Sunteți pe pagina 1din 94

SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Foto coperte 1, 3, 4: Imagini de la ședinţa festivă de Moș Crăciun din 27.12.2019.

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:


IOAN ABUTNĂRIŢEI 2 ŞERBAN CODRIN 53
LUMINIŢA REVEICA ŢARAN 3 IRINA LUCIA MIHALCA 54
AL. FLORIN ŢENE 4 ION CUZUIOC 55
BEN TODICĂ 9 GHEORGHE VICOL 56
MIRCEA CATARGIU 11 COSTEL STANCU 57
SORIN COTLARCIUC 14 LHANA ROMA-NOVA 58
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 15 IONICA BANDRABUR 59
MIHAI CABA 18 CALISTRAT ROBU 60
NINA GONŢA 21 CRISTINA-MARINA MURGEA 61
VASILE FILIP 24 ANGI MELANIA CRISTEA 62
VASILICA GRIGORAŞ 25 VASILE LARCO 64
MIHAI BURDUJA 27 ALENSIS DE NOBILIS 66
MIHAELA DRELCIUC 30 CORNELIU CARP 67
DANIEL LUCA 32 MELANIA RUSU CARAGIOIU 68
ROLAND F. VOINESCU 33 MIHAIL ECOVOIU DOREANU 70
DUMITRU IUREA 34 POP RALUCA 71
IFTIMIE NESFÂNTU 35 VIOLETA URDĂ 71
ANGELA BURTEA 39 MARIA TOMIŢA CORINI 74
VALENTINA BECART 40 VALERIAN BEDRULE 75
ANICA FACINA 41 TRAIAN NISTIRIUC- IVANCIU 76
GHEORGHE ŞERBAN 43 AURORA SÂRBU 77
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 44 DOREL VASILE ROTARIU 78
DANA CIUHLĂU 44 ORTANSA COJOC 79
LELIA MOSSORA 45 STELUȚA LUCREȚIA MORAR 80
GUNER AKMOLLA 46 FLORENTIN CAUC 81
LAURENŢIU GHIŢĂ 47 GHEORGHE SILEA 82
MARIUS DANIEL MIHU 48 ŞTEFANA CRISTINA MARCU 83
EUGEN DEUTSCH 49 OANA FRENŢESCU 84
CORINA MATEI GHERMAN 49 SIMION TUDUREAN 85
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 50 MIHAELA MIRCEA 86
DOREL MIHAI GAFTONEANU 51 LUMINIŢA IGNEA 87
NICOLAE SILADE 52 IOAN MUGUREL SASU 89

Director: dr. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC


Redactor șef: IOAN MUGUREL SASU (mugurel_sasu@yahoo.com)
Secretar de redacție: LUMINIȚA IGNEA
Tehnoredactare: DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conţinutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.
editura pim
SURÂSUL BUCOVINEI

MANIFEST
N
u este vorba de acel „manifest” din 1847 prin nimic, o carte în care printre rânduri nu scrie nimic, în
care o mișcare politică își recunoștea sieși care își devoalează frustrările sau anumite tare pe care
calitatea de forță, dar și noi avem în vedere o și le consideră calități, în care cosmetizează banalitatea
stafie, una care bântuie domeniul de interes al cititorilor, cu referiri la reproducerea umană și o încheie apoteotic
poate și al altor categorii de persoane interesate de cu un viol, îndrăznesc să cred că nu diferă prea mult de
creația artistică. Stafia de atunci a modificat idei politice, doamna cu decolteu și șliț.
cea de acum a reușit să aducă în textul literar exprimarea Nu pot să cred, cine poate are meritul de a putea
pasiunii pentru cea ce se opune frumosului, frumosul așa mai mult, nu pot să cred că un poet vă depune la coșul
cum era definit și care este obligat să se retragă din calea de gunoi tot ce folosește pentru poeziile sale, demodatele
teratologiei lirice. Care era frumosul a cărui prezență se poezii cu ritm și rimă, și va aduna cuvintele care îi
simte tot mai rar, acum când de scris nu se ocupă numai rătăcesc haotic prin preajmă, le va arunca pe coala de
scriitorii și poezia nu erupe numai din sensibilitatea și hârtie și își va considera întâmplarea de negru pe alb,
trăirile intelectuale profunde ale poeților? Era frumosul nici mai mult, nici mai puțin, ci poezie. După cum nu
despre care ne vorbeau profesorii și bibliotecarele pot crede că un pictor care vorbește prin toate detaliile
cărora le datorăm primul contact cu cartea și impulsul tabloului, în creația căruia buzele pictate vorbesc și ochii
inițial pentru actul lecturii. Cum ar putea apărea aici mărturisesc, în care natura s-a oprit pentru o fracțiune
niște exemple de evitare a calofiliei prin cacofilie, care de clipă din evoluția datorată existenței timpului și
să maculeze amintirea sacră a acelei doamne în a cărei și-a mutat amprenta pe pânză, ei bine, va lăsa totul la
bibliotecă am devenit om? Am convingerea că nu sunt un tomberonul anacronismului, urmând a realiza lucrări
caz singular. Asupra muzicii, care ne deranjează uneori, prea puțin diferite de paleta pe care combină culorile.
chiar și despre atmosfera străzii, am fost preveniți de Ne punem întrebarea, ca Volodea Ulianov în 1902,
Anthony Burgess în „Portocala mecanică”, ce bine era repetând-o pe cea a lui Nikolai Cernîșevski din 1863,
dacă s-ar fi înșelat. adică: „Ce-i de făcut?”. Greu de spus, la urma urmei
De ce trebuie să scrie cineva care nu are nimic de fiecare generație, fiecare epocă, fiecare zonă, fiecare
spus? Și mai apare un păcat. Ca exercițiu de imaginație, categorie de oameni, are felul propriu de a defini, dar asta
să acceptăm că într-un salon de lux există, printre ar fi o formă de resemnare. Adică cei care nu pot admira
persoanele aflate la locul lor acolo, o doamnă pe care frumusețea urâtului ar trebui să aplice asupra propriei
natura nu a dăruit-o cu nimic special ca frumusețe, persoane principiul zen „Mori complet cât ești încă în
care duce lipsă de cultură și vocabularul îi este sărac, viață”. Știm, numai dacă nu vrem nu vedem, care este
dar care vrea să iasă în evidență. Va face ce poate, un atitudinea, față de vârstnici și de regretele și nostalgiile
decolteu adânc, o despicătură cât mai lungă în rochie, lor, nu ne ocupăm aici de cauză și de cauza cauzei acestei
alte detalii mai mult sau mai puțin profunde, astfel va forme de comportament, acum când nu este legalizată
atrage atenția, chiar și a celor pentru care cele arătate eutanasia, dar cum va fi atunci când va fi perfect legat
nu trezesc decât amintiri amare. Va reuși, dar atenția să ceri a fi retras din societate? Va apărea pe stradă, sau
de care se va bucura nu va fi una potrivită cu mediul în în alte medii, întrebare: de ce nu o faci? Sau vi se pare că
care a apărut, nici măcar cu eleganța de care dau dovadă se aude prea des cuvântul dumneavoastră, eventual alte
cei care i-o acordă, ei făcând aici un păgubos rabat. În forme de plural de politețe? Probabil n-ar fi OK.
momentul în care un autor ne pune la dispoziție o carte,
uneori una în care s-a străduit din răsputeri să nu spună Ioan Mugurel Sasu
1
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Leeper, notau: „Dorințele acestor români din Canada au


fost acum îndeplinite. Tot teritoriul de la Nistru până la
Tisa este o expresie prea puternică, dar în afară de aceasta,
petiția poate să primească un răspuns cordial din partea
guvernatorului general al Canadei fiind, în principal, de
acord cu politica guvernului britanic”. Funcționarul de
la Foreigon Office îi transmitea lordului Milner, cel care
a primit petiția românilor din Canada, că aceasta are
„sprijinul și simpatia noastră”.
Un alt document care a ajuns pe masa Foreigon
Office-ului a fost trimis de un anume domn Felitis, fost
deputat în Parlamentul României, originar din Bucovina.
El a elaborat o broșură pe care a trimis-o ambasadei Marii
CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS Britanii la Tokio. Scopul documentului era să-i convingă
pe Aliați să recunoască separarea teritoriilor locuite de
MAREA BRITANIE ȘI VIITORUL BUCOVINEI români de Austro-Ungaria. Pentru a fi mai convingător,
autorul amintea de tratamentul la care au fost supuși de

Î
n timpul Conferinței de Pace de la Paris de la sfârșitul autoritățile maghiare. Oficialul britanic care a primit
Primului Război Mondial, delegația britanică a primit documentul la Tokio nu face nici un comentariu și
documente de la diverși semnatari, în care era văzută îl trimite spre arhivare. Delegația ucraineană de la
problema viitorului Bucovinei, în raport cu interesele lor. Conferința de Pace a transmis și ea un document intitulat
Primul document ajuns pe masa diplomaților britanici „Bucovina” în care erau prezentate motivele istorice și
a fost cel semnat de dr. Iancu Flondor, președintele statistice pentru care Bucovina trebuie atribuită Ucrainei,
Congresului General al Bucovinei, care îl informa pe nu României. Cel mai important argument ucrainean era
ministrul britanic de la București, GEORGE BARCLAY, cel etnic. Folosindu-se de recensământul din anul 1910,
în data de 3 decembrie 1919, despre votul în unanimitate se menționa că rutenii reprezentau 38 % din populația
al organismului pe care îl conducea, care statua unirea regiunii, iar românii doar 34%. Minoritatea evreiască se
Bucovinei cu România, revenirea în hotarele ei istorice, plasa pe locul trei în cadrul raportului etnic din Bucovina,
de la Colacin la Nistru. Continuând, „eroul Bucovinei” dar acesta era dispersată în toate părțile provinciei. În
menționa că românii bucovineni profitau de acest regiune se mai aflau germani și maghiari, mai puțin
moment „pentru a-și exprima cele mai calde mulțumiri numeroși. Autorii considerau că argumentele etnice
pentru interesul și prietenia cu Marea Britanie, care a erau suficiente pentru a autoriza includerea Bucovinei de
sprijinit cauza justă a românilor pentru viața noastră Nord și de Vest în granițele Ucrainei, pe linia Cârlibaba-
națională”. Storojineț-Cernăuți-Hotin. G. Sidorenco, conducătorul
Un alt document important pentru cauza delegației Ucrainei la Paris, solicită crearea unei comisii
bucovineană a fost cel al reprezentanților românilor interaliate care să fixeze frontiera româno-ucraineană în
emigrați în Canada, marea majoritate proveniți din această regiune și, o dată linia trasată, se cerea retragerea
Austro-Ungaria. Prin scrisoarea trimisă regelui Marii trupelor române din zona ucraineană și instalarea
Britanii, aceștia cereau sprijin pentru recunoașterea administrației guvernului Ucrainei Occidentale. Textul
unirii. În introducerea documentului, autorii amintesc mai conținea și unele detalii privind violențe comise
faptul că sunt foști supuși austro- ungari, alungați de administrația românească împotriva locuitorilor
de nedreptățile dualiste și încercările administrației din regiune. După ce au făcut analiza documentului,
imperiale de a le șterge naționalitatea. Ei îl implorau britanicii au considerat că în trasarea granițelor dintre
pe rege și pe înaltele oficialități britanice să intervină la Ucraina și România trebuie să se ia în considerare
Congresul de Pace, pentru ca cinci milioane de români argumente geografice și economice, nu cele etnice.
din Bucovina, Transilvania și întreg teritoriul până la Generalul Plunkett, cel care conducea Informațiile
râul Tisa să fie eliberați de sub asuprirea maghiarilor și să Militare din Balcani, informa War Office-ul despre
se unească cu țara mamă, România, de care tot poporul posibilitatea ca noul guvern ucrainean, condus de Serghei
român este legat prin inimă și suflet. În final, în loc de Ostapenko, să pornească un conflict cu regatul român.
concluzie, subliniau că petiția lor „este alcătuită pentru Motivația sa era una pur personală și avea legătură cu
ca toți oamenii aflați în urma destinului între granițele tratamentul la care fusese supus de autoritățile române.
alcătuite de râurile Nistru și Tisa, Munții Carpați și Marea Aceste atitudini și informații demonstrau starea de spirit
Neagră să se regăsească în aceeași țară”. Pe marginea existentă în raporturile dintre Ucraina și România în
acestui document, britanicii, prin Alexander Wigram primăvara anului 1919, când la Paris se discuta problema

2
BUCOVINEI Februarie 2020

Bucovinei.
Beno Straucher, avocat, politician și lider al
comunității evreiești din Bucovina, care a fost după
1918 și de patru ori deputat în Parlamentul României,
critic acerb al măsurilor de românizare, este autorul
unui memorandum de mari dimensiuni, referitor la
cerințele comunității pe care o reprezenta, pe care l-a
trimis la Conferința de Pace. În opinia lui, Cernăuțiul
nu era un oraș românesc, ci unul „germano-evreiesc, iar
aceștia din urmă se vor apăra energic împotriva anexării
la România”. Propunerea pe care o făcea comisiei era ca
nordul Bucovinei, împreună cu Cernăuțiul, să fie alipit
Galiției de Est, ce fusese atribuită Poloniei, și împreună
să fie alipite noului stat ucrainean. Comisia de analiză a VICTOR IONESCU SAU BUCURIA SCRISULUI
considerat documentul ca lipsit de importanță. Straucher DE LA PREAPLINUL UNUI MAI MULT CA PREZENT AL
a revenit cu un nou document adresat diplomației BUCURIEI DE A FI ÎNTRU CUVÂNT LA MĂREȚIA CLASICULUI
britanice în luna august a anului 1919, când deja

P
existau informații credibile despre viitorul Bucovinei și ășind, cu grija incantației, printre runele
recunoașterea unirii cu România, la Conferința de Pace prezentului pur, Victor Ionescu, deplin de
de la Paris. Pe cel de al doilea document, reprezentantul bucuria visului îmblânzit, invită cititorul la
britanic menționa „este chiar moderat formulat, cu șlefuirea gândurilor cu unealta clasicului.
siguranță nu putem insista pe lângă guvernul român să Cuprins de ispita cuvântului reprezentat,
numească oficiali evrei în Bucovina”. arhitectural, și descătușat din infatuarea prezentului,
Printre alte documente care au ajuns pe masa prin descântarea spațiului virtual, Victor Ionescu,
diplomaților britanici a fost și un mesaj telegrafic trimis „înveșmântat în pixeli”, aidoma lui Cărtărescu,
de Cristian Racovski pentru Georges Clemenceau și transfigurează trăirile fractale printr-un narcisism
președintele american Wilson, interceptat de britanici. congener, în care sufletul, sedus de fluxul conștiinței
Autorul protesta în numele muncitorilor și țăranilor bergsonian, se oglindește într-o altă dimensiune, a unui
ucraineni împotriva intenției României de a anexa uman recuperat in extremis din potențialitățile materiei.
Basarabia și Bucovina pentru că astfel de demers va Aidoma florarului care „se dedă risipei”(Blaga), poetul
duce la „asuprirea clasei muncitoare de către proprietarii se regăsește pe sine într-un labirint optic, un adevărat
români”. Reprezentantul comisiei a notat pe marginea „celălalt tărâm” – preaomenescul ecran, ca tărâm al
acestui document „nu trebuie să se acorde atenție acestui prezentului: „m-am risipit prea mult în fericire și zgura
mesaj absurd deoarece este transmis de cunoscutul ei s-a lipit cumva de mașinăria sofisticată a inimii dar
bolșevic Racovski”. La 31 iulie1919, la Paris, secretariatul nu-i important cum îi spuneți fiindcă eu am deja cătușe
general al delegației britanice la Conferința de Pace a de aur la suflet de doi bani speranță și niște mărunțiș de
transmis o informare Foreigon Office-ului, prin care iluzii pierdute la zarul destinului (de doi bani speranță)”.
se recomanda „alipirea teritoriului Bucovinei integral Cartea se prezintă între două lumi, o lume a
la România și această măsură trebuie pusă în practică”. prezentului bântuit de oniricul ecranului care pare a
Autorul menționa că „nu poate să fie nici o obiecție la prelua sensul arhetipal al cuvântului rușinat de propria-i
această decizie, deoarece nimeni nu a cerut teritoriul goliciune grafică, și o lume a trecutului tămăduit de
respectiv și nu a fost atribuit niciunui stat până la dorul ascuns în tihna cotidianului: „o viață întreagă
momentul respectiv, iar Polonia nu are nicio pretenție în facem naveta între bucurie și tristețe între noapte și zi
această chestiune. Cu toate acestea, calea ferată Kolomeea- între veghe și somn între alb și negru între dragoste și
Zalesczyki (din Galiția) trebuie lăsată în afara României”. ură între a fi și a nu fi (niciodată).
De asemenea, autorul sublinia că decizia de mai sus a Liniaritatea discursului liric, din prima parte,
fost rezultatul direct al atribuirii către Polonia a Galiției dezgrădește poemul de ghimpii semnelor de
de Est. Reprezentantul britanic a mai făcut o precizare punctuație care, uneori, pun piedică libertății lăuntrice
încă de la începutul anului 1919, când ia fost comunicată de exprimare, dând frâu liber înțelesurilor: „scriu de
decizia alipirii Bucovinei la România: „Acesta a fost parcă alerg cu sufletul în gât scrâșnește nisipul mișcător
cursul natural și inevitabil în cazul chestiunii Bucovinei”. al cuvintelor (scrumul amintirii viitoare ).
Versul cadențat își face apariția în a doua parte

col. (r.) Ioan Abutnăriţei


a volumului, tocmai ca barometru poetic al trăirilor,
măsurând trecerea timpului prin om și a omului prin

3
Nr. 1 (23) SURÂSUL

timp: „Când am să plec de tot o să vă spun/că merg să toate sunetele,/pictorului, culorile, sculptorului, piatra
duc colindul de Crăciun/și nimeni nu va fi care să știe/ și-atunci/vă întreb respectuos: ce voi face de-acum
că am plecat, de fapt, în Poezie” (Anti-melancolie). înainte/pentru că metafora trebuie să ardă la greu
Firul Ariadnei, care deznoadă labirintul cuvintelor, întrebarea:/de ce a plecat?”
este imaginea care însoțește poezia, ca o adevărată Exilat într-o realitate virtuală, a unui prezent
eboșă semantică a gândului întors asupra lui însuși. discontinuu, Victor Ionescu își caută propriile rădăcini
Poeziile sunt însoțite de instanțe grafice, realizate într-un spațiu a-temporal, POEZIA, asumându-
de Ana-Maria Dima, care, ca adevărate radiografii și propria revelație, eterna reîntoarcere la măreția
simbolice ale sufletului poetului, prins în mrejele cuvântului dezmărginit de obârșii: „Mă-ntorc la
textului, anticipează mesajul textual, reprezentându-l Câmpulung Moldovenesc/cu dorul de casă în suflet,/
ca hartă a universului creatural. precum fiul risipitor/înveșmântat în cea mai ponosită
Purtând cu sine nostalgia spațiului pierdut, Poetul smerenie/ca într-o ultimă haină”…
își cioplește gândirea cu dalta obsesiei de a rămâne
întru cuvântul începuturilor care, odată trecut prin
filtrul procustian al imaginației, își regăsește sunetul
prof. dr. Luminiţa Reveica Ţaran
secund și fecund ce va reface temelia oniricului,
primenit de latențele ancestrale: „Vă rog, dați liniștea
mai tare/și subțiați lămpașul lunii,/iată, arinii și
alunii/s-au înstelat…semn că apare,/în pur și simpla ei
splendoare,/crăiasa lumii: Poezia!” (Vă rog, dați liniștea
mai tare!) Incantația poetică „Foaie verde…”, amintind
de Nichita, devine incipit taumaturgic care ridică
prăbușirea la rang de „fericire”: „Foaie verde frunză-
poezie/ce-mi foșnești despre plecata vară/și sărutată de
otrava brumei/te prăbușești, în elegant vrie…/Căderea
ta… cât poate să mă doară!/Foaie verde frunză-poezie/
ce-mi foșnești că anul s-a sfârșit…/Ce pot să fac? Unde
să merg? Și unde/să ne ascundem, ca să nu se știe?/Da!
Te iubesc albastru-infinit!/Foaie verde frunză-poezie/
ce-mi foșnești de stele pe Pământ,/cum te poartă
vântul peste lume/din trecut spre ce va fi să fie…/ EUGEN IONESCU
Trecere suntem: clipa din cuvânt!” (Foaie verde frunză- PĂRINTELE TEATRULUI ABSURDULUI
poezie…).
Destinul poetic se scrie între două poezii, E 110 ani de la naştere
timpul (E timpul să începi o nouă carte/Îmi susură în

F
minte cineva -/Un SMS trimite-i, ori un mail,/A scrie-i ăcând o statistică sumară am constatat că persoanele
sinonim cu a pleca.”) și Deplin de bucurie („Deplin născute în lunile octombrie, noiembrie și decembrie
de bucurie înseamnă/să te poți bucura de bucuria au înclinații spre literatură, artă și domeniul
copiilor/care vor mușca sănătos din merele acestui pui frumosului, printre aceștia sunt, în literatura română:
de copac/pe care tu îl plantezi în clipa aceasta convins Eugen Ionescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Voiculescu,
că/nu apuci să-l vezi rodind niciodată”). Uneori, acest Labiș, iar la ruși Dostoievski. Sunt doar câteva exemple.
destin de poeta faber este trăit de-a-ndoaselea, între S-ar putea ca anotimpul toamnei, frisonul nostalgiei,
„vis” (Se făcea că mergeam pe o sârmă întinsă perfect/ culorile anotimpului, temperatura zilelor să influențeze
între crestele înzăpezite a doi munți înalți,/la jumătatea asupra psihicului și temperamentul noului născut.
drumului eu aflându-mă/în echilibru precar./Era un fel Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la
de baba-oarba pe sârmă/Pentru că balet periculos un Slatina, județul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută
definește exact/deplasarea dintre punctele O și X,/Nici Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România.
spaima din mine.”) și „obsesie” Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a
(Încerc să scriu un poem dar cuvintele, /ca o avut de-a lungul vieții nenumărate funcții publice, fiind
herghelie nărăvașă de fluturi albaștri în 1909, pentru câteva luni, subprefect al județului Olt. În
se îndepărtează în largi volute de vals vienez/ anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puțin de 2 ani,
lăsând aerul din jurul meu suspendat în tăcerea familia se mută la Paris, unde tatăl și-a continuat studiile
unei singure întrebări devenită aproape obsesie: la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea
/de ce ai plecat?/E ca și cum i-ai lua compozitorului să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina

4
BUCOVINEI Februarie 2020

și Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la mi-a povestit ce simțea când stătea singur și privea lumea
numai 18 luni. din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista!
Perioada petrecută în România a fost un adevărat Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»”. După
exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă sfârșitul războiului, Eugen și sora lui revin la Paris și vor
Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În
simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o țară în aceeași perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în
care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat, război, avea să revină în viața familiei, schimbându-i
în permanență, de dorința de a fugi cât mai departe de dramatic cursul. Beneficiind de relații sus-puse, avocatul
România. reușește să divorțeze și să câștige în justiție custodia celor
În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în doi copii.
România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Șocul Constrânsă de greutăți, Franța fiind de doi ani în
ruperii de Franța și de „paradisul în care a copilărit”, război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul
așa cum a descris perioada petrecută alături de familia părinților ei și își trimite copiii să locuiască la rude în
mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un Mayenne, un departament din nord-vestul Franței.
sat mic din nord-vestul Franței, avea să-l marcheze Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen
pentru totdeauna și să-i influențeze opera. După zeci Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale”. Marie-
de ani, într-o discuție cu fiica lui, Marie-France, avea să France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl
dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la meu, cei doi ani petrecuți în La Chapelle-Anthenaise au
București: „Acolo m-am simțit în exil. Mi-am promis să fost cei mai frumoși din copilăria sa. La un moment dat,
nu trăiesc în acel oraș sau în acea țară. Din păcate, mi-a mi-a povestit ce simțea când stătea singur și privea lumea
luat 14 ani pentru a reuși să scap din România”. Au fost din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista!
de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franța, la Paris, Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»”. După
ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în sfârșitul războiului, Eugen și sora lui revin la Paris și vor
țară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În
Liceul „Sfântul Sava” din București, se va stabili definitiv, aceeași perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în
din 1942, în Franța, țara pe care a iubit-o și în care s-a război, avea să revină în viața familiei, schimbându-i
simțit pe deplin împlinit. dramatic cursul. Beneficiind de relații sus-puse, avocatul
1916, anul în care România intră în Primul Război reușește să divorțeze și să câștige în justiție custodia celor
Mondial, alături de Antantă (Franța, Anglia și Rusia), doi copii.
împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro- În aceste condiții, Eugen și Marilina sunt nevoiți să
Ungaria), tatăl se reîntoarce la București și se înrolează în se întoarcă la București, unde vor locui cu tatăl lor și cu
armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse și pe micuții Eugen cea de-a doua soție a acestuia, Lola, care avea, conform
și Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relațiile scriitorului, să le facă viața un coșmar. Este nevoit să
dintre copilul Eugen și mama lui deveneau foarte strânse, învețe limba română, pe care nu o vorbea deloc, și este
creându-se o dependență care va face despărțirea din înscris la Liceul „Sfântul Sava” din București, unde se
1922 și mai greu de suportat. Într-un text scris cu câteva adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare
luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual notele obținute. Reușește să promoveze clasa a V-a,
al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în anul școlar 1925-1926 cu nota 6,63. Esențială pentru a
săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire”, acesta îi cunoaște starea emoțională a adolescentului este media
mulțumește mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el: obținută la purtare, 6, ceea ce dovedește că tânărul Eugen
„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandrețe Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.
și plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi În revista „Caiete critice”, care a editat în 2009 trei
murise la o vârstă fragedă și că fusese abandonată – după numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia
cum am povestit adesea – de soțul ei ce a lăsat-o singură împlinirii a 100 de ani de la nașterea scriitorului, Eugen
în marele Paris”. Vidrașcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică
Constrânsă de greutăți, Franța fiind de doi ani în un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au
război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul în centrul atenției pe viitorul dramaturg: „Într-una din
părinților ei și își trimite copiii să locuiască la rude în diminețile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion
Mayenne, un departament din nord-vestul Franței. Botea scoase la lecție pe Eugen Ionescu, persiflându-i
Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen înfățișarea cam răvășită după o noapte de vădit nesomn,
Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale”. Marie- cu cuvintele: «Crezi că azi știi lecția, pentru că văd că ai
France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoașterea lecției
meu, cei doi ani petrecuți în La Chapelle-Anthenaise au se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul
fost cei mai frumoși din copilăria sa. La un moment dat, dialog cu elevul său: «Se pare, totuși, că n-ai studiat astă-

