de la mine.
Și stele, martore de sus,
Ne vor privi invidioase
Căci o iubire pe pământ
Se-nalță mai presus de astre.
Ce-i viața?!...
Dacă nu un zbucium pe pământ,
O pendulare între rău și bine,
Ori o fărâmă de speranță legământ
Că într-o zi vor fi și vremuri bune.
Ce-i viața?!...
Dacă nu o încercare
De-a evada din noi spre alte lumi,
De-a ne cunoaște pe noi prin fiecare
Atunci când viața ne pune la pământ.
Ce-i viața?!...
Dacă nu o serie de întrebări
Ce ne strivesc sub povara lor
Căci nu avem la toate un răspuns
Doar alergăm să le aflăm.

44
BUCOVINEI Februarie 2020

MEREU
Acest AZI e un IERI dureros, alinat de-un MÂINE ce va deveni un AZI repetabil!

JOC
Cuvintele să ne rămână înfipte în aer,
Doar privirile să ni se înlănțuie în îmbrățișări,
Să-și vorbească cu intensitatea irișilor
ce vor să fure o sărutare…
Dana Ciuhlău

Vise inerente
Se lasă noaptea peste noi
Și câmpul este-nzăpezit.
Culorilor li-i frig… și ploi
Iubiri adună-n asfințit.
Și nu dormim și nu visăm
Decât un sângerând apus.
Ni-s ochii duși și-așa de goi
Și foame ni-e cei ce nu-s.
Ce rece-i umbra ta străină
Și pasu-i gol, deși te strig.
Ce taină oare… și ce vină
Ți-e dat de-n tine-i așa frig?!
Mă doare timpul...
Mă doare sufletul tău
care nu mă mai simte.
Mă dor ochii tăi
care nu mă mai privesc.
Mă dor mâinile tale
care nu mă mai ating.
Mă doare somnul tău
care nu mă mai veghează.
Mă dor visele tale
Al gurii nerost în care... nu mai apar.
Pahare se sparg, Mă dor buzele tale
se sparge şi gândul, care nu mai sărută umbra mea.
în cioburi de stele
se perindă de-a rândul... Mă doare sângele tău
care nu mai curge
Şi vise se sparg prin venele mele.
de maluri de clipă.
Ai fost un catarg Mă doare clipa
alergând pe-o aripă care trece prin amintirile păgâne...
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Şi drumul ai fost niciodată...
ce duce niciunde,
al gurii nerost Mă dor lacrimile tale
spânzurând peste unde... plânse fără mine.

Mă-mbăt cu vise inerente Mă duc către zări Mă doare timpul tău

Și te ascund în depărtări.
De ce secundele sunt lente
Când te împarți în patru
zări?!
Te-aștept și-acum
Pe-aceeași creangă
Unde uitarea nu-i nimic
Decât o frunză care cade
să vindec trecutul care deapănă depărtarea.
şi poate că mări Mă dor vorbele
să înghită durutul pe care mi le spui
când nu te aud.
meu gest de-nceput
ce face sa moară Mă doare tăcerea.
apusul trecut
pe liniști de pară... Mă doare apusul şi răsăritul...
fără NOI.

În poala nopții… deși-i frig…

Lelia Mossora
45
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Catrene în română
Învață de mic copil să se teamă de necunoscute sau de ascunse forțe, știe să se roage
Nimeni nu a aflat taina de dincolo de cer, de pământ, de măreție, de tot ce crede că bine face...
Învață mersul, cuvântul, munca, salvarea și poate așa se desfac lacătele pentru cei mici.
El crește atât de greu sub pumnii celui mare care nu cunoaște canoanele, nici nu le șterge.
Crescând, simte o teamă ce crește, pentru sine și pentru cei aduși fără de vrere la margine;
Pierzându-se în casă, la școală și la muncă încearcă să iubească, speră mereu că va fi mai bine;
Altul sau alta au parte de cele bune, neînțelese căi și fețe trec peste imposibile dorințe!
Nu mai crește pomul de fructe, umbra nu se mai întinde, pentru multe răspunsul nu se cuvine.
Pletele se usucă, puterea și încrederea din tinerețe cu anii de lipsuri se înmoaie...
Greșeala nu se vede, speranța ofilită nici lacrima n-o simte scurgându-se pe foaie;
Dacă așa e rânduiala ce rost are să lupte sau să se măsoare cu preaputernicul din cer?
Credința mai rezistă căci fierul ca și glasul ce tace, a trebuit de toate să se îndoaie...
De-aicea crește tulpina fatalistă curgând prin ram spre frunzele tot verzi de soare;
Eternă este numai natura, apa, cerul,luna, fiice care cuvântă sub stele de splendoare.
Multe zile și nopți înfrigurate, cutremurate de neliniști vizând cer și pământ sub ape...
Nimicuri stăpânesc a omului însetare de viață și de fericire, uitându-se efemera trecere.

Catrenele, în tătara crimeeană

Korınmegenlerden, bılınmegenlerden balalıqtan qorqı aldı, calbarmağa bıle,
Kımse tanıyalmağan kokten ve topraqtan, balaban bolğanlarnı, inanğanı eşıtıle...
Cürmege, qonuşmağa, şalışmağa, qurtulmağa bıle kırtlernı aştırmağa da;
Balabanın cümurdığıman ose, qanunlarnı bılmeden, sındırmadan bılıp kele.
Oskende tuya qorqılarının artqanın, kenarğa ıstemeden ketırılgenın;
Cöytılğanda üyınde, mektepte, ışınde, umitlı qala, arttıra süygısın.
Mınauı, anauı tabıla qısmetlı cerlerde, sayısız meraqlar bar çaresızde!
Meyvalı ağaş yukselmiy, kolge genışlenmiy, cevapsız qala ısteklerın.
Şaşlerı quru, quvvetı, inanşı, yoqsızlıq senelerınde buklengen;
Korınmiy yanlış, kât ustune koz yaşı umitsızlıkten şığıp tuşmegen.
Bonday qanunlarda ne kerek kureşmek, koktekı quvvetmen oğraşmaq?
Anca inanş qala çünkü sessız qonışıp kelgen temır epsıne tuşunıp kesılgen...
Qader kovdesı bo yerden ose dallardan ağıp kuneşte yeşıl qalğan yapraqlarğa;
Sade tabiyat sonsız, anaubırılerı, suv, kok, ay, yıldızların astında guzellıknı anlata.
Araretlı kun ve keşe sayısız qala, kokmen cer arasında turmadan qaltıray...
Eş bırşiy toydırmay omır em saadet merağını, dertnı unuttırıp geşıcı allarğa.

Guner Akmolla
46
BUCOVINEI
Guvernarea actuală
E o luptă dură, un măcel,
Şi de-a lungul ţării, şi de-a latul,
Între cei cu statul paralel
Şi acei ce-s paraleli cu statul.
Motivaţie
Sperând că un denunț îl mai ajută,
S-a dus la birt și-a dat pe gât o sută;
Având curaj, se duse mai apoi
La procuror,... să dea în gât vreo doi!
În alianţe
Poporul român, cum îl ştim că-i dinamic,
Se luptă cu-ardoare, sărmanul de el,
Alături de alţii, cu Statul Islamic,
Şi acasă la dânsul, cu cel paralel.
Adevăr trist
Cei ce fac prin şpăgi avere
O pot face, pentru că
Nu-i prost ăla care cere,
Cât acela care dă!
Consecinţă
Când găina cântă şi cocoşul tace
Este, pentru unii, absolut normal,
Însă, din păcate, de-asta se şi face
Un cocoş din patru homosexual.
Inflaţie de candidaţi la Preşedinţia României
Mai nătângi sau foarte culţi,
Dar ţintind victorii,
Candidaţii par mai mulţi
Ca alegătorii!
47
Februarie 2020
După-o vară de iubire
După-amoruri pe nisip, pe roci,
Sau în valuri, printre pescăruşi,
Unii, toamna, numărăm boboci,
Alţii, primăvara, ... bebeluşi!
Lucru temeinic!
Cum îşi face omul harnic, gospodar,
Vara săniuţă şi în iarnă car,
Tot la fel şi-aceia ce de drum se-ocupă
Iarna fac o groapă, vara o astupă!
Efect limitat
Când pe plajă umblă fete dezbrăcate,
Simţi că e căldură maximă, încât
Vezi cum verighete-ncep să se dilate
... Iar la unii, sincer, vezi că doar atât!
Cauzalitate
Pe plaja-ndeajuns de-nfierbântată,
Din cauza căldurii-ngrozitoare,
Inelele pe deget se dilată.
...Şi-apoi, niște burtici de domnişoare.
Cu mocăniţa la mare
La mare, dacă mergi cu trenul, rişti
Să urci în plină vară în vagon
Şi să ajungi, cu ultimii turişti,
În staţiune,-abia-n extra-sezon!
Scumpa noastră mare!
După un’şpe luni de trudă,
Pe acei cu dor de ducă,
Marea Neagră nu-I mai udă,
Ci, de-a dreptul, îi usucă!
Week-end…şi la munte şi la mare
Şi la munte şi la mare,
Week-end-ul e o minune.
Zece ore –n deplasare
Şi o oră-n staţiune!
În Bucegi
Pe cărările bătute
Urcă alpinişti agale,
Să găsească „Babe” mute,
Nu ca alea de la poale!
Laurenţiu Ghiţă
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Sehr gut!
Pentru el,
la unele ore, profesorii intrau în clasă,
ca un viciu în ceea ce e moral.
Au ora de germană, preferata colegului său de bancă.
La tot ce e întrebat
acela răspunde prompt, mereu foarte bine, iar profa îi spune constant:
sehr gut!
Obosit de performanţele colegului aşteaptă recreaţia
să mănânce sticsuri.
Sfărâmatele din pungă
sunt cratimele care îl vor despărţii de foame.
A venit pauza.
Sehr gut!
Se lansează pe holuri precum notele cântate la un pian
care se duc în întâmpinarea partiturii,
cea care le este catalogul,
mereu verificat de dirigul de la clasa,
unde sunetele ascultă de armonia
dintre talent şi operă.
O fac bine.
Sehr gut!
După ce îşi termină gustarea intră în clasă.
Urmează ora de istorie, materia lui preferată,

a niel Mihu pe care o aşteaptă ca un păcătos ce caută izbăvirea

M a r i u s D de la îngerii rătăciţi
prin tainiţele divinităţii.
Se aude soneria.
Lui, ţinând cont de ce urmează în program, i-ar fi plăcut
să bată o toacă.
Începe ora.
Încă îi mai e foame,
ar completa gustarea cu un iaurt.
Îi creşte pofta când profu’ le vorbeşte de păstorii daci.
Vede ca o transhumanţă curgerea zerului,
dinspre brânză spre mămăligă,
meniul ciobanilor.
Sehr gut!
Dintr-o dată, înţelege mai mult.
Pentru că dorea să se facă veterinar,
simte că oile ignoranţei pasc pe pajiştea ştiinţei,
şi spune:
dacii, pentru că lucrau cu zer, ştiau germana înainte să o înveţe nemţii!
Sehr gut!

48
BUCOVINEI
Eugen Deutsch
Pseudo cronici literare
RONDELUL LUMINOASELOR TOAMNE
(IOAN MUGUREL SASU: Lumina toamnelor târzii)
Când toamnele târzii ne-aduc lumina
Iar întunericul se risipeşte,
Se-ncoronează luna drept regina
Timidei veşnicii ce ne priveşte.
Renunţă să mai cadă iar cortina,
Speranţa zilelor de mâine creşte,
Când toamnele târzii ne-aduc lumina
Iar întunericul se risipeşte.
Îşi prinde flori la cheutori grădina
Deşi culoarea verii cam păleşte,
Şi-n joc se prinde chiar şi Bucovina
Cu-n brad semeţ ce sprinten dănţuieşte,
Când toamnele târzii ne-aduc lumina.
SONET MULTICOLOR
(SORIN COTLARCIUC: Tapiserii)
Imagini şi culori se prind în horă,
Cuvintele îşi caută magia,
Curtând, niţel în joacă, fantezia
Spre-a face să răsară aurora,
Sperând că va apare feeria
Ce-ar cuceri cu verva ei agora
Sau ar lovi în orice val cu prora
Ducându-şi peste mări şi ţări solia.
De-aceea îşi va fereca Pandora
Vestita ladă-n care nebunia
Se tot ascunde aşteptându-şi ora.
Când o clipită pare veşnicia,
O pană ce se vrea mereu cu spor a
Decis s-arunce-n zbor… tapiseria.
49
Februarie 2020
Corina Matei Gherman
MIŞCAREA OCHIULUI
Gândul un fel de val mişcător
muntele pe mare
valuri bătrâne... corăbii fără piraţi
totul se mişcă în ochiul stâng
înainte.... înapoi.... spre dreapta....unde
arc între cerul răsturnat şi pământul rătăcit
imaterială e imaginea apusului virtual
acum vreau o petală din surâsul imperfect
pudic răsăritul îşi dezgolea mai întâi zorile
am fost acolo... dar n-am văzut glasul îngerului
n-am ştiut niciodată nimic... nici acum nu ştiu.
RESPIRAŢIE
Sus... n-am zburat din respiraţia vidului
curenţi octogonali cu sinusuri paralele cădeau
necuprinsule... adună-mă să nu mă risipesc
metamorfozată într-un lichid rău mirositor
miros de vrajă mă alungă-n coada şopârlei
sus mai sus... e plutirea mea...
respir din eterna respiraţie pulsatorie a universului
mă voi preface în praf
aşa voi rămâne.
ZADARNIC
În castelul meu din ochiul stelei
icoanele totdeauna se îmbracă la modă
praful uitării înmugureşte în vocea
unui preot din iadul sideral
şi prohodul la începutul dansului
Zorba Grecu murmură nisipul din
poala mării Egee... cometa
la colţurile de orizont norii treceau ispita furtunii
dacă mă reîntorc vei culege iubirea
numai în casa luminii cu migală latentă
mi-am scris cartea de rugăciuni
bucuria morţii participa şi nepăsarea
şi umbra paginei... şi cuvântul... şi strofa... şi tu
tu acel cu iubirea rătăcită
ridicai ruga reîntoarcerii
tot veghind se-aude din colţul străzii
tăcerea unui tren lunecând pe aripa nopţii
în biblioteca cu dorinţe înfloreşte rădăcina neîmplinirii.
Nr. 1 (23)
***
nu te ascunde după chipul meu
nu mai suport pădurea gramaticală a nervilor tăi
nu te mai pun la capătul propoziţiilor
nu mai eşti ghilotina interogativă
chipul tău n-are rost în spatele chipului meu
sărutându-mi zi de zi coloana vertebrală
ia mătura făraşul ligheanul cu apă
şi deretică în camera fetei noastre
care astă noapte a aflat ce e marijuana
apoi în a fiului nostru
care ieri s-a îmbătat prima oară
apoi în cea a noastră şi nu
nu uita să-ţi iei obrajii înlăcrimaţi
din spatele chipului meu
trebuie să merg în oraş să fac afaceri
să plătesc apa lumina şi gazele
cum să mă arăt aşa între concetăţeni?
păstrează-te pură până mă voi întoarce victorios,
voi lăsa pielea de vierme în scara blocului
căci şi mâine voi avea nevoie de ea
păstrează-ţi chipul
în noaptea asta curba oboselii va ţâşni brusc
de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna în spate
***
înjurătura de faţă e conştienţa mea
acele de seringă m-au uitat -
astăzi lacrimile au căzut în zadar
ca şi cum ai face la toaletă
întreaga-mi putere a luat ţeapă
ba de la ceauşescu ba de la şefii literaturii române
ba de la prieteni ba de la cei ce-mi erau împotrivă
există şi alţii ce spun că sunt un mare poet
ei aşteaptă la capătul drumului să le semnez acte
să fie siguri că am murit şi-mi pot valorifica opera
după regula de basm a zilelor noastre
nu te poţi pune contra acestora
îţi vor supravieţui
vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei
şi copiii lor
fac tot ce se poate face
public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză
merg la TV şi la radio
mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut
pentru ei, cei ce mă vor vinde
paharul s-a umplut
closetul s-a închis.
cineva a obosit să rostească:
„acesta este trupul meu – acesta este sângele meu”
50
SURÂSUL
***
am început să cad în inima mea
e dureros domnilor
nu poate o inimă să încapă un trup de om
unii spun că am băut şi am fumat prea mult
că prea multă cafea pentru creier
nişte prieteni m-au părăsit
alţii m-au duşmănit în epoca asta literară
e dureros domnilor să stai în inima-ţi
să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul
să plângi pentru viitorul ei ambiguu
pentru clipa în care aerul învins
va părăsi definitiv câmpul de bătaie
e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil
în pântecele mamei că vrei afară
că ai cărţi frumoase de scris
că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată
că ai de arătat lumii înconjurătoare
câteva sculpturi nemaivăzute etc.
oameni buni într-una din încăperile
inimii mele plâng pentru voi
nu voi şti niciodată cui vă las
***
să ne revoltăm am spus aruncând ţigările
să ne facem constructori de roţi
să începem cu baia mare sau copşa mică
să devenim mistici credibili
cu cearcăne şi bărbi expresive
să ne revoltăm odată la naiba
soţiile ne-au adus merinde la baricadă
puşti drapele ţeluri - toate ziarele scriu
despre noi - s-a decretat stare excepţională.
la naiba am spus aruncând ţigările
ne revoltăm!
în ţărână au rămas sângerând zarurile
Ştefan Doru Dăncuş
BUCOVINEI Februarie 2020

RONDELUL UNUI NUMISMAT RONDELUL MARELUI POET

Motto: „Munca unui om se poate plăti. Motto: „Stejarul creşte numai unde-i pământul bun,
Caracterul, cultura lui, nicicând.” buruienile cresc pretutindeni.”
(Mihai Eminescu) (Mihai Eminescu)

…Travestiți superb, migdalii, Miracolul din scrisul tău, Poete,

În magnolii unicate, I-atotprezent în vechiul Ipotești,
Nasc petale-exponate… Hotar al unor vremi împărătești
Până când le rup vandalii! Ascuns pe veci sub tainica-i pecete!

…După îndelungi travalii, I-atâta vers în verbele-i cochete,

Au priviri înlăcrimate, E plin de reverie și povești,
Travestiți superb, migdalii, Miracolul din scrisul tău, Poete,
În magnolii unicate… I-atotprezent în vechiul Ipotești!

…Precum florile-n vitralii, Neprețuit tezaur de secrete,

Peste timpuri vor străbate, Ecouri dragi în care regăsești
Tot la fel, nenumărate Simțirea vieții noastre românești,
Cărți, monede și medalii! Ce-și poartă-n timp tributul de regrete…

…Travestiți superb, migdalii… Un nimb-miracol, scrisul tău, Poete!

Cu dedicaţie omului deosebit Cu acrostih:

Mihai Cornaci Mihai Eminescu

Dorel Mihai Gaftoneanu

51
Nr. 1 (23)
s onete
XXXIII
Miroşi a floare încă nedeschisă,
Ce mă îmbie, parcă, s-o deflor,
Ca pe-o iubire mare, interzisă,
Dar oferită, gratis, tuturor.
Te-adulmec într-o lume inodoră
Şi îţi ghicesc aroma de cafea.
Ce mulţi sunt însă cei ce te adoră,
Că nu ştiu să te fac numai a mea!
Iar de adaugi miresme frumuseţii,
Deşi o altă frumuseţe nu-i,
Vei fii precum lumina dimineţii,
Mereu a tuturor şi-a nimănui.
Că-n tot ce face mai frumos frumosul
E şi-acest simţ, al patrulea, mirosul.
XXXIV
Mă îndulceşti cu un sărut, apoi
Îmi laşi amarul unei lungi absenţe.
Ce acru-i timpul când nu suntem doi,
Iar spaţiul – ce sărat, cu aparenţe!
Abia am prins gustul iubirii şi
Nici nu mai ştiu iubirea ce gust are,
Când şi-amintirile, cele mai vii,
Îşi pierd dulceaţa prin rememorare.
Tu poate că ai alte gusturi, însă
Dacă pelinul dragostei nu-l simţi,
Iar gustul fără gust din viaţa plânsă
Şi-nsingurarea nu te-au scos din minţi,
Degeaba guşti plăcerile uşoare,
Căci viaţa gust doar prin iubire are.
52
SURÂSUL
XXXV
Te simt aproape, dar tu eşti departe,
Mereu absentă când te-mbrăţişez,
Iubire vie-n sentimente moarte,
Apari aievea sau numai visez?
Atât de goală, dar de pofte plină,
Nici nu mă lepezi, nici nu mă doreşti,
Mă vrei o umbră, când te vreau lumină,
Însufleţită-n dăruiri trupeşti.
Ce grea iubire în plăceri uşoare!
Ce mari păcate într-un suflet mic!
Cum pot eu oare să mă ‘nalţ spre soare
Şi din mocirlă-n slăvi să te ridic?
Căci tot visând iubiri de nota zece
Simt cum mă arde dragostea ta rece.
XXXVI
Când te iubesc cum nimeni n-a iubit,
Fugi de iubirea mea şi te ascunzi,
Uiţi de sărutul dulce, înzecit
Cu mângâieri pe sânii tăi rotunzi.
Te mai iubeşte cineva ca mine?
Nu ai nevoie de iubirea mea?
Ei bine, dragostea, chiar şi-n ruine,
Eu nu pot să o dărui altcuiva.
Căci mi-ai intrat în suflet, nu ştiu cum,
Şi nu văd nici o cale de ieşire,
Chiar dacă-mi eşti doar musafir acum,
Nu pot să îţi ofer decât iubire.
Rămâi, deci, peste noapte, lângă mine
Şi lasă-mi verbul să te înlumine!
Nicolae Silade
BUCOVINEI Februarie 2020

Balade mici
•
Am dat singurătăţii-această formă:
Sus, între rafturi povestindu-şi veacul,
Aud cum proaspăt murmură copacul
Lângă-alt copac nu-într-o pădure-enormă,
Ci-în sacra pace a bibliotecii;
O scară-mi trebuie, să-ajung la brazii
Lui Moise în pustiu păzind nomazii,
Cu Dumnezeu, cu mieii şi berbecii;
Bătrânii fagi sunt Dante-între lumină
Şi beznă, Shakespeare, Borges, Swift, cas- •
cada Aud, cu şorţ, la miezul nopţii, cum
Vuieşte ca sudoarea din Elada, Luna-în bucătărie spală vase,
Poeţii pe galera palatină; Le şterge botu-în cârpe flenduroase,
Pe iarbă, jos, sub frunzele-în cădere Dar când s-o-întreb ce i-a venit, altcum
Mor versurile noastre efemere. Pieptoasă şi zeloasă, sare prin
Fereastră-în vârful nucului şi, bat-o
• Norocul, face semn că-am speriat-o,
Analizez fotografia şi La braţ plecând cu norii din vecini;
Mă înspăimânt, a galaxiei noastre, Voiam să-mi spună ce-aventuri se mai
Tenebre-opace, zdrenţe şi fâşii, Petrec în ceruri, să existe oare
Vârteje-a mii de mii de mii de astre; Quasari, pulsari, dezagregări stelare?
Stins, soarele-într-un colţ prăpăstios, Oricând aş invita-o la un ceai
Secundă cu secundă cu secundă, Sorbit prieteneşte-în casa-albastră,
În găuri negre fără sus şi jos Dintotdeauna-a ei, cu drag a noastră.
Se-înăbuşă, se-îneacă, se scufundă,
Moartă lumină-în univers, de nu-l
Mai redescopăr nici infìm cât stropul •
De ploaie-într-un diluviu noctambul, Sub cuiburi de păianjeni în tavan,
Neantul în vâltoare cu potopul; Pândit chiorâş de gloate mari de cărţi
Căzut cu fruntea-în palme, îngrozit, Urlându-şi desperarea-între coperţi,
Mă-întreb şi nu-mi răspund, cu ce-am greşit. Analfabet m-aş vrea ca Ginghis-Han
În piei sălbatice-încălţat, de lup;
• De Nietzsche mă-îngrozesc, de-Eskil, Cioran,
O pagină citesc, îngrozitor De-anatomia calului troian,
De ştearsă-a unei vechi biblioteci, Şi-urechile, îngenunchind, mi-astup;
Coperţi albastre, constelate, reci Nu-şi ard mulţi Gogoli manuscrisu-în foc,
Şi sumbre-amurguri în interior, Mă îmbrânceşte Kafka în infern,
Uitare şi tăcere şi nimic; Noroc de Sappho, darnic şi matern
Aici se întrevăd dărâmături Cu sânii-mi face voia să mă joc,
De piramide, dincolo, spărturi Pustia bată-o şi-un vânt zăbăuc,
De-altare printre ierburi mici, cu spic; Biblioteca mea de balamuc.
Din zori în zori, oceanul furibund
Al veşnicului ieri pe-alaltăieri
Mă prăbuşeşte într-un nicăieri
Profund, cel mai profund, atotprofund
Şi-întoarce-o pagină, ori zeci de mii, Şerban Codrin
A unei cărţi prin univers, pustii.

53
Nr. 1 (23)
Culorile curcubeului
Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor țâșnesc
stoluri, stoluri de cuvinte,
ca într-o călătorie în necunoscut,
pulsează în noi continente,
purtate în buzunarul gândurilor,
se eliberează, apoi,
rostite sau scrise,
tălmăcite sau neînțelese,
pure sau încărcate,
liniștite sau impulsive,
nuanțate, vulnerabile, fragile,
când simple, provocatoare,
vii, vibrante,
de o frumusețe seducătoare,
pline de lumină, calde, muzicale,
jucăușe, temerare,
când triste, reci, stângace, încercănate,
grele, discrete, însingurate,
uitate, pierdute
sau regăsite-n noapte,
alină, vindecă ori rănesc,
din durere sau frică,
într-un vârtej de gânduri
ne ating, ne înalță
sau ne coboară până
la marea sărbătoare a inimilor.
Pe cer un curcubeu.
Adresa inimii tale este în inima mea.
Irina Lucia Mihalca
SURÂSUL
Aripile de înger
Mâinile mamei, frumoase, calde - prima atingere simţită,
mâini delicate ce te-alină, te vindecă şi îţi surâd,
mâini magice prin care toate prind contur
- povestea lucrurilor sădite şi crescute;
păstrate, apoi, în amintire -
mâini harnice ce trudesc neobosite,
mâini dragi care te leagănă, te-nalţă
şi-o viaţă te susţin,
mâini călăuzitoare care te-nvaţă să scrii
şi paşii să-ţi continui,
mâini liniştite care te ţin în braţe,
te-ngrijesc şi te îmbrăţişează,
mâini line recunoscute-n somn şi-n vis,
în febră sau durere,
mâini puternice în care-ţi găseşti
şi sprijin, şi tărie,
mâini ce se dăruie
şi-ţi dăruiesc tot ce-i mai bun,
mâini strânse într-o rugăciune, Cerului trimisă,
mâini pline de duioşie ce lacrimile-ţi şterg.
Mâinile mamei, calde, iubitoare, pline,
ce te cuprind când vii
şi flutură, în urmă, la plecare.
Sunt mâinile de care fire nevăzute te leagă,
sunt mâinile din care ţi-ai luat, cu timpul, zborul,
sunt mâinile care au-ndurat,
în dragostea nemărginită,
şi răni, şi frig, dureri şi-atâtea greutăţi.
În calmul lor, mâinile mamei,
tăcute, reci şi vlăguite,
pe ultimul ei drum le simt,
mâini adormite pe care
râurile fierbinţi
de lacrimi şi suspine
nu le mai pot trezi la viaţă, acum, aici.
54
BUCOVINEI Februarie 2020

1. 14.
Luat în brațe de mama Mama a plecat la Domnul
când eram copil mic și războiul a rămas neterminat.
am fost ocolit de vânt pe fiul din armată l-au trimis la război,
și încălzit de inima ei și el a plecat la Domnul
care o simt întreaga viață războiul fratricid s-a terminat.

2. 15.
Cuvintele mamei C-un buchet de iasomie
sunt ca niște flori am mers la mama la țară
stropite cu lacrimi și i l-am înmânat cu drag.
ce nu pot să se usuce Mama a lăcrimat peste flori
rămânând veșnic proaspete de atunci casa e plină de viață.
3.
Pâinea coaptă
Mama mea 16.
Indiferent câți ani am
de către mama *Gogyohka* pentru mama
în cuptorul casei tot copil am rămas,
miroase a dragoste căci dragostea ei
față de om
9. nu are vârstă
Poza
4. cu chipul mamei 17.
Durerea mamei
am așezat-o în ramă. Seară de seară
e și durerea mea
Bijuteriile din pușculiță mama îngână duios
ce poate fi vindecată
fără valoare. cântec de leagăn,
prin rugăciune
și cuvinte sufletești un bun povățuitor
10. pentru pruncul din brațele ei.
5. Poemul dragostei
Când mi-i greu rostit în zorii zilei 18.
pe suflet poartă raze de lumină. Am văzut-o pe mama vorbind
doar la mama mă gândesc Mama țese la stative cu florile ca să-mi spună
căci și gândul ajunge la ea prosoape alese. că și ele au suflet si dacă le lași
ca să-mi aline necazul în singurătate se veștejesc.
11. Așa e și cu omul, uitat de lume
6. Durerea mamei
Bănuții fiului te poate frige 19.
Din pușculița spartă mai tare Printre degetele
Au umplut vaza mamei decât lava mâinii razele
Cu flori frumoase vulcanului erupt. soarelui
Înmiresmând casa luminează ridurile
12. din palma mamei
7. E secetă-n țară
Lacrima mamei dar mama prășește - n grădină. 20.
prelingându-se cu broboanele de sudoare Mirosul făinii de la
pe obraz ce se preling de pe față moară îmi amintește
picură în palmă udă zarzavaturile. de pâinea puhavă
vindecând bătăturile de casă coaptă
13. în cuptor de către mama
8. Seara după munca în grădină
Pruncul mama se așează pe un scăunel
purtat în ca să vorbească cu iarba din curte.
brațe străine
tot miroase
vorbește cu ea și-și mângâie sufletul
de parcă ar fi vorbit cu copiii plecați Ion Cuzuioc
a lapte matern prin străini.

55
Nr. 1 (23)
CÂND VIN FULGII
Fulgii mari, dar şi mărunţi,
Cad întâi pe vârf de munţi,
Apoi năvălesc spre poale
Şi spre dealurile goale.
Fulgii lin coboară roi,
Rar auzi vreun piţigoi,
ANOTIMPURILE ŢĂRII MELE
Soarele în nori petrece,
Fugărit de vântul rece.
Dar tablou-i fascinant,
Fulgii vin în ritm dansant;
Nu răsună în pădure
Sunet jalnic de secure.
Câţiva iepuri ies la joc,
Vremea-i bună, au noroc!
Fulgii au albit fâneaţa
Şi le gâdilă mustaţa.
LUMINA DE PE STÂLP
La poartă e un stâlp c-un bec,
E luminosul nopţii prag,
Mulţimi de fluturi vin şi-l trec,
Zburând aiurea în zigzag.
Şi becul arde ne-ncetat
În poarta groasă, de stejar,
Şi stele ard pe cerul plat
Ca nişte mici bucăţi de jar.
Lumina tremură mărunt,
Un câine latră vigilent,
În iarbă negri greieri sunt,
Muzicieni cu mult talent.
Pe stâlpul vechi de telegraf
Lumina pare nimb de sfinţi,
Sau poate-un biet autograf
Uitat de soarele cu dinţi.
Pot să vorbesc de ţara mea
Oricui, nu-i misiune grea,
Cum anotimpuri an de an
O-mpodobesc ca un colan,
Că are piramide mii –
Sunt munţii mărginind câmpii.
Aici vin primăveri cu miei,
Cu ghiocei şi brebenei,
Cu fel de fel de pregătiri
Care se fac în mănăstiri,
Căci Paştele e aşteptat
Şi în oraş, dar şi în sat.
Apoi vin verile tiptil,
Cu vântul veşnic instabil,
C-un soare mare, arzător,
Cu apa rece de izvor,
Cu zile lungi, de neuitat
Şi fânul proaspăt adunat.
Răsună toamnele de nunţi,
Coboară oile din munţi,
Trec gâştele pe cer ţipând,
Uscate frunze cad pe rând
Şi mustul curge în pahar
Şi cerbii să se-nfrunte sar.
Ce ierni teribile avem!
Fără să vrei scrii un poem!
Cu fulgi, prilej de bucurii,
Și frunţi senine de copii,
Cu Moş Crăciun, mult aşteptat,
Sosind din nordul argintat.
56
SURÂSUL
LIBELULA
Deodată se iveşte
Peste lacul plin de peşte,
La un metru jumătate.
Bâzâind, din aripi bate;
Ignorând din colţul gurii
Orice lege a naturii,
Stă pe loc, apoi porneşte
După cum se nimereşte.
Cu avânt ia zboru-n piept,
Când la stânga, în unghi drept,
Când la dreapta, iar apoi
Se repede înapoi.
Un broscoi tare umflat,
Pe un nufăr aşezat,
O priveşte năucit
Şi-i spune abia şoptit
Broscuţei de lângă el:
– Ca să vezi, ce gândăcel!
Mă întreb: oare cum face
De stă-n loc, ia uite, drace!
Asta-i, soro, o magie,
E o mare şmecherie!
Îţi spun sincer, draga mea,
Dar nimeni nu zboară-aşa.
Gâza asta, cam zurlie,
E din altă galaxie!...
Gheorghe Vicol
BUCOVINEI
Terapia căderii în gol
***
să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi?
chemarea lor tristă spre nicăieri?
vine noaptea
şi te găseşte înspăimîntat fără a înţelege
umilinţa cărnii păşeşti pe plaja subţire
în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare
- iertarea îţi spui şi continui să crezi
că vei trece neobservat -
visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieţi
încăpăţînarea de a fi tu însuţi priveşti împrejur
o sută de melci pe braţul femeii adormite în ploaie
care dintre ei îi va fi podoabă? (tandreţea
cu care îi va îndepărta pe ceilalţi
o va face şi mai frumoasă) gîndeşti tu şi ascunzi taina
în părul ei magnific înălţat ca un rug
unde să-ţi arzi mîinile şi să rîzi fericit apoi să pleci
mai departe convins că pînă la urmă tot
vei descoperi magia naşterii şi a morţii
oarba încredere e linişte
aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea
din
DOMINIC SAU DESPRE IMITAŢIA UMBREI
***
e doar o senzaţie ciudată
parcă mi-aş fi făcut o zgîrietură cu unghia pe creier
o metafizică a uitării ar spune filozoful dominic
mă zbat ca un microb sinucigaş în paharul cu apă
tu te apropii femeie – superbă confuzie
între a fi şi a nu fi -
în preajma ta
creierul meu devine un muşuroi părăsit
viaţă sau moarte?
de cîte ori voi mai plăti preţul îndoielii?
57
Februarie 2020
din
***
mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase?
ieşise luna mîinile noastre
se odihneau undeva între cer şi pămînt
erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca
pluteam între cele două maluri
doamne ce frumos era
părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră
îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!
***
intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind focul
apoi îşi fac cruce - ajută-ne doamne! - vestea
s-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp
nimeni nu l-a mai văzut dar toți aud urlete o
femeie povesteşte întruna că a văzut cerul la asfinţit
semănînd cu o gură de lup vînătă pe dinăuntru
doamne urît mai e
trebuie împuşcat trebuie prins şi împuşcat
au zis unii şi au plecat să îl caute
cu puşti încărcate securi s-au întors seara goi şi tăcuţi
au închis uşile aşteptînd tîrziu un urlet a spart ferestre-
le
au alergat toţi şi l-au găsit lungit pe pămînt
lîngă el urechea nopţii încă mai sîngera
atunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă focul
femeile plîngeau doamne ce nebunie să urăşti
atîta un biet lup venit în oraş să moară
***
aştept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă
cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilinţă?
privesc cerul crucea e forma perfectă a raţiunii
ei nu i se poate lua nici adăuga nimic
respir lent pîndesc moartea ireproşabilă
o închipuire ia locul altei închipuiri
se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă
la urma urmei poezia e ca şi cum aş cuceri o cetate
şi tot eu aş fi acela care ar părăsi-o primul
s-a mişcat ceva în oglindă
cui să-i imput
teama de a nu fi singur?
scriu caut zadarnic
un reper în albul hîrtiei Costel Stancu
Nr. 1 (23)
La zidirea lumii, s-a născut întâi
Cel ce-avea să fie al ei căpătâi,
s-a născut Cuvântul – gânduri
întrupate,
zbor de libelule peste Principate...
La zidirea lumii, cerul însuși plânge
lacrimi de căință prefăcute în sânge
căci uitat-a Domnul într-a Sa mistrie
sfânt pământ și-o țară, pe-a mea Românie!
La zidirea lumii, oștile cerești
întind spre neanturi scări
mănăstirești
pe care să urce mii de libelule,
să se-așeze în ceruri lângă tarantule
și să înceapă a își țese toate împreună
țarina de aur, țarina română...
Cete întregi de libelule
s-au zidit în tarantule
ca să țese infinituri
din amurg și răsărituri,
ca să țese focul viu
din cuvântul străveziu
și să țese apa vie
din triluri de ciocârlie!
Când aflat-a Domnul Sfânt
că s-a țesut din Cuvânt
fir de aur, fir de foc,
de mătase – la mijloc,
supăratu-S-a pe îngeri, pe arhangheli
- cei dintâi,
pe cei patru: Mihail,
Gavriil
și Rafail,
pe vestitul Uriil,
Îngerul
DE LA FÂNTÂNĂ
îngeri de vânturi ascunse într-al lor
cinstit călcâi,
iar în sfânta-I supărare
a voit răscumpărare:
- Blestemați să fiți cu toții
voi cei ce-ați făcut pe hoții,
voi cei care ați cutezat
a fura al meu cnezat,
voi cei care ați îndrăznit
prin al vostru gest căznit
să îmi luați ce Eu gândisem
și în Cuvânt azi răspândisem
cum că doar acea mistrie
trebuia a fi solie
peste neamuri și popoare...
Îi puneam aripi să zboare!
Voi furat-ați de la Mine
nemuririle latine
dar vă iert c-am obosit
de atât bolborosit
și ca semn de-a Mea iertare
vă voi pune o întrebare:
- Oști cerești și libelule
zidite în tarantule
ce-ați țesut cu fir din soare
infinitul care doare,
ce-ați țesut cu fir de foc
nemurirea în stil baroc,
aș vrea să Mă țineți minte...
Vă puteți zidi în cuvinte?
Fericite c-au scăpat
de pedeapsă, de păcat,
58
SURÂSUL
oștile cerești și ele
s-au zidit pe cer în stele,
libelule uimite
s-au țesut doar în cuvinte
și-apoi s-au zidit pre stele
să picteze în cer pastele
ca să zboare împreună
peste țarina română...
Iar din când în când coboară
întru inimi de fecioară,
și în inimi de feciori...
Tu le simți, te trec fiori?
Simți cum se zidesc în tine
stele din dureri latine,
simți sclipiri și-a lor răcoare
când pe buze cade o boare
din pastele ce se-așează
în suflet și te veghează?
Simți tu focul ce te arde
când citești o veche carte
și în care-i o fărâmă
dintr-a ta limbă română?
Simți tu foc ce te cuprinde
când iubirea te surprinde
și ai vrea să-i dai un nume
dar ea însăși te răpune
și îți spune răspicat
ca să n-o dai la mezat...
Al ei nume-i doar iubire,
cată în cartea de Citire!
Și mai caută într-o carte,
caută cuvântul moarte!
Căci acest cuvânt te-așteaptă
de nu ești ființa înțeleaptă
BUCOVINEI
a citi în Abecedar
un cuvânt ce-l găsești rar
dar, odat’ ce l-ai aflat,
el va fi al tău palat,
el, Român de ieri, de mâine...
Ai găsit cuvântul pâine?
De găsești cuvântul țară
să nu uiți să îi pui tiară
din îngeri și libelule
zidite în tarantule,
constelația de foc, constelația de aur...
Limba noastră – sfânt tezaur!
Limba veche românească,
acea cetină cerească
ce se întinde ca o punte
precum laurii pe frunte
între toți acei ce simt
românește și consimt
că de-or fi sortiți să moară
departe de a lor țară,
vor lua cu ei în Rai
românescul nostru grai,
iar de vor ajunge în Iad
vor ascunde în flori de jad
limba sfântă românească,
prima ființă ce a vorbit cu șarpele
la vederea verdelui ochilor mei
diavolii să n-o găsească,
să n-o ardă vreun strigoi,
ci să ardem numai noi!
Tu, Român de România,
să nu-ți pierzi vreodat’ făclia,
limba ta cea românească...
doar ea știe să zdrobească
rătăcirile din unii
(precum au făcut străbunii),
rătăcirile tirane
dinspre state suzerane!
Zi cu noapte se îngână
într-a ta limbă română
și se nasc din rezonanță
vechi luceferi de speranță
ce-o cântă cu toți la strană,
ea - balsam la orice rană...
Dreptatea, de îți e rănită,
limba ta neprihănită
se va îmbrăca în armură
și cu greaua-i lovitură
va ucide pe făptaș...
Limba ta nu este laș!
eu
femeie
mirodenie a pământului
purtătoare de îngeri
energie luminoasă
și
ispită bărbatului
eu
construind
cuib și otravă dulce fericirii
în noaptea asta
mi-am unit trupul
cu umbra lunii
în marea ce se învolbura
eu
Evă
poezie simultană
existență nesfârșită
totuși efemeridă
59
Februarie 2020
Al tău înger - la fântână,
va păzi limba română,
va păzi-o de sirene
și de alte măști viclene,
va păzi-o de reptile
care prin vorbe subtile
vor a o târî în mocirlă...
Șarpe, viperă, șopârlă!
Constelația de aur, constelația de
foc...
Limba noastră cea română întru
Domnul are loc!
Limba noastră-i o redută
ce L-a învins pe Dumnezeu
când iubirea-I nevăzută
a dat nume unui zeu...
L-a numit Limba Română,
șapte zile în săptămână,
șapte zile, șapte nopți...
Ca pedeapsă la ăi hoți!
Lhana ROMA-NOVA
În locul meu
Când voi pleca spre lumi nebănuite
În care umbra nu mi-o vei găsi,
Să îmi aprinzi candeli atunci iubite,
Lumina, drumul mi l-o mătăsi.
Să le aprinzi cu stelele din cerul
De unde cad sub formă de pleiade,
Să nu știe nimeni unde-i misterul
De ce se cern pe cruce miriade.
În locul meu, las aripi mari de îngeri
Și ielele rog ca să dănțuiască,
În ultimi pași pe ritmuri de înfrângeri
Și praful de pe urme-ți, dăruiască.
Să îl arunci la miezul nopții-n mare
Când luna despletită mă va plânge,
Să se prefacă-n fluturi ce-or să zboare,
Spre cer, apoi, cu mine te vor ninge!
Ionica Bandrabur
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Poezii din ciclul Lupul Alb