5
Nr. 1 (23) SURÂSUL

noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent”
nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin (editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-și amintească
de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman de ultima discuție cu tatăl său, ce a avut loc în 1937:
normal, Dostoievski și Proust – sufletul uman patologic, „Tatăl meu n-a fost un oportunist conștient, el credea
iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi
lupanarele (n.r. – bordelurile) și luând interviuri femeilor fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea
depravate!». Ofensat și furios, profesorul îi interzise să dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason,
mai participe la orele sale”. naționalist, stalinist. Pentru el, orice opoziție se înșela.
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în Pentru mine, opoziția avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-
viața scriitorului. Sora lui, Marilina, părăsește casa tatălui, mi mai place nici opoziția, pentru că știu că ea este statul
gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală, în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârșitul mesei, ne-
Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei, am certat: altădată mă făcuse bolșevic; apoi mă făcuse
să părăsească Franța și să se stabilească la București, unde jidovit. Jidovit mă făcuse și la sfârșitul acelui prânz. Îmi
se angajează ca funcționar la o bancă. Cele două trăiesc amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai
în sărăcie, deși tatăl scriitorului are o situație materială bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să
foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat și mi-a spus:
în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl, «Bine, bine», și nu l-am mai văzut niciodată”. Tatăl avea
fiul pleacă de acasă și se duce și el să locuiască cu mama să moară în 1948. Academicianul Eugen Simion afirmă,
lui. Conflictele de la școală cu profesorii se agravează, iar într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista
în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava” „Cultura”, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de
și va fi nevoit să susțină, un an mai târziu, examenul de două complexe: „Ionescu nu se simte bine nicăieri și el
Bacalaureat la Craiova. Pesimismul și nesiguranța zilei de gândește că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care
mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil, îl urmărește și pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt
dimineața înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte complex (oedipian): relațiile cu tatăl său, avocatul Eugen
care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam N. Ionescu, simbolul autorității represive, simbolul, în
pe umeri o povară a cărei greutate o simțeam, material, cele din urmă, al statului…”. Ionescu nu avea niciodată
apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul
asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie
care era, pentru mine, ca o moarte?”, se întreba retoric și tembel în politică”, scria el într-un text publicat în 1934
Ionescu, într-un jurnal recuperat și publicat în revista în ziarul „Vremea”.
„Caiete critice” în 2009. Anul 1928 va consemna și debutul literar al lui
În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro Eugen Ionescu, prin publicarea unor poezii în revista
Littéraire”, scriitorul avea să consemneze episoadele „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, în care semnează
vieții sale din perioada liceului, într-un stil demn de constant până în 1931. După susținerea Bacalaureatului,
inventatorul teatrului absurdului, mulțumindu-le celor se înscrie la Litere, secția Franceză, a Universității din
care i-au făcut rău: „Și mi-a făcut bine, dorind să mă București, unde în 1933 își ia licența. În 1934 publică
distrugă, cea de-a doua soție a tatălui meu, Lola, care celebrul volum de eseuri critice „Nu!”, premiat de un
m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri
descurc și să reușesc. Mi-au făcut bine profesorii de la needitați”. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu,
Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce o tânără absolventă a Facultății de Filosofie, pe care
m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de o cunoscuse în urmă cu cinci ani. Rodica avea să fie,
provincie, ocrotit de sora soției mele, Angela, care ținea o pe parcursul celor 58 de ani de conviețuire, un sprijin
pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, pentru scriitor. Marie-France Ionescu povestește, într-un
de la unii la alții, eu, cel fără adăpost, am acum unul din interviu acordat Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii
frumoasele apartamente din Montparnasse”. „Profesioniștii”: „Mama l-a susținut pe tata în tot ceea ce
Relația cu tatăl său, despre care nu face niciun fel a făcut. A crezut permanent în opera lui. După ce piesa lui
de mențiune în testamentul spiritual, a fost una extrem «Cântăreața cheală» a fost făcută praf de criticii francezi,
de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent mama a insistat să scrie mai departe, să nu renunțe”. În
susținător al puterii politice, indiferent de orientările jurnalul ținut pe durata doctoratului de la Paris, Eugen
ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul Ionescu face o remarcabilă descriere a relației sale cu
la „Rinocerii”, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii femeia care i-a fost soție timp de 58 de ani: „Când mă
de la evenimentele nefericite din viața dramaturgului. gândesc că și Rodica îmbătrânește, odată cu mine, că
Orice conversație purtată cu tatăl său se termina cu timpul fuge și pentru ea, tristețea mea se însutește. Sunt
ceartă. grav răspunzător de timpul, de viața pe care o pierde și

6
BUCOVINEI Februarie 2020

ea, alături de mine. Își dă toată viața pentru a mă apăra, în țară, însă refuză și se stabilește definitiv la Paris, unde
pentru a mă organiza, pe mine cel ce cade, pe mine care va trăi până la moartea sa, la 28 martie 1994, la 85 de
sunt haos”. ani. Primii ani de după război au fost foarte grei pentru
Lucrează pentru o vreme ca profesor de franceză Eugen și Rodica Ionescu, scriitorul fiind nevoit să lucreze
la Cernavodă și Curtea de Argeș, iar apoi se angajează inclusiv ca salahor la o fabrică de vopseluri, iar soția
în Ministerul Educației, la departamentul de relații sa să vândă unele din bijuteriile familiei. Nu renunță
internaționale. În 1938 obține o bursă la Paris și pleacă la scris, dar de acum o face doar în franceză, limba în
în capitala Franței cu intenția de a-și definitiva teza care va cunoaște consacrarea mondială. În 1950, piesa
de doctorat, intitulată „Tema morții și a păcatului în „Cântăreața cheală” scrisă de Ionescu și jucată la Paris
poezia franceză,” pe care, însă, nu o va susține niciodată. va reprezenta începutul unei cariere prodigioase, piesele
De la Paris publică în revista „Viața Românească” un sale „Lecția”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Scaunele”
jurnal. Obsesia bătrâneții și a morții devine din ce în ce sau „Ucigaș fără simbrie” fiind montate pe marile
mai apăsătoare, la aceste neliniști se adaugă și situația scene ale lumii. Practic, după ruperea definitivă de
politică europeană, pacea fiind pusă sub amenințare România, începe marea operă universală a scriitorului și
de Germania hitleristă: „Întors de la țară, revin într- transformarea definitivă a lui Eugen Ionescu în Eugène
un Paris plin de așteptare și febră. Presentimentul Ionesco.
războiului. Agonia Europei? Elitele presimt moartea. Finalul relației dintre Eugen Ionescu și România avea
Mă-ntorc în București, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu să fie unul demn de viitoarele piese ale dramaturgului.
acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată, Ionescu va fi condamnat în 1946 la ani grei de detenție
de-o intolerabilă meschinărie. Știam, știam întotdeauna pentru un text publicat în revista „Viața Românească”,
că realitatea esențială este aceea a ultimului prezent, în care critica, într-un stil pamfletar, instituțiile statului
aceea a sfârșitului. O știam fără să o știu. Acum trăiesc român. Ironia constă în faptul că relele scoase în evidență
lucrul acesta. În vasul acesta al lumii care se scufundă de Ionescu erau cele ale perioadei interbelice, lucru
trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală și groaza evidențiat de scriitoarea Marta Petreu, autoarea cărții
celorlalți.Nu știu dacă să plâng pentru mine mai întâi sau „Ionescu în țara tatălui”: „Textul este pamfletar pentru că
pentru lume? Se sfârșește, poate, tot: cultură, civilizație, Ionescu dă drumul resentimentelor sale față de România
umanism”. interbelică, naționalistă și xenofob-antisemită. O atenție
Pe fondul declanșării celui de-Al Doilea Război aparte este acordată «ofițerimii burgheze», considerată
Mondial, Eugen Ionescu este nevoit, așa cum a prevăzut, de scriitor drept «produsul cel mai josnic al spiritului
să se întoarcă la București, unde va lucra ca profesor la mitocan și burghez românesc»”. Astfel, în mod absurd,
Liceul „Sfântul Sava”. Bucureștiul îl deprimă, dorul de Ionescu este implicat într-un scandal între Armată
Franța fiind greu de suportat, așa cum scrie în 1939 în și ziarul „Dreptatea”, care publică, în numărul din 16
„Viața Românească”: „O nevoie nestăpânită de a fugi m-a martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al
chinuit de când mă cunosc; orașul în care stau, de care Diviziei „Horea, Cloșca și Crișan”, corp de armată format
sunt înlănțuit, mi s-a părut cel mai urât, cel mai searbăd din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutați de
din toate…”. Armata Bolșevică și transformați într-o adevărată forță
În 1942 reușește să plece definitiv din România în de propagandă comunistă în România.
Franța, fiind ajutat de un prieten, angajat în Ministerul Conducătorii Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan”
de Externe, să fie numit într-un post diplomatic. Mai s-au sesizat și au dat în judecată ziarul „Dreptatea”, un
precis, este numit atașat cultural al Guvernului României organ de presă al Partidului Național Țărănesc, pentru
pe lângă regimul de la Vichy, o autoritate marionetă a jigniri aduse Armatei Române. Pentru a se apăra,
Berlinului, care administra partea de sud a Franței. conducerea cotidianului trimite Ministerului de Război
Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României textul publicat de Eugen Ionescu în „Viața Românească”
se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul sub pretextul că alții au comis-o mai rău și n-au fost
de Externe, o promova în privința intelectualilor români sancționați. Din acel moment lucrurile se precipită, iar
pe care dorea să-i apropie, oferindu-le șansa să lucreze șefii Armatei decid în luna aprilie să-l dea în judecată și pe
în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe Ionescu pentru ofensă adusă armatei și națiunii. Sentința
germanofili în Germania sau pe francofili în Franța. avea să fie dată o lună mai târziu. Iată cum anunța oficiosul
Activitatea politică în funcția de atașat cultural Ministerului de Război, „Glasul Armatei” condamnarea:
la Vichy era minimală, Ionescu rezumându-se să „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat și dezechilibrat,
traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români este condamnat în contumacie de Curtea Marțială la 5
contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele ani închisoare corecțională pentru ofensa armatei, 6 ani
literare franceze. În 1944, după eliberarea Parisului de de închisoare corecțională pentru ofensa națiunii, 5 ani
sub stăpânirea hitleristă, își pierde postul. Este rechemat interdicție corecțională”.În 1963, autoritățile comuniste

7
Nr. 1 (23) SURÂSUL

reiau procesul, sub forma unui recurs inițiat de către cel francez.
stat, prin care se constată că Eugen Ionescu nu a săvârșit Testamentul spiritual al lui Eugène Ionesco La 28
faptele imputate, iar decizia Curții Marțiale din 1946 este martie 1994, Eugène Ionesco moare după o îndelungă
considerată ilegală, cazul fiind casat. Reluarea procesului suferință. A doua zi, în publicația „Le Figaro Littéraire”
a fost decisă din considerente politice, regimul comunist apare un ultim text, dictat de marele dramaturg, considerat
de la București începând o campanie de recuperare a a fi testamentul său spiritual. Scriitorul a rămas până în
intelectualității românești din exil, în ideea de a stabili ultima clipă a vieții un suflet zbuciumat, căutând mereu
relații mai bune cu statele din Occident. răspunsuri : „Mesajele nu au niciun efect asupra mea. În
În memoriile lor, doi dintre prietenii de-o viață acest moment mi-e totuși atât de rău încât îmi este greu
ai dramaturgului, Emil Cioran și Arșavir Acterian, să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de
fac o serie de dezvăluiri legate de viața acestuia, violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe
prezentându-l pe dramaturg cu bune și cu rele. În care o detest, dar care îmi aduce totuși, câteodată, un somn
volumul de memorialistică intitulat „Caiete”, Cioran atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume și
dezvăluie un Ionescu depresiv, dependent de alcool, care cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără
se află moral la marginea prăpastiei: „Eugen telefonează a simți dureri prea violente. Știu că se va sfârși curând,
taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, dar, cum am spus-o recent, fiecare zi este un câștig (…).
miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoților, n-am reușit
sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică niciodată să mă las în voie în brațele Domnului. N-am
[…]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveția și să se reușit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela
interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] despre care se spune că făcea în fiecare dimineață această
I-am spus că trebuie neapărat să se abțină de la alcool; îmi rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată
spune că nu poate; c-a încercat și știe că-i e cu neputință. lumea, nici eu nu știu dacă de cealaltă parte există ceva
[…]”. Întâmplarea, dacă e să-i dăm crezare lui Cioran, sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca și Papa Ioan Paul
ar fi avut loc în primăvara anului 1967, în perioada în al II-lea, că se desfășoară o luptă cosmică enormă între
care Ionescu se afla în Elveția, unde urma un tratament. forțele tenebrelor și cele ale binelui. Spre victoria finală
Într-o scrisoare trimisă în 1979 lui Arșavir Acterian, a forțelor binelui, cu siguranță, dar cum se va produce
Cioran avea să creeze un profil psihologic al prietenului aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot sau suntem
lor comun: „În fond, e foarte nefericit, veșnic pândit de ființe care vor renaște? Lucrul care mă întristează poate cel
crize depresive, de accese insuportabile de apatie”. mai mult este despărțirea de soția și fiica mea. Și de mine
La rândul său, în volumul „Jurnal”, Arșavir Acterian însumi! Sper în continuitatea identității cu mine însumi,
povestește o întâmplare, relatată de același Cioran, despre temporală și supratemporală, traversând timpul și în afara
Ionescu atunci când cei doi au vizitat Malaysia în cadrul timpului. (…) Înainte, sculându-mă în fiecare dimineață,
unei delegații de scriitori francezi: „La Kuala Lumpur, la spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă
un banchet, amfitrioana toarnă whisky în pahare și, în o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a luat-o. Ce-a făcut
timp ce toți ceilalți degustau cu încetinitorul licoarea, Dumnezeu din toți copiii și vitele pe care i le-a luat lui
E.I. golește paharul imediat. I se pune atunci o sticlă Iov? În același timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu,
întreagă la îndemână și E. – fericit că e singur și fără
nevasta care-l oprește de la atari voluptăți – se servește
Eugen Ionescu cu soția și fiica sa
din ce în ce mai excitat, mai binedispus, înveselindu-i
pe toți cu o vervă îndrăcită. Are – nu ca alții – o beție
care-l dispune, dătătoare de bucurii lăuntrice, dar și de
manifestări rejuisante pentru ambianță”.
Marie-France Ionesco (foto), fiica dramaturgului,
este cea mai autorizată sursă pentru a putea înțelege
atitudinea față de România a lui Eugen Ionescu, devenit
Ionesco odată cu stabilirea definitivă în Franța. După o prea
scurtă discuție telefonică, în timpul vizitei în România a
lui Marie-France Ionesco, cu ocazia Festivalului Național
de Teatru (la sfârșitul lunii octombrie), concluzia a fost că
marele dramaturg, inventatorul teatrului absurdului, nu
s-a considerat niciodată român. Perioada pe care a trăit-o
în țara noastră a fost percepută ca un exil, un purgatoriu
la care a fost supus fără voința lui. A fost, practic, victima
ambiției unui tată care l-a rupt din mediul său natural,

8
BUCOVINEI Februarie 2020

pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și


Dumnezeu”.
Piesa „Scaunele”am văzut-o la Teatru Bulandra pe 7
aprilie 2004, în regia lui Felix Alexa și scenografia lui Diana
Ruxandra Ion. Despre pisă regizorul spunea:”Scaunele” -
poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă
sa ne răscolească existența, pe care o credem, sau vrem
cu disperare să o credem, plină de sens și de evenimente
importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în
care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei
identități și a unui scop care să ne justifice viața. Căutare
iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea
resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune
bătrânul din piesă. Cinism salvator.”. SPECTRUL LIBERTATEA

A
m plecat din România cu un tablou național pe
care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci,
un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu,
( În tren la întoarcere spre Clujam scris poezia de Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Țepeș,
mai jos inspirată de spectacol. ) un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o
Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un
Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră
că de aceea învățam la școală Țara Noastră - Casa Noastră,
Armăsari cu scaun la cap Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și
Șantierul Minier Ciudanovița.
Armăsarii gândului trăgeau sania zilei Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia
În urma lor rămâneau urme de potcoave i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza
De cai morți adunați în cutia milei, cu ei. Asta am dus cu mine în străinătate.
Îi mânam cu biciul vântului de miazăzi În occident am realizat cât de liber și treaz eram în
Mai repede, mai repede, bidivii mei România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu
Să nu ne-ajungă orele târzii toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin
Când oamenii se mai cred zei. și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă
Sania aluneca pe tăpșanul zilei mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile
Scăpărând zăpadă în urma ei comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri.
De se aprindeau becurile în case Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc
Și durerea bătrânilor adormea în oase. chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca
să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă
Hai, bidivii cu potcoave de lumină pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă,
Zburați spre castelul sufletului bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt
Numai acolo pierdem orice vină pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup
Și moara gândurilor macină idei și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural,
Iar caii devin oameni cu scaun la cap iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă
Pe drum bun și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele,
Cale bătătorită de cei care mai scap cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din
Ne atârnați în piață de un alun. casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos
frontiera.
Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile
material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești
pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi
să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața

Al. Florin Ţene e un joc de Poker, ne mințim încontinuu, ne tragem în


piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb
în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită
de comportamentul speciei umane, de imaturitate,

9
Nr. 1 (23) SURÂSUL

iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om
dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din care obturează imaginea din față și pe domnul pereche.
respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-
că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și
să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins.
un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un
dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici
contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt
cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident
deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în
gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din
că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile aceste lumi.
răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută
de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că
violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran
gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război
viitor ci doar prezent. De asemeni când se naște sau moare mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se
omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai
vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi,
înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați
percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele
care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am
infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum
ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?
gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om
nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-
să informez că materia din univers, spun specialiștii nu un apartament în Blocul A, la ultimul etaj era o conferință
are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte
în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în
e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară
reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui
După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv
Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau
nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile
electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra
mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar
să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului
coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea
paralele. Aborigenul își imaginează că atunci când te naști, pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru
vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într- că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte
un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de
se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste
spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea
lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință.
ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe
Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit
imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, cu toții și ea era la putere atunci. Am urcat alergând cele
patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul
în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care
mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în
fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era care, acoperit cu o pătură din păr de cal dormea cu fată, în
de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei
și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe
observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului se frigeau

10
BUCOVINEI Februarie 2020

câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime Deși jocurile de culise nu fac parte din context și nu
care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și trebuie devoalate, e bine de știut că la sugestia și îndemnul
să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a unor apropiați, Gheorghe Șerban și-a resuscitat latența
trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu ședința?”Habar psiho-afectivă și energiile emoțional artistice, publicând
nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era „PLANARE VERTI­ CALĂ” (Ed. Pim - 2018) și „AM
foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a COBORÂT ÎN MINE” (Ed. Princeps Multimedia, 2019).
fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt La debutul din 1996, Emil Iordache aprecia că
lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între jumătate din volum este alcătuit pe binecunoscutul
lumi. motiv al drumului, cu unele sugestii orientale, călătoria
Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi prin șoapte nefiind un vector spre o posibilă țintă, ci mai
putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută degrabă o rătăcire ori un blestem, fără ca doctrina poetică
de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili să fie atinsă de postmodernitate, însă „Ieșirea din sferă” în
de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate ansamblul ei avea și câteva oaze de poeticitate.
și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit Deoarece atât prezentul volum cât și celelalte două se
până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene bazează pe o construcție trihotomică inegală ca întindere,
Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă. voi proceda la o sinteză analitică - trecută printr-un posibil
filtru subiectiv - a celor trei părți, cu respectarea ordinii

Ben Todică
propusă de autor.
Prima parte („întoarcerea depărtărilor”) ca de altfel
și cea de-a doua („Feminitate labirintică”) presupune
avuția neștearsă a unor „Erinnerungen” prin care Gh.
Șerban mărturisește cu multă candoare și sinceritate că:
„Amintirile calcă drumuri prăfuite/ vocile crucilor poartă
trecutul, din adâncuri o sete fierbinte/ ne cheamă să
vedem nevăzutul” în timp ce „fericirea și-a găsit calea/în
nopți sacrificate”. E același drum sau aceeași cale devenită
laitmotiv ca și la debut.
În prima parte este mai mult decât evidentă
întoarcerea la origini și la spiritualitatea autohtonă când
nevinovata curiozitate a copilului se manifestă o dată
cu „primii pași prin țărâna din lan” ori când ascultă
murmurul cuvintelor aparținând „bunilor plecați” (vezi
poezia sugestiv intitulată „Destin”).
Starea de nostalgie și sentimentul regretului după
GHEORGHE ȘERBAN, anii trecuți sunt meșteșugit puse în valoare când poetul
CĂLĂTOR ÎNTRE TRADIȚIE Șl POSTMODERNISM rememorează cum adormise pe pajiști... „în rouă de stele”
ori la acele „mângâieri nerostite pentru părinți”.