CÂND CÂNTĂ-MI MOARTE

Cântă-mi la fluierul piciorului moarte
Când se va veseli ploaia
o doină de jale
spălate vor fi oasele arse de arșița vremii pustii
în carul cu boi încărcat cu fânul din vale
razele flăcării pătrunsă în trupuri firave
cu florile cele mirositoare
va trece de iaduri târzii
să cânte țiganii din alămuri funebru
când iarna se va veselii în fulgii albi
iar boi din jugul carului negru
iar gerul va strânge trupuri în cleștarul gheții
să calce câmpia ce fuge în urmă
te voi iubii mereu înger plecat
să stau în carul plin de miresme
cânt de durerea ruptă din pieptul de mamă
cu tine la masă prin timpuri celeste
când păsări moarte trec în cântecul nopții târzii
să fii invitata mea până la groapă
atunci voi călării calul albastru
să fi onorată de o mare gloată
și vom săruta îngerii vremii
ce-și scot pălăria în semn de respect
când lutul se va bucura de osul frânt... când...
Nu-i așa? La toți le pui mâinile pe piept.

MOR CAII SUNT STRIGAT

Mor caii în lanul albastru
în raza nopții plecată din lună
mor...
lipsită de viață e raza neagră
înfiptă în inima roșu închisă de sângele negru
se zbat asfințituri
mor caii în cerul albastru
și soarele negru străbate pieirea
în raza negrului soare... e soarta... și moartea e
neagră...!
Sunt strigat pe nume
în marginea serii se văd stelele strălucind a noapte
sunt strigat în lumina întunericului plecat în eternitate
se rup cuvintele în timp plecate
iar tu privești neputincioasă agonia
lipsit de sens e visul îndoliat în lacrima pustie
sunt strigat pe nume...

Calistrat Robu
60
BUCOVINEI
din
UNIVERS&al valabil
C io b u l
Un olar trecu pe roată lutul moale, lipicios,
Şi făcu, în mare artă, un bol roșu-argilos;
Îl așează apoi, cu grijă, lângă o oală mai veche,
Ce nu avuse, pe timpuri, ca ea, egală pereche!
Se uita cu fudulie bolul proaspăt pregătit,
Sfidând, fără de rușine, oala veche, de gătit.
Larg la gură, smălţuit, dar lipsit de profunzime,
Nu-ncăpeau în el prea multe;dar era plin de... cruzime!
Tot strigând și azi și mâine, tare și chiar răspicat
Că vrea să-și menţină rangul, făr-a fi amestecat
Cu ciuveie, alte oale, unelte de-odinioară,
l-au mutat, atunci, stăpânii, sus, pe-o policioară;
Şi în mare admirare, vieţuia acest «pupil»,
Pus pe mese, la ospeţe! Rezulta din al său «șpil»
O mare discriminare printre vasele din casă,
Care nu înţelegeau de ce-i pus pe vârf de masă,
Privilegiatul ăsta, tinerel cu gura lată,
Ce nu-i bun decât să ţină, înăuntru-i, o salată!
Singura ce nu-l privise, cu ochi răi și bârfitori
Era, însă, oala veche, cu suflet ocrotitor,
Ca o mamă iertătoare de-a copiilor isprăvi;
n-avea timp de cleveteală, nu știa a trândăvi;
robotind în ziua toată, trecută prin foc și apă
pregătea cu trudă hrana, la ospeţe ori agapă..;
Cristina-Marina Murgea
61
Februarie 2020
..Şi i se întâmplă-odată, bolului ăstuia snob
Să fie atins, din greșeală; căzând, îi sări un ciob;
Se porni pe plâns și urlet, bolul proaspăt, «mutilat»,
Însă-n râset izbucniră, oalele cu smalţ crăpat;
«Nu mai e bun de nimica, bolul cel pretenţios!
Ciobul mic i-a luat și faima și nu mai e nici frumos!
În sfârșit, rămas-am, iară, numai noi de trebuinţă
Că de el nu aveam loc... în această locuinţă!»
Întristată de-ntâmplare, oala veche, înţeleaptă
asigură bolul, cum c-aproape tot se-ndreaptă!
Dojenind, însă, pe oale, nu se abţinu să zică:
«Râde ciob de oală spartă»; «şi lucrurile se mai strică!»
Stăpânii lipiră ciobul, bolului cel arătos,
însă, se tot dezlipea ciobul și sărea pe jos..
săturaţi să tot repare, i-au luat pe amândoi
și i-au aruncat, afară, într-o ladă de gunoi.
Chiar dacă se amuzară, supărară și-l bârfiră
Pe bol și pe ciobul lui, toate vasele gândiră
c-orice..lucru sau fiinţă, fie tânăr sau bătrân,
bun sau rău.., tot moare-odată și în loc, alţii rămân..
Filozof, ibricu-n coadă, lâng-o ceașcă de cafea
spuse: «poate dacă ciobul ăla, bolului nu îi cădea,
uitam că viaţa e scurtă și am fi putut pretinde
c-am trăi, mereu.., lipiţi și nicicând nu ne-am
desprinde..
Nr. 1 (23)
Zile cameleon
timp faleze pietriș toate pictate
în pântec de oraș
deschizi ușa cazinoului și vezi oameni care beau
iar aura norocului se dezbracă de sofisme
cu tocuri de egretă femeia din colț numără rămășițele
nopții
sau adaugă încă un conținut în povestea cu mirt
sentimentul că ploile vor ucide furnici nu mai există
doar o masă amorfă de ciment gata să se prăbușească
fără unde seismice
doar unde radio prin care poți auzi porta-vocea realității
se schimbă șefii politici cad structuri ale statului se pune
bază într-un om atât de singur încât își înghite chitul
de peste tot din orașul dement pluvial
auzi mașinăria de rumegat despre schimbările
cameleonilor politici
nimeni nu înțelege de ce un magistrat
#nupoateajungepresedinte
când a țesut pânza de păianjen a existenței
și precum Calypso i-a transformat pe toți în porci captivi
iar azi-ul a devenit bastard
singura opțiune fiind un deadline pentru mâine
niște concitadini pescuiesc din balcon cu tălpile goale
atârnate la fereastră
peștii nu au coloană vertebrală se lasă pescuiți între
secunde muți
de ce toate curg într-un flux și reflux din care scapă
doar elfii acești orășeni demodați ce nu își pun capul pe
tăietor?
plouă prin imperiul orașului metafizic
cu oase cu pietre cu ziare on-line
62
SURÂSUL
Moartea lui @
mor poeții se fac vânt și îngroapă cuvintele-efemeride
într-o mie de @
nu pare tragic să dispară iluminații
atâta timp cât franța a câștigat în rusia și leaderii oferă
flori unei doamne frumoase
care întâmplător conduce o țară
sau pupă fierul vechi cupa aceea stereotipă
fără pic de rasism doar este victorie
femeile se plâng de masculi s-au împuținat
devin tot mai perisabili
dar bărbații cer imposibilul #lafemmefatale
diavolul roșu al nopții deghizat în alizeu
acum oamenii au drept de vot și aleg denuclearizarea
o lume provegan cu dumnezeii ei iconici pe zidurile
stațiilor de metrou
poeții nu mor ca oricine ei beau absint cu vene subțiate
de acel drog al viului
și #iubescfemeilereale
detestă plasticul și nu îi găsesc întrebuințare
iar printre noi trec ca niște dependenți de diurn de roata
aceea mirobolantă numită azi
se pot multiplica poeții oamenii aceștia surzi emoțional
orbi afectiv îndrăgostiți doar de ideile politice ale
momentului
capabili să se teleporteze în acele locuri unde încă mai
progresează înarmarea nucleară
pot să se rateze literar din dorința disperată de a elimina
rasismul sărăcia și războaiele chimice
căci nu-i așa premiul nobel se dă pentru oameni iar în
încercarea de a deveni oameni
sunt așa de vulnerabili poeții #carenumordeabinelea
BUCOVINEI
Submarinul politic Turbulente
,
am învățat să scriu
cu cretă colorată
și să sar șotron
între liniile lui strâmbe
nu am reușit să găsesc
acel submarin ce mă poate dispersa
în apele oceanului
unde pot vedea rechini cu colți
înroșiți
care îmi sfâșie semenii
eu cea care mă tem de pisica-de-mare
îmi voi întinde tendoanele rechinului-om
cel care dezumanizat și brutal
prinde în malaxorul vieții
victimele politicii stradale
căci, nu-i așa, sub presiunea străzii
se naște vântul libertății
și poți evada tu din tine
îți poți îneca decibelii vocii subconștientului
abia apoi vei putea să hașurezi un șotron imaginar
prin care să sară acele egouri
care pot umple o pasarelă
și pot defila fără umbra ta ivorie
Amprente vizuale
miroase a ziar a stârvuri politice
ador să circul cu metroul să aud vocea aceea neutră
cum anunță piața victoriei
iar eu să cobor la următoarea
lumina difuză se oprește pe volanul încins
la trecerea de pietoni așteaptă femeia vieții tale
are pantofi galbeni și un smartphone care poate
identifica amprenta vizuală
sigur nu se mărită nici vara asta simte de la distanță
ratații și preferă să stea în zona
de unde poți să faci un selfie fericirii ce îți erupe prin
toți porii ca vulcanii noroioși
la poșta din titan era mereu coadă trimiteau la post-
restant vederi cu un text laconic
Vă îmbrățișăm din Herculane, ai voștri 1 2 3
eu nu am văzut oameni mai stupizi ca cei
ce postează instant voiajuri
după cortina de fier s-a inventat cortina virtuală
cu cinci mii de corifei iubiri nestatornice și colorate
plus o extrafericire sezonieră
Februarie 2020
ziceam în trecut că orașul arde cu luminile lui
false cu acea calea unirii unde pictorii seduc femeile
doar dintr-un fum de trabuc iar adolescenții se dau cu
parapanta
printre demisoluri decorate kitch-os și discoteci turbulente
dar arta urbanului mi-a intrat în plex ca o respirație
efervescentă
și nu mai pot descălța sandalele hai-rup-iste
nu mă mai pot clona să fiu a satului cu umbrele sale vintage
foamea de artă demolează #mitulvesnicieinascutelasat
din enclava numită orașul-meu-flamboaiant toți piticii vor
să mă scoată vie abulică victimizată
să îmi poată scrijeli pe piept logica rațiunii pure
cea conform căreia nu ar trebui să înot
între cele două emisfere moarte/viață cu masca de oxigen pe
chip
simt cum orașul se întinde ca lava peste minți murdare
aici deținuții evadează avem zile zen și oamenii politici se
așază pe esplanadă
umăr lângă umăr într-o tovărășie stupidă
doar eu poeta mironosiță #rezist
cărțile acești dinozauri preistorici vând
omul
imaginea astăzi face cât o mie de cuvinte
și scriitorii umblă călare pe elefanți
ca niște cercopiteci prin piața orașului atins de febră
cum deschizi geamul simți miros de gaze
de eșapament
și de mingi de cauciuc bătute pe asfalt
fotbalul ca un delirium tremens face victime colaterale
copii neșcoliți umplu stadioane unde se uniformizează
mentalul colectiv
simt gust de porumbi fierți miriștea a luat foc
iar câțiva grauri obraznici anunță școala și ciugulesc resturi
de la masa politică
am uitat să cobor la aviatorilor azi nu voi ajunge la poștă să
trimit cele câteva cuvinte albe împachetate grosier
am să mă duc la coafor să îmi vopsesc în roșu torționar
#viața #perepede #înainte
Angi Melania Cristea
63
Nr. 1 (23)
APRECIERE
În Universul epigramei
E Păstorel Teodoreanu,
Iubit de toţi, cum este banu`
Sau cum e-oricare prunc al mamei.
Când îl vedea venind, barmanul
Zicea voios din uşa cramei:
În Universul epigramei
E Păstorel Teodoreanu!
Iar gustul vinului, pastramei
Îi stimula enorm elanul,
Scriind umor spumos tot anul,
Concis ca textul telegramei
În Universul epigramei.
TOAMNĂ BINECUVÂNTATĂ
E toamna plină cu ovaţii,
Ţăranii merită cunună,
Au obţinut recoltă bună
În fel de fel de-asociaţii.
Activitatea merge strună,
I-ar lăuda chiar şi Carpaţii;
E toamna plină cu ovaţii,
Ţăranii merită cunună.
La căldurică-s deputaţii,
Elevii-n şcoală se adună,
De-i soare, ceaţă ori furtună,
În mustării se strâng bărbaţii...
E toamna plină cu ovaţii.
Când oraşul se îndepărtează sat
Venind în sat o nepoţică,
O întrebă pe-a ei bunică,
Privind căruţa cu doi cai:
Ce văd pe drum, e un tramvai?
GELOZIA ÎN LITERATURĂ
Pe tine nu te-oi mai iubi vreodată,
Să crească buruieni pe cărăruie
Şi pe aleea ce spre munte suie
Acolo unde te lăsai curtată.
Îmi este gura acră, amăruie
Când numele ţi-l mai pronunţ spre-o
fată,
Spunând de hotărârea mea luată:
Că rece te-oi privi ca pe-o statuie.
Ţi-aş pune în coşciug pe-obraz năframă,
De flori şi de alai să nu ai parte
Şi pe-un vulcan să fii înmormântată!
Uitată-n veci să fii şi blestemată,
Că m-ai trădat iubită epigramă,
Văzându-te sub un sonet în carte!
*****
PROVERBIALĂ
Românu-i simplu de pornit,
Aşa i-e dat de la natură:
Când e de foame-nghesuit
Şi când îl calci pe bătătură.
64
SURÂSUL
VREM LUMINĂ, DOAMNE!
Luminează-mi calea, Doamne,
Bezna cruntă să dispară,
Primăveri să-mi faci din toamne
Şi lumină-n suflet, iară.
Luminaţi la minte fie
Toţi cârmuitorii lumii
Ce vor pace, armonie,
Pe ceilalţi, te rog, adu-mi-i!
Curgă valuri de lumină
Şi căldură de la soare
Peste-acei ce au o vină
Că nu-i România Mare.
Să privească spre hotare
Cum se-apropie de glie
Raza de lumină care
Ne-o uni o veşnicie.
Lăcomia să dispară
Dar şi vechile imperii,
Liniştea s-ajungă-n ţară
Prin Lumina Învierii.
Căci nu moştenim Pământul,
Când momentul o să vină
Ne-o lua pe toţi Prea Sfântul
Unde-i veşnică lumină!
CALUL ŞI CĂRUŢAŞUL
Că stă cu fundul spre stăpân,
E-un fel de reciprocitate -
Şi la părerea mea rămân:
Căluţul stă aşa că-l bate!
O ZI LA ARAT ŞI COMPĂTIMIRE
De când e roata, biciul, sporul,
Efortul caii nu şi-l cruţă;
Ei ziua-ntorc pe dos ogorul,
Iar seara trag şi la căruţă!
BUCOVINEI Februarie 2020