N
u e nevoie să fii istoric ori critic literar pentru Chipul mamei, zugrăvit în starea ei de sfințenie
a intui ascensionalul din poezia lui Gheorghe și rugă­ciune, apare ca o virtuală icoană cu aură senină,
Șerban, un ascensional văzut atât ca izvor-havuz dincolo de prezența oricărui anotimp. Atât maternitatea
(„Planare verticală”) cât și ca o curgere în cascadă („Am cât și paternitatea adamică cu al lor fruct întregesc filozofia
coborât în mine”). Fac abstracție de începuturi și observ poetului ca „o dorită povară/ bucurie a durerii”.
că după „Planare verticală” poetul surprinde - din nou - La fel, veșnica sacralitate a pământului străbun și a
în mod plăcut cu un alt volum de versuri despre care îmi casei părintești se întâlnesc în ambele poezii cu același
permit a spune câteva cuvinte. titlu „Sub sapa mamei” (1 și 2). Cu obiceiurile și tradițiile
Lăsând la o parte antologica aventură cu „Septentrion” păstrate la români avem de-a face în strofa de început a
și debutul discreționa’r cu „IEȘIREA DIN SFERĂ” (Ed. poeziei „Căluțul” cât și în „Ochii pământului”.
„Panteon”-1996) se poate constata că o perioadă apreciabilă După radiografierea amănunțită a locurilor natale,
de timp condeierul se complace într-o aparentă stare de despărțirea de cei dragi, rămași în vatra satului (părinți,
comoditate, totuși continuă să scrie - amestecând metafore bunici, etc), este privită ca o iremediabilă înstrăinare ce
ostenite - la masa din sufragerie, ca un ultim refugiu în are loc într-o „dimineață adormită pe fân cosit” precum
lăuntricul său, dar, fără prea multă convingere. Cu toate „o actriță tristă”. De-abia de aici poetul se simte „pădure
acestea, într-un târziu, tăcerea perseverenței s-a dovedit a cu anotimpuri desfrun­ zite” care poate fi percepută ca
fi roditoare. o prezență însingurată în evoluția mediului citadin. A

11
Nr. 1 (23) SURÂSUL

se vedea „Reîntoarceri” cu expresii de genul „neliniștea Introspecția, orientată spre propriul EGO, ne dezvăluie
călătorului dezorientat” ori ca „un trădător lustruit pe dimensiunea reală a psihicului în strânsă legătură cu
asfalt”. structura subconștientului și, de această dată, acel vertical
Mijlocul sau miezul problemei sugestiv intitulat ascensional își redirecționează traiectul vectorial spre
„Femini­ tate labirintică” dezvoltă tema eternei iubiri, adâncuri, pătrunzând în cele mai ascunse tainițe ale inimii
sub toate formele, de la cea platonică la contactul fizic și și sufletului uman.
este dedicată femeii cu „fugare coapse”. Și aici - ca și în Culoarea cuvintelor din rânduiala rugăciunilor au
primul capitol - autorul se află sub imperiul melancoliei darul de a salva corăbierul plecat într-o călătorie solitară pe
și amintirilor de tinerețe când ludicul, eroticul și aventura vreme de furtună („Albastru”).
sentimentală umpleau fiecare poveste de iubire cu iluziile și Retorica sensului filozofic, ca preocupare constantă,
deziluziile ei. „Ar fi trebuit să ne iubim ca ziua cu noaptea/ este aceea de a nu ști de unde venim și nici unde vom
ca viața cu moartea”. ajunge, autorul fiind nevoit să-și caute propria identitate
Substratul filozofic transpare din ultimele două (vezi „Refugiu”). Această temă este frecventă în diferite
versuri ale poeziei „Mi-e dor” și anume: „cu fiecare opere literare celebre cum ar fi „Hamlet” și chiar în pânzele
iubire/ sunt tot mai sărac”. Căutările oarbe și dragostea unor maeștri ai penelului precum Gauguin cu lucrarea
neîmpărtășită devin obosi­toare „rod al trădărilor șoptite” și compozițională de mari dimensiuni „De unde venim, cine
„fruct otrăvit”(„Temnița jocului”). suntem, încotro ne îndreptăm”.
Germinația și fertilitatea apar ca două aripi descătușate Ființa umană, captivă sub zări, se poate regăsi în
ale păsării ce zboară din cuib. Primul experiment trăit gustul pământului, sub formă de zbor ori nesecate izvoare,
pătimaș cu femeia iubită este decriptat ca un act de cucerire componente fundamentale și firești ale existenței veșnice.
a unei cetăți „mustind ispititor” ori ca un ritual inițiatic de La frontiera dintre realitate și oniric întâlnim un
a gusta din fructul fierbinte, înșelător și necunoscut până străin ce (se) privește în oglindă cu-n zâmbet trist și vede
atunci. „păsări ciudate spintecându-i somnul”, dar nu vede limanul
Setea de iubire în amestec cu focul arzător al spre care se îndreaptă ori ar trebui să se îndrepte propria-i
săruturilor furtunoase, dansurile, îmbrățișările și gestica soartă. Siguranța unui destin încrezător este incertă și
senzuală sunt dorite ca un păcat al inimii neascultătoare totul pare a fi o zădărnicie („ecoul destinului va răsări din
ce nu poate fi ferecată într-un spațiu extramundan (vezi întuneric”).
poeziile „Zbor sacrificat” și „Rodul clipei”). Legătura indestructibilă dintre cer și pământ (vertical
Cotele maxime ale eroticului se întrezăresc în poemul și orizontal) este posibilă prin „răzvrătirea cuvântului
„Flăcări în toamnă” când tânărului îndrăgostit i se satisface călător” și prin simbolistica elementelor și fenomenelor
dorința din miezul unei zile arzătoare, în „podul casei naturale („sub torțe astrale mă cheamă zăpezi” respectiv
vechi”, partenera grăbindu-se să-i arate „zestrea” în timp ce „aripi de vreme”... „ochiul furtunii”... etc).
proprietarul „țesală iapa/ la umbra unui pom bătrân”. La un moment dat, atât zborul ideatic cât și călătoria
Într-un final, poetul precum un soldat nepriceput și din adâncuri pot fi privite ca o glumă filozofică, situație
obosit își recunoaște foamea trupească potolită, înfrângerile în care autorul nu-și cumpără „laude pentru un zbor”...
și resem­narea când „rouă de fecioară” și „adormitoarele înghițindu-și cărările („Din inocență m-am zidit”).
mângâieri” se ofilesc, iar „masca iubirilor false” aflate Motivul aceluiași drum fără hodină și tema
în derivă, purtate ori repetate „sub carapace” apar ca un înstrăinării le regăsim și în poezia „Rătăciri” („aștept
adevăr crud. începutul renegocierii/ cu rătăcirile”). Poetul, aidoma
Tensiunea iubirilor necondiționate cât și despărțirile unui pelerin, rătăcește „prin lumea fără răspunsuri”. Este
sunt fugitiv creionate în câteva poezii precum „Neputință”, condiția condeierului marginalizat și debusolat, trăitor
„Corabie blondă”, „Te caut” și „Mă plouă cerul”, în care într-o societate nedreaptă, mecanicistă și convențională,
deciziile de moment se transformă, suferă modificări și insensibilă la adevăratele valori culturale (a se vedea și
reverberează în nehotărâte ecouri. „Crengile nimicului” unde „plâng sfinții în catedrale”
Iubirea poate fi concepută și ca un panaceu care precum și „Dualitate” în care „isteria vieții a înnegrit omul”
„destramă întunericul” ori dărâmă zidurile mâniei („îngeri iar „minciunile repetate se-mbracă-n adevăr”). Același
în noapte”). personaj s-a „răzvrătit în van” să aibă „un nume” dar s-a
Sentimentul nobil al unei iubiri înălțătoare nu are o ales cu „bălăceala din dezmăț” și nu-și află rostul decât
limită marginală și nici vârstă, „să mor de iubire în infinit”, atunci când se retrage „în turnul de cuvinte”. Acel „turn de
aici fiind valorificată și latura religiosului, veșniciei și fildeș” al creatorului de frumos unde poezia avea un statut
sacralității (poezia „Porunci”). privilegiat și nu era marginalizată.
Al treilea și ultimul capitol, respectiv „Din adâncuri” Poetul își caută „disperat calea spre fericire” și „spre
este o punte holistică, o încercare de a învinge neputința, cuibul... rodirii” (din nou motivul turnului de fildeș) însă
incantație a izbânzii prin implorarea albastrului ceresc. acest vis îi este refuzat și nu-i rămân decât tânguirile,

12
BUCOVINEI Februarie 2020

speranța și credința că într-o „altă că versificația are un caracter mai mult


lume” i se va împlini această dorință, descriptiv-imagistic în contrapondere cu
„îmi veți recompune numele” (poezia ritmul și melodicitatea discursului poetic.
„în altă lume”). Este încercat de aceleași Deși nu este un crisograf, poetul
sentimente pustiitoare, trezindu-se într- încearcă să-și înțeleagă viața, rostul
un târziu cu sufletul îmbătrânit (vezi existențial în strânsă legătură cu
poezia „La început”). fenomenul social și microcosmosul
Jocul cuvintelor, rostirea cu ambiental, de aceea coboară în sine
accente grave și destinul poeziei se află prin logica procesului de conștiință cu
„la adăpostul zborului de îngeri”, acolo deschidere spre un dialog intim și sincer
unde „de-atâtea lacrimi cerul plânge” cu iubitorii de poezie, invitându-ne la o
(poezia „Castel”). Aici ne confrun­ tăm lectură interesantă.
cu adevărata ardere poetică, prezența Prin natura scrisului său,
chinului, a suferinței dar și a iubirii pentru Gheorghe Șerban poate fi perceput ca
aflarea adevărului și căutarea luminii. Gheorghe Șerban un posibil dual interpus între tradiție și
Spaimele și frica de realitate sunt modernitate, regăsindu-se - alături de
ascunse „în nopți inegale... când urlă vântul afară”, în astfel mulți alți confrați - într-un decor de iarmaroc provincial
de împrejurări poetul așteaptă resemnat și în tăcere mult al literaturii postdecembriste, pe care personal am numit-o
dorita odihnă pentru a nu fi părtaș la torturarea și asasinarea literatură de risc deoarece nu știm cum va fi interpretată și
frumuseții. Principiul moralității și al noțiunilor de BINE, catalogată de specialiștii în materie aparținând unui viitor
FRUMOS ȘI ADEVĂR se află în pericol dacă „ne prăbușim ce se presupune a fi mult mai evoluat în raport cu etapa
sub gloanțe” ori ne îngropăm „în mâlul imperiului” actuală.
(poeziile „Odihna din ceață” și „Liniște vânătă”). Ca o concluzie de final, să credem - totuși - că
Întreaga lume este văzută ca un pod rupt ori ca o Gheorghe Șerban își va continua călătoria sa ideatică,
scenă de teatru gol cu luminile stinse unde „a murit și descoperind alte cărări neștiute, iar noi vom avea parte de
încrederea în cuvânt”, o societate din care poetul vrea să lecturi mustoase cu femei frumoase.
evadeze, lăsând în urmă frica, frigul și cenușiul unor zile
făcute scrum.
Prin vocea condeierului umanitatea - în marea ei
Mircea Catargiu
trecere - conștientizează că viața „oferă și riscuri” astfel că
suntem nevoiți a ne accepta inevitabilul nu ca pe o mirare ci
ca pe o poveste ori un gest prietenesc venit în întâmpinare
în așa fel încât la „ospățul singurătății... să ne înfruptăm
din veșnicie”. In finalul acestui ultim capitol, autorul simte
cum „orele se subțiază”... și-i „mai aproape dezastrul”, în
realitate sfârșitul dramatic al călătoriei trăită în deziluzie,
disperare și singurătate dar cu speranța că posteritatea îl va
găsi pierdut în fața „înaltelor porți” ale cerului.
Relația dintre pluralismul abordărilor tematice
(acea construcție trihotomică inegală referitoare la
origini, spiritualitate de tip rural, copilărie, părinți, arbore
genealogic, apoi trecătoarele iubiri ale tinereții și finalul
psihanalitic) și ideea centrală (motivul călătoriei sau
acel zbor ideatic) nu reprezintă destructurarea ideilor și
valorilor liber exprimate, ci o cruce pe care poetul și-o
asumă purtând-o cu respect și demnitate ca pe un dat
indispensabil rasei umane.
Uneori, din dorința de a da o încărcătură emoțională
cât mai densă trăirilor intime, dar fără intenția de a strivi
autenticul și „corola de minuni a lumii” (L. Blaga ),
întregul sistem de referință suferă prin introducerea unor
formulări alambicate, neclare, cu efect stânjenitor asupra
construcției estetice, cum ar fi: „ploaie însetată” sau „vin
corbii să facă lumină în divinitate”, etc, poate și din cauză

13
Nr. 1 (23) SURÂSUL

CU EMINESCU ÎN GÂND
la a 170-a aniversare
Pe culmea munților Carpați
Tu, astru al creștinătății,
Ne ești un geniu între frați
Un far aprins latinității.
Prunc, te-ai născutîn pieptul țării
Pământ iubit, dar sfârtecat,
Iar de aici la țărmul mării
L-ai preaslăvit și l-ai cântat.
Ai fost miracol de bărbat
Cum nu se întâlnește-n cale,
Cel Bun și Sfânt te-a botezat
Cu bogății spirituale.
Prin viziunea creatoare
Erai pe cînd nu te știam,
Dând o perenă întrupare
Și conștiinței unui neam.
În matcă ți-ai lăsat amprente,
LABIRINTUL DE GÂNDURI Iubirea pentr-un vechi popor,
Ce-ascund înalte sentimente
De patriot și luptător.
Într-o lume agonizantă, Și cu asupra de măsură
Perfidă și anarhic rostuită, Ți-ai apărat pios credința
Imagini crepusculare haotice Cântând frumosul din natură,
Mă-nsingurează în suflet. Dar și necazul, suferința.
O chemare inocentă uneltește Cu pana Ta și prin cuvânt,
Să fiu prizonierul hieratic al minții Doar pentru cei la creier teferi,
Într-o temniță de eminență cenușie Vei trage brazde de pământ
Răstignit printre neuroni și sinapse. Sub care-or încolți Luceferi.
Puhoaie de idei pur creative În versuri, harul Tău firesc
Îmi inundă larg conștiința Ozestre lasă tuturor,
Atingând impunătoare abisuri Să înțelegem cum gândesc
De cugetare și simțire,invizibile. Cei geniali în viața lor.
Invadat de tumultuoase emoții Averea ta e în biblioteci,
Mă las sedus de hormonii fericirii Mai mândri și mai iertători vom fi
Deversați de bravul hipotalamus Când toți acei cuprinși de inimi reci
În valuri repezi de endorfine. În vremuri slute nu te-or izgoni.
Când evadez din craniul patern Cu-nfrigurare-ntâmpinăm
Simtgolul sublim rămas în carcasă, A nepieirii tale mumă
Mă bucur de aer, de cerul etern, Și-n fața-i veșnic ne-nchinăm
De multe lucruri simple de-acasă. La strălucirea Ei postumă.
Revendic timpul ce-am irosit Iar spiritului Tău, cinstire,
În robia curgerii zilei și nopții, În veci noi îi vom fi vasali,
Iar anii pierduți, prin voia sorții, Clădind tradiții cu jertfire
Profund sunt marcați de regrete. Să devenim universali.
Aud țipătul pendulei, rapace, Latina limbă, deci, româna,
Tic-tac,în stereotipe rânduri, De-atâtea veacuri ne-a unit,
Secundele îmi torturează ființa Bijuterie-a fost pe mâna
Rostogolite în labirintul de gânduri. Poetului cel nemurit.

Sorin Cotlarciuc
14
BUCOVINEI Februarie 2020

FERICITA ÎNGEMĂNARE
TRADUCĂTOR - POET

S
ă încerci a traduce din limba română într-o altă poet,prozator, umorist, epigramist, deci plurivalent ‒ a
limbă poeme ironice scrise în maniera extrem considerat că își poate asuma riscul unei munci titanice,
de strictă a poeziei cu formă fixă (sonet, rondel, sperând, cu argumente logice, la obținerea unor rezultate
epigramă, etc…) pare de la bun început o întreprindere meritorii. Ei bine, această speranță s-a împlinit!
sortită eșecului. Aderarea la prozodia, rima și mai Un fapt care nu trebuie să ne mire... Originar din
ales poanta originalului ‒ cea fără de care umorul sau Botoșani ‒ străveche vatră de efervescență culturală care
ironia nici nu pot exista ‒ ridică probleme, de multe ori a dat, deloc întâmplător, nume mari ale culturii clasice
insurmontabile, unui traducător, oricât de antrenat sau și moderne autohtone ‒ Sorin Finchelstein s-a format
perseverent ar fi acesta. și în alte mari centre de spiritualitate precum Iași sau
Numai că pe lume există și oameni care sfidează București, iar mai apoi în uriașul creuzet al culturii
conceptul numit imposibilitate, iar rezultatele pot fi universale, remarcându-se printre alți trecători între
considerate la rândul lor ca făcând parte din acele Scilele și Caribdele vieții mai ales datorită harurilor cu
miracole pe care nu ne așteptăm să le vedem împlinite care a fost înnobilat încă de la început.
de poeți. Domnul Sorin Finchelstein face parte din Propunem publicului cititor, în aceste pagini,
această categorie de oameni, iar succesul unor asemenea un eveniment de excepție: poeme ironice traduse din
traduceri poate fi explicat prin faptul că domnia sa este română în engleză.
un excelent cunoscător al ambelor limbi și ‒ fiind el M.B.B.

SONETUL TRUDEI (necanonic) THE SONET OF HEAVY TOIL

Mă chinui, fraților, de-o lună, I have been toiling for weeks on


Să încropesc un biet sonet To build a sonet on the spot
Așa, ca să mă cred poet, A painful quest, from dusk to dawn,
Să fiu cu Dante-n spiță bună For Dante, I admit, I’m not…

Un vers aș vrea ca un banchet, I’d seen it as an old gavotte ‒


Mai savuros ca o căpșună, Confetti, glitter and chiffon ‒
Subtil și suplu ca o jună A cheerful, energetic trot…,
Și dulce chiar ca un șerbet. Finesse and poise; technique and brawn.

Nu spun că aș avea talent A rhyming craft I don’t pretend


Sau că mă-ndeamnă vreo trufie To have for I am rather bland
Nimic nu spun, spre cinstea mea. And definitely no show off.

La stihuri pingălesc atent Consequently, I here intend


Mă strădui doar ca să se știe By no means for these lines to stand
Că nu sunt chiar o giurumea! As a true sonet… just a cough.

15
Nr. 1 (23) SURÂSUL

RONDEL ESTIVAL THE TROPICAL RONDEL

Vreau la mare, vreau la soare! I crave sunshine, I crave beaches,


Să-mi bronzez iar pectoralii I crave castles in the sand;
Să calc valuri în picioare, I hate crowded space, niches,
Să mă-mbăt cu salvamarii... Lyrics I can’t understand.

Iar de-mi iau vreo lipitoare, For Bermuda I have itches,


O s-o pun de saturnalii! That is where I’d like to stand
Vreau la mare, vreau la soare, In hawaiian, floral breeches,
Să-mi bronzez iar pectoralii... With a glass of rum in hand.

Nu mai vreau s-ascult canalii Free of curses, evil witches,


Ticluind versuri amare Listening to a reggae band...,
Despre-adâncuri bacanalii, Natives having me in stitches,
D-aia strig cât pot de tare, Rested, bubbly and well tanned.

Vreau la mare, vreau la soare! I crave sunshine, I crave beaches...

RONDELUL ROCHIȚEI THE SKIMPY DRESS RONDEL

Rochița albă cu buline, Your polka-dot, quite skimpy, dress


Ce o purtai provocator, That drove my hormones in a binge
Avea efect, știai tu bine, A brutal, callous sexual stress
Eram încins ca un cuptor. That my desire did unhinge.

Ai scos-o-n cameră la tine You took it off, never-the-less,


Și-ai aruncat-o pe covor, It flew away with every fringe
Rochița albă cu buline Your polka-dot, quite skimpy, dress
Ce o purtai provocator. That drove my hormones in a binge.

Prin anii duși ca un fuior As phantoms of my past egress


Cu mii de întâmplări meschine, And bouts of memory do singe
Când oasele cumplit mă dor I sharply feel, I must confess,
Îmi amintesc mereu de tine The needle of the old syringe,

Rochiță albă cu buline... Your polka-dot, quite skimpy, dress…

RONDELUL CAVALERULUI THE OLD CRUSADER’S RONDEL

Privește doamnă lancea frântă My lady, here’s my broken lance


Ce-a doborât păgâni și zmei, That heathen by the thousands slew;
Sau scutul ce onoare sfântă It didn’t given them any chance,
Adus-a oamenilor mei! My shield was never broken through.

Și-acum baladele mai cântă The minstrels roaming la belle France


Un cavaler cu piept de stei! Intone the epic song anew
Privește doamnă, lancea-i frântă, The chant of the once-mighty lance
Dar doborî păgâni și zmei That heathen by the thousands slew.

Iar azi mă simt din nou în luptă Lo and behold, for in a trance
Din mine flăcări ies, scântei I feel my creed I could renew,
Cuprins ca de-o durere mută, To mount again, to trot and prance…,
Îți simt dorința, tu mă vrei, And gather round my faithful crew.

Dar uite, doamnă, lancea-i ruptă! Alas, for broken’s the old lance.

16
BUCOVINEI Februarie 2020

RONDELUL LUI PILAT PONȚIU THE RONDEL OF PONTIUS PILAT

Îl înțeleg pe-acel Pilat Pontius Pilat, by the fount,


Ce se spăla pe mâini atent In ablutions is immersed;
Ca să nu pară neglijent In the City tensions mount,
Și-apoi o crimă-a ordonat. The Judean mob incensed.

Era, desigur, vigilent, For the Praetor facts don’t count,
Fiind în fond un biet soldat. In intrigue he’s highly versed;
Îl înțeleg pe-acel Pilat Since no molehill is a mount,
Ce se spăla pe mâini atent. History can well be dressed.

Iar eu produsul confirmat As the Bible will account,


Dintr-un program ce competent Jesus struggles in distress…
M-a prelucrat chiar vehement Pontius Pilat, by the fount,
Și-am creierul complet spălat, In ablutions is immersed.

Îl înțeleg pe-acel Pilat! I am Pontius, I recount…

RONDELUL DESPĂRȚIRII THE RONDEL OF PARTING WAYS

Mă uit, așa, mai printre gene, I’m squinting though my eyelids tired,
E toamnă, ne-am iubit destul. And see you in the autumn’s bloom;
Te joci cu pieptenul alene The image in the past is mired,
Și tragic bate un pendul… A love that died once out the womb.

Ești phoenix cu-aurite pene A Phoenix temporarily wired,


Prezentul fără tine-i nul, A phantom in the powder room;
Mă uit, așa, mai printre gene, I’m squinting though my eyelids tired,
E toamnă, ne-am iubit destul. And all I see is doom and gloom.

Ucizi cu vorbele-ți viclene For many men you have desired,


Iubirile în preambul And writhed with in sinful spume;
Te unduiești ca vechi sirene Herewith our short-lived love expired,
Ce-și caută un alt mascul. A cross engraved on its sad tomb.

Mă uit, așa, mai printre gene... I’m squinting through my eyelids tired…

LA EXTERNARE NO LONGER A PATIENT…


Ce oameni buni și săritori The hospital released me hours
Sunt la spital. Eu vă spun drept; Ago, while giving me a neat
Când am plecat mi-au dat și flori Bouquet of stunning fresh-cut flowers
Pe care mi le-au pus pe piept. Reshaped into a lovely wreath.

FIDELITATE UNDIVIDED LOYALTY


Uitate-ți sunt iubiri ca-n ceață The women you have been around ‒
Sau amintiri precum un jar Whose list begins well back, in college ‒
Căci ești fidel întreaga viață Forgotten are for you’re just bound
Doar creditului tău bancar. For life to your indecent mortgage.

Mihai Batog-Bujenţă Sorin Finchelstein

17
Nr. 1 (23) SURÂSUL

În
scurgerea imperturbabilă înflorească în toată splendoarea ei
a Timpului, anul 2019 minunată.
începe să-şi cam facă bagajele pentru După doi ani de la momentul
încheierea definitivă a călătoriei sale fericit al primei cunoştinţe (ca
pe Planeta Albastră, îngrămădind în student la Viena) cu Veronica Micle,
ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia „o doamnă de aceeaşi vârstă cu el,
dintre cele 365 de zile trăitoare, cu păr bălai bogat şi ochi albaştri,
însă, milostiv, ca şi precedenţii săi căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle,
„fraţi calendaristici”, ne lasă ca rectorul Universităţii ieşene”, de care
„dar de suflet” perpetuu clopoţeii s-a îndrăgostit „la prima vedere”, în
copiilor din mahalaua ieşeană a toamna lui 1874 Mihai Eminescu
Ţicăului, care n-au mai sunat zglobiu răspunde pozitiv chemării junimiste
la fereastra bojdeucii lui „moş şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa
Ionică”, acompaniindu- revederii „îngerului blond”.
le nevinovata lor urătură,
vestitoare de „mâine anul TREI PRIETENI Reluarea legăturii lor s-a
făcut în mod „epistolic
se-nnoieşte”, aşa cum
obişnuiau ani de-a rându-l
nedespărţiţi nici în moarte – protocolar”, ca apoi, în
urma frecventării seratelor
să i-o spună la trecerea literare ale Veronicăi,
dintre ani. Nici el n-a mai ale altor numeroase
ieşit să-i „omenească” cu manifestări culturale
plăcinte, mere şi nuci, ieşene, „a început între cei
aşa cum îi plăcea s-o facă doi o poveste tumultoasă
dintotdeauna. A ieşit doar de dragoste, care avea să
Tinca Vartic spunându-le continue, cu toate meandrele
cu durere că... „moş Ionică ei până la sfârşitul vieţii”,
a lor nu mai este.” Flacăra confirmată şi de George
lumânării ce pâlpâia în Călinescu în ampla sa
fereastra bojdeucii îi lucrare monografică „Viaţa
întărea spusele grele. Era lui Mihai Eminescu”.
ultima seară a anului fatidic 1889; „crâmpeie” ale iubirii pătimaşe Împlinirea acestei „tainice şi
anul în care Domnul i-a chemat dintre „Emin” şi „dulcea Veronică”, pătimaşe iubiri” este destăinuită de
pe rând la El, nedespărţindu-i nici exegeţii vieţilor şi creaţiilor literare poetul însuşi: „Ziua de 4/16 Febr. 1876
în moarte, pe cei trei prieteni, aşa ale acestora (şi nu numai ei!) au a fost cea mai fericită a vieţii mele.
cum erau legaţi şi în viaţă: Mihai văzut în împreunata legătură a Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe,
Eminescu, Veronica Micle şi Ion trăirii lor pământene o „Trinitate a strângând-o la piept, am sărutat-o.
Creangă, că despre ei şi prietenia lor iubirii şi prieteniei”, devenită după Ea-mi dărui flori albastre pe care le
este vorba în cele ce urmează. moartea lor o „constelaţie” veşnică voi ţine toată viaţa mea.” Dar, aidoma
Se împlinesc, iată, 130 de ani şi strălucitoare pe bolta luminoasă scrierii biblice a Vechiului Testament,
de atunci, de la acel 31 decembrie a întregului neam românesc şi (de în urma răuvoitoarelor clevetiri
1889, de când Ion Creangă i-a ce nu?) pe cerul înalt al culturii mediatice ale protipendadei vremii
urmat în moarte pe nedespărţiţii săi universale. şi a nelipsitelor bârfe academice
prieteni, „fratele” Mihai Eminescu şi Numitorul comun al prieteniei despre ispita „fructului oprit”, Mihai
„sărmana” Veronica Micle, fără de „celor trei” este fără niciun dubiu Eminescu a fost „izgonit” în cele
care n-ar mai fi putut să trăiască. oraşul Iaşi, urbea cultural junimistă, din urmă, în toamna lui 1877, din
Despre prietenia celor trei acolo unde, începând cu luna „Edenul ieşean”, spre disperarea
„corifei” literaţi s-a tot scris şi se noiembrie a anului 1874 şi până „scumpei sale Veronicuţe” şi dezolarea
va mai scrie şi de aici încolo, fiind la 1 octombrie 1877, când Poetul prietenului său „Ionică”, rămas de
considerată, fără tăgadă, cea mai a părăsit „dulcele Târg” în favoarea pripas la bojdeuca lui din Ţicău.
expresivă din literatura română. Bucureştilor, prietenia celor „trei Prietenia dintre Mihai
Fie că ating parţial doar „secvenţe” iezi cucuieţi” (vorba hâtrului Ion Eminescu şi Ion Creangă,
ale prieteniei dintre Eminescu şi Creangă) avea să prindă rădăcini consemnată în Istoria literaturii, a
Creangă, fie că abordează doar puternice, să crească viguros şi să început în iulie 1875, mai întâi, la