PREDESTINARE Tânăra absolventă, la angajare

Era românul învăţat A fost, ca orişicare nou venit,
Să fie de pământ legat, De şeful nostru prezentată,
Dar s-a desprins, ca un atom, Iar când o sarcină ea a primit
Şi de o vreme e în… pom! S-a şi crezut… însărcinată.

TAINA PĂMÂNTULUI DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI OPORTUNIST

Și a pământului splendoare Abil e-oportunistul care
O latură-i puțin umbrită: Găseşte, uneori pe-alese,
Ne dă o viață de mâncare, Și în portiţa de scăpare
Ca în final să ne înghită. O cheie-a marilor succese.

LOTERIE POLITICĂ „COLAC PESTE PUPĂZĂ”

La noi corupții-s arestați, Se vede-un fapt ce nu-i pe plac,
Întruna cu dosare plouă, Dar s-a extins ca un flagel:
Dar prea puțini sunt condamnați... Cât e românul de sărac,
Vreo 6, doar, din 49! Mai dă și lenea peste el.

NEDREPTATE ILUMINAREA STRĂZILOR

S-ar întrerupe și ecoul, Edilii-s puși pe multe fapte,
De-ar observa aceste fapte: Sunt becuri, alta-i România,
Că vaca trage-n jug cu boul, Se vede și în miez de noapte
Iar seara numai ea dă lapte. Cum strălucește… sărăcia!

EROARE ARITMETICĂ SPERANȚA ROMÂNILOR

Spun pesimiștii de la noi din țară Știindu-se descurcăreți,
Că sunt pensionarii o povară. O-ncurajare-i oportună:
Dar nu-i adevărat, detest minciuna: Având „românii șapte vieți”,
Sunt mulți acei ce-i numără întruna! Din toate-or face una bună.

DRUMUL CUNOAȘTERII ASIGURARE PENTRU UN FOTBALIST

Să înțeleg, mi-am dat silința, Măr al discordiei e mărul
Și nu m-am dat nicicând în lături: Ce poate declanșa scandalul,
E-atât de scumpă neștiința, Dar ce nu faci tu cu piciorul,
Că-ți ia o viață s-o înlături! Va drege-arbitrul cu signalul.

Vasile Larco

65
Nr. 1 (23)
Purificare
Când înfloriră crinii pe căile lactee,
Apostoli tresăriră ca ruga pe un rug
Şi stele de mătase cu forme de femeie
În arderi înălțară un fulger demiurg.
În valuri de candoare se îmbrăcară finii
Ospețelor de gală din muzicile horei
Şi, ca uitaţi o clipă de căile luminii,
Cerberii părăsiră cutiile Pandorei.
Vibraţia din lucruri stătu ca să mai bată,
Iar îngeri ce trădară vecia să iubească,
Picau ca fulgii florii din cer, unde odată
Înmugureau cristale în lumea îngerească.
Şi flăcările stigmei s-au revărsat în ape,
Să curgă nesfârşirea-n nehotărâţii lumii;
Au apucat profeţii minciunii ca să crape,
Iar cei ce se rugară, scăpară numai unii.
Se limpezise ziua ca-n nopţile polare,
În valuri albe sorţii se-amestecară gri
Şi peste culmi de flăcări cu mărginiri solare
Cântară alb de pace uimiri de ciocârlii.
Din cutele secundei ieşiră orbii-n raze,
Să pipăie lumina virgină, prima oară,
Şi când o sărutară, ‘nfloriră în obraze
Din zâmbet de copil şi frunte de fecioară.
Şi încântaţi că scapă de judecata lumii,
Jurară către slavă credinţă epigonii;
Legaţi cu flăcări roşii, de-amurg, făcute funii,
Căzură în adâncuri (pieriţi din noi) demonii.
Alensis de Nobilis
66
SURÂSUL
Divinitate
Ne urcă-nflorirea din piepturi în slavă
Cum odele oarbe din păsări săgeţi,
Din pletele vântului o mumă firavă
Salvează fecioare chemate în ceţi.
Cu seva ce urcă încet, fără grabă,
În arderi de stele virgine te-mbeți,
Pe şaua de aer e-o regină nababă,
Iar caii sunt vise de mari arhitecţi.
Copiii văzduhului au firea bolnavă,
În tainele mărilor ascund dimineţi,
Surorile dragostei au pe buze otravă
Din inimi de candele înflorite-n asceţi.
Mişcată din formă, o umbră stă gravă
Cum rodul uimirii în preajmă la sfinţi,
În sânge lumina apune degrabă
Pictând pe apusuri copii în părinţi.
Cu scâncete slabe spre stele, învinşi,
Cer fluturii glorii - vecia-n arendă;
Din cuta secundei profeţii-s împinşi
De umbrele orbilor să urce-n legendă.
Aleluia
Din șarpele mătăsii duci aripi heraldine,
Iar fruntea se lipește pe aer de vitralii;
Când sufletele apei coboară să se-nchine,
Se rușinează-n gânduri, de ispitiri, telalii
Și urcă parcă taina -fecioară în gândire,
Cum setea de miracol suspină sub ardezii
Sub care magii lumii, în aburi și clondire,
Asudă să corupă chiar sufletul zăpezii.
Pe frunțile luminii înaintează furii
-Acolo știm că-s duse poemele și crinii-,
Să le răpească dulce cu vicleșuguri nurii,
Cum scrie în hrisoave -că fericiți sunt primii.
Dar urcă-n nicăierea cevaul ca statuia
Cu genele cântate de sori în absolut
Și pendulează norii pe fumuri –aleluia-
Și visul pur apare – întâiul nou-născut.
Pe frunți se-așază mir și în botez se pare
Că apele oglinzii tot clipocesc chemări;
Și cum pe luntri oarbe plutesc bucăți de zare,
Sirenele iubirii s-au pitulat sub mări
Să ducă mai departe dovada purității,
Primită-n adorare pe-ncolăciri de șarpe,
Vor dezlega de taină cu dragoste asceții
-Să-și mistuie secretul pe răsuciri de harpe.
BUCOVINEI
ENIGMĂ
E toamnă, e splendoare
Cu multe crizanteme,
Ce stau surâzătoare,
În mii de diademe.
La poartă, la intrare,
Ca Făt-Frumos el este,
Un trandafir mai mare:
Exact ca-ntr-o poveste,
Trăiește-n trei petale
Dar mai răzbește încă,
Parcă-mbrăcat în zale,
Și-n liniște adâncă.
Acum, că-i rece-afară,
O dragoste nebună
Mă-ncearcă, mă-nfioară,
Ca un arcuș pe-o strună.
Plutesc plin de iubire.
Și iată, că-nspre mine,
Un dram de fericire,
Încet pare că vine.
Îmi spun: E-o-nchipuire,
Te scoală din visare,
Vino-ți puțin în fire,
Că nu mai ai scăpare!.
Disting o blondă fată,
Ce îmi întinde-o mână;
Eu mă trezesc pe dată,
Gândind la ce-o să-mi spună.
Se-aplecă înspre mine,
Apoi cu glasul stins:
“Mă simt atât de bine,
Mă bucur că te-am prins.
Nu ai de ce te teme,
Că par așa umilă.
Ai dispărut o vreme,
N-aștept vreun semn de milă.
De-ai ști de când îmi caut,
Perechea rătăcită!
Aud mereu un flaut,
Și-mi zic: sunt fericită!
De câte ori cu jale
Mi-ai zis să fiu cuminte,
Acum vorbele tale
Nu-mi ies deloc din minte.
Îți amintești de mărul,
Ce mi l-ai pus în poală?
Și-acum m-alină dorul,
Mă simt tot timpul goală.
Să râd nu sunt în stare,
Iar plânsu-mi este casă,
Nu voi cădea-n uitare,
Findcă am fost aleasă!
Îți mai aduci aminte
De vinul din pahare,
Când tu erai fierbinte,
Dar gol prin buzunare?
Nu vezi cât sunt de slabă?
Fiindcă-s așa ușoară,
De parc-aș fi o babă,
Cu boala ce-o doboară.
Mă simt acum pierdută
Și parcă sunt de ceară.
Iubirea-mi este mută,
Uscată-n călimară.”
Nici nu știu cum o cheamă.
Prin ale ei cuvinte,
Mă roagă și mă-ndeamnă,
S-ascult, să iau aminte.
Accept aceste plângeri.
Pribeag, numai cu mine,
Mă văd numai cu-nfrângeri,
În toamna care vine.
Privesc la palma-i fină
Și la micuța fată,
Ce ca o bizantină,
În visul meu s-arată.
Cu trupu-i de petale,
E totuși o comoară,
Din vremuri siderale,
Un cântec din vioară.
Visez cum mă sărută,
Dar barca tinereții,
Așa o prefăcută
Plutește-n cripta vieții.
67
Februarie 2020
Uimit de-a ei ființă,
Cu vocea-i rugătoare,
Timidă și-n căință,
Ea cere îndurare.
După atâta rugă,
Și-atâta năzuință,
Nici nu-mi doresc s-ajungă
În mare suferință.
S-a ridicat deodată,
În dezolanta-i stare,
Plutind înspăimântată,
Spre necuprinsa zare.
S-aprinse-atuncea focul
Și începu să fiarbă:
Să nu știu, dobitocul,
Că sunt o fire oarbă?
Să nu mă văd pe mine,
Cel din frumoasa fată,
Cu trăsături divine,
Suavă, supărată?
Mi-am cumpărat palate,
Colane și castele,
Doar visuri spulberate,
Și ce-am făcut cu ele?
Îmi pare rău într-una,
Nu trebuia să plece,
De-acum îmi e totuna
În toamna asta rece.
Întreb, în sus spre cerul
Împresurat cu humă:
Unde mi-i giuvaerul,
E cel ce-i plin de brumă?
Mă-ndrept atunci spre-oglindă:
Imaginea-mi străină,
Veche ca o colindă,
Încet încet, suspină.
Rămân doar legământul
Cu frunza ruguinie,
Purtată doar de vântul,
Părtaș la veșnicie.
Rămân numai cu praful,
Și-a vieții grea povară,
M-a-mprumutat zaraful,
Și-apoi m-a dat afară.
E toamnă, e splendoare
Cu multe crizanteme,
Ce stau surâzătoare,
În mii de diademe.
Corneliu Carp
Nr. 1 (23)
UN PLUGUȘOR CU SPERANȚE,
nu în cântec, ci în stanţe
Aho, aho, copii și frați,
Opriți „steaua”, nu mânați,
Că anul se înoiește,
Nu gândiți copilărește!
Voi copii ai Țării mele,
Ați trecut prin vremuri grele,
Scoală multă,
Minte smultă,
Nu pâine, ci pogăcele!...
Mânați măi,
Nepoți, flăcăi
Și sunați din zurgălăi,
Hăi, hăi, hăi și... iară Hăi!
Om de om nu are loc,
Suflă flăcări, suflă foc,
Neavând grijă de voi,
De s-a iscat un „război”!
Sunați măi din zurgălăi
Și sculați dacii din văi!
Hăi, hăi, hăi, lupii sunt răi!
S-au cam nărăvit la stână,
Urda rece, brânza bună,
Iar mioarele dulcele
Sunt bune de frigănele.
Nu v-a plăcut? Luați leapșa!
Și-n Spania găsiți „Capșa”!
Sunați măi, din corn, a murge
S-audă babele surde!
Sunați dragii mei flăcăi!
Că pierdeți din zurgălăi!,
Hăi, hăi, hăi, Pe alte căi!
Veți un viitor mai bun,
In al Anului Ajun,
Când veselia e mare,
Și unii merg la votare?
Luați-vă după ei!
Dar să nu votați mișei!
Sunați iar din zurgălăi,
Poate s-or speria cei răi,
Hei, hăi, hai și o ulcea,
Nu știu cine-o petrecea!
Sunați măi flăcăi prin munți,
Poate s-or trezi cei mulți
Să își spună păsul clar,
Să nu mai plângă-n zadar!
Hăis și cea, cu veselie,
Mai bun anul să ne fie,
Să ne omenim frățește
Nu doar din coadă de pește!
Mânați, dragii feții mei
Și sunați din clopoței
Să audă mic și mare
Și să meargă la votare!
Sunați măi, și sunați măi!
Hăi, hăi, hăi, și iarăși hăi
Să-i convertim pe cei răi!
La Anul și la Mulți Ani!
Cu trai euro, NU BANI!
68
SURÂSUL
Nici nu vreau să ştiu,
Cât sufletul îmi este viu
Și drag ca floarea de fonfiu,
Senin în cerul azuriu,
Vreau, tot mereu, doar eu să fiu.
Această lume e ciudată,
Acum. A fost și altă dată,
Nesățioasă și fardată
Și multor rele aplecată.
Trecut-am munți întregi de groază
Și-n cuibul meu, ca într-o oază:
Am însetat, n-am zis nimic,
Deși n-a plouat nici un pic...
Acum când plouă cu atenții,
Cu internet, club și invenții
Mi-am scos complet din a mea minte
Trecut, prezent… merg înainte…
Unii trăiesc în frig, în smârc,
Se-nchină și nu zic nici... „cârc”,
Alții, țin post pentru-a slăbi,
Alți masochiști…: A chinui
A devenit un crez păgân!
Eu mă țin bine, aci rămân!
Nu vreau s-aud de cimitire
Și-a senectuții, albe fire
Și pot trăi chiar împăcată,
De n-am făină în covată...
Am prieteni pe la marțiale,
Ei nu mănâncă! Nici o jale!
Mi-au demonstrat, chiar cu cinism
Ce este acela​: „Stoicism”
Deci trece-or toate: rost cu rost,
Nu devenim precum am fost!
Fiindcă se spune: „E pur și move”,
Nu stau pe loc nici două slove!
.............................
Cu -un Hendel la televizor
Viața trece-n zbor ușor...
BUCOVINEI
VIESPI
Creatori de vorbe pline
Cu piper și … insomnie,
Așezate în terține
Sau… în iz de parodie…
* Sună ciudat acest titlu
Picură în struguri bolta
Cu arome tari de vin,
Viespile își umflă tolba
Mare, cât un … zepelin!
* Să sper că o voi scoate la capăt,
Au găsit arome-n pere
Și mătase în urzici;
Storc de la albine miere,
Dar… oțet, de la furnici…
* Sau furtuna elyseelor...
Sau sunt rele, sau nu-s bune,
Nu mai ști ce să mai crezi!
Veninoase? Nu pot spune!
Cum te văd și cum mă vezi!
UN OM EMIGRANT,
el, mândrul român,
„A fi mândrul român”, adevăr auzit
În limbajul cărunt, îndrăgit din străbuni;
Oprimat, oropsit, fără-un leagăn tihnit
S-a jertfit acest om, pentru anii mai buni.
Emigrantul român, e un „trist”dovedit
Ce- a născut obeliscuri și sub ger și sub ploi;
Idealuri de foc, vâlvătăi sau mocnit,
În românii din veac și de astăzi, cei noi...
A fi mândrul român, adevăr întâlnit,
În dureri e născut, în valențe sublime,
Imprimând imboldul: „Tu, cel asuprit
Nu-ți uita poporul, în evul ce vine!”
A fi un emigrant: adevăr răspândit:
Ce-a chemat spre răspântii, să cauți un rost;
Ai plecat cu speranță și-un tărâm te-a primit;
Cu drag ai rămas, neuitând ce ai fost!
„A fi mândrul român”, e mereu auzit,
Scris ades în carte: „emigrant român”,
Ori unde, sub soare, neamul tău e cinstit,
Limba ta păstrându-o! Pe a ta soartă stăpân!
69
Februarie 2020
Nu ştiu de ce mă amestec...
Și cam echivoc...
Este un mare curaj,
Fără avantaj.
Ieșind curată, ca basmaua,
Sau măcar aproximativ...
Aș fi curioasă să aud răspunsul Elisei.
Pe unde umblu nu întâlnesc acest neam,
Ba chiar mă tem de IQ-ul lor...
IQ-imea lor...
Am constatat că unii sunt imperturbabili,
Alții sunt recalcitranți,
Alții vor să „moară cu dreptatea în mână”
Singura dreptate pe care ei o recunosc,
Deși balanța stă cam într-o rână.
Nu știu ce neam sunt,
Dar sunt extraordinar de hotărâți.
Alții sunt foarte susceptibili și atenți
La numărul de complimente
Pe care le doresc,
Mai ales pe cele privind etajele superioare.
Pe lângă acest tratament de bază
Practică, și zicătoarea populară,
Subliniind contrarul...
Am zis ceva despre a fi fudul?
Nu, pentru că termenul este prea neaoș,
Și cam zgârie...
Tema e grea și cu multe piruete,
Iar humorul nu este disponibil la toate orele...
Melania Rusu Caragioiu
Nr. 1 (23)
Comedie tristă
Asta-i viața - comedie:
Cui placi tu - nu-ți place ție ...
Așa e - și n-ai ce-i face,
Cine ți-e drag - nu te place.
Bine că ești trecătoare,
Viață câine, viață floare,
Otravă îmbietoare,
Comedie - ucigătoare!
Chemare
Tânjesc după jarul ascuns în sărut ...
Iubito, vara asta prea tare mă arde!
trimite-mi ploile tale de demult!
Iar când se lasă înserarea,
Pune lacătul pe ușa cerului nostru,
Apoi cheamă muzica și culorile,
Să se reverse toate în noi;
Și de-atâta iubire,
Să se cutremure și tainele!
Fata morgana
Și iarăși noaptea va trece
Ca o sârmă ghimpată prin inima mea ...
Și iarăși somnul blând mi-l va strivi,
Aprinzându-mi lumina la ceasuri târzii,
Să mă întrebe dacă n-ai sosit,
Sau dacă mai vii ...
Așa este ea - noaptea - cicălitoare;
Noi suntem fructele de aur ale iubirii noastre.
Și ne-nțelegătoare din fire ...
Ea nu știe că tu nu ești decât
Un vis, o nălucire,
Sau o nebănuită amintire ...
70
SURÂSUL
De câte ori
De câte ori mă sugrumă tăcerea,
Și lunec hai-hui spre vagi depărtări,
Singurătatea mă sfâșie - iar iubirea,
Mă-ndeamnă să mă risipesc în strigări ...
Ca pe o carte să te deschid,
Dă-mi, iubito, puterea!
Când pădurea se-ncarcă de floare,
De-atâtea ori mă sfârtecă dorul.
Dar tu ai fi în stare
Să-mi mântui fiorul,
Fără tine, iubito,
Orice-nflorire mă doare!
De câte ori fereastra deschid,
Spre suflet lumina mi-o strig;
Și chipul tău, iubito, mi-l strig,
Să nu rămână prea îndelung,
Biciuit de patimi, de vânturi și frig.
Noi - fructele
Eu nu știu să sufăr numi din cuvinte,
Și-n fluturi nu arunc cu cearcăne de seară,
În fructe moi și-n mustul lor fierbinte,
Noi ne topim ca vulturi blânzi de ceară ...
Când tu te subțiezi ca amintirea-n vreme,
Eu crucii ochilor tăi blânzi, de Sânziene ...
Din crânguri îi culeg și-i culc între poeme,
Iar când în inimă i-adun, ca pe o răcoare,
I-ndemn să-și ardă plecările în Soare ...
Și dacă vânturile serii va fi ca să mi te fure,
Mi te aduce Luceafărul iubirii îndărăt ...
Atunci ne vom pitica cerbii în răsure,
Să încălzim cu sufletul al dragostei omăt!
Când pomul dragostei se-nalță către astre,
Mihail Ecovoiu Doreanu
BUCOVINEI Februarie 2020