18
BUCOVINEI Februarie 2020

o conferinţă cu învăţătorii, urmată Gălăţii, amândoi sporovăiau până doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat
apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala la ore târzii din noapte în ceardacul de aici încolo iubirea lor printr-o
din Păcurari, unde Eminescu, în din spatele bojdeucii, „fiind cei mai corespondenţă plină de patetism şi
calitate de revizor şcolar, îi remarcă fericiţi oameni din lume”. Atunci, în desnădejde, aşa cum apare aceasta
„institutorului Ion Creangă modul acea perioadă fertilă, uneori, li se şi în volumul inedit, editat în 2000
fericit în care ştia să predea lecţiile alătura în vorbirea lor însufleţitoare de către prestigioasa editură ieşeană
copiilor.” De aici mai departe de la bojdeucă şi Veronica Micle, Polirom. Deprimarea Veronicăi
între ei s-a înfiripat o trainică găsind aici un loc mai „ferit” a fost şi mai accentuată când, în
prietenie, care avea să uimească pentru poezia iubirii. Iar, după cum 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii
prin stranietatea celor două firi afirmă şi scriitorul C-tin Parascan, lui Ştefan cel Mare, apar primele
diametral opuse: Eminescu, „fire „doctor” în Creangă şi custode al semne ale bolii Poetului, care aveau
romantică şi visătoare, introvertită, Bojdeucii ani îndelumgaţi: „aici şi să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa.
melancolică şi însingurată”, iar atunci au fost scrise de Poet cele mai O ultimă încercare disperată de
Creangă, „fire jovială, extrovertită, frumoase poeme şi poezii de dragoste a-şi salva iubitul o face în 1888
mereu zâmbitoare şi glumeaţă, închinate Veronicăi Micle, muza lui când merge să-l vadă la Botoşani
gata oricând să-ţi spună o snoavă, inspiratoare, iar Povestitorul abia şi de acolo reuşeşte cu greu să-l
o vorbă de duh”. Diferiţi şi în prididea cu zor să-şi aşternă scrierile ia de lângă sora lui Harieta şi să-l
cultură, la Eminescu fiind una sale de duh pe teancuri de hârtie.” interneze la Bucureşti, la sanatoriul
vastă, cunoscătoare a filozofiei şi În scurtă vreme, însă, la sfârşit doctorului Şuţu. Mutându-se la
limbilor străine, la Creangă fiind de octombrie 1877, asupra „trioului Bucureşti pentru a-i alina suferinţa,
una restrânsă, atâta cât a primit-o prietenesc” s-a pogorât ca un trăsnet la ultima ei vizită dinaintea morţii
la şcolile de la Humuleşti, Broşteni, nenorocul plecării „precipitate” a lui Poetului, Veronica răpusă de jale
Tg. Neamţ, la Şcoala de Catiheţi Eminescu la Bucureşti, lăsându-i la vederea lui, compune ( în 20 de
de la Fălticeni şi la Seminarul amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei minute!) tulburătoarea poezie, Raze
de la Socola, apropierea strânsă doi dragi prieteni ai lui. de lună: „Ce n-ar da un mort din
dintre ei avea la bază o expresie Iată ce-i scria Creangă „fratelui groapă pentr-un răsărit de lună! /.../
pronunţată a inteligenţei, a agerimii Mihai” în dec. 1877: „Ai plecat și Noi visam eternitate în durata unei
minţii şi a harului inspirator al mata din Iași lăsând în sufletul meu clipe.”
vorbirii populare, cum şi o perfectă multă scârbă și amăreală. (...) Bădie Dar, „clipa cea repede / avea să
comuniune de concepţii şi idei, care Mihai, nu pot să uit acele nopți se lepede...” la ora 4 a dimineţii de 15
puneau mai presus de toate folclorul albe când hoinăream prin Ciric și iunie 1889, aşa cum fusese anticipată
şi înţelepciunea populară. Influenţa Aroneanu, fără pic de gânduri rele, de Poet în ultima sa poezie „Stelele-n
acestei prietenii s-a văzut de îndată dar din dragostea cea mare pentru cer”. Mare păcat!
ce Eminescu, în toamna lui 1875, Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. Consemnând înhumarea
l-a introdus pe Creangă la Junimea, (...) Vino, frate Mihai, vino, căci Poetului „sub un tei” din Cimitirul
unde acesta a citit „Soacra cu trei fără tine sunt străin”. Dar, cu munca Bellu, presa vremii a înserat şi o
nurori”, povestire publicată imediat lui de „sisif ” la redacţia ziarului notiţă: ... „o doamnă din Moldova,
în revista Junimii „Convorbiri „Timpul”, nu se vedea revenirea. îmbrăcată în negru, a aşezat pe
literare”. După cum scria şi A. Legătura întreruptă cu pieptul poetului un buchet de flori de
Panu în „Amintiri de la Junimea”, Veronica a fost reluată mult mai Nu mă uita”, concluzionând: „Sigur,
de atunci „mai nimenea nu mai târziu, dar imediat după decesul nu putea fi alta decât cea care l-a
văzu pe Eminescu fără Creangă şi soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879), iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe
pe Creangă fără Eminescu; amândoi atunci când „Eminul ei iubit” a grele, Veronica Micle.”
intrau la Junimea, amândoi ieşeau de văzut posibilitatea „oficializării” Şi chiar ea a fost! Înveşmântată
la Junimea.” iubirii lor. La îndemnul lui vine la în imensa-i durere, părăseşte
Prietenia lor „nedespărţitoare” Bucureşti în sept. 1879 şi petrec Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare
cunoaşte o trăire intensă, după împreună „o lună de miere”, după la Mănăstirea Văratec. Suferinţa
3 iunie 1876, odată cu găzduirea cum consemnează şi Ioan Slavici fiindu-i copleşită de pierderea
lui Eminescu la bojdeucă, acolo în „Amintiri”. Dar perspectiva „dragului ei Emin”, aici începe să
unde a stat aproape o jumătate de sumbră a posibiliei pierderi a fie stăpânită de gândul necurat al
an. Hălăduind împreună pe dealul „pensiei de urmaş” a Veronicăi şi suicidului, pe care-l exprimă şi
Şorogarilor, pe la Aroneanu şi precaritatea situaţiei financiare a poetic, la 1 aug. 1889: „O! Moarte
Sculeni, pe alte coclauri de pe colinele lui Eminescu pentru un trai comun vin de treci /.../ Mi-e dor de-un lung
ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi fac imposibilă căsătoria visată şi cei repaos...Să dorm, / Să dorm pe veci.”

19
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un să atingă o culme tulburătoare de fără suflare şi i-a aprins înfiorată
flacon de arsenic”, fără să mai poată îndată ce i-a parvenit şi vestea morţii o lumânare la căpătâi. Sufletul lui
fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 cumplite şi a Veronicăi, după cum a Nică a Petrei, humuleşteanul, luase
de zile de la sfârşitul lui”, Veronica şi notat: „După câteva săptămâni aflu drumul Cerului, în căutarea bunilor
Micle pleacă în Veşnicie spre a-l că la începutul lui august sărmana şi nedespărţiţilor săi prieteni.
întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost Veronica Micle, cea care venea uneori A fost înmormântat pe 2 ian.
înhumată creştineşte în cimitirul pe la bojdeucă, s-a sinucis.” Era prea 1890 în cimitirul „Eternitatea” din
Mănăstirii Văratec, alegându-se din multă durere pentru sufletul său. De Iaşi.
ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a aici mai departe se lasă şi el stăpânit Au trecut de atunci 130 de
încrustat şi pe placa de mormânt. de gândul morţii prin care voia să- ani şi câţi vor mai trece în veacul
Revenind la Ion Creangă, şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a de acum şi în toate veacurile care
însingurarea care-l măcina sufleteşte împlinit acest gând morbid în ziua vor veni în cadenţarea infinită a
după plecarea „Bădiei Mihai” devine de 31 decembrie 1889, când, aşa Timpului, amintirea cei trei prieteni
şi mai apăsătoare, iar la aflarea din după cum relatează fratele său Zahei nedespărţiţi nici în moarte va
presă a îmbolnăvirii Poetului face (cu care avea o tutungerie pe Sărărie rămâne de-a pururi o strălucitoare
prima criză de epilepsie în şcoală, la vale): „într-o zi friguroasă din cale Trinitate a culturii române şi
„chiar în faţa şcolarilor, care ţipau afară, scriitorul a ieşit după tutun şi universale, că nu se va putea vorbi
înspăimântaţi”. Aceste crize s-au întâlnind un prieten au trecut pe la vreodată de Mihai Eminescu – Omul
iscat tot mai des, oricând şi oriunde brutăria Szzakmary, unde a înfulecat total al Culturii Române - fără să i-o
şi s-au agravat îngrijorător după – la foc automat – câteva crafle calde alăturăm pe Veronica Micle, muza
moartea dragului său prieten, despre cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui lui inspiratoare şi nu se va vorbi
care a luat cunoştinţă tot din ziare. Şoituz, unde a băut câteva coniace nicicând de Ion Creangă – Marele
Mărturiile strânse de biografii săi şi a continuat, neînsoţit, să facă – o Povestitor al Neamului – fără să nu fie
sunt unanime: „era văzut plângând staţie – la Bolta Rece, ajungând într- pomenit Mihai Eminescu, prietenul
ca un copil, îi pronunţa numele cu un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe care i-a înrâurit harul scriitoricesc.
glas stins. Nu mai mânca, nu mai pat.”
comunica, în schimb îi citea poeziile Înserându-se, înainte de
cu glas tare şi adormea cu cartea sub sosirea copiilor din mahalaua
cap.” Boala şi durerea încercată aveau Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat Mihai Caba

Mormântul lui Mihai Eminescu Mormântul Veronicăi Micle Mormântul lui Ion Creangă
de la Bellu de la M-rea Văratec din cimitirul “Eternitatea” de la Iaşi

20
BUCOVINEI Februarie 2020

avea să treacă Prutul abia la sfârşitul lui decembrie 2001.


Vameşii români s-au legat de faptul că tirul nu era
sigilat şi ne-au ţinut aproape o zi la graniţă. Nu voiau să ne
elibereze documentele de trecere, deşi aveam scutire de
taxă vamală, ca repatriaţi. Eram îngheţaţi, uzi la picioare,
căci era un ger umed cu zăpadă topită. Nu voiam să le
dăm mită. Mai ales eu, cu principiile mele de dreptate
şi ordine, până când soră-mea a spus s-o mai slăbesc
cu filosofiile mele; a mers şi „a uns” pe unde trebuia cu
nişte dolari, câteva sticle cu vin de-al nostru, după care
se omorau vameşii, nişte cutii cu bomboane. Pe loc, tirul
nu mai trebuia să fie sigilat! Am trecut…
Spre seară eram în curtea şcolii unde locuiam.
Mi-am scos lucrurile, iar ale surorii mele au mai stat o
SPOVEDANIA UNEI REPATRIATE noapte în tir...
(fragment din cartea „Destin de femeie”) Eram foarte obosiţi, călătorisem cu peripeţii nu
numai la vamă. Mersesem în timpul nopţii, pentru ca
(Continuare din numărul anterior) şoseaua să fie mai liberă. Carosabilul era umed. Fulguia.

E
ra greu. Până nu aveam buletine permanente, nu Drumul era tot mai periculos. La curbele dificile din
putem să trecem Prutul cu „averile“ noastre şi fără apropierea Corneştilor spuneam rugăciuni. Mai apoi,
scutire de taxă vamală. Era greu şi cu banii de chirie. tirul se împotmolise şi a fost nevoie, pe la orele 4
Eu mă îmbolnăvisem, copleşită de atâtea griji, nu mai dimineaţa, să apelam la nişte săteni care au adus lopeţi,
puteam să vin prea des la Iaşi, să mai aduc bani şi de-ale nisip şi hârleţe. Bine că era cu noi şi fiul mai mare al soră-
gurii. mii, care l-a ajutat pe şofer să se descurce. Bietul şofer
A fost un moment când am mers la directoare şi plănuise să se întoarcă în aceeaşi seară în Moldova. Mort
i-am spus că va trebui să luam fetele de la şcoală ca să ne de oboseală, n-a mai făcut-o.
întoarcem înapoi, în Basarabia. Atunci ea mi-a propus Lucrurile au ajuns în Dancu, unde locuia sora mea,
ca fetele împreună cu sora mea, să locuiască în căminul abia a doua zi.
şcolii. Dar am fost răsplătiţi pentru toate aceste chinuri!
N-o să uit niciodată cât a făcut această femeie Dacă până atunci, timp de un an, am dormit în paturi
pentru noi! Mai rar aşa o atitudine înţelegătoare şi stricate de cămin şcolar, acum ne odihneam pe divanul
binevoitoare faţă de basarabeni. După vreo trei ani, când nostru, între lucrurile noastre dragi, agonisite de-o
a ieşit la pensie, a fost înlocuită de o alta, care ne-a făcut viaţă. Părea că ne-am mutat, pur şi simplu, casa, deşi le
multe zile fripte. înghesuisem pe toate într-o cameră şi pe un coridor mic,
Încetul cu încetul, deşi cu greu, lucrurile se aşezau iar pe cele ce nu încăpuseră, în magazia şcolii.
totuşi pe făgaşul lor normal. ...Au trecut peste Prut şi cărţile din biblioteca
Ne-am vândut apartamentele. Cam prost preţul, noastră. Cu greu, cu acordul Ministerului Culturii din
tocmai căzuse piaţa imobiliară până la absurd. Sora-mea Republica Moldova, cu listă ştampilată şi avizată. Dar
şi-a permis să-şi ia un apartament bunişor la marginea acuma erau lângă noi toate cărţile dragi sufletului, cu
Iaşului. Eu însă am dat-o-n bară, căci până s-a vândut autografele pentru fiica mea de la mulţi scriitori şi de la
apartamentul meu de la etajul 6 al unui bloc fără apă alte personalităţi basarabene, în preajma cărora am fost
caldă şi gaze, preţurile în România au crescut brusc. cu diferite ocazii:
Pentru o garsonieră bună nu-mi ajungeau bani, iar în „Pentru domniţa Victoriţa, cu toată dragostea mea
căminele, aşa zise de „familişti“, cu locatari dubioşi şi pentru cea mai frumoasă vârstă COPILĂRIA, pe care să
cu multă mizerie, nu voiam să cumpăr o prăpădită de n-o uite niciodată!” (Claudia Partole,12.04.2000);
cameră. „Pentru fetiţa cu ochi negri Victoria Coleaghin”
Aşa se face că atunci când soră-mea s-a mutat în (Lidia Hlib, 30.08.1997);
casa proprie, eu i-am luat locul în căminul şcolii…Tot „Victoriţa, sa creasca mare şi ascultătoare. Îi
datorită doamnei directoare, căci ea le adora pe copilele doreşte nenea Titus Ştirbu. Cu sărbătoarea Poezia lui
noastre. Vica mea şi verişoara ei, Stela, deveniseră M.Eminescu “ ( 28.06.98 );
mândria şcolii, obţinând numai note bune şi multe „Victoriţei, urări de bine, sănătate, să ajungă departe,
premii la olimpiadele şcolare. Directoarea n-ar fi vrut să ajutată de carte…“ (28.06.98. Ion Ciobanu) …
piardă asemenea eleve. Şi încă multe, multe altele…
...Tirul plin de mobilă şi cu alte lucruri de-ale noastre Aş fi vrut ca fiica mea să nu simtă mutarea de la

21
Nr. 1 (23) SURÂSUL

baştină, să se afle între tot ce-i era drag şi scump, între şi consilier judeţean şi local în două mandate. A
lucrurile şi amintirile ei. obţinut în 1999 fonduri de la Fundaţia „Soros” pentru
Anul Nou 2002 a fost unul mult mai vesel. L-am implementarea unui proiect privind asistenţa juridică
sărbătorit cu bunătăţi gătite în blidele noastre, lucru care gratuită a persoanelor cu handicap. La repatriere a
ne-a dat un sentiment de bucurie. Simţeam că am venit întâmpinat multe greutăţi din ambele părţi ale Prutului
acasă, în limba duioasă, de dor, a mamei noastre. şi, spre surprinderea ei, a constatat cu stupoare că mulţi
Griji mai aveam, dar speram că, în curând, le vom români nu vor să audă de basarabeni. Cu toate acestea
depăşi. nu regretă pasul şi-şi doreşte ca fiica ei să aibă un destin
Predomina problema locativă. Eu aveam o rezoluţie decent în Ţară”.
a primarului de Iaşi de atunci, domnul C. Simirad, prin Iar despre fiica mea:„Se simte în România ca acasă.
care îi sugera directoarei să mă menţină cu fiica mea în La început, colegii îi spuneau pe nedrept Rusoaica, dar
căminul şcolii, până când îmi rezolv situaţia. Trebuie acum a trecut. Pasiunea ei este poezia lui Eminescu, îi
să spun că în cămin locuiau şi profesori. Unii cârteau place să recite şi de multe ori a făcut-o la TV Moldova, la
împotriva noastră, deşi eu fusesem de la bun început Chişinău, dar şi în România, la Radio Iaşi”.
angajată ca pedagog. Din salariul minim primit, mi se ...Activitatea cu copiii îmi plăcea, dar, deoarece în
opreau toate cheltuielile de întreţinere. cămin erau şi elevi mai mari, de la şcoala profesională,
Timpul trecea. Până când, absolut întâmplător, uneori aveam probleme cu unii dintre ei şi nu mai
am aflat că la Primărie exista o listă de obţinere a unei suportam...
locuinţe cu chirie pentru persoanele repatriate. Mi-am Fata îmi spunea deseori:„Mamă, ce–ai fost şi ce-
depus dosarul. Abia peste un an am obţinut o hotărâre ai ajuns?!”. Pentru ea era ceva nefiresc, de mirare, că eu,
a Consiliului local Iaşi, conform căreia am fost trecută care lucrasem o viaţă la inspectoratul şcolar, acum să fiu
pe un tabel special. Urma să mi se repartizeze o locuinţă pegagog într-un cămin, mai bine spus, supraveghetoarea
socială cât mai curând. Aşteptam… unor elevi. Locuind împreună cu ei, eram non-stop la
Este mult de povestit ca să aflaţi cum, cât timp, „locul de muncă”.
câte demersuri, memorii, audienţe la autorităţile locale, Pe mine acest lucru nu mă deranja. Mai mult mă
senatori şi deputaţi am făcut… Dar nu se merită, ar fi măcina faptul că directoarea noastră „cea bună“ ieşise la
prea plictisitor şi neplăcut. pensie, iar cea nouă mă chema des la ea în birou, să-mi
Între timp, viaţa îşi continua cursul. Eram pedagog spună că va trebui să părasim căminul cât mai degrabă,
în căminul şcolii unde locuiam şi colaborator voluntar apoi m-a anunţat că urmează ca localul să intre în
la revista „Spune”, a unui englez. Mă apucasem să-i reparaţie capitală.
alcătuiesc un catalog tematic al tuturor articolelor din Gândul că trebuie să mă mut cu chirie pe undeva,
revistă. Pe atunci, calculatoarele nu înlocuiseră peste mă omora, căci banii aveau să-mi ajungă cel mult pentru
tot cataloagele de bibliotecă. Drept răsplată, când el a un an.
organizat o excursie la mănăstirile Moldovei, ne-a invitat Eram membră a asociaţiei „Pro Basarabia şi
şi pe noi. Aşa am început să cunosc România, nu numai Bucovina” Iaşi, îmi făcusem multe cunoştinţe şi câteva
din cărţi sau din spusele mamei. Am rămas profund prietene. Unele dintre ele mă sfătuiau să încerc cu unele
impresionată de toate cele văzute, frumuseţi naturale de atenţii, de fapt - „mită”, pentru rezolvarea situaţiei mele.
neimaginat, vestigii ale trecutului glorios al neamului Ba chiar se ofereau să mă prezinte cui trebuie. Cum nu
nostru românesc, obiceiurile atât de asemănătoare cu mă pricep la aşa ceva şi detest metoda, am refuzat. Am
cele de dincolo de Prut. Cred că această încântare i s-a preferat să merg pe calea legală.
transmis şi fetei mele, dacă la examenul de capacitate ea ...Primirea adresei de la Primărie, prin care eram
a fost singura din clasă care şi-a ales să dea examen la înştiinţată că mi s-a repartizat un apartament, m-a
istoria României. înnebunit de bucurie. Pe o ploaie torenţială, am luat un
În revista „Spune” din 2002, a apărut articolul „O taxi şi împreună cu fiica mea, am căutat, fericite, adresa
familie de români”. Despre noi, o familie de basarabeni indicată. Când am ajuns totuşi unde trebuia, nu-mi
repatriaţi, despre greutăţile pe care le înfruntam venea să-mi cred ochilor! Pe strada respectivă se înălţa
şi despre planurile noastre de viitor. Printre altele, un bloc nou, modern, construit prin ANL!
autorul, jurnalistul local, Mihail Albişteanu, menţiona Era peste aşteptari!
despre mine: „A lucrat inspector de cadre la Direcţia Încă vreo trei luni, poate mai mult, au durat toate
de învăţământ, a fost metodist coordonator pentru procedurile: aprobarea în Consiliului local, redactarea
asigurare didactică mulţi ani la rând. Este o luptatoare tuturor documentelor, semnarea proceselor verbale.
pentru românism. A condus cenaclul „Cuvânt artistic” Sau a durat aşa de mult pentru că era vacanţa de vară şi
din oraşul Străşeni, a fost preşedinte executiv al Ligii funcţionarii Primăriei erau în concedii? Nu ştiu…
Democrat Creştine a Femeilor din acelaşi oraş, precum Mi s-au părut extrem de lungi acele luni. Căminul

22
BUCOVINEI Februarie 2020

intrase, într-adevăr, în reparaţie, i se luase acoperişul şi ce-am deprins de la părinţi. Cu bani puţini se pot face
o ploaie puternică ne-a inundat camera. Strângeam apa lucruri multe, dacă ai priceperea şi îndemânarea să-i
cu ligheane şi găleţi, până m-am gândit să urc un etaj drămuieşti. Nu am dus lipsă de prea multe, deoarece ne
mai sus, unde nu locuia nimeni şi să îndrept apa în altă întindeam cât ne ţinea plapuma.
direcţie, făcând mici şanţuri din nisip şi ciment. În numai câteva zile, toate lucrurile, începând cu
Ghinion sau nu, perioada aceea a fost foarte mobila, au fost aranjate cum nu se mai poate mai bine şi
ploioasă, dar deja aveam o metodă de a ne proteja, am mai frumos.
pus folie de polietilen pe mobilă, iar la etajul de sus Crăciunul şi Anul Nou 2005 le-am petrecut în casă
aveam toate pregătite în caz de nevoie, fie zi sau noapte. nouă, cu prieteni din România şi oaspeţi din Republica
Nevoia te învaţă… Moldova.
În toamnă, fiica mea trecuse la liceul „C. Negruzzi”, Eram acum singure la Iaşi, căci în 2003 sora mea se
unul dintre cele mai bune licee din Iaşi. Era în clasa a IX- mutase în Lugoj, mai aproape de fiul ei mai mare, care se
a. A intrat pe baza mediilor foarte ridicate de la examenul stabilise în Timişoara.
de capacitate. Nu este chiar bun obiceiul să tot alergi după… unde
Aproape patru ani locuisem într-un cămin de se mută copiii tăi. În prezent, acelaşi nepot al meu s-a
elevi… stabilit în America. Adesea o tachinez pe soră-mea: „Nu
Era 7 octombrie, anul 2004, când am intrat în noul pleci după el şi acolo!?”
apartament. Am pus o iconiţă pe pervazul unei ferestre Eu însă n-am vrut să mă stabilesc departe de
şi am căzut în genunchi în faţa ei, plângând... Abia atunci hotarul cu Republica Moldova. Mi-am dorit să pot
am simţit că le-am aranjat pe toate şi că viaţa noastră va merge mai uşor de Acasă –Acasă, cât mai des. La baştină,
fi mai bună. Niciodată nu fusesem în situaţia de a nu avea la mormântul părinţilor, la rude, la prieteni.
un acoperiş propriu deasupra capului, motiv pentru care Prutul încă desparte fraţi, cu toate că în 2009, odată
am suportat anii de cămin atât de greu. cu luarea puterii de către o coaliţie de centru-dreapta,
Era o mare bucurie şi pentru fetiţa mea, să nu mai Alianţa pentru Integrare Europeana /AIE/, formată din
meargă la duş împreună cu elevii şcolii, să nu audă mereu partide proeuropene, a fost ridicată sârma ghimpată
gălăgie pe holuri, să putem să ne aranjăm lucrurile cum ruşinoasă de pe râul ce plânge între noi, românii, Prutul.
ne-o dorim, fără a mai fi înghesuite pe nu ştiu unde. Prutul - o apă care desparte şi uneşte!
Chiar dacă plăteam o chirie la primărie, situaţia nu Să sperăm că nu mai este mult până la UNIREA
se putea nici pe departe compara cu cea precedentă. firească a celor DOUĂ ŢĂRI ROMÂNEŞTI.!
Poate că vă întrebaţi cum mă descurcam financiar? Iată aşa ne-am aşezat pentru totdeauna, eu şi fiica
Între timp, s-a rezolvat şi dosarul meu de la Casa mea, în Patria - Mamă. În pofida tuturor greutăţilor, am
Naţională de Pensii şi alte Asigurari Sociale Bucureşti, reuşit! Poate ar mai fi multe de spus… Aici am înşirat
departamentul relaţii internaţionale. Dacă în Republica mai mult fapte, dar ce a simţit şi a „durut” sufletul meu,
Moldova eram în grad doi de invaliditate şi aveam în toţi aceşti ani, vă las să intuiţi…
totodată dreptul să muncesc, în România, la început,
nu mi s-au recunoscut aceste drepturi. Am fost pusă în
situaţia să fac noi investigaţii, să mă internez de câteva
Nina Gonţa
ori în Centrul de pneumologie din Iaşi, să trimit dosarul
cu investigaţii la Bucuresti şi să aştept aproape un an.
Decizia a fost aceeaşi, cu deosebirea că în România nu
mai aveam dreptul să mă încadrez în câmpul muncii.
Aşa că resursele noastre financiare erau…pensia
mea de invaliditate.
Am încercat şi la Iaşi un proiect de finanţare,
sprijinită de asociaţia de pensionari „Solidaritatea”,
pentru a obţine un grant de undeva. Voiam să am o
ocupaţie, totodată să-mi redresez şi situaţia bănească
precară. L-am trimis către nişte fonduri de investiţii,
dar n-am primit niciun răspuns. Fiind nemijlocit legat
de situaţia basarabenilor repatriaţi, mai ales a familiilor
monoparentale, respectivul proiect nu interesa, pesemne,
pe nimeni…
Economiile puţine pe care le mai aveam le-am
folosit la amenajarea apartamentului. M-a ajutat mult

23
Nr. 1 (23) SURÂSUL

transformându-se într-o adevărată slujbă creștinească”.