Snoavă

Î
ntr-una din acele dimineți de primăvară târzie,
când natura e demult trezită la viață și pomii încep

Camera de hotel deja să se scuture, pe o șosea proaspăt asfaltată, o

E târziu în noapte…
frigul şi ninsoarea ne bat în geam,
oceanul nu e departe
însă noi suntem înăuntru.
Camera de hotel s-a preschimbat într-o cuşcă
pentru şerpii şi păsările
ce nu au avut vreodată şansa
de a se târî sau de a zbura
deasupra sau în adâncurile oceanului.
Te aud vorbind
despre… visele tale.
Radioul este interceptat,
ceasul ne ticăie timpul
– tic, tac, tic, tac –
iar la pian ne cântă un înger deghizat.
Demonii, Raiul şi Iadul
sunt peste tot în jurul nostru
arzându-ne sufletele,
hrănindu-ne minţile cu emisiuni TV
şi ucigându-ne toate pornirile ancestrale.
Însă ţie nu pare să îţi pese…
nici mie.
Tu continui să-ţi vorbeşti vorba
în timp ce eu îmi beau gândurile
şi noaptea ne cade blândă pe umeri.
Pop Raluca
duduie fără vârstă mergea ca după mort, abia târâindu-și
picioarele și fredonând – parcă în ton cu vremea – celebrul
„La vie en rose”. Îmbrăcată fistichiu, cu niște bermude
franjurate, un tricou negru cu glugă, având imprimat un
schelet și o vestă spălăcită de blugi, mărimea XXL (de
parcă ar fi fost a răposatului) şi încălțată cu pantofi de
lac, duduia trăgea după ea o motocoasă cu prășitoare
încorporată, „ultimul icnet”, modelul pe benzină. Doi
puști chicotiră în urma ei:
- Ia uite-o și pe slăbănoaga asta! Arată ca moartea-n
vacanță...
- Mhm, norocul vostru, își spuse duduia aprinzându-
și plictisită o țigară.
Drumul coti la un moment dat pe lângă un cimitir și ea
deveni brusc interesată:
- Hopa, ia să văd eu cum mi se administrează
domeniile!...
Se apropie de gardul din fier forjat, își ridică de pe
ochi gluga tricoului, își scoase tacticos niște ochelari
cu o lentilă crăpată și cealaltă lipsă și începu să citească
silabisind plăcuța de la intrare:
- „Păstrați liniștea”. Hm, parcă poți să știi cu
zbânțuiții de tineri din ziua de azi? Degrabă o pun de-un
chef… Mai departe: „program: între orele 9-17”; „taxă de
vizitare…”. Cuum?!!... Ăsta-i muzeu sau cimitir?
Scuipând nervoasă chiștocul din colțul gurii, duduia
pufni și citi în continuare:„Asociația pensionarilor militari
pentru ajutor de deces și ajutor reciproc. Administrator:
colonel în rezervă Jean Raniță. Telefon…” Că doar n-o fi
rudă cu Turbincă ăla care s-a lăcomit să trăiască și m-a
batjocorit acum câteva generații?... Rezervă? Dacă stau
să mă gândesc, Patronu’ zice mereu „nu știi ce-ți rezervă
viitorul”! Te pomenești că l-a ticluit pe Raniță ăsta să mi-o
coacă iar. Da’ de ce? Nu mi-am îndeplinit eu norma? Ba
chiar am făcut și ore suplimentare... Ei, dar ce-mi bat eu
capul de pomană, că-n contabilitatea Lui oricum nu mă

71
Nr. 1 (23)
pot băga.
Și, încetând să mai cugete la hazard, teoria haosului,
soartă ori alte concepte abstracte care depășeau domeniul
ei de activitate, duduia își scoase mobilul și formă repede
numărul:
- Alo, bună ziua! Domnul Raniță?
- Eu! Ascult! răspunse o voce de glaspapir.
- Știți, sunt persoană fizică autorizată, mă ocup cu
amenajarea spațiilor verzi și trecând pe lângă cimitirul
dumneavoastră, m-am gândit că poate v-ar interesa să
încheiem o afacere...
- Mda. Așteptă matale acolo, că vin imediat! Spune-i
lui nea Pezevenghea, paznicul, că ai vorbit cu mine, să te
lase să intri.
Duduia se proțăpi în fața porții înalte și apăsă îndelung
pe sonerie. Dintr-o gheretă de dincolo de gard ieși un
burtos cam sătul de viață, îmbrăcat în uniformă; dându-
și cascheta pe ceafă, o măsură din cap până-n picioare
cu ochii mijiți și, zgârcit la vorbă, ridică întrebător din
sprâncene.
Morgana își roti privirea adulmecând mirosul de
mormânt proaspăt. Paznicului parcă i se dezlegă limba:
- Bonjour, nea Pezevenghea! Mi-a spus domnul
Raniță să-l aștept înăuntru.
- ‘nă ziua, mormăi paznicul, deschizând poarta grea
și făcând semn cu capul să intre.
- Da’ ce te holbezi așa, duduiță, n-ai mai văzut
cimitir de fițe? Azi e la modă să investești în locuri de
veci. He, he, astea sunt băncile viitorului!…
Duduia se mulțumi să se uite fix în ochii lui. Nea
Pezevenghea tresări ca scuturat de un frison, făcând doi
pași înapoi, după care, evitându-i privirea, o conduse la
un birou în formă de cavou, utilat lux. Înghiți în sec, dar
se simți totuși dator cu o explicație:
- Șefu’ are o vorbă: „ca să nu-ți mai fie frică de
moarte, trebuie să te obișnuiești cu ea. Deh, fiecare cu ce-l
doare… Matale fă-te comodă până vine dânsul.
În așteptare, duduia își zări pe un tablou electric
caricatura însoțită de avertismentul „pericol de moarte
„. „Hm, păi sigur... Of, nu mai vine odată administratorul
ăla; e bun de trimis după moarte...”
N-avu timp să-și ducă până la capăt gândul, că domnul
Raniță își făcu apariția vijelios, ca o insurecție armată.
După formalitățile de salut, se trecu direct la „ostilități”:
- Semnăm contract sau... ne-nțelegem?
- Lucrez la negru!
- Bun. Hai totuși să completăm un formular
neoficial, ca să-l anexăm la dosarul asociației.
Duduia încuviință.
- Numele!
- Morgana Coșciug.
- Cam sinistru...
- Numele de fată era Cucuveanu...
- Vârsta?
72
SURÂSUL
Duduia rânji, o umbră de cochetărie traversându-i de-a
curmezișul fața ridată:
- Cât îmi dați?
- Nu prea am de unde …, dar să zicem… 49?
(Domnul Raniță era ori neobișnuit de galant ori extrem
de sarcastic!)
- Să zicem...
- Starea civilă?
- Văduvă.
- Domiciliul?
- Flotant.
- Ocupația?
- Tehnician spații verzi. Ca hobby, colecționez
oale și ulcele. În timpul liber mai îngrijesc bolnavii la
domiciliu…
- Aha. Păi hai să ne împăcăm la bani și poți să începi
treaba. Cât ceri de parcelă?
- N-am nevoie de bani. Vreau doar găzduire și un
blid de mâncare. Și ceva benzină. (Apoi continuă în
gând: „că deh, în concediu nu beneficiez nici de sporuri,
nici de combustibil...”)
Raniță făcu ochii cât cepele de la popotă și mintea lui
hrăpăreață încropi iute o strategie.
- Uite cum facem. Soacră-mea, Speranța, trage să
moară. Vrea ea să pară tare, dar nu cred c-o mai duce
mult.
- Speranța?! E clar, asta moare ultima, își zise
duduia.
- Poți să stai cu ea în cameră. Batem palma?
- OK.
- Hai acum să mergem să ți-o prezint pe coana
mare.
Cum ajunseră, ciocăni discret și anunță:
- Mamaie, ți-am adus pe cineva, să-ți țină de urât!
Apoi dispăru.
Înainte să calce pragul, duduia simți cum i se zbate
ochiul stâng și o viziune dantescă puse stăpânire pe ea,
ca un abur premonitoriu, făcând-o să șoptească: „voi cei
ce intrați aici, lăsați orice speranță!” Își făcu o cruce cu
limba și intră. Coana Speranța o cântări dintr-o privire,
încadrând-o sceptic undeva, pe la categoria muscă.
- Aprinde lumina, să te văd mai bine!
„Lumină? Am scăpat de dracu’ și am dat de... soacră-sa?!”
își zise duduia, rememorând fulgerător pățania cu Ivan
Turbincă. Ca un făcut, cum atinse întrerupătorul, becul
pâlpâi de trei ori, după care își dădu obștescul sfârșit.
- Vezi acolo, în sertar, ia un bec și schimbă-l!
porunci coana mare.
- Bec?
- Păi, ce? Că doar n-ai vrea lumânare!...
Morgana se sui pe un scaun și îndeplini cu succes
operațiunea deșurubare-înșurubare, minunându-se și
ea de ce putea să facă. Ignorând orice inginerie a morții,
coana Speranța demontă situația:
BUCOVINEI
- Carevasăzică te-a trimis Jenică să-mi ții de urât!
Hm, mai urât de-atât nici că se putea... Să fie clar: o fi fost
el colonel, da’ să știi că în camera asta eu sunt general, ai
înțeles?
Călcâiele duduii Morgana pocniră scurt, într-un gest
reflex de subordonare..
- Ia fii sinceră, unde te-a găsit, la circ?... Săracu’
Jenică vrea să mă înveselească. O crede că-s pe patul
morții. Ha, ha, da’ ce-s proastă? Eu dorm pe canapea!
Morgana avu o expresie de autocompătimire.
- Deci … pot să stau eu în pat?
- Cu dragă inimă, al tău e! Nu te teme, te-nvăț eu
niște tehnici de supraviețuire. Că veni vorba, ești cam
anemică, asta ca să nu spun că semeni cu o radiografie…
Ar trebui să te mai întremezi un pic… Ia uite ce față
palidă ai! Ce-ai zice de-o țuică fiartă, să te mai îmbujorezi
nițel?
- Aș prefera un „genocid”…
- Aș, uite asta doftorie!... Te ocolesc toate bolile! (Și
scoase de sub pat un clondir cu o licoare transparentă,
pe cât de inofensivă ca aspect, pe atât de promițătoare ca
efect.) Hai, ia o dușcă, să-ți faci curaj!
Morgana duse paharul la gură și, închizând ochii, îl dădu
pe gât.
- Este că-i mortală?
- Mie-mi spui?... se strâmbă duduia, simțind dintr-
dată o căldură neobișnuită în trupul ei numai piele și os.
- Hai noroc! Ți s-au înmuiat picioarele, așa-i?
Așază-te! Auzi, da’ pijamale ai? Nu?... atunci ia de-aici!
Și scotocind sub saltea, scoase un furou de nylon și niște
chiloți cu mânecuță și dantelă, stil „moartea pasiunii”.
Sprâncenele duduii Morgana atinseră pragul perplexității.
- Ce, poate nu-ți plac?... Știi, odată am avut în cap
să deschid un butic cu lenjerie intimă pentru persoanele
de vârsta a treia. Da’ n-a vrut ginere-meu. Cică nu
rentează, că pensionarii n-au de nici unele. Ete, n-au...
Da’ cavourile alea ale cui or fi, ale mele?! Că nu se mai
satură îmbuibații!
- Îmbălsămații...
- Ei, văd că te pricepi la metafore... Ce școală ai?
- Școala vieții.
- Bravo! Zdravănă, din chirpici... Stai să-ți mai torn
un păhărel. Hai să trăiești!... Și cum spuneam, nu se mai
satură ăștia, dom’le, de parc-ar lua ceva pe lumea cealaltă.
Apropo, tu crezi că există viață după moarte?
- După mine, eu zic că nu mai e nimic! Noroc!
- Mhm... De fapt, mă întreb, asta n-o fi tot lăcomia
omului? Adică nu-i e de ajuns viața asta și vrea să creadă
că poate trăi și pe lumea cealaltă, unde nu e durere, nici
întristare, nici suspin. Oricum, nu se știe ce e, că de
dincolo nu s-a întors nimeni…
- După mine, toată lumea... în tranșee! Nu mai suflă
nimeni!
- Hm, n-aș fi zis, dar cred totuși că ai fi fost bună în
73
Februarie 2020
armată: nu mai mișca nimeni în front.
- Nu ma’ mișca de... deloc!
- Aha, ai prins curaj! Bea, nu te sfii! Așa-i că-i tare?
O să mă pomenești!
- Veș… veșnica po…pomenire!
Dintr-odată se auzi un zbârnâit şi Morgana sări ca arsă:
- A sunat ceasul??
- Nu-ți fă griji, eu l-am pus să sune, ca să-mi iau
doftoria.
Şi făcând cu ochiul, coana mare mai scoase o sticlă pusă
bine, „pentru zile de doliu”:
- „Eau-de-vie”! Ai tu habar ce-nseamnă asta? Îți zic
eu: viață distilată!!
Morgana oftă adânc; începuse deja să i se împleticească
limba și încăperea se cam învârtea. Concepția ei despre
fragilitatea vieții se clătina serios...
- Ia de-aici, lasă paharul, că ăla–i pentru cucoane
fandosite! Viața contează! Adică, să fim serioși, ce loc cu
verdeață, ce veșnicie?
- Veș-nicia dura... durea... durează cam muult...
- Ce faci, fată, plângi?? Hai, mai ia un gât, să vezi
ce frumoasă o să ți se pară viața! Nimeni nu-i veșnic.
Auzi tu, verdeață! Gargară pe stomacul gol. De verdețuri
suntem sătui! Ceva mai consistent dac-ar fi... Că veni
vorba, ești vegetariană?
- Dimpo...potrivă. (Duduia se scurse de pe marginea
patului)
- Fată, da’ văd că nu prea ții la băutură! Te-ai lăcomit
un pic la viață!... Trebuie să mai exersăm. Hai, hopa sus,
că doar la vârsta asta ești în vârful toboganului. Acum
întinde-te. Ușurel, cu picioarele încolo.
Morgana tresări:
- Cu picioarele ‘nainte?!...
- Stai calmă, trebuie să stai cu capul la Nord.
- Nu la Răsărit?...Hâc.
- E bun și ăla, dacă suferi de insomnie. Ce, n-ai auzit
de feng-shui?
- Șui?? Hâc...
- Tț, tț...Ești încă stresată, mai ia nițică doftorie...
Aşa, acum încearcă să dormi.
- Somnul ve....hâc... veşnic...
Căzută lată, duduia Morgana Coșciug, fostă
Cucuveanu, deja horcăia.
- Întoarce-te, că sforăi! Hei, întoarce-te, că scoli și
morții!
Dinspre pat se auzi stins:
- Mortu’ de la groapă nu se ma’ ‘ntoarce...
- Hă, hă, să mori tu?! spuse coana Speranța,
scuturându-se de râs.
Afară se scuturau pomii.
Violeta Urdă
Nr. 1 (23)
Drumul vieții cu trei plopi
MÂINE e văzut de gând,
ASTĂZI e privit de ochi,
IERI fugit-a-n amintiri,
Drumul vieții cu TREI PLOPI.
Când pe lume am venit
Plopi-n cale ne-au ieșit
Și-au crescut necontenit,
Zori, amiezi și asfințit.
MÂINE știe fiecare
Noua zi se vrea cu soare
ASTĂZI – verde, dulce floare,
IERI – trecutul ce dispare.
Ziuă, noapte, săptămână
Luni, an și ani la rând.
Timpul ce ne-ntinde-o mână,
Fuge... și rămâne-n gând!
MÂINE e văzut de gând
ASTĂZI e privit de ochi
IERI fugit-a-n amintiri,
Drumul vieții cu TREI PLOPI.
Maria Tomiţa Corini
SURÂSUL
Peisaj de toamnă
Îmbătat de rotocoale, vântul țopăie prin lunci,
Strânge praful și-l așterne prea galant, pe flori ce pică,
Unduios trece prin ramuri, smulge frunzele de nuci
Mătăsos, în dans agață firea toamnei ce-o ridică
Spre-nălțimi de curcubeie unde sunt culori adânci.
Toamna mândră-ngălbenită, ia culorile din cer,
Curcubeul dintr-odată i se pare că visează
S-a culcat în iarba verde, colorând-o cu mister
Toamna-și duce pașii siguri lângă vântul ce valsează
Brumărel stă lângă ușă, amintind de mândrul Ger.
Maiestuos răsuflă vântul, duce patimile-n zbor
Zbânțuit și nebunatic tot cuprinde-ntregi vâlcele
Frunzele devin o pradă a trădării de fior!
Se desprind cu jale toate, spaima a intrat în ele
Tremurânde și tăcute, se las duse-ntr-un decor.
Toamna și cu vântu-aleargă braț la braț în drumul lor.
Doar un strop de fericire, dă-ne, Doamne!
Doar un strop de fericire, zilnic, Doamne, ne adu,
Ca să fim senini la față, împreună, noi și Tu!
Te rugăm cu plecăciune, spre Lumina Ta, ne du,
Tu ne ești învățătorul și salvarea ne ești Tu!
Doamne, dă-ne fericirea! Zilnic noi te vom ruga,
Prin cuvântul Tău, iubirea, viața ne va lumina!
Doar un strop de fericire, zilnic, să ne picuri, da!
Și în ochii cei cu lacrimi, doar seninul vom avea.
Micul strop de fericire schimbă viața orișicui,
Când ar fi să cadă-n palmă, să-l avem ca pe-un gutui.
Mama să-l pună-n fereastră, galben, cu parfumul lui,
Fericirea, strop de viață, va fi sora soarelui.
Doar un strop, atât îți cerem, Doamne, fii cu noi mereu!
Sănătatea-i fericirea, liniștea-i din apogeu.
Să ne-o dai întotdeauna, prin culori de curcubeu,
Prin răcoarea dimineții și la bine și la greu!
Dă-ne Doamne stropul cela, zi de zi și ceas de ceas,
Să-nflorească-n noi iubirea, s-o avem la orice pas!
Să ne creștem toți copii, cu-acea rugă am rămas
În genunchi să stau o noapte, toată viața, ceas cu ceas!
74
BUCOVINEI
Cum intri în decembrie plângând
Cum fulgul, din născare,-i şi hoinar,
păşim cuminţi în iarna care doare,
cu leru-i ler colindele apar,
în urma ta, e ambră, sărbătoare;
prin aceră, cu ochii să măsori…
spre nord să mergem doar aşa,-ntr-o doa-
ră,
privirile, în lipsă de ninsori,
să le-nhămăm la sănii care zboară.
Cu buzele-aş călca pe iarna grea,
pe anotimpul tău cu reni la sănii,
şi în genunchi m-aş cufunda în ea,
să-ntorc nămeţii-n câteva mătănii;
cum intri în decembrie plângând,
sub o cădere lacrimile parcă
se lasă pe-orizonturi, ca şi când
lumina,-n înserare, zile-nţarcă.
În mine albul îşi găseşte rost…
şi nu-s ninsori, să ningă se mai poate;
de m-or pătrunde ierni cum n-au mai fost,
ferestrele deschide-mi-le toate;
decembrie va gerui întâi,
să-i prinzi asprimea totuşi într-o teară,
la gura sobei poate-o să rămâi,
invazie de fulgi va fi diseară.
Valerian Bedrule
75
Februarie 2020
Mă lepăd de mine
Prin ultima moarte, voi trece de rouă,
voi ţine golgotele-n mâini amândouă,
mi-oi cerne prin sită în dor săptămâna
cu icnetu-n fugă… să râdă ţărâna.
Rămâne-vor pohte, de ceaţă s-or prinde,
tu, moarte din urmă, tăcerile-aprinde,
prin osul de doină auzul mi-oi trece
şi ziua, şi noaptea; tu, lume, petrece!
Aroma de treflă mă gâdilă rece,
silaba-n silabă contiguu plece,
la ţâţele morţii se gudură anii,
se-mbracă a iarnă-nfrunzită castanii.
Păianjenii-n trudă rostesc atitudini,
lumina revarsă pe zări finitudini,
cum damful minciunii se caţără-n sine;
prin ultima moarte, mă lepăd de mine.
Mi-i cerne prin stele
Sunt lacrimă pietrei, lumina mă spală,
prin galbena-i veghe mă trece, încât
mi-e salbă şi luna-n pătrare… la gât,
doar umbra-n refugiu zvâcneşte ovală.
Greşelile câte-s adapă gomore,
mai caută încă tristeţii un zid;
nu ramul cu fructe se naşte arid,
ci osul din aer, menit să ignore.
Atâtea orgolii se pierd în micime
sub gândul ce arde, potopu-i lichid
în jocul de-a moartea, ferestre se-nchid,
pumnalul se pierde - rămân ţântirime.
Cascade mai seacă în clipele-aceste,
complice iluziei încă mă ştiu,
tu, creangă din Evă cu paşii-n pustiu,
mi-i cerne prin stele – Perseus îmi este
tărâmul – în mine… doar fumul e viu.
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Rugăciune (VIII):
Nu mă du în ispită!
I
Nu mă du, Doamne-n ispită,
nu-mi încuraja suișul
spre speranța prăbușită,
Doar “ai fost...” coborând în real visul!