După care feciorul a recunoscut că se simțea mai bine.
Pe măsura curgerii timpului, cu toate ale lui – bune
și rele – mintea lui Dim se maturiza, iar el se străduia să
pătrundă tainele vieții. Mai ales prin credință și învățătură.
Instaurarea forțată a regimului importat de Uniunea
Sovietică l-a făcut pe Dim să înțeleagă cruda realitate:
înrăutățirea stării generale a poporului român. A terminat
cu note mari primele clase primare; la fel și pe cele trei
de școală elementară. Cu chiu, cu vai, și peste voința
părinților tot mai mult apăsați de nevoi, s-a înscris la o
școală profesională, după ce doctorul a scris pe certificat
Înfrângeri victorioase „Apt pentru examen”, trecând peste faptul că acel
candidat nu îndeplinea baremul la greutatea corporală.
Pe lista celor admiși, numele lui era trecut pe locul „al

T
itlul acestor însemnări nu este un joc de cuvinte, unsprezecelea, cu bursă”.
așa cum, poate, s-ar putea crede. El este inspirat de A urmat armata, cu „militărie la cataramă”, dar și
conținutul cărții lui Dumitru Iurea - „Din vadul cu ajutorul dat țăranilor colectiviști la strânsul recoltelor,
Sucevei, pe Coasta de Azur” – apărută în anul 2019 la toamna, precum și cu altele – specifice sau... mai pe dincolo
Editura Biblioteca „Miorița” din Câmpulung Bucovina. de severele regulamente. Și, în sfârșit, Dim devenind un
Este vorba, în cele 389 pagini ale romanului, despre holtei cu armata făcută – când de regulă dă peste bieții
viața unui om care a fost nevoit să lupte cu o sumedenie tineri, băieți și fete, „dragostea chioară și amorul ghebos”
de întâmplări ostile, dar care, până la urmă, a reușit să – vorba lui Ion Creangă. După ratarea căsătoriei cu fata
supraviețuiască. Un destin zbuciumat. Un învins în prea față de care nutrea ceva sentimente, a apărut alta, vădit
multe bătălii – un victorios în marele război al VIEȚII! dispusă să accepte mariajul. Care s-a și întâmplat, cu toate
Parafrazând un alt titlu de carte – „Spovedania unui că a dat și rod bun – trei copii, - dar care scârțâia din toate
învins”, de Panait Istrati – îndrăznesc să subintitulez încheieturile. Rezista, totuși, prin înțelegerea înțeleaptă
lucrarea despre care scriu: Spovedania unui învingător”. de care Dim dădea dovezi neîndoielnice.
Începe astfel povestea personajului principal al cărții: Calvarul a căpătat, însă, dimensiuni continentale,
„În nordul României, într-o zonă plină de văi și dealuri, eroul nostru încercând – ca atâtea alte milioane de români
frumos îmbrăcate cu păduri de brazi, fagi și mesteceni, – să-și găsească un rost mai acătării pe coclauri străine...
unde râurile Suceava și Siret își dau întâlnire de secole, Portugalia, Spania, Italia...În cele din urmă a ales să se
de ani de zile se afla un sat frumos, ce poartă numele aciueze în Franța. Rămasă acasă cu cei trei copii, soția
unui mare boier, Vârnav Liteanu, din vremea lui Ștefan Ana trăgea în continuare sforile pe turta ei și a familiei
cel Mare, conform atestărilor, și al cărui conac, ridicat care o învăța ce și cum să facă să-i fie ei – și lor – bine.
pe o coastă, există și în ziua de azi. În acest sat Liteni, Iar Occidentul cel atât de lăudat pentru viața civilizată și
binecuvântat de Dumnezeu, a văzut lumina zilei, cu mulți îmbelșugată i-a arătat lui Dim și cealaltă față, pe care el
ani în urmă, un băiețel pe nume Dim, într-o familie de a portretizat-o printr-o zicere românească: nici acolo nu
oameni simpli, cinstiți, muncitori și cu umblă câinii cu colacii în coadă...
credință în Dumnezeu. Mai la început au fost punctele
Chiar de la naștere, starea sănătății de trecere a frontierelor. Întâi, din
sale era șubredă. România în Ungaria, țară care pe atunci
De aici începe calvarul, pe care Dim nu fusese primită în spațiul Schengen
– diminutivul alintat de la Dumitru – (acolo unde România nici astăzi nu este
este hărăzit prin soartă să-l înfrunte, prin inclusă). Apoi, din Ungaria în Austria.
propria putere și, deopotrivă, prin ocrotirea Aici trebuie să fac o mărturisire, care
Marelui Creator. Mamă credincioasă, are rostul ei. Descriind el peripețiile de
Elena făcea tot ce-i era la îndemână la trecerea Nădlac (sau altele), autorul
pentru a ușura măcar suferințele copilului. cărții mi-a stârnit niște aduceri aminte.
„Și trecând de cealaltă parte a patului i-a Trecând și eu, în mai multe rânduri,
acoperit pe Dim și pe Elena cu patrafirul dintr-o țară în alta, am asistat, dar am
sfânt cu care era îmbrăcat și a început fost și părtaș, la punerea în operă a unei
a citi rugăciuni din cartea sfântă, totul practici profund ilegale:

24
BUCOVINEI Februarie 2020

- Trebuie să facem o chetă – anunțau șoferii spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc
autocarelor. poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din
- Pentru ce să facem o chetă? întreba câte un călător numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la
naiv sau mai neștiutor. prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de
- Să dăm vameșilor, pentru a nu vă mai controla ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să
bagajele. fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare
Trecând astfel ușurați prin vama românească, scena zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori
se repeta la cea ungurească. Numai la cea de primire în cu turbulențe mai mici sau mai mari.
Austria treaba se desfășura într-un mod mai corect. Nu În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de
se mai făcea chetă, însă controalele erau... la sânge. nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie,
Ajuns în Franța, Dim a umblat multă vreme de autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită
colo-colo, pentru a-și găsi un loc de muncă. Și găsea, (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită
dar la negru. Ceea ce nu-l deranja prea mult, mai ales că dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința
el se calificase... la locurile de muncă în toate meseriile. de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și
Inclusiv în cea de salahor. expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material
După mai mulți ani, Dim s-a întors acasă, cu gând de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de
să rămână. Atmosfera din familie – înveninată de Ana și mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee,
de ai ei – l-a determinat să se întoarcă în Franța. „Iar după se explică compunerea poemelor presărate cu atenția
câteva minute autobuzul s-a pus în mișcare către Franța”. cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate
Mie nu mi-a mai rămas decât să citesc ceea ce a scris Ion în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar
Filipciuc pe coperta a IV-a a cărții, de unde am înțeles că românesc.
eroul cărții, Dim, este și autorul ei, Dumitru Iurea. Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o
direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației,
Vasile Filip frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia
sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De
apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.
Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează
pe oceanul libertății și prosperității poetice spre
înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește
și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism
de calitate. Mulțimea și diversitatea temelor abordate
atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea
spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu
prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai
convingător. „Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu
Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a
decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru
în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul
natural și social curat, atât de benefic firii umane.
Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el
defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă
Zborul liric al poetului lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să

Viorel Birtu-Pîrăianu iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate
„dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât
gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de

C
ând citești aprecierea scriitorului, poetului, medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și
jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas
„Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul
suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am
Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare...”, strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/
nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început
la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la să scriu...”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă
Editura PIM, Iași, 2018. Începi metodic cu titlul, pentru că în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi.
titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor

25
Nr. 1 (23) SURÂSUL

oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie
obiective, complacerea în situații de promiscuitate... a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă
În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a
„Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit iubit odată, într-o noapte o zeiță” Poetul constănțean, în
singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu „Femeie, lacrimă de înger”, cu aceeași delicatețe venerează
aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam femeia, considerând-o: „Femeie, lacrimă de înger/ te
puterea să vorbesc, deci tăceam...”. Liberul arbitru este chem și te cer/ cerului, pământului/ umblu bezmetic pe
descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează ape/ gândul se prelinge printre copacii uscați/ căutând
funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie un noi între noi”. Conturează dibaci misiunea, rostul
să descoperim „...un cer nou” în care să auzim acel glas femeii în lume, acela de a mângâia sufletele semenilor.
care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, Autorul se visează „Fluture în noapte”, și se vrea mândru
asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de cuceritor, însă curgerea, trecerea a toate: „ninge cu tăceri
pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și în mine/ se scurg în zare zăpezile arzând/ în aer curge iar
noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat. Poetul cuvântul/ e glasul meu ce vine din adânc” îi inhibă visul
împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne măreț. În atare situație, cu răbdare chibzuită își continuă
întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul misiunea: „cu pașii mă plimb alene printre ani/ cioplind
fără odihnă”. în curtea casei versuri/ visam o altă lume, trăiam un
În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, vis în zbor/ un fluture în noapte”. O poezie de dragoste
îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, neîmplinită. Adesea, atunci „Cântă o vioară”, eul liric al
ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte autorului devine trist și îngândurat: „tăcerea mă doare
de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în și lacrimile plâng/ cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar/ e
depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai frig iar în mine și ninge acum/ cad troiene de gânduri pe
curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă câmpuri ucise...” și „mă ardeau cuvintele sub pana arsă
prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, de gânduri”. Isonul și ecoul glasului de vioară induc în
pășind printre șoapte în noapte”... „căutând nenăscutele sufletul autorul un tablou sumbru, rece, dureros, trist,
ere”. În același context, consternat de cruda realitate însă totul este efemer și-n în timp ce „eu scriu la o masă
continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din cu trupul ultimului meu gând/ afară, o vioară mai cântă”.
tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar O posibilă trimitere la beneficiile meloterapiei. Vioara
„până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație sa literară cântă tăcerea, durerea, tristețea, dar și iubirea,
pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa bucuria, înălțarea.
Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași Toate fac parte din viață. Iată și „Lumina” „mă
pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/
de gânduri, frică, păcate...” Se închipuie ființa lumii de eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind
azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile lumini/ vestind cuvântul lui în zorii zilei noi”. În bunătatea
creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune Sa, Domnul ne cheamă spre lumină, să dansăm printre
le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă- nuferi, să plutim în iubire, apropiindu-ne de cer doar prin
mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ sfânta taină a cuminecării. Este șansa fiecăruia dintre noi,
iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune) ca după rătăciri, uitări, depărtări de farul de lumină a
Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici lumii de a accede în tăcere Cerul veșniciei, înmugurind
soarta poetului, care în actul creației se topește precum dincolo de trecere. Prin cuvânt, Viorel Birtu Pîrăianu
lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai face „Pași spre lumină”, prin iubire adevărată: „Lasă-mi,
puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de Doamne, zările și marea/ să îmbrățișez chemarea/ unei
noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții femei ce a pășit spre nemurire”. Nu contează prin câte stări
incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, trece, cu ce nevoințe, lacrimi și răni rămâne „un trubadur
deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul nebun pe țărmul lumii/ adunând cuvinte în palmă din
sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu cioburi de speranță”, mergând mai departe și rugându-se
despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea în continuare cu cerbicie: „dă-mi, Doamne,durerea și lasă
inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut îndurarea/ mai ține aici vreo două-trei milenii/ pe acei
un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ ce pleacă azi către lumină”. Și dacă „aici sunt ploi târzii și
mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în lungă noapte/ în care pleacă în zbor spre alte zări, cocorii”,
mare?” (Poetul) poetul nu doarme, plânge, țipă, se roagă, ori „alteori
Schimbând registrul motivelor de inspirație, cioplesc cuvinte dintr-un ciot/ aruncat de sălbatice valuri
ajungem la „Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei pe țărmul sufletului”. (Lumânarea) Împlinirea, libertatea,
față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că bucuria..., toate investite în cuvânt și-n Cuvânt, în poezie

26
BUCOVINEI Februarie 2020

și în Dumnezeu. Pentru oameni, creații ale Domnului,


aceasta este adevărata cale de a viețui. Chiar dacă și
cuvântul este sfărâmat de clipe, replierea și continuitatea
sunt soluțiile adevărate, iar atitudinea logică, spirituală
și elegantă este aceea a pocăinței.
În poemele sale, autorul creează cu spontaneitate
o tensiune lirică autentică. După îndelungi și profunde
meditații, concluzionează că între „Un om, o pană, un
gând” nu este nicio deosebire. Totul este „un joc al sorții,/
o clipă fără de sfârșit” și totuși, trecătoare. Laitmotivul
poeziilor din volumul „Aripi de nisip” este tăcerea care
provoacă durere. În tăcere se amplifică forfota a tot și a
toate cele de pe pământ, din apă și cer, iar omul într-o
îngemănare cu toate acestea, pentru care timpul este
pendulul ce ticăie în ritmul său imperturbabil, clepsidra
care măsoară fără milă firele de nisip din interiorul MAEȘTRII SLOVEI ȘI TENTAȚIA LICORILOR (IV)
vieții, molecule din timpul acordat fiecăruia dintre noi, Cine bea ca să uite multe, ajunge să uite că bea mult.
semințele care vor încolți doar în loc cu verdeață. În Mihai Codreanu
principal, lirica sa dovedește că autorul este sensibil,

S
un poet al sufletelor care se individualizează, o voce criitorul Constantin Ardeleanu ne asigură într-
distinctă a liricii actuale, impunându-se ca prezență un documentat material tematic că „Lumii
activă pe eșichierul literar românesc. scriitoricești nu i-a fost străină băutura (chiar
În opera sa se observă unitatea universului dacă paharul de vin a fost mai întâi povestit și apoi
uman interior într-o paletă diversă de manifestări și băut) care, uneori, din stimulent creativ a devenit boală
trăiri. Este un poet proteic, într-o permanentă căutare profesională. De la Junimea ieșeană la restaurantul Berlin,
de sine pe drumul către desăvârșire, dovedindu-și de la Bolta Rece a urbei moldave la vestitul Singapore din
modernitatea în cadrul poeziei actuale prin larga piața bucureșteană Rossetti, de la Katanga la Podgoria
audiență și receptivitate. Viorel Birtu Pîrăianu, prin plus toată constelația „bombelor” din cartiere, gradele
firea și prin profesia sa se poartă cuviincios cu oamenii, viticole în plus au sporit incandescența trăirilor. Tărie,
în scris se poartă exemplar cu cuvintele pentru că dar și metafore în aerul rarefiat al frumuseții; șpriț,
acestea sunt un alt trup al adevărului. Indiferent de dar și spirit; vin, dar și divin. Să prefațăm dizertația cu
conținutul lor ideatic, le tratează cu respectul cuvenit, compatibilitatea dintre băutură și mâncare: vinul roșu
iar cu generozitate le oferă cititorilor peisaje lirice cu merge cu carnea de porc, vinul alb cu pește, iar vodca și
o frumoasă panoramă. Opera poetului este un fâlfâit berea cu necazurile.
viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip). Poezia sa Tonicul autor al „Titanic Vals”-ului, Tudor
este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o Mușatescu se arată ca un desăvârșit sincronist în
boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul proporția de băutură/ dragoste: „Dragostea pentru
omului în fața propriului destin. Autorul întrupează o amante/ Trece prin restaurante./ Dragostea pentru soție/
cumințenie prin limbaj și mesaj, o cumințenie a lutului Trece prin bucătărie.” Și „Două lucruri scoală/ Omul din
liric, o cumințenie a copilului melodios și a înțeleptului boală:/vinul bun din damigeană/și femeia când e goală.”
duios în și prin poezie. Poetul arde ca un rug aprins de Inspectorului școlar de Neamț, I.L. Caragiale, îi
dragostea pentru poezie ori îngheață până în măduva plăcuse atât de mult ambientul moldav, că se amuza
oaselor pentru grijile lumii, însă lucid la minte, senin la versificând loco: „Di ieri sară, di la nouă/ Plouă, coane,
suflet, purtător de stropi de speranță în orice loc și timp, plouă, plouă…/ Și eu singur-singurel,/ Tot mă lupt
profund și impresionant în scriitură, forează adânc cu c-un păhărel./ Dușmană-i soarta me!/ Că nu am cu
propriile mijloace literare în zarea firii și scoate la iveală șine be!/ Că mai vreme de băut,/ Di băut și pitrecut/
versuri de o reală și certă acuratețe literară. Creațiile De cându-s n-am mai văzut!/ Al matale, Caragiale.”
sale lirice sunt manifestări de natură aurorală, care-l Multe dintre momentele sale monumentale i-au fost
apropie de Nichita Stănescu și Rimbaud. Mesajul liric inspirate de dialogurile de la berăria Bene bibenti sau
este transmis cu atenție atât contemporanilor cât și de la restaurantul bunului prieten din gara Ploiești,
posterității. criticul Costică Dobrogeanu Gherea. Dar repetarea
21.10.2019 experimentului Gherea din Ploiești la Buzău a eșuat.
Vasilica Grigoraş Deși mereu perdant la berărie, din cauză că „moftangii”
uitau să plătească halbele consumate, Caragiale l-a

27
Nr. 1 (23) SURÂSUL

invitat și pe spiritualul Bogdan Petriceicu-Hașdeu, mare apă și-l sorbea până la fund cu o sete ancestrală. Toți din
savant în epocă: „Ascultă, boierule, am la berăria mea o cârciumă gândeau la unison:
masă înțepenită în cuie, în podea. Dacă mi-i învârti-o și – Ce tare joacă Lovinescu! Precis în paharul mic e
pe aia, atunci mă fac și eu spiritist… la bodega Enache.” apă și în paharul mare e votcă!
Costică Cantacuzino, amețit de băutură, făcea Ei bine, stimați concetățeni, am aflat mai târziu, dar
iarăși caz că e rudă de aproape cu Ion Ghica, fost bei sigur, de la prietenul său cel mai bun: în ambele pahare
de Samos, spre hazul tuturor, nenea Iancu venise cu o era votcă!
precizare: „Vezi bine că eși rudă cu Ion Ghica: El Bei, tu Chiar dacă Ionel Teodoreanu n-a colindat la fel
bei!” de sârguincios însetat și flămând de mai bune ca fratele
Dramaturgul Victor Eftimiu, care tocmai fusese său, celebrul Păstorel, tot ne-a lăsat destule pagini
ales deputat în Parlament, a venit la Capșa pentru a-și calde, mărturisind o dragoste veche și vinovată. Pentru
„consuma” triumful. Nici n-a intrat bine că l-a abordat un Ionel, cârciuma este locul unde bărbatul se întâlnește
confrate mai nevoiaș, cerându-i un „sutar”. Observând cu vinul, spune el, după care o ia avocățește (meseria,
scena, de la o masă, Al. Cazaban a pus diagnosticul deh!) și-nșiră pentru ce-i mai bun vinul la crâșmă, și nu,
corect: „Asta se cheamă impozit pe… venit!” Doamne ferește, în altă parte: La restaurant te întâlnești
Teodor Pâcă, într-o stare de imponderabilitate cu mâncarea (în casa ei) și cu vinul, dar la hotarul
redusă, a scris acest madrigal de o puritate concret farfuriilor, în funcție de ale gurii. La prieteni te întâlnești
angelică, iubitele lui fiind toate imaginare: „Când mă cu buna însoțire (adicăte, între oameni aleși, cu toate
aruncă noaptea de la crâșmă,/ După libații monstre și întocmirile temerii de urât) și printre băuturi (ceai, cafea,
tapaj,/ În patru labe și mai mult târâș – mă duc spre alcooluri) și cu vinul, dar în funcție de societatea de acolo:
salvare la ecarisaj.// În buzunare am bucăți de pâine/ Și bărbați și femei. La bodegă toate-s pe apucate: ciobul de
oase dulci de vită și de miel,/ Să lăcrimeze fratele meu mâncare în scobitoare e gustare (îmbucătura), băutura
câine,/ Că toată noaptea m-am gândit la el.” (cât mai exotică) e o condensare alcoolică (picantă),
Să ascultăm și două însemnări semnate de Eusebiu glumă (pipărată), exclamație și epitet. Poți bea și vin de
Ștefănescu. Prima se intitulează Când „Boema” era rege. bodegă, dar drumul lung al vinului nu-și are loc (firesc)
A fost odată ca niciodată, a fost o vreme când artiștii aveau între urgențele și fragmentările bodegii. În sfârșit la tine
timp. Nu făceau altceva decât Arta lor și când își epuizau acasă ești cu familia ta, nu cu familia vinului tău.
iluziile veneau la cârciumă să-și trăiască crâmpeiul de N-am aflat nicăieri o mai duioasă înțelegere a
viață reală. Dar viața le juca feste și îi trimitea la loc în nevoii omului celui supus greșelii, nu patimii, desigur,
condiția lor fictivă. În acele vremuri grele, dar frumoase de asemenea bârfită instituție și nici mai mult respect
(oximoron!) elita spiritului românesc se întâlnea la pentru antica licoare cu o atît de lungă istorie în
„Podgoria”, vizavi de Teatrul Nottara. Închipuiți-vă o România:
Agora în care se aud vocile unor gheparzi care de mult Cârciuma e, însă, un loc al vinului numai din
s-au retras din viața pământească. pivniță, unde e odaia de somn a vinului, până în
$ încăperea cu lampă, mese și pahare unde vinul își
Velea: – Nu se poate! Te-ai lăsat de băutură? primește oaspeții. Ostenitorul cârciumei nu e un domn,
Înseamnă că n-ai voință! un director, un profesor, un inginer sau un doctor (ca
$ în ierarhia slujbei sau a tagmei); nici ca la el acasă, un
La altă masă, Pucă: Toți trăiesc cu nevestele altora, părinte al familiei și nici ca în societate, un om de lume,
numai noi cu ale noastre! deservind o reputație, – ci dezbrăcat de toate acestea,
deci ușurat, e un simplu bărbat între semeni. Sau, dacă
Cea de a doua însemnare are în vedere apetitul vreți, e un om pe pragul frust al ființei, un om care răsuflă
deosebit pentru votcă a unui mare dramaturg. Dl Horia și care adulmecă, privește, degustă, bea și ascultă ca o
Lovinescu avea masa rezervată lângă bar și lângă vitrină, amintire din bătrâni coglic-coglic-ul clondirului umplând
adică lângă geamul dinspre trotuar. Stătea singur, cu paharul deșertat; un om în vin găsește lumina zâmbetului
predilecție singur și se gândea probabil la „jocul vieții și îndemnul cântecului (frunză verde de ceva) la hotarul
și al morții în deșertul de cenușă…”. Avea în față două magic spre copil. Nimic nu-l clintește din încredințările
pahare: unul mic, degetar, pentru votcă și unul mare, sale, nici chiar o cucoană oarecare, ce nu înțelegea gustul
generos, pentru apă. La un moment dat, ridică ostentativ bărbaților pentru mirosul de doagă fermentată, de fum
paharul mic, degetar, îl privea în zare spre vitrină, ezita, rânced, de șoarece și de usturoi al cârciumei, încheind
îl adulmeca, îl apropia de gură cu un rictus de neplăcere, cu: Și totuși bărbatul se duce la cârciumă!... Nu pricep!,
ezita ca și când ar fi luat o hotărâre eroică, îl dădea dintr-o dată îl face malițios pe acest gingaș împletit de
peste cap. Fața toată i se zbârcea într-o strâmbătură care metafore: Așa e. „Nimeni nu pricepe absurdul altuia!”
exprima o greață maximă. Se repezea la paharul mare de exclamă el.

28
BUCOVINEI Februarie 2020

Iată însă și părerea altui scriitor moldovean. alcoolismului când ne gândim că din părinți alcoolici, cu
Apostrofat de Garabet Ibrăileanu că „bate” prea malformații iremediabile, cu creier mai mic și cu suflet
des „crâșmele Iașului” și, drept urmare, neglijează mai rău, vicime ale oricărei agresiuni a bolilor, cu oameni
colaborarea la „Viața Românească”, tăzlăuanul I.I. condamnați încă din părinți, încă înainte de a intra în
Mironescu se apără cu un argument care-l lasă fără leagăn să fie abonații unei eterne nefericiri. Oameni
replică pe reputatul mentor și critic literar: „Intrigi, beți se duc înapoi acasă și mahmuri merg a doua zi la
domnule profesor! Ne ducem o zi, două pe săptămână, lucru și randamentul lor e scăzut; oameni dependenți
dar gata, a înțărcat bălaia. Și să vedeți cum. Stam cu fratele de alcool judecă greșit situațiile de viață prin care trec.
Axinte la o crâșmă din Tătărași câte o noapte întreagă. Nu vreau să insist. Mi-e și puțină jenă să scriu aceste
Dar mi-a zis. Stăm prost. Nu mai merge. Cum intru în cuvinte. Nu sunt împotriva vinului bun, a țuicii bune,
casă, nevastă-mea dă-i, și dă-i, și dă-i; eu tac, și tac, și nu pretind că nu-mi face plăcere câteodată cu ai mei, cu
tac… iar ea tace, și tace… S-a terminat cu plăcerile… prietenii mei să pierdem o seareă la un pahar de orice,
Și apoi, domnule profesor, nici madam Mironescu nu dar molima alcoolismului este cu totul altceva. Să facem
mai cedează… Mi-a și zis: Dacă vrei să stai cu domnul programme mai frumoase la casele de cultură, biblioteci
Frunză la un pahar, de ce nu beți aici, acasă. Noi avem și cluburi, la radio și televiziune, restaurante fără alcool,
nevoie de o atmosferă de crâșmă cu câteva măsuțe și dar cu mâncare bună și la prețuri convenbalile, ceainării
scaune strîmbe, într-o odăiță cu perdele înflorate, cu o în loc de oribilele jgheaburi pe care curge alcoolul beat
lampă care filează, cu câteva măsuri pe tarabă, un borcan de propria sa morbiditate.
cu măsline și un șir de covrigi uscați lângă două, trei Spre sfârșitul acestui episod să dăm ascultare
scrumbii sărate!... Nevastă-mea n-a zis nimic. A căzut încântătoarei poezii De amiciția, semnată de celebrul
numai pe gânduri…Într-una din zile, când era și fratele sonetist Mihai Codreanu: „Vin vechi, vin generos, buchet
Axinte la mine, ne cheamă în odaia din fund. Și ce să de vise,/ Bătrân sfătos de-nțelepciune plin,/ Regină nobilă,
vezi, era amenajată o crâșmă de mahala exact așa cum Cotnar senin,/ Tu porți blazon de soare-n sticle-nchise!//
i-o înfățișasem eu… De acum înainte, când am chef de Uitarea-n pivniță te prăfuise,/ Dar înfruntând al aniloir
taclale, eu nu mă mai duc cu Frunză pe la crâșme, trecem declin,/ Ți-ai distilat din ce în ce mai fin/ Suavul tău
în odaia din fund! Nu vreți să veniți și dumneavoastră parfum de zări deschise.//
odată,domnule profesor?!” Salut, tovarăș și prieten bun,/ Cui bucuria ori
Prezentăm mai jos și părerea regretatului Adrian durerea-mi spun/ În zile fericite ori de doliu…// Și-așa
Păunescu, exprimată într-un scurt dar convingător cum stăm de vorbă amândoi,/ Redeșteptând pierdutul
articol de ziar, intitulat De ce beau oamenii. În afară meu orgoliu, Trezești în sufletu-mi speranțe noi…
de faptul că,într-adevăr, uneori, în cantități rezonabile, Și acum două secvențe vesele cu scriitori români:
băutura le trebuie oamenilor, oamenii, unii dintre Aflat la o masă, în cafeneaua „High-Life”, George Ranetti
ei, beau zic, pentru că n-au ce face. Mi se pare că una a cerut o cafea. Dar, aducându-i-se cafeaua, s-a răsgândit
dintre problemele serioase ale dezvoltării noastre o și a cerut în locul ei un vin, la același preț. L-a băut și a
reprezintă oprirea cursei alcoolismului. Eu îi zic „cursă” dat să plece.Chelnerul s-a repezit;
nu pentru că ar fi căpătat proporții și n-aș ști că în alte – Coane Ghiță, plata! – Ce plată, mă? – plătiți
țări alcoolismul este și mai mare, dar oricât i-aș iubi pe vinul! – Păi nu ți-am dat cafeaua în locul lui? – Bine,
oamenii planetei Pământ, mai apropiați îmi sunt ai mei atunci plătiți cafeaua.– Cum s-o plătesc? Ce, am băut-o?
de acasă, dintre care pe unii îi văd prea adesea doborâți Bineînțeles, atunci când chelnerul a fost învins, Ranetti
de alcool, judecând prin alcool, rătăcindu-se de muncă, a scos mărunțișul și a plătit cafeaua! (Sau vinul!? Nu se
de creație, și vai! de familie, printr-o accentuată aplecare știe precis!).Caragiale primi într-o zi vizita unui june
spre acest viciu care trebuie curmat – alcoolismul. Ar dramaturg, care voia să-l consulte cu privire la ultima
trebui măsuri însoțite de o serie concretă și largă de sa lucrare, o tragedie în cinci acte scrisă în versuri.
acțiuni menite să ocupe timpul liber al oamenilor în Junele, pentru a câștiga bunăvoința sciitorului, aduse,
așa fel încât ei să nu se lase anexați de plăcerea imediată prevăzător, și câteva sticle de vin vechi. Cum începea
care, cu timpul devine odioasă, alcoolul excesiv. N-aș lectura unui act, deschidea o sticlă. Dar când ajunse la
vrea să mă refer la calitatea unor băuturi, unele dintre ultimul act, Caragiale îl opri.
ele fiind otrăvuri pentru organism, ci aș vrea să mă – Măi, interesant vin mai ai! – Mai am o sigură
opresc doar la ideea că, dacă Mi-e și puțină jenă să scriu sticlă! –Adu-o încoace! Scoate dopul și lasă dracului
aceste cuvinte, activitatea cultural-educativă este foarte opul că-mi strică toată dispoziția.
la îndemână, distracția cea mai puțin plictisitoare. Cine
se poate împăca, totuși cu ideea că atâția oameni dintr-o
Documentar întocmit şi prezentat de
generație umană cad victimă alcoolului? Nimeni! Dar și
mai ofensivă trebuie să fie acțiunea noastră împotriva Mihai Burduja
29
Nr. 1 (23) SURÂSUL

F ertilitatea iepelor și a operelor


de artă. În acest scop franjurii
visului admit spaima fuga și
2

C
Dumnezeu știe de ce, dorința. ând te vei întoarce după mine
Ovulul din uter înspăimântător se toți copacii vor fi ars iar
mișcă mușcând catedrale universale ostriile servite pe pături de grefe în
gâtuind gangurile prădătorilor generozitatea mea îmbătrânită în
fizicieni biologi criminali îndrăgostiți, șaluri de cașmir;
bucătării din plastic și carton, acolo de am greșit—
unde se mănâncă carne. Mama trei demoni
natură se scaldă în pofte. Ne înghițim voi invita la cină, cinci cărți americane
una pe cealaltă în astrologice accese și doi ruși cu albă barbă, geloși și
de nesimțire și cumva, gravide apoi, jucători de cărți ahtiați după nuiele
ne căutăm în cap. Nu ca maimuțele ci la tălpi până la leșin apoi o soție
ca morții, iubind și sărind cu tenișii mecanică și Jos și Sus și În gât și pe
pe mormintele proaspăt făcute. Sârmă.
Adjudecat!
3 Fii atent! Din umeri ți-au ieșit cuci.

N u am o preferință pentru balene,


aceste umbre picante ale întinsurilor
albastre siliconate descurajante ale oceanelor.
4

S
Sincer, mă doare în cot de salturile metrilor unt în așteptarea altei călătorii. Pe
de piele catifelată și de bufoneria gratuită conștiință au crescut negi și melci apoi
a fericirii. Fără îndoială că le poate crăpa ca o pecete, viermii. Nu te lua de mine. Nu sunt
inima! De stomac, nu mai zic. Înaintea tuturor varianta feminină a lui Beaudelaire. Îmi place să-
meditațiilor despre bancuri solemne de pești, ți povestesc. Cumva, călătoriile mele sunt imagini.
despre cum se zămislește frica dimineața și Un cântec aproximativ fracționat pe jumătăți de
luarea peste picior, seara. Una s-a desprins de rândunici ori alte păsări cu penaj identic. Emoțiile
ginta ei fără să știe cum funcționează lucrurile. se strivesc la cantină. În vânătoarea senzațiilor.
Închinându-se imitației a rămas fără cap. Am Ești absorbit de șoimul somnul suptul unui gând.
putea spune ca s-a lepădat cam de doi metri O mutație în gena literaturii. Dimineață este!
optzeci. Nici că s-a mișcat când a început Poți să pleci. Jesus! Vorbele mele sunt tăiate în
sângele să-mi țâșnească pe gură ea fiind de prin felii subțiri de somon afumat. E o tranziție între
partea locului. În exil se nasc morți cu verighete o insignă și un semn de carte. Îmi imaginez cum
pe degete. Subcultură. Și obsesia pământului. vorbești cu oamenii! E un dulce ce pot să-l ignor.
Acest pat își va lua of-ul în batjocură. Calea Nu mi-au plăcut niciodată mentosanele. E ca și
spre zen e curată scamatorie. Pesimistă mai ești! cum ți-ai face o lege dintr-un nor distant, dintr-
un bloc, dintr-un gând cultivat cu nervi pe rugul
umanității... și un pilot universal. Încă o dată!
Îmi imaginez cum vorbești cu oamenii. Dar te
vei ucide înaintea crizei. Riscul nu-ți servește.
Sfârșitul s-a epuizat. Paturile sunt puține. Și
totuși. Pentru mine. E f. important.

30
BUCOVINEI Februarie 2020

O fffff. Ufffff. E cumva colorată situația. Ușa


s-a aprofundat singură. Pin deschidere și
6
distanță. Prin izomorfism. Și stâlpuri de iluminat.
E la fel ca în prima zi. Ai o problemă cu florile. M i-a țâșnit din gură copacul nucul cireșul
poate gutuiul -
e atâta risipă de straniu..
Știu că o am. Și cu oamenii. Și cu tine. Ori timpul
nu ți-a sucit mințile. Suficient. Dă-mi voie! Te moștenitorii s-au sfâșiat ca imaginile să crească în
vei întoarce la casa ta. Draga mea! E un ordin. cuvinte.
Sfârșitul e un trup. Cu dorințe, văzut și nevăzut. Am fost întrebată: ce fel de chestie este frumusețea
La ce-ți uzitează un pergamentat ochi verde? fără pic de originalitate?
Nimic nu se va schimba. Poate cruzimea! Ea e o Ei bine, ea este ca o lovitură stat. O rană, o suferință
doamnă. Se adaptează între două schimburi de poate chiar și un glonte în cap, un viol pe străduța
noapte. În mod evident nu noi alegem. Mi-am colivăresei...
lăsat un mort la ușă din volumul precedent. În În secret armatele își violează mâinile între ele.
evidențierea unui viitor moment solemn. Paranoia Orice intrus poate fi asimilat. Albinele au nevoie de
e o condiție esențială. O asemenea dragoste se va îngrășământ uman ce, cu câteva decenii în urmă
așeza întotdeauna pe scaunul din spate. s-a desfătat în poeme erotice— extrem de multe
senzații.
7 E și singura speranță. Coaja de ou ori de ce nu, de
copac, e accesibilă prin calciu.

O ziDacădin așviațaspune:unuiOomzi dinsingur.


viața unei femei
singure
V-ați bate ca chiorii la poartă
Zăpăcind javrele ce și-au făcut culcușul în șura cu 8
paie.
Moșul meu,
Cu cei optzeci de ani ai săi
Îi ține discursuri duplicitare bunicii.
U n al treilea braț o a treia ureche
ochiul semi-mort resuscitat
in-, post-, ne-, dez-, uman.
N-are timp de zone confort, băi- când tu visai lebede puii de rață puțeau a
Emisiuni evazioniste, esențiale- nămol și a infantilism
N-are timp să-i dăruiască literaturii, ofrande; acum lasă urme suspecte între sânii mei și
Bărbieritul la Sânzi este totalitar. tricoul alb.
Tunsul la Sânzi este problematizant.
Ce mâncăm, azi, femeie? Autenticizant.
Love. Love. Love

9 10

V isele mele de cultură s-au așezat la coadă


d-l doctor a lăsat vorbă asistentelor U n regat pentru un cal.
un făraș pentru memorie.
paharul valora 10%
După cină am digerat asasinarea timpului,
mi-am întins picioarele în a doua zi și în sneakers by
cu cuțitul. Sau ca în filmele de groază, cu drujba.
culoarea vermutului
Nici un sentiment de milă.
virtuoasele crampe se delectează
Totul e sugrumare, și curge, și se înfurie și dă pe
universala melodie a capului din par
afară,
Mort.
clocotește ca în cazanele iadului.
Ai atins indiferența în zonele sale intime.
Lobul urechii e excitat.

Mihaela Drelciuc
31
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Stârnirea fiarei
V
olumul de versuri Prea puţin din mâine de Mihaela Huţanu (Editura Ecreator, Baia Mare,
2019) este unul al confesiunii, al destăinuirii.
Este evidentă evoluţia autoarei faţă de volumul de debut (Viaţa cu un singur braţ, 2018),
dar persistă încă o neglijenţă în ceea ce priveşte compoziţia poemelor (fiind furată de fluxul
cuvintelor) ori selecţia acestora (de pildă, Un fel de rod necopt, De modă veche, Poemul poate-i
amuzant, că te iubesc este real nu ar fi trebuit incluse aici).
Într-o singurătate apăsătoare, chinuitoare şi, până la un punct, acceptată („Sunt una în
singurătate… dar pot vorbi cu mine singură, / uneori încerc să vorbesc cu alții… devin mai
singură”), cuvintele reprezintă ieşirea din starea de aparentă normalitate („mai ai cuvintele, sub
ele înţelegi că încă mai eşti om”).
Transpare teama de a ieși din această stare, de a da frâu liber sentimentelor de iubire, fiind
vizibile doar cele de afecțiune față de cei apropiați, precum bunica Maria („Bunica mea, de ziua
numelui… te fac nemuritoare”).
Așteptarea latentă, ascunsă într-un ungher al sufletului, lasă totuși o portiță deschisă, pe
unde se insinuează El. Moment în care fiara adormită e stârnită, aruncându-se cu toată vigoarea
de care e în stare asupra celui ce a îndrăznit să-i tulbure ființa („… în mine ai stârnit o fiară / ce-
mpinge nava goală cu putere la țărmul celor care știu a pune preț pe vremi”).
Se declanșează o avalanșă de senzații aproape uitate, dar extrem de puternice, pe care
femeia nu mai vrea să le țină în frâu, cu orice risc, dorința de evadare manifestându-se pe deplin
(„Ți-am făcut loc / în spațiul dintre brațele mele, // te-am lăsat / să muști / fierbințeala sângelui
meu”).
Ceea ce părea la început a fi împlinire trupească și sufletească ajunge curând să se transforme
în cruntă dezamăgire, conducând la reîntoarcerea în brațele singurătății, singura fidelă („Nu vine
nimeni, / nici tu… măcar o clipă / deși zidit-am pentru tine / un cer cu multe stele”).
Timpul este neiertător, dăunând grav nehotărârii bărbatului, acesta neștiind la momentul
despărțirii ce a pierdut, iar când va privi înapoi regretele vor fi tardive („și poate că un ceas
vreodată / o să-ți mai amintească (…) / de-o inimă nebună de legat / și de clipirea grea pe care-
am stat”).
Oricât de dureroasă ar fi înșelarea încrederii, speranța nu va fi niciodată pierdută, un nou
început putând interveni oricând, de această dată ușa sufletului urmând a fi chiar larg deschisă
(„căci undeva acolo sus / la suferință există un răspuns”).
Mihaela Huțanu lasă cititorul să pătrundă în tainițele sufletului său, făcându-l părtaș la
trăirile sale.

Daniel Luca

32
BUCOVINEI Februarie 2020

– A, nu, îmi pare rău! asigurarea medicală?


– Vreo pomană, nimic? – Ce asigurare medicală, dom’le?
– Nu, dom’le, nu suntem cantină de – Păi, asigurarea, adică dacă comand
pomeni. un pește, să zicem.
– Nici vreun botez, ceva? – Gata, vă aduc un pește! Plachie,
– Nu, dom’le, aici e restaurant și treb’e saramură?
să plătiți consumația! – Ia, ușor, am zis să zicem! Da, mi-
– Asta e, acu’ na! Auzi, da’ dacă n-am ai adus un pește și-mi rămâne un os
bani la mine ce fac? în gât, e, acoperă nota de plată de la
– Păi, de ce ați mai intrat în restaurant restaurant și asigurarea medicală dacă
dacă n-aveți bani la dumneavoastră? mă duce ăia la spital?
– Dacă tot era ușa deschisă, ce să fac? – Nu, dom’le, că aia-i altă mâncare de
– Să mergeți mai departe pe trotuar. pește!
– E, da’ acu’ dacă tot am intrat pot să – Aveți și mâncare de pește, râmă,
NOTA DE PLATĂ plătesc cu cardu’?
– Vai, desigur! De ce n-ați spus așa de
viermuși?
– Nu, dom’le, lasă-mă cu râmele! Nota

Î
la-nceput. de plată n-acoperă nici o asigurare,
ntr-un restaurant intră un client. – Și cam câte carduri treb’e să vă dau, nici medicală nici de alt fel.
– Bună ziua! Cu ce vă servim? la vreo zece sau douăzeci de carduri? – Aha, m-am lămurit! Auzi, da’ la ăia
întreabă amabil chelnerul. – Nu, dom’le, nu așa multe, e de ajuns la pompe funebre?
– Hm! Păi, cam ce aveți? un singur card. – Ce te-a găsit, dom’le, ce pompe
– Doriți meniul zilei? – Așa meniu ieftin aveți, ajunge un funebre, p-asta de unde ai mai scos-o?
– A, nu, că vreau să stau până seara, singur card? – Păi, dacă serviți mâncare din aia.
adu meniu’ serii. – Bine-nțeles! – Din care din aia?!
– Mă iertați, dar e același. – Nu, c-am găsit o pungă cu carduri la – Din aia, mănânci aici și mori acasă.
– Același, ce? colțu’ străzii, și am, am la carduri fără – Dom’le, mă omori mata pe mine cu
– Meniu, și de zi și de seară e același, număr! zile, ori comanzi ceva ori ieși afară!
de toate orele zilei, de dimineață, de zi, – Nu, dom’le, îmi dați un card și noi – Frumos vă stă! Așa vă comportați cu
de seară, e tot același meniu. ne tragem... mușterii, îi dați afară pe ușă.
– A, faceți economie? – Îu! Trageți pe nas? – Dom’le, dacă mă mai înnebunești
– Ce economie, dom’le? – Ne tragem banii din contu’ mult te dau afară și pe fereastră, nu-i
– Păi, așa, vă-ntindeți cu-n singur dumneavoastră! problemă! Comanzi ceva sau ce faci?
meniu toată ziulica, așa ca să nu faceți – Aoleo! Luați banii oamenilor din – Mă rog, auzi, da’ apa, aveți apă rece?
mai multe meniuri, scrieți tot într- cont? – Avem apă, și rece și caldă, dacă nu e
unu’ singur, ieșiți mai ieftin. – Păi, da, consumația! o mai încălzim. Acum ce vrei cu apa?
– Nu, dom’le, n-ați înțeles... – Auzi, și nu vă priponește ăia cu – Păi, cât costă apa?
– Adică-s prost? evaziunea, cu corupția? – Dom’le, apa-i gratis!
– Vai, nu! Clientu’ nostru stăpânu’ – De ce să ne priponească, dom’le? – Ai văzut, nene, că aveți și gratuități.
nostru! – Dacă luați oamenilor banii din cont. – Păi, da, apă gratis vă dăm câtă vreți
– Adică v-ați băgat slugă la stăpân? – Da-i luăm cu acordul lor. dumneavoastră.
– Ce stăpân, dom’le? – Aoileo! Și acordu-l luați? – A, păi, ce faci, dom’le, acu’ vrei să mă
– Păi, pe mine mă-ntrebi, n-ai zis – Păi, sigur, îmi dai cardu’ îți iau banu’. umfli cu apă ca să nu mai pot mânca
mata, dom’le? – A, păi, nu-mi convine! după aia.
– Lăsați! Ce doriți? – Nu trebuie, dom’le, să plătești masa? – După care aia, dom’le, că n-ai
– A, da, niște mâncare, mânca-ți-aș! – Ho, că n-am mâncat nimic! comandat nimic?
– Păi, da, mâncare, că de-aia-ți venit la – Până acu’ da’ după ce-o să mănânci, – Gata, m-am hotărât!
restaurant să mâncați. ți-am luat banu’. Chelnerul scoate carnețelul și se
– Sigur, să vă mănânc mâncarea! – Nu știu, să mă mai gândesc. pregătește să noteze.
Aoleo! Acu’ să nu crezi că-s vreun – Auzi, dom’le, să nu leșini de foame – Of! Hai, spuneți, ce vă aduc?
fomist. dacă te mai gândești mult. – Păi, dacă zici că apa-i gratis, atunci
– A, nu, dom’le, se poate, tocmai – Lasă, dom’le, fii atent aici! îmi ajung banii de o zeamă lungă!
dumneavoastră! – Spuneți, deci, ce doriți să comandați?
– Auzi, niște mâncare gratis n-aveți – Nu vreau să comand nimic, vreau
p-aci? să întreb dacă în nota de plată intră și Roland F. Voinescu
33
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Din acea zi pentru Dim școala nu mai avea același


farmec. Doamna a chemat-o pe mama lui la școală, i-a spus
că băiatul are rezultate foarte bune, numai că scrie cu mâna
stângă, ceea ce este interzis, iar mama i-a promis învățătoarei
că-l va face pe Dim să scrie cu mâna dreaptă.
La amiază s-a întors acasă, mama lui i-a dat să mănânce,
după care i-a spus cu frumosul:
– Acum îți iei caietul și îți faci temele aici, în fața mea,
să te văd că scrii cu dreapta.
– Dar nu pot, mămucă!
– Trebuie să poți.
După mai multe insistențe asupra lui, cu vorbă bună,
neajungându-se la nici un rezultat, mama lui a luat biciul cu

DIM SE RĂZBUNĂ care tatăl mâna caii și cu coada biciuștii, care era din sârmă
împletită de oțel, atâta l-a bătut că nu mai putea sta bietul
băiat pe scaun; îi făcuse fundul plin de vânătăi.

A
doua zi, îmbrăcat frumos și însoțit de mama lui, Dim Nemaiputând suporta, Dim s-a smuncit din mâinile ei,
a intrat în curtea școlii ce era plină de părinți și copii. a ieșit pe poartă și a fugit cât îl țineau picioarele, hotărît să se
– Dacă la amiază nu pot să vin după tine, tu știi răzbune pe Maricica pentru că îl pârâse. S-a oprit aproape de
drumul să vii singur acasă, Dim? gară, unde un băiat strângea castane.
– Știu, mămucă! Nu-ți fă griji. – Ce faci cu ele? întrebă Dim.
Auzindu-și numele strigat, s-a despărțit de mama lui – Când mă duc în câmp cu oile, le bag în foc și tu știi ce
spunându-i: pocnesc, nu ai idee, aruncă și cenușa de lângă ele.
– Du-te acasă, mămucă. La amiază vin singur, să-i spui Ia să-i bag eu vreo două în soba mamucăi, se gândi
și tătucăi. Dim și a început a strânge într-un săculeț ce l-a găsit prin
– Cei cărora v-am strigat eu numele, vă rog să mă apropiere, și, după ce l-a umplut, s-a hotărît să se întoarcă
urmați în clasă, a spus o doamnă micuță, cu părul făcut acasă pe cărări mai ocolite, dar a ajuns la poarta casei unde
cârlionți și îmbrăcată elegant. stătea Maricica. Privind în curte, nu părea să fie nimeni acasă,
Odată ajunși în clasă, ea a spus: câine știa că nu are, așa că a sărit gardul și i-a umplut soba
– Mă numesc Gontaru Maria și cu mine veți face primii de afară, unde pregătea vara de mâncare, cu castane, punând
patru ani de școală. Vă rog să mă ascultați. La școală eu sunt în față, să nu se vadă, câteva lemne, apoi și-a continuat
mama voastră. O să vă învăț să scrieți și să citiți. Acum voi drumul spre casă, unde toți erau plecați în căutarea lui. A
striga catalogul și, după ce vă auziți numele, să luați loc în făcut același lucru, a dat de mâncare lui Boby, ce a găsit prin
bancă în ordinea în care vă strig eu. bucătăria de afară, a luat o bucată de pâine și s-a urcat în
Dim nu voia să cadă nici în ultima bancă, nici în prima. cireșul din curte, care era așa de mare și plin de frunze încât
El voia să aibă un loc la fereastră, să mai poată privi pe geam și un grup de veverițe se adăposteau în el. De aici voi vedea
din când în când. Și, când doamna l-a strigat, s-a dus exact la și auzi totul. Pâinea a fixat-o între două crengi ale cireșului,
locul pe care și-l dorise. La locul acesta voi sta tot timpul, de să nu aibă mâinile ocupate.
aici văd și la tablă și strada… Asta a fost prima lui mulțumire Nu a trecut mult și au venit surorile lui, care se plângeau
din prima lui zi de școală. că nu l-au găsit. Apoi a venit maică-sa, care le spunea fetelor:
Trecu aproape o lună de școală și nimeni nu a băgat de – Îmi pare rău că l-am bătut, dar trebuie să scrie cu
seamă că Dim scria cu mâna stângă. Adevărul e că și băiatul dreapta... Și apoi: Duceți-vă și chemați-o pe mama Maricicăi
se ferea să-l vadă învățătoarea, care mereu îl lăuda în fața la mine să văd și eu de ce l-a pârât la învățătoare.
clasei și asta până într-o zi, când o colegă invidioasă a ridicat Când surorile lui Dim au ajuns la casa Maricicăi,
mâna: acolo tocmai începuseră să pocnească în dudet castanele,
– Da, Maricica. Ce s-a întâmplat? aruncând toate oalele și tigăile prin curte și, de frică, nimeni
– Doamna învățătoare, Dim scrie cu mâna stângă. nu se mai apropia de sobă.
– Este adevărat, Dim? Nebănuind că la mijloc ar fi răzbunarea lui Dim,
– Da, doamnă, a spus el supărat. surorile lui nici n-au mai intrat în curte, ci s-au întors acasă,
– Trebuie să scrii cu mâna dreaptă. spunând cum au sărit oalele și tigăile în aer, pline cu mâncare
– Dar nu pot și apoi, uitați-vă, nu am nici o greșeală. și sigur că mama Maricicăi nu poate veni.
– Este interzis, Dim. – Nu-i nimic, fetelor! Hai să facem ceva de mâncare.
– Așa m-am învățat, nu pot scrie cu mâna dreaptă. Acuș vine taică-tu și-apoi vine și Dim că nu stă el flămând.
– Am să-ți leg mâna stângă și o să scrii cu dreapta. Iar voi știți că lui îi este frică noaptea singur.