I II
Umbră e viața omului pe acest pământ, Nu-mi spori, Doamne, voința
În întuneric își consumă tristul destin; de-a realiza nespusul,
Spulber de ceață ce se destramă în vânt, de a-mi înmulți dorința
Perpetuă alergare spre inerentul declin. să îmi prelungesc apusul!

II III
Părere doar e drumul spre desăvârșire, Doamne, nu mă osândi
Zbatere-n gol– visul de înălțare; să-ți măsor nemărginirea;
Speranță deșartă și veșnică dezamăgire, dă-mi puterea de-a zâmbi,
În zborul avântat spre realizare. când râvnesc desăvârșirea!

III IV
Cenușă-mprăștiată în cele patru zări Chinului să nu mă dai,
Se-alege din iubirea profundă și-ndârjită; Doamne milostiv și sfânt,
Răzbat din idealuri doar firave chemări, milă de-al meu dor să ai
Înșelătoare iele, ducându-ne-n ispită. și pune-mi în puls avânt!

IV
Umbră e viața, tainică-i urmarea,
Nimeni nu știe al lumii jalnic rost;
Rămâne în picioare doar așteptarea
Și din „a fi” doar că „ai fost”.
V
Nu-mi adu moarte-n trăire,
spaimă-n zâmbetul de floare;
toarnă-mi nectar în iubire,
soare-n viața-mi trecătoare!

Un ceas, o zi, un an...

I II III
Mai trece-un ceas Mai trece-un an
și-mbătrânim; Mai trece-o zi în veșnicul trecut
iar după ceas și mai murim un pic; și tot mai scurt
mai rar visăm iar după zi e viitorul...
că înc-un ceas la pândă-i noaptea, Mă-mpinge-n neant
ne mai dorim cu somnul ei destinul neștiut,
și ce-a fost rău plutind nimic prin haos, la despărțire
să îndreptăm. cu somnul înfrățit cu moartea. să îmi dea onorul.

Traian Nistiriuc- Ivanciu

76
BUCOVINEI Februarie 2020

Cortegii de gânduri Pasăre de dor

Sunt un fruct copt
în palmele toamnei,
săgeți ucigașe
îmi umblă prin trup;
o minte bolnavă
îmi ucide clipa,
îmi pune otravă,
râzând...
Încerc să deschid
o fereastră;
Îngerul înțelepciunii
cortegii de gânduri
Țineam în palmă două inimi,
de cer se agață.
ce luminau ca și o stea,
nu credeam că vraja lunii
orizontul va spăla.
Neputința veșniciei Lucifer s-a-naripat,
în gânduri cu otravă,
dar Cupidon l-a săgetat
Ochii mei pictează lumea,
în frunte cu o rază.
văd în sufletul ei gol,
Zbuciumul din starea noastră
nimicia și furtuna,
stă în licărul de stea,
un ocean clocotitor.
îngerul înțelepciunii
Este zbuciumul din valuri,
ne mai poate azi salva.
care strigă către cer
neputința veșniciei,
moartea cu al ei infern.
Un nou răsărit de viață, Revine dragostea
un nou licăr de lumină,
se ridic-o stea pe ceruri, Revine dragostea târâș,
alta cade în țărână... în rădăcini de umbre,
Ochii mei pictează lumea, cu coapsele ca un arcuș,
devorând al ei decor, încet, încet pătrunde.
mă împiedic de speranță, Stă răstignită printre lanuri
suflete rătăcitor! de gânduri care pribegesc,
în căutarea fericirii,
în ochi de cer se oglindesc.
Se luptă sufletul cu dorul,
de așteptări înamorat,
își udă buzele-n ulciorul,
plin de dorinți și de păcat.
Revine dragostea târâș,
în rădăcini de umbre,
vioara cântă sub arcuș
trăirile profunde.
Iubire, pasăre de dor,
de ce mă tem și mă-nfior,
că te prăbușești din zbor?
Vrei s-apuci pe căi străine?
Mi-am pus speranțele-n tine.
Vrei să umbli prin uluci?
Iubire, ai să te-ncurci!
Ai să pierzi ce-ai căștigat
dup-atâta căutat!
O să rămâi
doar c-un oftat!
Iubire, pasăre de dor,
tu ești al vieții plin ulcior!
O oră în parc
Pași-mi tremură ușor
pe al frunzelor covor...
Păianjeni de aur, soare,
toamna este o splendoare,
o risipă de culoare...
Amândoi stăm pe o bancă,
parcul este desfrunzit,
copiii țipă, se joacă,
aproape ne-au asurzit...
Mâna-ncet tu mi-o atingi,
zbor de fluturi
simt sub pleoape,
vorbe dulci, ca un alint,
îmi șoptești,
iubite barde!
Totul este minunat
sub a cerului cupolă,
ochii tăi m-au fermecat
cât am stat în parc:
o oră.
Aurora Sârbu

77
Nr. 1 (23)
Daniil
Adânc, în carnea stâncii, cu dalta ai sculptat
Altar, ca să te-nchini, și adăpost umil,
De iernile geroase, cu lupi haini urlînd,
Cînd împlineai fierbinte al vieții tale dat.
Copil în mănăstire, de tânăr, te-ai deprins
Cu munți de post și muncă, acolo-n Rădăuți.
Leontie, sfințitul destinul să-ți înfrunți,
Ți-a cultivat credința, ca soarele nestins.
Norod-afla că vindeci și că slujești cu har,
Veneau puhoi la tine-părintele David-
La Vicov mănăstirea Lavrente te-avu dar.
Daniil, va fi în lume al tău nume slăvit!
Aici, împleteai coșuri, creștinii vindecai,
Dar când mulțimea iarăși te căuta prea des,
La Neamț, la Secu aflat-ai loc sfânt de recules.
Dar soarta te va duce… spre un alt colț de rai.
Acolo, unde stânca n-a vrut să fugă-n vale,
Zăgaz pentru cleștarul pârâului Viețău,
Acolo, unde cerul plăcu privirii tale,
Sub dalta-ți fulgerândă crescu sălașul tău.
Aici, aflat-a Ștefan că domn avea să fie,
Căvalea Putnei cere să-nalțe un altar
Istoriei, ce spada sadreaptă o va scrie,
Victorii și jertfelnic:noi, ctitorii de har.
Aici, când voievodul nălțat-a mănăstire,
Dorind să se încarce cu harul tău măreț,
Bolnavii rătăceaupuhoi spre-a ta chilie,
Venise vremea, sfinte, să-ndemnispre Voroneț…
În răcorosul codru, sub stânca Șoimul, bate
Neobosita-ți daltă, să ai chilie nouă,
S-ai timpde rug-adâncă și în singurătate,
Să crească duhu-n tine, ca iarba după rouă.
Veniră în Moldova puhoaiele de turci,
Și biruitul Ștefan, grăbila sfatul tău.
I-ai prorocit victoria, din nou, a sfintei cruci,
Cerut-ai mănăstire de piatră pe pârău.
A vrut apoi măritul să-i fii mitropolit,
Dar tu fugeai de lume, putere și-amăgire,
Egumen pesihaștrii ce tu i-ai plămădit,
Ai acceptat, părinte, să fii călăuzire.
Azi, mândra mănăstire te are zugrăvit,
Albastră, precum cerul la care te-ai rugat.
Iar în muzeul Putnii, stă în argint scăldat,
Un deget, ce pe Ștefan la fapte l-a pornit...
Neliniştea Putnei
La Putna rugi se duc în văi,
Și-n iarba de pe coaste,
Și urcă duhul în văpăi,
Din sufletele arse.
Cu brațe ridicate-n cer,
Stau pomiîn rugă sfântă,
Renasc speranțele stingher,
De-a binelui izbândă.
La Putna, zboarăprin păduri
Năluci, ce-au fost sihaștrii,
Coboară-n ape vagi frânturi
Din dorul de-a renaște.
Strămoși, sub țarini povestesc
Cum aspră le-a fost truda,
Prorocii noi însă vestesc
Că vom gusta izbânda!...
78
SURÂSUL
Clopotul lui Buga
E tăcere sus, în ceruri,
Și pe dealuri, doar o boare.
Pe văi, ceața-i lungi fuioare,
Apeleșoptesc pe cale
Basme vechi, în mii de feluri.
Sus, pe dealul mănăstirii,
Pomiîn liniște adîncă,
Plini de păsări mute încă,
Fac tăcerea și mai lungă,
Pân-la marginile firii.
In chilii și-n mănăstire,
Umbre firave-n icoane,
Șed călugări,vii potire
De credință și canoane,
Pentru-a lumii izbăvire.
Apoi, parcă crește-un murmur,
Pomii-ncep a se foi,
Păsările –a gunguri,
Văile devin mai clare,
Ape, pietre smulg în cale,
Zidurile-s în cutremur!...
Bate clopotul la Putna!...
Undele se duc la vale,
Poartă-n ele ani de jale…
Cu catrințe și sumane,
Vin creștini s-asculte „slujba”.
Bate clopotul la Putna!...
Plîngcreștini și brazipe dealuri,
Toțisprecruce-și pleacă fruntea,
Sunt în Cernăuți cu mintea,
Vismăreț pe-aceste plaiuri.
Plânge clopotul la Putna!
Vestind al unirii ceas,
Rănit, clopotul lui Buga
Ar suna, dar n-are glas!...
Dorel Vasile Rotariu
BUCOVINEI Februarie 2020

PLOUĂ CĂPRIOARA—NĂLUCĂ
Dealul bătrân Prin iarba înaltă, plină de flori,
cu blana de fân în seara scăldată de lină lumină,
uscat, o căprioară zveltă, ușoară
s-a încovoiat. sălta, parcă zbura.
Plouă azi. s-a oprit în cărare
Noaptea iar țintind către zare.
plouă avan Ne-am privit
ca în lacustru vers bacovian. uimite de întâlnire,
Muntele și-a ascuns fruntea în nori eu cu fiori.
și trupu-și îmbracă în ceață. Moartea de tot să n-o fure
Apele curg tulburate și drept mărturie,
și cască bulboane adânci A plecat spre pădure
care privesc bulbucate în saltul ei nalt
ZILELE, ORELE spre cer, prin iarba cu flori presărată.
parcă cer Am ajuns unde făcuse popas:
Zilele, orele, mii, în rugă, în dreapta, în stânga iarba călcată
se dizolvă ori se topesc norii să-i poarte de o căprioară adevărată.
în ani, pe aripa sa argintie, Nu s-a voit imortalizată.
nemăsurate zădărnicii. să-i ducă Imaginea poartă urma pașilor ei ușori.
În veșmânt omenesc, departe de-aici, și fâneața plină de flori.
alunecăm în viață departe, acolo-n pustie. Orice poți vedea,
pe un tobogan nu și pe ea.
din timp scuturați Cea care a rupt-o la fugă
în ceață. a fost o nălucă?

SEPTEMBRIE LA MARE
Încruntată
RECUNOŞTINŢĂ marea tresaltă AU ÎNFLORIT CASTANII
Doamnei profesoare diriginte, A. L. și aruncă spre cer
flăcări de spumă, În largi saloane
Pe prund să-i aduni de gelozie nebună, cu bolți albastre,
de dimineață, că-i el înalte,
lângă arinii în ceață mai albastru și mai înalt; înstelate deseori,
printre răchite și brazi, se ridică pe vârfuri, aprind castanii
mesteceni, aluni, face un salt, mii candelabre,
zmeură, fragi dar cade-n adâncuri luminând deodată
cu rumeni obraji de gânduri. zări, suflete, zile cu nori,
pe dascălii buni. Valuri vin, de parcă zori
valuri trec cu parfumuri de primăvară
și se petrec la poarta vieții bat
rânduri, rânduri… acum întâia oară.