34
BUCOVINEI Februarie 2020

S-o credeți voi că mi-e frică! Noaptea asta eu dorm, dar


voi nu, gândea Dim bine așezat între crengile din cireș.
Mulțumirea lui a fost și mai mare când a văzut-o pe
maică-sa că mai pune încă lemne în sobă și aprinde focul. Iar
când mâncarea era aproape gata, a intrat taică-su pe poartă
și a început bairamul. În câteva minute nu a mai rămas
nici o oală pe plită. Ba, mai mult, au zburat pe sus și câteva
cărămizi din sobă!
– Ce se petrece, femeie, aici?
– Nu știu. Și vecinei i s-a întâmplat la fel în seara asta,
mi-au spus fetele. Ai terminat de cosit?
– N-am terminat, dar Dim unde-i?
– Cu Dim e o poveste mai lungă!
Și Elena i-a explicat totul. Din cireș, Dim privea cum
veverițele mâncau din pâinea ce o fixase între crengi și
asculta tot ce se vorbește despre el, mulțumit că a reușit să se AGENTUL SECRET
răzbune pentru bătaia ce îndurase în ziua aceea. AL PATRIARHULUI
– Vă duceți și căutați băiatul! Veniți când îl găsiți! (poveste imaginată; eventualele asemănări
Și, luând din dulap o sticlă de țuică de prună și-a pus cu realitatea sunt întâmplătoare)
în pahar, invitându-l în curte și pe tată-l Maricicăi, care se
întorcea de la cosit și tocmai trecea pe la poartă. Mai târziu

P
a venit și mama Maricicăi, apoi au adus-o și pe Maricica la lecasem din Timișoara dimineața devreme. Nu
cercetări, condamnând-o toți că nu-i frumos să pârască și că mai apucasem să dorm. Zilele anterioare plecării
acum lui Dim i se poate întâmplă ceva rău. Acesta a început fuseseră atât de pline încât abia în ultima noapte
a plânge în cireș. am avut răgaz să pregătesc bagajele pentru drum.
În fața cuștii sale, așezat pe burtă, Boby lătra de două, Și cum urma să mă trezesc devreme, cel mai sigur
trei ori și se oprea. Făcea așa de când intrase Petrea în curte. era să nu mai mă culc și să merg direct la gară. Până
Parcă voia să spună că el știe unde-i Dim, dar nu le spune. la Iași urma să fac o zi întreagă, aproape 14 h, așa că
Însă tot mâncând din pâine, veverițele au reușit să îmi rămânea, în tren, și timp să mă odihnesc. Uitasem
o rupă de unde era fixată și o bucată de pâine să cadă jos. însă proverbul din bătrâni: „socoteala de-acasă nu se
Auzind zgomotul, toți cei din curte și-au îndreptat privirile potrivește cu cea din târg“.
spre cireș, apoi au văzut pâinea și, în sfârșit, l-au văzut și pe Compartimentul nu era altfel decât știam din
Dim. călătorii mai vechi: fotolii deșelate, cu îmbrăcămintea
– Vino jos, Dim. Nu-ți fie frică. Nu te bate nimeni, i-a ruptă, atmosferă îmbâcsită… Cineva, probabil dintre
spus Petrea. cei care aveau în grijă parcul de vagoane, observase
Și Dim a coborât încet și pentru prima dată a început că fereastra nu se mai putea închide și în locul unei
să simtă durerea loviturilor primite în acea după-amiază. reparații firești a improvizat: între geamul pe care a avut
S-a împăcat cu Maricica, a spus la toți cum a pus el grijă să-l fixeze în poziția „închis” și tocul de culisare
castanele în sobe, iar mama lui, după ce a lipit cărămizile la împușcase o „pană“, adică un cui. Rezultatul era beton:
loc și a spălat toate oalele, cu mama Maricicăi și cu fetele au nu-l mai deschidea nici uraganul.
pregătit de mâncare și au mâncat împreună. În fața cuștii, La plecarea din Timișoara Nord nu mai era nimeni
Boby sărea în două picioare, bucurându-se și el că totul se în compartiment, așa încât am lăsat ușa deschisă, cât
terminase cu bine. să se mai schimbe aerul stătut din interior cu cel plin
De a doua zi, Dim a început să scrie cu mâna dreaptă, de praf și de microbi nevăzuți de pe coridor. La Arad
însă atunci când scria cu stânga era cel mai bun la caligrafie. s-a urcat o bătrânică și imediat, sub pretextul unei
Acum devenise ultimul din clasă, dar era hotărît să-i facă sensibilități cronicizate, a închis ușa compartimentului.
plăcere mamei și învățătoarei. La sfârșitul primului an de Avea chef de vorbă. Eu însă, obosit și descurajat – n-a
școală era din nou printre primii și a fost premiat. fost chip să o conving să lase în ușa culisantă măcar
un mic spațiu prin care să circule aerul – mi-am
Fragment din romanul rezemat iarăși capul de spătarul slinos al scaunului,
Din coasta Siretului, pe coasta de Azur, încercând să dorm. Fixasem pe scaun și spătar, măsură
în pregătire pentru tipar. de protecție, o vestă, în așa fel încât să nu culeg pe păr
sau pe obraz stratul de jeg depus de la alți călători, mai
Dumitru Iurea vechi… Măsuța de la fereastră era strâmbă și se mișca

35
Nr. 1 (23) SURÂSUL

imprevizibil în funcție de trepidațiile vehiculului, ne mulțumim cu câte o ciozvârtă aruncată din mila
acompaniind lăuntric glasul roților de tren și trezindu- mai marilor din UE… Cu astfel de gânduri și întrebări
mă ori de câte ori calea ferată avea un defect. Întregul ce-mi otrăveau și sufletul și trupul, am adormit. Visam
vagon se zgâlțâia, șocul se combina cu cel transmis de păduri de altădată prin care hălăduiam în copilărie,
locomotivă către primele vagoane, care la rândul lor priviri umede ale căprioarelor prin pajiști, vulpi și lupi,
transmiteau către compartimente un val de zgomote de ce veneau iarna până lângă casă, puzderie de urme prin
intensități diferite, spărgându-se în urechile călătorilor omăt, iepuri și păsări… Plecasem din Rai și ajunsesem,
și scuturând din toate ungherele praf și scame, pulberi parcă prea repede, în Iad. O zgâlțâitură zdravănă, care
desprinse din țesătura de fire sintetice îmbătrânite m-ar fi trezit și din morți, m-a făcut să deschid ochii pe
prematur și depuse peste tot unde găseau un loc. Și gara din Arad… Buluceală pe scări și pe coridor, voci,
dacă n-ar fi fost aceste pulberi deja formate, materialul cele mai multe îngrijorate… Cât mai stă? Avem timp
care acoperea încă fotoliile se făcea ca un scrum la cea să ne urcăm?!… Dinspre peron tunau spre bietul tren
mai ușoară atingere. alți și alți pasageri… Ce e? Ce s-a întâmplat? întreabă
La Timișoara, la un congres medical, tocmai bătrânica, trezită și ea dintr-un somn cu sforăituri din
asistasem la o expunere magistrală a unui expert din grumaz. Un bărbat cu vârstă incertă, îmbrăcat în negru,
Italia, ce făcuse o cercetare comparativă între durata cu o față pătrățoasă, cu mușchii maxilarului lăsați,
medie de viață a locuitorilor din țara lui și România. La tocmai atunci se îndesa pe ușa compartimentului,
noi, conform statisticii deceselor, oamenii – și bărbați prea mică pentru dimensiunea lui. Se întorsese pe o
și femei – trăiau în medie cu zece ani mai puțin decât la parte, și tot nu izbutea să intre. Căuta din priviri către
ei! mine, ca și cum s-ar fi așteptat să mă ridic și să-l trag
Oare cum ar arăta astfel de date dacă s-ar face de pulpana pardesiului sau de mână să poată intra mai
o comparație între România și Suedia, Germania, ușor. Era nedumerit că nu schițez nici un gest. Priviri
Anglia?… mă întrebasem eu, ascultându-i prelegerea. întunecate către mine, parcă mai negre decât culoarea
El venise la Timișoara cu avionul, plecase tot cu ochilor, urmate de o expresie de scârbă, schimbată apoi
avionul în Spania, unde fusese invitat să prezinte cu o rapiditate de invidiat în nedumerire… „Las’, mai
același studiu… Dacă ar fi sacrificat o zi și ar fi venit vedem noi!…“ scapă el. Se trage înapoi, își priponește
cu mine cu trenul până la Iași, ar fi realizat poate că piciorul drept în peretele exterior al vagonului și, cu
diferența semnalată între media de viață s-ar corela un zvâcnet, „precum curioasa legumă de pe ogorul
și cu diferențele între starea mijloacelor de transport lui Creangă la întâlnirea cu locul potrivit”, gândesc eu,
la noi și la ei. Praf și pulberi microscopice și microbi, se repede pe ușa deschisă și ajunge în compartiment
murdărie și neglijență, poluare sonoră, amplificată cu marginea ușii cu tot, cât pe ce să iasă prin geamul
de starea precară a vagoanelor și a căii ferate… Apoi înțepenit… Își recapătă cu ușurință poziția verticală,
starea psihică a celorlalți pasageri, îmbrăcămintea lor gest greu de imaginat la gabaritul lui și se trântește de
ponosită, la mâna a II-a, a III-a… corpul neîngrijit, sus pe fotoliul din fața mea… Un icnet de cărnuri și
cariile ce emanau mirosuri de câte ori deschideau fiare vechi și alt nor de praf și pulberi se ridică în aerul
gura… S-ar fi arătat astfel și alți indicatori necesari și-așa greu respirabil al compartimentului. N-am timp
studiului început de acel expert și cu siguranță ar fi fost să savurez detaliile momentului… Alte două personaje,
luați în considerație… Pe când așa, în frumoasele lui primul ca un atlet, tras prin inel, celălalt ca un urs, dar
analize, rămăseseră pentru partea română rămăseseră o fără să egaleze dimensiunile personajului în negru, își
mulțime de zone necunoscute… „Misterul românesc” fac intrarea… La bagaje aproape că nu mai e loc. Un
concluzionase profesorul… Auzisem de multe ori calcul rapid, eram deja cinci personaje pe șase locuri, o
intelectuali, chiar și medici, vorbind despre rezistența zvâcnitură, cu o secundă înainte să o facă înneguratul și
mai mare a copiilor din familiile de rromi, obișnuiți cobor eu o geantă voluminoasă pe care o așez alături, și
de mici să trăiască desculți, mai mult dezbrăcați decât cu gândul de a introduce o barieră între mine și ceilalți,
îmbrăcați și hrăniți cu te miri ce… Mai toți uitau de păstrând astfel un iluzoriu spațiu de libertate…
factorul mișcare din acele colectivități și de condițiile – Dumneata te-ai obișnuit cu independența,
de viață din celelalte familii, așa-zis normale… Dar mormăie nemulțumit cel în negru. Văzusem deja
cine să se ocupe la noi de astfel de probleme?! Și-apoi papornița pe care ar fi dorit să o așeze el pe locul liber,
cine să treacă la transpunerea în practică a rezultatelor? și nu-mi făcea de loc nici o plăcere să stau cu așa ceva
Cercetătorii noștri, dacă mai sunt, se ocupă de alături, cine știe câte ore.
problemele altora – ale europenilor, ale marilor N-am schițat nici un gest, iar asta nu i-a scăpat
industrii, cu interese mult îndepărtate de orizontul celui ce aruncase săgeata. Era intrigat. Ca să mă protejez,
nostru de așteptări… Motive se găsesc. De-acolo vin apelasem la o tehnică psi, și cu gândul, fără să arăt nimic
banii, chipurile, acolo se fac proiectele, iar noi, cei mici, pe față, fără să schițez nici un gest, deturnasem replica

36
BUCOVINEI Februarie 2020

lui, înfigând-o, instantaneu, într-un rest de oglindă, de e pace, de-i război…“ Necazul îți iese în cale când nu
aflată în fața celui pe care-l poreclisem, în sinea mea, te-aștepți.
ursul. În aceeași clipă, cu un pocnet surd, ciobul s-a – Și câteodată sub chip de om… Noroc! meștere.
spart în câteva zeci de bucăți. „Doamne, apără-ne și Roagă-te morților tăi de la Schit să-ți fie prielnici…
ne păzește, zice băbuța, făcându-și cruce și scuipând în – Vorbiți cu geanta, scăpără celălalt printre dinți…
sân. Că doar n-o fi necuratul printre noi?!” și privește Bătrânica se uită la el ca trăsnită și-și face iar
cu subînțeles către omul în negru ca și cum el ar fi fost cruce. Și iar scuipă-n sân.
întruparea Diavolului. Nu știu de ce eram tentat să-i zic Văzuse și femeia că nu scosesem nici o vorbă și
„Călugărul”, deși nimic din comportamentul lui nu mă sărise, fără să-și ia seama ce și cum, să-l atace… Făcuse,
ducea cu gândul la cuvioșii călugări de prin schiturile instinctive, corp comun cu mine.
și mănăstirile noastre. Nu înțelegeam cum, însă am citit Întunecatul zâmbi, cu superioritate.
pe fața lui întunecată ca noaptea că și el mă citise și știa – Văd că ai și ajutoare… Nu e de glumă cu
exact ce am făcut. Mi-am stăpânit panica, furișând-o dumneata.
cu o altfel de tehnică, mai subtilă, în gestul bătrânei ce Las pe față mirare, îndoială, un vag sentiment de
nu contenea să-și facă în continuare cruce și să-l invoce înțelegere și duioșie ca în fața unei încercări copilărești
pe bunul Dumnezeu, Atotputernicul… de a face o glumă…
– Hait, ți-ai aranjat călătoria, meștere!… îmi zice, – Hm… Nu merge. Dumneata vrei să mă retrag…
în taină, celălalt eu. Mai întâi te-ai jucat cu vorbele mele și le-ai folosit ca pe
– Tu să faci bine și să stai acolo unde ești și să taci. o ghiulea și-acum o faci pe naivul…
Personajul din fața noastră se pare că vede și ce nu se Trecuse dintr-o dată la o adresare directă, mai
vede… Mai bine trage un pui de somn și lasă-mă pe tăioasă… Încerca să dibuie o eventuală carapace… Într-
mine să mă duelez cu el. Om sau diavol, un lucru e un fel mă pusese în gardă. El era foarte sigur că acele
limpede: are chef de gâlceavă. manifestări ale bătrânei nu erau întâmplătoare, căuta și
– Nu te mai grozăvi. Pentru asta o să ai nevoie de un izbutise să vadă legături ale mele cu ce se afla în jur…
plan de atac. Omul e școlit, tu doar te joci, folosindu-ți Probabil că era mirat că încă nu ajunsesem la reacțiile
abilități din copilărie, intuiții… Armele tale sunt morții celorlalți doi, ursul și agentul cu alură de sportiv… Sau
de la Schitul lui Dragoș, dar nu-ți vor folosi la nimic de că nu încercasem încă să-i induc chiar lui o serie de
data asta. schimbări lăuntrice.
– O să mă folosesc de „armele“ lui… Dar ca să fac „Ar fi vrut el, da nu face neica o asemenea
asta va fi nevoie să inventariez și să văd prin gesturile neghiobie… Aici e unul dintre punctele lui tari… Cât
și stările arătate, dincolo de ele, întâmplări, situații, despre citirea gândurilor, asta o poate face și o țărancă
oameni întâlniți și de mine… cine știe unde și când. Nu obișnuită să ghicească în bobi. Oare, în ce serviciu
ne putem lupta decât pe un teren comun… Asta este o secret o fi?!“
luptă între doi arbori, nu între oameni… Mă poți ajuta Profit de o perioadă de acalmie fără să-l scap din
să-i dibui rădăcinile? „raza vizuală” a ochiului lăuntric…
– Știi bine că specialitatea mea sunt cuvintele, – Ce faci, prietene, ai adormit?
cuvintele de-acasă… Dincolo de ele, sunt orb și surd… – Cum să dorm când văd cât te frămânți? Am
– De asta te-am și rugat să te culci. Dacă chiar se făcut și eu ceva investigații pe cont propriu.
va muta terenul de luptă, te voi trezi, nici o grijă… – Și, ai aflat ceva?
– Fii cu băgare de seamă. Pentru tine cuvântul e – Nu prea multe. Poartă pe el, pe sub cămașa
călcâiul lui Ahile. Tu nu vrei să lupți pe zona asta, te neagră și un trening de o culoare nedefinită, un tatuaj
eschivezi. cu însemnele diavolului și un dicton scris în slavona
– Mda… Pe tărâmul cuvintelor pare să fie la el veche: „Prin roză, spre cruce!” Are și niște cicatrice
acasă… N-o să-i ofer o asemenea satisfacție. urâte, una din ele pare a fi urmare a unei operații,
– E mai simplu, te declari învins, și-i dai pace… celelalte sunt tăieturi lăsate de sabie…
Și-apoi, n-ai decât să dormi până la Iași. – Și unde te-ai ascuns? Că aici, în geanta de lângă
– Cum să mai fac asta? După ce-am spart oglinda mine, nu te mai simt…
cu vorbele lui încărcate cu venin, nu va mai avea – Nu-ți spun, că va afla și el…
liniște… Nu se va lăsa până nu va afla cum am făcut… – Asta am înțeles, îmi citește gândurile…
Sau cin anume sunt, de am izbutit să fac una ca asta. – Este norocul tău, meștere. Cine citește gândurile,
Așa că, pune-te și te culcă, prietene… Ai un loc pe nu mai pătrunde în spatele lor… Așa că, Baftă! Văd că
placul tău în agenda mea cu însemnări… Știi bine ți-ai mutat radarul pe cei doi, ursul și agentul… Ai
unde e. Și dacă e nevoie îți dau un ghiont. Dacă nu-i grijă! Și Întunecimea sa a făcut la fel…
altă cale, ne-om lupta. „(…) Bucuroși le-om duce toate, – Mulțumesc de ajutor… Poți să-ți iei o pauză…

37
Nr. 1 (23) SURÂSUL

– Iar te grăbești, ai uitat că uneori pot să văd și ce Romanul „Agentul secret al patriarhului”, finalizat
urmează… în noaptea următoare discuției din tren, nu a mai văzut
– Uimește-mă!… lumina tiparului... După ce volumul fusese corectat și dat
– Te va suna prietenul din Iași, editorul, să te în lucru, am fost anunțat de la tipografia din dulcele târg
întrebe cum stai cu romanul la care lucri… Știi doar al Ieșilor că nu mai găsesc în calculator nici manuscris,
că mâine trebuie să-l predai la tipografie și tu nu l-ai nici copertă și nici fotografii și m-au rugat să le duc iarăși
terminat încă… O să faci noapte albă după ce ajungi la pe un stick, toate fișierele... Încă nu plecasem din Iași, așa
Iași… încât am deschis laptopul ca să transfer manuscrisul și
– La asta m-am gândit, nu pot să lucrez decât pe fotografiile... Și-abia atunci m-am speriat de-a binelea.
ultima sută de metri… Atunci vin toate ideile… Dispăruseră și de pe laptop. M-am adunat cu greu... Nu
– Da, știu… prietenul tău tocmai formează mi se mai întâmplaseră până atunci asemenea ciudățenii
numărul… Când te sună, lasă telefonul pe speaker… și nefiind pățit nici nu mi-am asigurat copii de rezervă ale
– Și n-a apucat bine „prietenul meu” – alter textului. Și nu atât textul era problema, cât fotografiile...
ego de serviciu – să termine și ecranul telefonului Ca jurnalist, descoperisem, fără să caut anume,
s-a luminat… arătându-mi numele prietenului din întâmplări ciudate... Obiectele zburătoare de pe la o casă
dulcele târg… Am lăsat bucuria să-mi inunde fața și, parohială din Alba, dracii văruiți – un preot mucalit
profitând de o răsucire a omului în negru din fața mea, pictase pe pereții bisericii pe care o renovase, în chip de
tocmai atunci își căuta ceva într-o paporniță, am trecut draci, pe aleșii de atunci, Iliescu, Năstase și alții și, când
telefonul pe speaker… s-a aflat, a fost obligat să dea cu var peste ei și pe urmă
– Ooo, ce bine că ați răspuns… V-am căutat toată și el, sărmanul a fost strămutat puțin –, epopeea demnă
dimineața… M-au sunat de la editură… Așteaptă de la de scrierile literare ale lui Mircea Eliade, cu măicuțele de
dv cartea Agentul secret al patriarhului… să o dea în la Oașa – Valea Frumoasei, care au speriat ciobanii de
lucru… prin munți (ulterior, din înaltă poruncă, măicuțele fuseră
Omul negru tocmai desfășase din papornița-i strămutate la o mânăstire din Poșaga și-apoi, repejor
jegoasă o sticlă cu un lichid roșu spre negru, îi scosese dispersate prin țară, în timp ce mănăstirea de maici de
dopul, lăsând să se răspândească în compartiment un la Valea Frumoasei a devenit mănăstire de călugări)
miros de vin mănăstiresc, și pofticios și cu o expresie De unde să bănuiesc eu că tocmai „omul negru”, pe
– voi, muritorii de rând, nu să gustați niciodată din așa care-l întâlnisem în tren era cel care se ocupase de atare
ceva! – dusese sticla la gură… Dar nu apucase să tragă cazuri. Oriunde, printr-o mănăstire, era o problemă,
nici măcar o înghițitură… Când a auzit titlul cărții, cu un motiv oarecare, argumentat firește, duhovnicul
rostit de prietenul meu din Iași, a început să-i tremure era chemat și, în locul lui, era trimis întru descurcarea
mâna… Și totodată, trenul s-a mișcat, iar el, dorind încâlcitelor ițe un altul... Și pe acel altul îl avusesem în
să prind discuția, a scăpat sticla printre degetele-i față, ba chiar, sfântă naivitate, care s-a ținut toată viața
turgescente. Zeci și zeci de cioburi s-au împrăștiat, de mine precum scaiul de coada câinelui, mă și lăsasem
lăsând să curgă conținutul uleios pe linoleumul antrenat într-un duel... Dacă eu înțelesesem cât de cât,
îmbătrânit și murdar… rosturile acelui personaj (și a altora...) nu m-am întrebat
– Mai sunteți la telefon?!… Am auzit parcă o pe moment câte suspiciuni ar fi putut trezi demersurile
bufnitură, ca și cum ar fi crăpat un drac!… unui jurnalist, care, cum-necum, ajungea să se afle la
Am făcut un efort să nu mă pufnească râsul, țanc, tocmai acolo unde se întâmpla câte un pocinog...
străduindu-mă să-i vorbesc prietenului ca și cum n-aș Toată istoria nu a rămas fără urmări. Către finalul acelui
fi fost în acel compartiment… an, 2009, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei mi-a acordat
– Ajung în seara asta la Iași și, după ce mă cazez o sponsorizare pentru tipărirea unui volum de proză:
la Mitropolie, unde stau eu de obicei, o să fac un „Povestiri despre Dumnezeu”. Îmi amintesc, din acea
duș și-apoi îmi pregătesc o cafea tare… Până în zori serie de peripeții, încă o replică, de pomenit.
finalizez romanul… E scris deja… în procent de 99 la Abia ajunsesem la Mitropolie și părintele-secretar
sută. Doar că până astăzi nu știam cum să fac portretul mă întrebase, politicos:
personajului principal, agentul secret… - Dumneavoastră?!... Ați fost chemat?!
– Și-acum știți?!… - Da! am zis, pentru semnarea contractului de
– Ooo, da… E ca și cum l-aș avea aievea în fața sponsorizare...
ochilor… - Daaa?! s-a mirat el. Noi luăm bani, nu dăm...