Ortansa Cojoc
79
Nr. 1 (23)
Glasul legendei În ce constă
sună în cetate viața
Glasul legendei sună în cetate
Să mai păstrăm moment de pietate
Pentru eroii ce-au trăit aici
Să-ngenunchiem la piepturi de voinici.
Statuia lui Mihai impunător privește
și peste veacuri lumii poruncește
trăiți în pace voi români ca frații
uniți precum sunt toti muntii Carpatii.
Stau mărturie zidul și cetatea
Ce-au exprimat prin veacuri unitatea
Rememorăm trecutul țării strămoșesc
La Alba Iulia în plai ardelenesc.
A înflorit pământul țării deodat
Când tineri și bătrâni mâna și-au dat
Toți frați români de pe întinsul țării
S-au bucurat de ora revederii.
A întinerit cetatea-n sărbătoare
La cea-sută de ani aniversare
Și munții cei cărunți au lăcrimat
În ora când iubirea țării a urcat,
Pe trepte de baladă-n taragot doinită
Când țara-ntreagă avu o inimă rănită
Suferind ani mulți în tiranie
A uitat de dragoste și fericire.
În zi de iarnă mâna ne-am întins
Și am cuprins dreptatea cu sufletul deschis
Remintind a țării demnitate
Sărbătorim eternitatea țării în cetate.
În ce constă viața
E-n orele ce fug mereu
Din nopțile ce lasă dimineața
Să mistuie păreri de rău.
E izvor ce curge-n vale
Cu bucurii, cu supărări,
Cu zilele pline de soare
Pierdute-apoi în depărtări.
E ora ce-o păstrăm în suflet
Când dragostea o întâlnim
Este al dorului răsunet
Când anii trec și-mbătrânim.
E clipa dragă a îmbrățișării
Când toate simțurile-s vii
La fel ca valurile mării
Ce-aleargă-n serile pustii.
E sărutarea pătimașă
A inimii și-a gurii noastre
E tinerețea drăgălașă
Ce s-a pierdut în zări albastre,
E visul ce dorim în noapte
Vibrat de dragoste duios
Când stelele sclipesc departe
Finalul e misterios.
80
SURÂSUL
Definiția poeziei
Poezia înfrumusețează viața
Sufletul înmiresmează ca o floare
Ea redă bucuria, pacea și speranța
Stinge suferința din a vieții cale.
E izvor de cântec, veselie
Când revarsă-n inimi dorul de-a iubi
E gândul luminos ce-aleargă pe câmpie
În zorii dimineții, cu aripi argintii.
Ea dezmiardă și simțirea omenească
Când dragostea a atins abisu-n voluptate
Ea asigură de-a pururi pacea sufletească
Este puritatea ce există-n inimi devotate.
E grădina verii ce-i îmbujorată
Prin crini și bujori îngemănați
Este nestemata ce-n suflet tresaltă
Ca și tinerețea verde ce există-n brazi.
Este nostalgia unei dragi iubiri
Cant melodios din rămurele
E mireasma dulce-n trandafiri
E izvorul clocotind de doruri grele.
Este pacea inimii când clipa este grea
E miracolul ce uită suferința
E-n cutezătorul suflet, minunata stea
Este fericirea vieții și-a ei biruință.
Este dragostea ce nu apune niciodată
Plină-i de iluzii lacrimi și dorinți
E frumoasă ca un trup mlădiu de fată
Ea-i ca sărutarea cu buze dulci, fiebinți.
Este gând senin de a trăi frumos
Mai curat, mai sincer, mai uman,
Înălțând privirea spre Iisus Hristos
Simți tot apogeul vieții până la liman.
Ea întruchipează puritatea sufletească
Este astrul ce dragostea învie
Ea-i puterea inimii în viața pământească
Sens primordial ce curge-n veșnicie.
Steluţa Lucreţia Morar
BUCOVINEI
În casa lui Mălin
Pășesc timid în casa lui Mălin,
Miroase-a munți, a brad și-a poezie,
Ca-ntr-un altar străvechi mă-nchin
Pentr-un talent intrat în veșnicie.
S-a dorit să se nască-ntr-o zodie bună,
Ca viața să-i fie luminată de soare;
Chiar mama-i cântase-ntr-o noapte cu lună
Și iarna-i adusese atâta ninsoare.
A apărut chiar de Sfântul Andrei
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă.
Pădurea și munții sclipeau de polei,
Peste tot erau doar nămeți de zăpadă.
Privind mirat natalii munți,
Într-un iernatic asfințit de soare
I s-au părut semeți, puțin cărunți,
Brăzdați de pâraie și multe izvoare.
Pădurea i-a fost iubită și mamă,
Venea mereu la spovedit păcatul.
De-atâtea ori era, de bună seamă,
Iertat de mamă, vinovatul.
El a iubit natura, mirosul crud al ierbii,
Cutreierând păduri de brazi, mesteceni, fagi
Și frate-a fost cu ciutele și cerbii,
A întâlnit prin locuri, oameni frumoși și dragi.
Ca parte a naturii, cum i-a plăcut să fie,
Entuziast al vieții, nimic la întâmplare,
A prins realitatea în calda-i poezie.
Natura e un suflet, e fluxul în mișcare!
81
Februarie 2020
Sub clar de lună
Privirile tacit se întretaie,
Se contopesc sub văl de fericire
Și inimi ard în splendidă văpaie,
Se țese o poveste de iubire.
Și gânduri zboară undeva, departe,
Sub vraja nopții, pe sub clar de lună
Când umbre stau îmbrățișate
Și își declară dragoste nebună.
În jur doar greieri cânt-o serenadă,
Iar pe alei se văd lumini pătate
Ca nimeni să nu știe, să nu vadă,
Când buze dulci se lasă sărutate.
Și totul pare acum eternitate,
Iar clipele sunt stropi de nemurire,
Secundele sunt basme fermecate
Chiar șoaptele plutesc în fericire.
O ultimă dorintă
,
Îngenuncheat aprind o lumânare,
În cimitirul bravilor eroi
Sunt frunze pe morminte, pe cărare,
Strivite de zăpezi, de vânt, de ploi.
Toți au plecat într-un delir de sânge,
Privind mirați la aripile frânte
Și fiecare frunză parcă plânge,
Oprindu-se timid cu luare-aminte.
Și nu cred că există vreun blestem
Sau cel de Sus dorește-a ne desparte
Vitejii nici de moarte nu se tem,
Pentru că viață vine după moarte.
Cei duși ne-au mai lăsat un gând,
Știind că la puțini ne pasă
Că Prutul plânge peste malul stâng,
S-aducem Basarabia, din nou, acasă.
Sperând că vom renaște în curând,
Știind pe Ștefan, însuși, la hotar,
Ne vom uni-ntr-un singur gând:
Să readucem frunza în stejar.
Florentin Cauc
Nr. 1 (23)
Limba română
Cât o cânt
ca pe-o comoară,
ea există
ca un val
care mă împresoară.
Când mi-o amintesc
în somn, ca pe o rugăciune,
ea e prietenul cel mai sigur
și e plăcută, sinceră,
dar neasemuită minune.
Patria
Patria, ca o definiție,
e o comoară,
ascunsă în mormintele
strămoșilor,
ea poate fi fericirea
celor doi tineri proaspăt
căsătoriți și mai
frumoasă decât un copil.
De aceea nimeni
nu i-a spus niciodată
pe nume.
Iarnă grea
Ca-ntr-un tablou votiv,
oameni cu căruțe de lemne
răstoarnă istoria la sate,
deșertând făină de omături
de-a dreptul în casă,
în timp ce, arzând de fericire,
strămoșii se ridică din grâu,
ca niște păpuși cu părul de sârmă,
râzând și negrăind, în rostul lor,
o nouă poveste de dragoste.
SURÂSUL
Măiastră
Târziu, am înțeles
că pasărea din ochii mei
continuă să zboare,
prefăcută în statuie.
Penajul ei mi-a cucerit
ochiul interior pentru o clipă,
apoi mi-a învățat sufletul
să aspire spre înalt.
La ce bun o bucată de piatră,
de învelit noaptea,
când zborul curat
Lăcaș de muze al păsării
spune totul?
Am părăsit cuvintele și voi iubi,
Voi cunoaște răsăritul de soare la mare,
Îmi promit să zâmbesc și voi străluci,
Acestea fiind tot ce-mi doresc mai tare.
Cântec de iubire
Iar marea, cu multe meduze,
Este lăcașul meu de muze. Degeaba caut metafore,
pentru a da un sens
lucrurilor.
Iubirea are un simplu
înțeles,
lacrimă pentru mamă,
Cântec pentru țară și cineva anume.
țara mea
Mi-e drag de porțile ei,
prin care se poate intra în veșnicie, Dacă
de chipul ei sfânt,
Dacă ai o patrie,
gravat în porțile maramureșene
ai și cuvinte pentru ea,
de ochii ei ca pecetea izvorului!
ai și strămoși,
Mi-e dor de fetele ei,
ai și pentru ce lupta.
cățărate pe dealuri, de strugurii ei
Dacă ai o patrie,
mi-e dor cu lacrimi,
ai azi și ieri și mâine,
de sânii ei, pentru care
și grâne, fericire
scriu acest poem.
și iubirea se preface în pâine...
82
BUCOVINEI Februarie 2020

Eroii
Eroii sunt aceia care dorm în glie,
În plâns uitat de bucium și cânt de ciocârlie.
Ei dorm în noi un somn amar și dulce,
Cu fluierul lor veșnic, au vrut ca să ne culce.

Ei stau de veghe sus, la vechi metereze,

Au inimi dulci și pleoape mereu treze...
Ei sunt un nimb uitat în veșnicie,
Pământu-i ține mai departe în trezie.

visare...
Ei cântă-n somnul lor, cu mintea la ai lor,
Un cântec neuitat și drag, în visul tuturor.
Ei spun mereu o doină, cu izul de baladă,
și ațipesc în somnul lor, cu noi la o șaradă. Când în viață azi purcede
Drumul cald de odinioară
Ei sunt aceia, care-n visul lor superb, Sufletul în prag de seară,

Sclipiri
Împreunează crengile de brad cu coarnele de cerb. Îmi șoptește vis de iarnă.
Ei știu, și râd, și plâng, adăpostiți în humă, Troienind numai visare,
Noi îi cunoaștem și-i cântăm cu razele de lună. Clipe mii și nostalgie,
Suflul cald de odinioară Spre tine toamna mea de aur
Eroii sunt aceia care dorm în glie,
Ma cuprinde a mia oară... În al vremii veșnic zbor,
În plâns uitat de bucium și cânt de ciocârlie.
Cuget de iubire lumea
Noapte albă, zi senină, Valsul meu nemuritor.
Cugetu-mi dinspre apus,
Giuvaer de noapte Jocul de cuvinte pline Pe fereastra timpurie,
Care totuși nu s-au dus. Cântă cerul nestemat
Semeț îndrept condeiul înspre ieri, De trăiri nemuritoare
De parcă am împlinit o mie primăveri, O lumină sângerândă Focul care arde-n prag.
Semeț îl mai îndrept spre ziua cea de mâine, Căuta spre dăruire,
De parcă am pus în el și sarea de la pâine. Viața care în surdină Foșnet de lumină vie,
E un cânt de veșnicie. Cer deschis spre nicăieri
Azi stau, privind în urmă versul de pe ram, Dor de toamnă sângerie
Luna plină, zâmbet tandru Ce mă porți spre efemer.
Și cuget cât de tânăr în poezie eu eram,
Mă sufoci de nostalgie
Când gândul nu zbura, ca pasărea-n tărie,
E un cânt plin de trăire Crud, sălbatic... necuprins
Nu-n zări de poezie, ci-n nori de bucurie.
De vis, de dor, de tinerețe. E un ger cumplit de șoapte
De trăiri, de cugetări,
Această liră ce o port cu mine întruna,
Clipe de argint trăite
Mă tot divulgă când vorbesc cu luna,
Și de calde sărutări...
Mă ține treaz, când versul mi-l îndrept
Spre ce-i mai frumos, mai dârz și drept.

Când stau, privind în miez de noapte

Cum numele –mi aștern pe-o pagină de carte Ştefana Cristina Marcu
Și versu-mi zboară lin, ca vulturu-n tărie,
Eu îl cuprind îndată, în cer de Românie.

Gheorghe Silea
83
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Involuție
mă refac după orele măcinate de rugină
în materialismul crepuscular,
expansiunea cunoașterii inventate în lăcașuri de cult,
mă adun din pânzele albe
și mă opresc în târziul dimineții ce-mi bate-n geam.

mi-e foame de lumina întunericului,

mi-e dor de umbra ascunsă-n gând,
de zborul hotărât să-ntoarcă toamna din drum.

o și ce proiecție interstelară cu clipe rotunde

împrăștiate de pe umărul tău într-o undă de bucurie
expulzată de pașii grăbiți îmi luminează calea opacă!

un fel de involuție nevindecată de suspinul copacilor

În oraș
în oraș e lumină,
aerul zvârle căldura-n lături,
gravitația –mi mută pașii sub albastru indiferent.
o grămadă de înfățișări zdrențuiesc aerul,
dizolvându-și umbra pe asfalt.
e foarte cald și foarte lumină căzută rotitor pe chip.
trec cu umbra mea de mână, pradă gândurilor noi și vechi.
undeva într-un tremur verde
te desenasem sub clar de lună.
cu părerea că sunt diadema din floarea de măr
am aprins cuvinte ce s-au stins în vânt.
prezentul iluzoriu e la fel ca ieri,
năzărit din abis, dintr-un delir de frunze.
apăs cuvintele nevindecate pe foaia de scris să nu fugă,
poemul scurtează ruga copacilor singuri.
și frunzelor scăldate-n verde.
Sol major
sentimentele vibrau ieșind
din corzile viorii în sol major.
o rupere lentă de bemoli și diezi
învia inima printre vișinele căzute.
închiderile deveneau învinse și libere.
între pauze, în stânga și în dreapta mea,
trezirea neobișnuită cobora pe răni
într-un torent fluid.
silueta ta verde eclipsa recviemul pentru roșu.
tăcerea respira.
partea tristă a rămas în paltonul negru din vestiar.

numele tău a rămas artă

Oana Frenţescu
și tot ce există e un deșert perforându-mi drumul nestatornic,
sub ploaia care cade neîntrebată.

84
BUCOVINEI
Baba şi cu moşul
Doi bătrâni, soț și soție,
Nouăzeci de ani aveau.
Ce-și puneau în gând să facă,
Azi vorbeau, mâine uitau.
Moșul spune: - Măi băbucă,
Merg până-n bucătărie,
Să-mi fac un compot de pere,
Așa cum îmi place mie!
- Măi moșnege, zice baba,
Tu servești ce-ți place ție!
Mi-aduci cupa cu-nghețată,
Aia care-mi place mie!
Măi moșnege, eu te rog,
Ia hârtia și notează!
- Lasă-mă, măi babă-n pace!
Grija asta mă enervează!
- Te mai rog peste-nghețată,
Notează ca să nu uiți,
Pui trei linguri de smântână,
Eu te rog să mă asculți!
- lasă-mă, femeie-n pace!
Eu țin minte, nu-s uituc.
După ce termin compotul,
Ce-ai cerut, am să-ți aduc.
După treizeci de minute
Moșul la băbucă vine
Cu-n platou de cârnați, șuncă
Și vreo treizeci de măsline.
- Măi moșnege, zice baba,
Du-te repede-napoi!
Te-am rugat ca să-mi aduci
Chiftele cu usturoi!
Îngerul vindecător
Într-o barcă, trei bărbați
Pescuiau, așa, de zor,
Deodată li se arată
Îngerul vindecător.
Primul, respectuos îi zice:
- V-aș ruga, dacă se poate,
Sufăr tare cu genunchii
Și mă doare aici în spate.
Îngerul doar îl atinge,
Face-un semn, boala dispare,
Omul este vindecat
La genunchi și pe la șale.
Cel de-al doilea îi spune:
- Eu de mic văd foarte greu
Și nu pot ca să mă bucur
De ce este-n jurul meu.
Îngerul ia ochelarii
Și-i aruncă-n depărtare,
Omul vede foarte clar
Până acolo-n larga zare.
Îngerul se uită calm
La al treilea bărbat.
Omu-i spune repezit:
- Pe caz de boală-s pensionat!
Pe mine nu mă atinge,
Cu doctorii am aranjat:
Eu chiulesc, ei își iau dreptul,
Mă simt bine pensionat!
Alo! Pompierii
O domniță sună, sună:
- Alo, alo, pompierii?
- Da doamnă, ce s-a întâmplat?
Drept acum, în pragul serii?
- Un bărbat vrea să pătrundă,
Stă pe scară cățărat,
Vrea la mine să ajungă,
Pare tare excitat.
Pompierii îi spun: - Doamnă,
Chemi poliția urgent!
Ei rapid vin cu mașina
Și-l înhață pe client!
- Prea stimați domni pompieri,
Degeaba poliția vine,
Lui îi trebuie o scară lungă,
Ca s-ajungă pân`la mine!
85
Februarie 2020
În oglindă
Cu vecinul meu Ilie,
În oraș ne-am întâlnit,
Despre una, despre alta,
Reciproc ne-am povestit.
- Ilie, la vârsta noastră.
Șapte-ș cinci îi împlinim,
Hai, intrăm în barul acesta
Cu-u coniac să ne cinstim!
- Da, Costică, ai dreptate,
Ce să stăm pe trotuar?
Stăm pe scaun la o masă,
Hai, intrăm aici în bar!
Am intrat, ne-am așezat
Și-am cerut la ospătar
Să ne dea câte-un coniac
Și-o sticlă de Murfatlar.
Vizavi de masa noastră,
Doi bătrâni tot comentau,
Sorbeau câte-o-nghițitură
Și spre noi mereu priveau.
Lui vecinul meu Ilie,
În șoaptă i-am arătat:
- Uite la cei doi bătrâni,
Ei tot vin au comandat!
Peste cinșpe ani, vecine,
Noi vom fi bătrâni ca ei:
Și atunci n-o să mai gândim
La plăceri și la femei!
Ilie îmi spune: Măi Costică,
Uită-te și tu mai bine,
Acolo este o oglindă,
Tu mă faci chiar de rușine!
Pune-ți ochelari, Costică,
Uită-te te rog atent:
În afară de noi doi,
În bar nu-i niciun client!
Simion Tudurean
Nr. 1 (23)
AMURG DE SEPTEMBRIE
Vara mea a rămas
legănându-şi singurătatea
într-un amurg
aruncat peste umărul lui septembrie
Şi totuşi din vârtejul năvalnic
voi păstra libertatea
de a iubi necondiţionat
apusul împovărat
şi răsăritul învestit cu speranţă!
ACUM UN MINUT…
Acum un minut
ne-am întâlnit cu zorii
clipind din ochi
Ziua începea
cu cerul oţelit pe frunte
lăsând urme tremurânde pe zăpadă
Acum un minut
căutam dimensiunile albului din pagini
pentru a insera poezia lui eu,
poezia lui tu
fără plâns şi zgomot
până la cea din urmă clipă de zăpadă
Acum un minut
timpul se întorcea
sub privirea noastră
ca un poem
scris cu litere mari
şi cu o cerneală de sepie!
86
SURÂSUL
RONDEL
„Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
Numai genunchiul… ar fi inutil…
Nu lăsa timpul să se-ntoamne
În Raiul asta trist, ostil
Nu sunt asemeni unei toamne
Ce-alungă totul în exil
„Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
Numai genunchiul… ar fi inutil…
Sunt mulţi cei ce vor să condamne
Şi nu pricep că totu-i prea fragil
Se-ntruchipează-n domni şi doamne
Dar gândul lor e versatil
„Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
Numai genunchiul… ar fi inutil…
NUMAI MÂINE
Numai mâine se va înălţa
această noapte prelungită,
iar ochii mei larg deschişi vor scruta
zorii care năvălesc fără prea multe sacrificii
Numai mâine voi regăsi „drumurile noastre
acum în repaus’’ şi le voi fixa în timpul
care mă împresoară din toate părţile
să pot inventa zilnic fericirea
Numai mâine albastrul ochilor tăi
se va cuibării în întregul meu
acolo unde e liniştea şi misterul
ultimei aduceri-aminte pentru a
reface echilibrul
fiindcă dragostea e a acelora
care ştiu să viseze şi au timp să trăiască!
Mihaela Mircea
BUCOVINEI
Pământul făgăduit
Î
ntr-o bună zi Verginica și-a luat inima în dinți
și i-a spus moșului: „ Nenea vecinu`”, că așa îi
spunea ea de când era mică, mămuța o învățase
să fie politicoasă și să spună tuturor nenea cutare sau
tanti cutare, dar numele Veniamin i s-a părut prea lung
și imposibil de ținut minte, așa că i-a spus nenea vecinu`
și așa a rămas, „da de ce nu-mi dai mie postata de lângă
luncă, că o ții pârloagă al treilea an?” „ Adică un fel de
arandă?” „Da, un fel arendă, nene”, zice Verginica, că
era fată școlită și umblată prin lume, făcuse profesionala
și pe urmă a lucrat la oraș, dar ea a trebuit să se lase
înainte de a se închide și Filatura, ca și toate celelalte
fabrici comuniste care tare mai încurcau socotelile noii
orânduiri democrate și ale capitalismului vest-european.
La nici un an de când s-a angajat a venit acasă într-o
vizită scurtă, dar nu singură, a adus cu sine pe Iliuță, care
nu avea nici trei luni, chipurile să-l înțarce, și l-a făcut
uitat în bătătura părinților până când acesta, care abia
învăța să meargă în picioruțe și nu spunea decât „bu-
bu” și „bu-ba”, a primit în dar de la Moș Crăciun, prin
intermediul mamei, pe Elenuca, surioara mai mică, mai
mică chiar decât era el pe când a devenit sătean. De data
asta, văzând că „fata asta s-a nărăvit la făcut copchii și de
tată nici pomeneală pentru vreunul”, mama a pus piciorul
în prag și i-a spus: „Verginica mamei”, apăsând ironic pe
nevinovatul prenume, „noi avem o vârstă de acuma și nu
mai dovedim cu treburile, nu suntem vrednici a ține încă
două guri cu palmele iestea bătrâne. Tu, ori îți iei pruncii
cu tine la oraș, ori rămâi să-i crești aici, alături de noi,
fiindu-ne și ajutor totodată.” „Ajutor la ce, mămuță, că
acuma nu mai e colectiv și toți cei care-au cerut pământu-
napoi și l-au primit, da voi nu ați cerut, că nu ați avut ce
cere, din dragoste v-ați luat și asta e frumos, dar săraci
ca doi cuci, dintr-o palmă de grădină vom reuși să ne
întreținem toți?”
Și nu neapărat sărăcia o speria pe Verginica, că
87
Februarie 2020
bogată nu fusese nicicând și nici nu știa cum e să fii,
așadar nu-i lipsea, dar tânjea după viața de la oraș cu
tot confortul și plăcerile ei, mă rog, câte cunoscuse și îi
fusese permis să se bucure de ele, dar orișicât, era asfalt
pe drum, apa curgea din perete, mai era cinematograf și o
casă de cultură la care se mai dădea câte un spectacol. De
unde toate astea la Păstraveni, că nici medic la dispensar
nu mai era, venea unul din altă comună o dată la o
săptămână și atunci să vezi îmbulzeala de pe lume la ușa
lui, o zi întreagă de muncă era dusă cu așteptarea. În fine,
c-o fi, c-o păți, tânăra nu a găsit un motiv plauzibil să se
întoarcă la oraș, deja umbla vorba că fabrica se va închide,
trimitea angajatele, prin rotație, în șomaj tehnic, iar
venitul ei era oarecum asigurat în anul de „maternitate”
plătit de stat, se auzea că se va ridica perioada la doi, aici
măcar nu plătește chirie și întreținere, unde e mai bine ca
acasă? Iar argumentul numărul unul era: „măcar piticii
vor crește cu produse naturale”. Și unde mai pui că și
gratuite.
Dar binele de acasă, ca și cel de aiurea, nu dăinuie
mult și nu ușor i-a fost Verginicăi când părinții au
părăsit-o la câteva luni unul după altul, mama răpusă
de o boală necruțătoare, iar tatăl de durere prea multă,
spălată îndelung cu spirtoase. A început să muncească cu
ziua pe la cei care aveau mai mult pământ decât puteau
duce, dar cum nu știa nici să țină sapa în mână și le
producea mai multă pagubă decât ajutor, rareori primea
altă răsplată decât ceartă și amenințări. „ Ești pericol
public în păpușoi, Verginică”, îi spuneau cu năduf, dar
a doua zi, mai de milă, mai de silă, o primeau iar. Și mai
ales de dragul hămesiților celor mici care, mâncau, nu
mâncau, tot rotofei și rumeni în obraji erau, dezghețați
și iuți ca argintul viu, dar cuminți și ascultători, nu
ieșeau niciodată din vorba mămicii, unde îi lăsa, acolo
îi găsea deși, în orele petrecute singuri, băteau balta și se
zbenguiau în voie prin luncă.
„Un fel de arendă, nene”, precizează tânăra, că eu
bani nu am, dar din cele ce s-or face, ți-oi face parte, să
fii și mata mulțumit și piticii mei sătui, iar de-o prisosi
ceva, om vinde la piață și cu banii ne-om îngriji de lemne
și de alte nevoi. Ei, ce zici, mi-l dai?” Și cum putea nenea
Veniamim să o refuze, că avea femeia un glas mângâietor
și un chip frumos de ți se luminau ochii privindu-l,
iar când îi petrecea brațele pe după gât și-i spunea
„nenicuțule”, inima lui se topea ca bruma la soare și i-ar
fi dat pământul întreg numai s-o simtă prin preamjă.
Le-a mers bine amândurora un timp, la tuspatru
adică, directoarea școlii, văzând că Verginica s-a făcut
fată vrednică și cuminte, fire veselă și blândă deopotrivă,
i-a dat o jumătate de normă, să curețe clasele, să facă
focurile, să-i supravegheze pe cei mici în pauze și să-i
ajute la dezbrăcat dimineața și la îmbrăcat la amiază,
era floare la ureche, tot mergea acolo de două ori pe zi
Nr. 1 (23)
să-i ducă și să-i aducă pe Iliuță și pe Elenuca, grădina
putea fi lucrată și după program, iar salariul, rotunjit
de generozitatea lui nenea vecinu`, care nu avea pensie
mare, dar nici nevoi mari, le permitea un trai tihnit,
ba și unele extravaganțe, cum ar fi un televizor mic și
un calculator, toate la mâna a doua, dar ce contează, au
piticii ocupație când nu pot scoate nasul afară.
Cum toate-s până-ntr-o zi, iată că într-o bună zi,
care numai bună nu se poate numi, cum vacanță fiind,
copiii dormeau până către amiază, Verginica și-a permis
luxul să lenevească până pe la opt și, intrând ea senină și
lipsită de griji pe poarta lui nenea vecinu`, vede că acesta
nu și-a tras perdele de noapte din geam, n-a deschis
găinile, ba nici ușa n-a descuiat-o. Înnebunită de spaimă,
bate din ce în ce mai tare în ușă și în fereastră. Nimic,
nicio mișcare, niciun sunet din odaia bătrânului. Pisica,
închisă pe dinafară, zgreapțără furioasă revendicându-
și rația de hrană și mângâiere. Dând ocol casei, femeia
reușește cu chiu cu vai să scoată gârliciul de la ușa din
spate și dă năvală în dormitor. Aici, patul neatins, cu
macatul perfect întis și cu pernele frumos rânduite-ntr-
un colț, așa cum le lăsase cu o zi înaine. În tindă, bătrânul
zăcea în fund, sprijinit de ușa de la intrare, cu ochii
injectați ieșiți din orbite și cu gura strâmbată. „Trăiește!”,
bolborosește Verginica, „măcar trăiește, să chem iute
salvarea!”
„Vreau să vorbesc cu cineva din familie”, zice
doctorul tânăr, făcând ochii roată peste mulțimea de
curioși adunată la poarta bătrânului, după ce l-a văzut
pus pe targă și instalat în mașina SMURD-ului cu masca
de oxigen. „Dar nenea nu are copii, noi suntem toată
familia lui”, răspunde Verginica cu glas tremurat. „Ba are,
cum nu are? Are doi nepoți de la sora răposatei!”, strigă
o vecină binevoitoare. „Stau la Târg, de când cu arendașa
n-au mai dat pe aici, dar avem noi grijă să-i anunțăm!”
Trei săptămâni s-a învârtit Verginica prin curtea
spitalului, uneori singură, alteori cu piticii atârnându-i
de poale, dar la nenea vecinu` nu a putut să intre, căci la
reanimare accesul e permis numai pentru „aparținători”,
copiii de suflet nu sunt considerați din familie și nu au
dreptul la vizite. Îi urmărea insistent pe cei doi nepoți care
nu veneau nici împreună și nici foarte des și, agățându-se
de brațul lor, îi implora să îi spună cum se simte nenea.
Agasat, dar totuși mai milos, cel mai mic îi arunca peste
umăr „Mai bine, ceva mai bine, dă semne de ameliorare,
sperăm ca în curând să-l scoatem de aici.”
Nu foarte curând, l-au scos totuși de la reanimare
ca să-l bage într-un azil de bătrâni. Nici acolo nu i-a fost
îngăduit Verginicăi să-l viziteze pe nenicuțul dar, fată
descurcăreață, într-o duminică din august, când nepoții,
scăpați de grija uncheșului, au plecat într-o meritată
vacanță, a reușit să mituiască o infirmieră să o lase să intre
în parcul umbros unde o mulțime de bătrâni picoteau
88
SURÂSUL
în scaune cu rotile. La început nenea vecinu` a privit-o
lung, dar inexpresiv, parcă de departe, fără a da semne
de recunoaștere. La glasul ei blând în ochii lui a răzbătut
un licăr, apoi o străfulgerare de bucurie, apoi, întinzând
către ea brațele descărnate, două lacrimi mari și limpezi
s-au slobozit pe obrajii de ceară. „Ce mi-ai făcut, nene
vecine, cum m-ai lăsat iar goală și-a nimănui?! Cum
rămâne cu pământul făgăduit?”, suspina tânăra în spatele
infirmierei care împingea grăbită căruciorul către sala de
mese.
Școala începuse, Iliuță, țanțoș nevoie mare, pășea,
condus de privirea înlăcrimată de mândrie a mamei
și de cea plină de reproșuri mute ale surorii mai mici,
în clasa întâi. Cuminți, că „noi nu ne dăm în spectacol
în lume”, au așteptat-o pe mămica să termine treaba în
clase și în cancelarie și să ajute doamnele să-și ducă-n
mașinile luxoase brațele de flori primite în dar. Ca
recompensă, ea i-a scos la o înghețată, după care li s-a
făcut sete și au mai întârziat preț de un suc, așa se face
că în acea zi au ajuns acasă mult după ora prânzului. La
poarta lui nenea vecinu` era parcată o dubă. Nu salvare,
nici una din acelea cu scaune ca un microbuz, o mașină
încăpătoare, aproape plină cu saci în care era mai toată
munca Verginicăi din primăvară și până atunci. Vecinii,
săritori și ageri nevoie mare, fojgăiau înfocați, unii
săpau, alții culegeau, alții cărau sacii la dubă, având grijă
să dosească câte unul, cartofi, fasole, ceapă, nuci, mere,
fie ce-o fi, vor fi recuperați mai târziu și vor prinde bine
la iarnă, nu te poți baza pe generozitatea nepoților, ei
sunt orășeni, la ăștia totul se rezolvă cu bani, dar parcă
ce valoare are banul la țară și încă pe inflația asta?
„Dar, bine, oameni buni, ce faceți voi aicea din munca
mea? Nu vă temeți de Dumnezeu?” „Eu nu știu a cui
muncă-i, fetițo”, îi răspunde cel mai mare dintre nepoți,
și ca vârstă, dar și ca rang social, că era șofer de deputat,
cu o mână înfiptă în buzunarul de la blugi și făcând
cercuri largi spre gospodărie cu cea de-a doua în care
ține un Kent, „dar știu că ăsta e pământul mătușii Zoița
și ce a produs ni se cuvine de drept.” „Dar dreptul meu?”,
izbucnește Verginica, „ pământul trebuie să mi-l lăsați,
casa, ograda și tot acaretul vă aparține, dar pământul
trebuie să mi-l lăsați, mi l-a făgăduit!” „Cine ți l-a
făgăduit, femeie? Unchiul Veniamin? Păi tu nu știi că
el era măritat aici și totul, dar totul, e al mătușicii? Nici
măcar acte nu aveau pe el, că a rămas de la bunicul, care
era și tata mătușii, iar noi suntem singurii moștenitori în
viață pe care îi are nenea vecinu` tău când va da colțul.
Uite, îți fac și eu o făgăduială, dacă mă primești să dorm
la tine diseară, te las să muncești pământul și la anu`, da
la cules, vedem noi cine o fi mai iute”, mai adaugă el în
hohotele batjocoritoare ale vecinilor.
Luminiţa Ignea
BUCOVINEI
Cogito X I X
➢ Seamănă cumva cu mineritul, când te apropii de
sufletul cuiva, scoți la iveală ceea ce, conștient sau nu, îți
dorești. De multe ori ceea ce meriți.
➢ Dacă răspunzi la prea multe întrebări de bun simț,
va urma să răspunzi și la cele nesimțite.
➢ Pentru că bătrânețea este ireversibilă, cei care vor
să-ți rănească sufletul referindu-se la degradările pe care
le provoacă aceasta, o pot face fără riscuri, de multe ori
mai dureros decât poți suporta fără a pierde zâmbetul de
complezență.
➢ Nu poate fi vorba de prietenie adevărată la
persoanele care izbucnesc în râs atunci când te lovești
sau te împiedici, nici dacă inexistența râsului are la bază
o abținere tot nu este una adevărată.
➢ Greu de înțeles ce fel de dragoste este aceea
care există în familiile în care cei doi trăiesc vânându-
și reciproc greșelile, în care răutatea este exhibată ca
dovadă de personalitate, chiar de inteligență.
➢ Nu este nevoie decât de un singur prost într-o
familie și viața tuturor devine o pedeapsă.
➢ Sinceritatea poate fi apreciată doar de cei care au,
la rândul lor, comportament sincer, alții, de regulă, pot
numai să folosească sinceritatea altora în folos propriu.
➢ În rafturile librăriilor sunt și cărți care aduc în
amintire versurile lui Blaga; „Păduri ce ar putea să fie / Și
niciodată nu vor fi”.
➢ Să nu pedepsești cu foame și să nu rănești sufletul
cuiva făcându-l să se simtă caraghios. Chiar dacă merită!
89
Februarie 2020
➢ Ciudat! Nemurirea începe abia după moarte. Oare!
➢ Durerile mari și iubirile sincere sunt mute, măcar
cu cuvinte puține.
➢ Atunci când vorbești singur, dar cu interlocutor
imaginar, nu ești posesorul unei singurătăți depline,
aceasta se manifestă atunci când vorbești singur cu
propria persoană.
➢ Dacă după ce ai sunat la ușă, fata care îți deschide
spune că bunica nu este acasă, înseamnă că ești bătrân.
➢ Atunci când două persoane își unesc viețile,
implicit își unesc și problemele, necazul mare astfel
obținut provine nu din însumare, ci din produs.
➢ Fiți prudenți cu femeile geloase și cu prietenii
care se tem de furt.
➢ Nu dușmăniți privilegiații, ei sunt garanția fericirii
pe care și voi aveți dreptul să o sperați.
➢ Poate crede cineva că dacă îi va spune pericolului
„Tu nu exiști”, acesta va dispărea?
➢ „A face pe deșteptul”, acest fel de comportament
caracterizează alte categorii de persoane, cei inteligenți
nu au nevoie.
➢ Nonconformismul vestimentar și atitudinal nu are
sens dacă este susținut numai de idei banale și platitudini
exprimate, de obicei, în argou.
➢ Dintre proști cei mai proști sunt proștii care
îndeplinesc mofturile proștilor stimulându-le astfel
prostia.
Ioan Mugurel Sasu
 PAGINA DE CARTE NOUA
Cărţi ale colegilor noştri
TAIFAS... CU PRIETENII, autor LUMINA TOAMNELOR TÂRZII,
Rodica Rodean, Tipo Moldova autor Ioan Mugurel Sasu, volum
Iași, 2019, volum editat sub egida de versuri apărut la Editura PIM
Asociației Universul Prieteniei, Prefață Iasi, 2019, redactor Rodica Rodean,
Mircea Radu Iacoban. Cu prieteni corectură Petronela Angheluță.
despre prietenie, un grup de scriitori
ieșeni intervievați de autoare, părerile
și concluziile dând substanța cărții.

Cărţi ale prietenilor şi colaboratorilor