*** Iftimie Nesfântu


38
BUCOVINEI Februarie 2020

S fârşitul unui an nu aduce


nicio încheiere și
niciun început, ci o
continuare a celor începute
galbenul firelor de grâu și-mi
zâmbeai șăgalnic din spatele
buchetului adunat cu sfială.
Mi-ai așezat la încheietura
cândva! Se numără doar mâinii drepte brățara
ultimele zile, ore și clipe iubirii, maci sângerii
din anul care se scurge împletiți cu spicul plin
ca apa râului, an care o de boabe. Era rodul
fi trecut moderat prin iubirii cu care m-ai
firea omului, iar el, împresurat în ziua
prin iscusința sa, i-o fi aceea. Apoi, ca și când
dat valori nebănuite sau nu era suficient, ai
flori de mucegai. îngenuncheat frumosului
Au trecut sărbătorile, din tine, mi-ai luat mâna
amăgiri ocazionale, fiindcă și-ai lipit-o de arșița buzelor
omul nu învață nimic din
opulența manifestată fățiș, și-
IUBIREA
din noi
tale. Ți-am simțit dorul
năprasnic, arderea interioară și
au etalat doamnele nurii prin ținute valul plutirii în doi. Nu te cunoșteam
vestimentare, iar domnii șarmul cuceritor de mult, dar te știam dintotdeauna, mă
întru bucuria clipelor de smarald, când inimile jucasem adesea cu sentimentele tale, cu privirea
prind culori vrăjite iar vocile, sugrumate de emoția maiestuoasă transformată adesea în atracția
apropierii umane, se amestecă în Univers clădind irezistibilă a firii din noi, mă luasem adesea la
sărăcia sau bunăstarea. trântă cu pornirile mele, cu impulsivitatea de-a
Au încercat copiii să aducă în case bucuriile clădi o altfel de lume.
sărbătorilor creștine, iar ușile s-au deschis tot mai Și-atunci, în ziua aceea, mi-ai împletit
puțin, fiindcă mercantilul s-a infiltrat cu dibăcie zâmbetul în brățara florilor și te-ai făcut stăpân peste
și-n bucuria credinței de altădată, iar Nașterea ființa mea. Cedasem cu bună știință și nu regretam.
lui Hristos a rămas motiv de bucurie doar pentru Voiai să scrii încă o filă cu puterea ta de seducție
aceia care au deprins să trăiască întru Hristos. și să-mi așezi la picioare lumina nepătrunsă, pe
Și-a alergat mulțimea după câștiguri care doar Soarele o cunoștea. Aveai ce dărui! Și
sentimentale sau bănești, obținute uneori facil, ți-ai întins frumusețea sufletului ca pe-un lăicer
oferind apropiaților câte puțin din produsul peste peretele înghețat al inimii mele, încălzindu-l.
câștigat. Copilul n-a învățat că vârsta de aur se Răbdător și plin de încredere, ai așteptat ca așchii
topește ca zăpada în palma sa și folosește pantofii fine de gheață să se dezlipească, sorbindu-le
cu toc ai mamei/cravata cusută în fir de mătase lacrimile, întru iubire, și nu te-ai lăsat până n-ai
a tatălui mult prea devreme, încercând senzații sărutat ultima picătură din căldura inimii, care
noi; tânărul, amețit de afaceri dubioase, iubește îți aparținea cu prisosință. Ai transformat tăcutul
sporadic și aventuros, ignorând șansa de-a explora în cuvânt, întunericul în lumină, resentimentul
frumosul, adultul probează prea devreme anumite în sentiment, urâtul în frumos, ura în iubire și ai
regrete și-și frânge mâinile văzând că inima intră turnat găleți de împlinire peste clipele nemuririi,
în fibrilații, iar bătrânul se-nchină cu gândul la strigând în largul lumii că nimeni nu te va opri să
ziua de mâine, de care nu mai este atât de sigur și clădești poezia vieții prin sărutul cuvântului și-al
pe care o imploră să-i mai dea o șansă. faptei.
Nici eu nu mai râd cu gura până la urechi, așa …Iar eu am crezut în dulceața fiecărei
cum făceam odinioară, și prea des privesc anost lacrimi, lăsându-mă mângâiată de frumusețea
în juru-mi printre secundele timpului, căutând îmbrățișărilor. Din tot buchetul am ales culoarea
miracolul pierdut al poeziei de odinioară și, fără ochilor tăi, nedescoperită până atunci și-am plecat
prea multă trudă și tăgadă, găsesc puterea de-a cu ea în depărtarea lumii, împrăștiind-o în larg
mă reinventa (un cuvânt la modă) și-a zâmbi pentru a scrie fără sfială, cu roșul macilor: am
interiorului meu, căci nimic nu este imposibil dacă redescoperit iubirea, iar viața merită trăită!
se vrea.
...Înflorise macul, iar sângele se scurgea prin
Angela Burtea
39
Nr. 1 (23) SURÂSUL

mai mult.
„Eiiiiiiii! Ce să spun! N-ai mai avut nimic de făcut
decât să te ții de capul meu, să-mi urmărești fiecare mișcare,
trăire, fiecare gând. Și până la urmă... mi se pare firesc să
empatizez cu poetul... să-mi imaginez suferința lui ca fiind
și suferința mea. Oricum, multe din frământările mele le
regăsesc printre rânduri.
„Hai, gata! Găsește-ți alt loc de „tulburat” și lasă-mă să
mă concentrez asupra scrisului. Știi prea bine că sunt multe
zile când nu pot lega două fraze. Atunci simt, abia atunci
simt cu adevărat vâlvătaia flăcărilor cu care mă „dezmierzi”,
mă învălui... Lasă-mă! Du-te!”
Aș minți dacă nu i-aș da dreptate, pe alocuri.
Demonul de seară... Bietul poet! Bietul geniu! Al pustiului... Și revin: cine
mai „cântă ploile” când sufletul este cuprins de zădărnicie,

S
unt „mori de vânt” pretutindeni, drumuri care te când spiritul este întunecat de nebunie? Iată ce am găsit pe
ispitesc, care nu duc nicăieri, dar eu tot mai sper internet. „Căci, în nenorocirea sa, Holderlin a avut „noroc”; o
într-o vacanță pe cea mai frumoasă insulă. familie de oameni cumsecade l-a luat în paza sa și a vegheat,
„Mă faci să râd.” Tu nu poți pleca nici până în celălalt cu respect și devotament, mai bine de 36 de ani, să nu-i
capăt de țară, dar spre o insulă aflată la mii de leghe lipsească nimic și să fie ferit de agresivitatea intolerantă a
depărtare? Și la urma urmei, cine s-ar încumeta să te semenilor. Astfel, complicata și dureroasa poveste romantică
însoțească. Știi cât ești de capricioasă, de sensibilă, mereu a poetului s-a împletit cu un miracol de bunătate și înțelegere.”
apare câte o problemă... „Ha-ha! Auzi! Un „miracol” de bunătate... Lasă-
Și eu care credeam că nu e prin preajmă! Afurisit demon! mă să râd, din toată suflarea mea, păcătoasă, chiar dacă
Nu mă lasă să visez nici cu ochii deschiși. Se prăbușește risc să-mi dai cu ceva în cap (sâc, n-ai să poți) sau să-mi
lumea dacă mă amăgesc cu imaginea unei vacanțe fără aduci o mulțime de injurii. Tu poți înțelege? Să trăiești în
seamăn, unică, sublimă?! întunericul minții, 36 de ani? Nici eu n-am rezistat acolo...
Numai ce lăsasem cartea din mână și mă îndreptam spre Am căutat alte minți poetice, mai blânde, mai potolite. Te
bucătărie să-mi beau ceaiul de mentă cu busuioc. Trebuie rog să mă crezi. Este înfiorător, cumplit de dureros. O luptă
să spun că - ori de câte ori recitesc „Scrisori imaginare”, de între frântura de rațiune și crucificarea tuturor gândurilor
Octavian Paler, simt aceeași încântare spirituală, aceeași care îndrăznesc să-și caute drumul spre lumină. Un drum
dorință de a mai găsi ceva nou în structura complexă a al cruzimii, al sângerării violente, unde nu găsești îndurare,
cuvântului. Ei! Demonii, demonii... oricât ai urla...
M-am oprit la un scurt fragment: „Ați scris într- Eu nu mă fac răspunzător pentru asemenea suferință. Poate
un vers: „La ce bun poetul în vreme de secetă?” Și tocmai Marele vostru Creator. Ha-ha, ha-ha”.
asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și Și râsul acesta mă scotea din minți...
să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei „Du-te naibii, ticălos nenorocit! Eu te cunosc destul
nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, de bine. Zile și nopți la rând mi-ai bântuit liniștea (și încă o
adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit și să spere. Și mai faci, cu sadism), o liniște atât de fragilă, atât de ușor de
înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să alungat. Dumnezeu mi-e martor, sper, cum mă străduiam,
fie astfel speranță și cântec.” (Scrisoare domnului Holderlin). cât de mult încercam să mi te smulg din gânduri și-mi
Dacă dau la o parte vălul delicat și mătăsos care acoperă imaginam, cu satisfacție, cum îți spulber fiecare părticică
înfățișarea cuvintelor, mi-e teamă că voi descoperi cea mai întunecată. Parcă aud (și în acest moment) zgomotul
adâncă deznădejde a scriitorului. gloanțelor, pornite, cu furie fără margini, către tine, dintr-
„Vezi! Ai gândit-o înainte s-o spun eu. Îți mai amintești un Kalașnikov. Și mirosul de ars e atât de persistent...
de câte ori ai luat de la bibliotecă Hyperion, de Holderlin? După această „luptă” surdă... mă simțeam mult mai bine,
Mă întrebam mereu ce te atrăgea, ca un magnet, către acest eliberată de poveri care mă sufocau, mă îngenuncheau,
volum: poezia luminoasă, de-o puritate divină, sau nebunia aproape...
poetului apărută la o vârstă atât de frumoasă (32 de ani) când „Te mințeai singură! Da, da! Nici nu știi cât m-am
viața abia își deschidea aripile, când visele abia înfloreau... distrat. Pentru mine era ca o mângâiere, ca un dans...
Te-am urmărit cum căutai în datele biografice, cum ți se Apropo! Chiar atunci am învățat să dansez. Trebuie să-ți
surpa sufletul citind. Te duceai la bucătărie, trăgeai două- mulțumesc, pentru asta... și ar mai fi... Ce-i cu fața asta?
trei fumuri dintr-o țigară și reveneai, și iar citeai, subliniai De ce te-ai încruntat așa? Ceva nu-ți convine, ceva se
cu un creion anumite pasaje, oftând și întristându-te tot zvârcolește în sufletul tău. Hai, să mai destindem atmosfera.

40
BUCOVINEI Februarie 2020

Te invit la un dans? Te rog, acordă-mi acest dans. Nu mă


refuza!”
Îmi venea și să râd, dar și să plâng. În hohote! Nu știam
că zac în mine atâția demoni. Pentru fiecare gând, fiecare
trăire, câte unul: mai incisiv, mai docil, mai guraliv sau mai
taciturn. Dar, fără îndoială, slujind și satisfăcând mofturile
stăpânilor întunericului. Doamne! Are dreptate Octavian
Paler. Cum să mai fredonez vreo melodie când privești
cerul „pârjolit și gol”? Cum?
„Domnule Octavian Paler, ați încercat o mică ironie
când ați pomenit de „cântec și speranță”, nu-i așa?”
„Ha!”
Imposibil să ai un secret al tău! El e acolo...
Eu mă străduiesc să cânt frumusețea lumii, în poeziile
mele,unele dintre ele, să caut partea luminoasă a lucrurilor,
dar sufletul îmi plânge mereu și mereu, privind ochii mirați DOR
ai clipelor care stau să moară. Sunt zile când îmi doresc să
fiu altceva, o altfel de ființare, ceva în care bucuria să fie o Foaie verde, verde, verde,
permanență. vine vara și m-aș pierde
„Hei, poeto! În acest caz, te susțin. Mărturisesc că ți- în codrul cu frunza verde
am apreciat stăruința de care ai dat dovadă în momentele în codrul cu umbra deasă
de grea cumpănă. Era în tine ceva atât de sfâșietor, o durere tot prin iarba de mătasă
explozivă, uriașă, că ar fi putut distruge jumătate de planetă. în codrul cu umbra rară
Chiar și eu, netrebnicul, am lăcrimat. Crede-mă! de cu zori și până-n seară,
„Ai lăcrimat tu, pe naiba! Tu, care bântui întunericul de cu seară până-n zori,
și somnul celor ce-și caută oaza de liniște? Tu? tot prin iarbă și prin flori
Știi prea bine că apelez la somnifere... Cred că asta te m-aș sui pe-un vârf de munte
bucură. Și parcă l-am simțit cum s-a așezat mai confortabil numai vântul să-mi asculte
pe pragul unui gând înfrânt... plânsul și vorbele mute
„Sincer?! Există o anumită bucurie. Doar așa am m-aș porni-ntr-o zi senină
certitudinea că pot domina latura ta sensibilă. Apropo! Să ori noaptea pe lună plină
știi că ai nevoie de mine când scrii acele poezii pline de m-aș tot duce și-aș umbla
suferință, de strigăt surd, de întrebări la care nu vei primi pe sub verde umbra ta
răspunsul pe care ți-l dorești. Nici pe departe... Singurul și nu m-aș mai înturna
răspuns adevărat este prezența mea, în multe dintre până mi-oi pierde umbra.
gândurile tale (o prezență mai incisivă sau mai discretă,
dar totdeauna de „pază”), în toate amintirile și, mai ales, LUDICĂ
în toate regretele care te bântuie, revoltele născute din Calul meu cu ochi albaștri
experiența unei vieți trăite pe „muchie de cuțit”... Poți să mă soarbe roua de pe aștri
contrazici. Te las... Dacă vrei, scoate și muniția de rezervă: și, în nopțile-nlunate,
acel Kalașnikov de care te-ai îndrăgostit... Și uite așa, mai bate câmpi și păduri bate.
învățăm un dans nou. Ai vrea? Hai, simt că vrei...” se oprește-ntr-o ogradă
Ce-aș mai putea spune. M-am lăsat ispitită, curtată de acest și copil vrea să mă vadă.
„demon de seară”, trecând prin toate stările posibile: de la Mă vede un țânc de-o palmă,
agonie la extaz și invers... așteptând somnul să doarmă,
„Hai, ringul ne așteaptă!” să doarmă și să vieze
Nu știu când am adormit. Și ce vis! O insulă înconjurată Feți Frumoși pe metereze.
de ape, de culoarea smaraldului, învăluită într-o lumină Când vin zmei de mă răpesc…
blândă, ca o îmbrățișare. De undeva, din spate, din umbra din somn adânc mă trezesc.
unui palmier... s-a auzit un hohot. Atât de familiar... De
necrezut! Mă trezesc într-o câmpie,
(Din volumul de proză – Demonii amintirilor) cu un cal…
Valentina Becart o jucărie.

41
Nr. 1 (23) SURÂSUL

FILM FĂRĂ PELICULĂ


EXPERIMENT POETUL
Ochii mei descompun lumina
îți îmbracă silueta Insomniac,
într-un halou colorat m-am jucat cu mine Mi-au spus
o noapte întreagă. l-au întâlnit și azi… ICOANĂ
te văd alergând luminos
ca un soare-n amurg pe bancă au stat
chiar sub tei (lui Alexandru Țenchea)
M-am privit În biserica goală
Ochii mei te recheamă la microscop, îl privesc în ochi
te aduc, te trimit… puteam să și clipesc, ieri
pe bulevarde pavate pe Ioan Botezătorul
tu vii, te-ntorci și iar pleci mișcam aripile. număr sfinții
pășea în tăcere
cu valize de vise siluete ascetice
O putere secretă mă face N-am adormit, fețe ascuțite
să derulez iar și iar dar m-am trezit ochi adânci, încercănați
un film fără peliculă în metrul cub acum un an
într-o gară Dincolo, pustiul
pe ecranul nevăzut rezervat. nisipul, stâncile
al inimii poeți dirija:
Cădeam în gol, la dreapta, la stânga
semn mi-a făcut agavele spinoase…
simțeam plutirea
și nu făceam nimic pe loc să rămân
CONDAMNATĂ LA IUBIRE să mă opresc.
Cu picioarele goale
în gara mică calcă șerpi veninoși.
Cădeau numai pentru mine Ieșeam din mine aștept de atunci
în ziua aceea biletul… Asemenea lor, acolo-
și intram siluetă de aer-
ninsorile cu pași neauziți
Cai albi cutreierau Călător tu, printre ei.
repetând căderea,
nebănuite coclauri. savurând voluptuos în orice direcție
În ziua aceea amărăciunea… sub zodia poeziei.
o instanță nedreaptă
pronunțase sentința: INSOMNIE
condamnată la iubire
STARE Dacă aș deșira noaptea
Executarea pedepsei METAMORFOZĂ și-aș depăna-o
începu odată Cum stau și scriu într-un ghem
cu bătaia orei aceleia Măcinate, iubirile stau visez că vii aș putea să mă joc
în agonia frunzelor singurătății hrană înfășurat în cântec cu ea
de-arțar. sub clarul de lună plină.
pe tegumente-i pe ușa deschisă
s-au imprimat depărtate apare nălucă Ghemul-o minge neagră,
corăbii Luna-o minge de aur,
LECŢIA DE UMILINŢĂ povestea trecută
Eu-jucătorul
doar privirea-mpletește aștept fiorul jongleuurul…
M-așez singură la colț
în genunchi galbenul toamnei îndemn. necunoscutul poem
prezent prea departe Noapte
pe fărâme de viață
Povești stau în caier singurătate
biciuiesc ființa visului
filigran de cenușă obosită cuprind rebele insomnii
durerea să o soarbă
invoc uitarea și așez toate visele
balsam pe retină, același decor în seiful din inimă.
ține-n albastre ferestre
pariul pierdut
drumul acesta.
povestea rămâne.
Anica Facina

42
BUCOVINEI Februarie 2020

AM COBORÂT ÎN MINE
ÎNTOARCEREA DEPĂRTĂRILOR
Amintirile calcă drumuri prăfuite,
vocile crucilor poartă trecutul,
din adâncuri o sete fierbinte
ne cheamă să vedem nevăzutul.

În dimineți arcuite Nevinovată chemare


Gândurile bat cuie, Mă simt îngenunchiat de noapte,
pleoapele închid fumul rătăciților tăcerea clipelor m-a învins,
în liniștea ochiului. un tremur prin frunze mă tulbură,
doar sufletul aleargă desculț.
Pustiul adapă zilele,
singurătatea adoarme într-un picior Pe pajiști adormeam în rouă de stele,
în spatele soarelui. cai albi veneau să mestece lumina,
Destin galopul s-a poticnit în gropile vieții,
Clipele se scurg în visare, în mine rătăcesc bulgări de ceață.
Pe umărul stâng - murmur de cuvinte, fericirea și-a pierdut calea
pe celălalt - ființa bunilor plecați, în nopți sacrificate. Încoronat cu izbânda poverilor târzii
destinul meu - la mijoc, mă-nchid în scoica plecărilor neînțelese,
într-un fragil echilibru. Am ales libertatea cailor, cu ochi nevinovați mă cheamă un copil
peste pajiști fulgerate de zări înconvoiat de gânduri apuse-n dorințe.
Primii pași prin țărâna din lanbucurie mi-am arcuit diminețile.
înșelătoare;
văzduhul îmi răcorea sârguința,
sfârșitul strigase prima chemare. Timp neînceput Strigăt neauzit
Speram la rădăcini protectoare, Neliniștea s-a lipit de tălpi Speranțele mele plâng un strigăt,
rodiri de adevăr, să nu mă piardă, la prima adiere a vocilor strivite
îndrăzneli noptatec fulgerate, din ramuri uscate cad chipuri plonjez în ademenirea deșertăciunilor,
am cules minciuna orbită. jelite de lună. mă spulber în orbirea memoriei.

Fântâna înțelepciunii a secat, M-am regăsit printre sacrificați, Din orgoliu voi acoperi Pământul
a adormit și rațiunea șerpuitoare, anotimpurile nu mă recunosc, cu norii înțelegerilor clandestine,
delirul măririi se-aprinde m-am pierdut în cântec străin retur voi trimite unirea cu Cerul,
de se întorc străbunii în morminte. să nu ucid gloria. instanță supremă nedescifrată.

Sub stele reci, mereu căzătoare, În scoica tainelor de mâine Voi arunca până-n pânzele albe
mi-adăp rostirea din sterpire, crește uitarea, sacii cu sentimente moștenite,
de voi cădea la vulturi pradă s-a înnegrit și perla nădejdei, mângâieri nerostite pentru părinți,
urma-voi destinul și fără să-nving. poate un timp neînceput... strigăt neauzit de prea mult aproape.

Gheorghe Şerban
43
Nr. 1 (23) SURÂSUL

LUMEA ELEFANŢILOR GÂND


Se scurge timpul în noian de ploi
Dacă aş avea patru genunchi
Ce Parcele le-au tors, le-au împletit
Precum elefanţii
Walkiriile toate s-au trezit
i-aş pleca Ţie, Doamne,
Zadarnic, nu-ntorc roata înapoi.
Să opreşti curgerea vertiginoasă
Dar voi, rugaţi-vă să am răgaz
a lumii acesteia spre niciunde...
Să prind cu mâna clipele din cer
Să o vindeci sau, cel puţin,
Să trec râzând peste furtuni şi ger
Să-i pansezi pe ici, pe colo, rănile.
La focul vetrei să mai fac popas.
Dacă lumea ar fi populată doar de elefanţi
Cu aripi larg deschise-n zbor trufaş
ar fi, cu siguranţă, mai bună!
Nearse încă-n soarele târziu
Cuvânt de veghe stelelor să fiu
Şi sângele să-mi curgă prin urmaşi.
CE SEMĂNĂM Să simt aroma ierbii sub tăiş
De spaime să mă vindec prin cuvinte
Nu sunt înţeleptul Cu care, de voi pierde din suiş,
despre care se spune Să pot păstra cărarea înainte.
dacă n-ai un bătrân, să-l cumperi.
Uneori mi se pare
că umbra mea trece peste capetele unora... CUVÂNT SPRE FIINŢĂ
(grozav îmi plăcea psihologia la şcoală!)
Şi vai, vai ce lume fojgăie în găoacele acelea Paşi prin grădina gândului
câte boabe de...de ce? O revărsare de cuvinte, fiecare cu cântecul lui
încap într-un spaţiu şi tot înghesuindu-se Efluvii de miresme,
dau pe afară, nu oricum! Zbor spre înaltul ideilor
Caută pe de lături un spaţiu, cât de mic, Iubiri, renunţări, visuri de-o viaţă...
o crăpătură în care să se aciueze Este, adunându-le,un loc în care fiinţăm.
să crească apoi, să rodească
şi să-şi reverse otrava peste lume.
Măcar de-ar fi seminţe de „sângele dracului”! Paraschiva Abutnăriţei

ÎN AŞTEPTAREA TA CE-I VIAŢA?!


În seara care-ncet se-așterne, Ce-i viața?!...
Aștept s-aud iar pașii tăi Dacă nu un zbucium pe pământ,
Ce se îndreaptă doar spre mine O pendulare între rău și bine,
Cu mii și mii de-mbrățișări1 Ori o fărâmă de speranță legământ
Că într-o zi vor fi și vremuri bune.
Să îți aud doritul glas
Ce îmi alintă numele Ce-i viața?!...
Să-mi spui că n-ai putut nici azi Dacă nu o încercare
Să îți iei gândul de la mine. De-a evada din noi spre alte lumi,
De-a ne cunoaște pe noi prin fiecare
Și stele, martore de sus,
Atunci când viața ne pune la pământ.
Ne vor privi invidioase
Căci o iubire pe pământ Ce-i viața?!...
Se-nalță mai presus de astre. Dacă nu o serie de întrebări
Ce ne strivesc sub povara lor
Căci nu avem la toate un răspuns
Doar alergăm să le aflăm.

44
BUCOVINEI Februarie 2020

MEREU
Acest AZI e un IERI dureros, alinat de-un MÂINE ce va deveni un AZI repetabil!

JOC
Cuvintele să ne rămână înfipte în aer,
Doar privirile să ni se înlănțuie în îmbrățișări,
Să-și vorbească cu intensitatea irișilor
ce vor să fure o sărutare…
Dana Ciuhlău

Mă doare timpul...
Mă doare sufletul tău
care nu mă mai simte.
Mă dor ochii tăi
care nu mă mai privesc.
Mă dor mâinile tale
care nu mă mai ating.
Mă doare somnul tău
care nu mă mai veghează.
Mă dor visele tale
Vise inerente Al gurii nerost în care... nu mai apar.
Se lasă noaptea peste noi Pahare se sparg, Mă dor buzele tale
Și câmpul este-nzăpezit. se sparge şi gândul, care nu mai sărută umbra mea.
Culorilor li-i frig… și ploi în cioburi de stele
Iubiri adună-n asfințit. se perindă de-a rândul... Mă doare sângele tău
care nu mai curge
Și nu dormim și nu visăm Şi vise se sparg prin venele mele.
Decât un sângerând apus. de maluri de clipă.
Ni-s ochii duși și-așa de goi Ai fost un catarg Mă doare clipa
Și foame ni-e cei ce nu-s. alergând pe-o aripă care trece prin amintirile păgâne...
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Ce rece-i umbra ta străină Şi drumul ai fost niciodată...
Și pasu-i gol, deși te strig. ce duce niciunde,
Ce taină oare… și ce vină al gurii nerost Mă dor lacrimile tale
Ți-e dat de-n tine-i așa frig?! spânzurând peste unde... plânse fără mine.

Mă-mbăt cu vise inerente Mă duc către zări Mă doare timpul tău


Și te ascund în depărtări. să vindec trecutul care deapănă depărtarea.
De ce secundele sunt lente şi poate că mări Mă dor vorbele
Când te împarți în patru să înghită durutul pe care mi le spui
zări?! când nu te aud.
meu gest de-nceput
Te-aștept și-acum ce face sa moară Mă doare tăcerea.
Pe-aceeași creangă apusul trecut
Unde uitarea nu-i nimic pe liniști de pară... Mă doare apusul şi răsăritul...
Decât o frunză care cade fără NOI.

În poala nopții… deși-i frig…


Lelia Mossora
45
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Catrene în română
Învață de mic copil să se teamă de necunoscute sau de ascunse forțe, știe să se roage
Nimeni nu a aflat taina de dincolo de cer, de pământ, de măreție, de tot ce crede că bine face...
Învață mersul, cuvântul, munca, salvarea și poate așa se desfac lacătele pentru cei mici.
El crește atât de greu sub pumnii celui mare care nu cunoaște canoanele, nici nu le șterge.
Crescând, simte o teamă ce crește, pentru sine și pentru cei aduși fără de vrere la margine;
Pierzându-se în casă, la școală și la muncă încearcă să iubească, speră mereu că va fi mai bine;
Altul sau alta au parte de cele bune, neînțelese căi și fețe trec peste imposibile dorințe!
Nu mai crește pomul de fructe, umbra nu se mai întinde, pentru multe răspunsul nu se cuvine.
Pletele se usucă, puterea și încrederea din tinerețe cu anii de lipsuri se înmoaie...
Greșeala nu se vede, speranța ofilită nici lacrima n-o simte scurgându-se pe foaie;
Dacă așa e rânduiala ce rost are să lupte sau să se măsoare cu preaputernicul din cer?
Credința mai rezistă căci fierul ca și glasul ce tace, a trebuit de toate să se îndoaie...
De-aicea crește tulpina fatalistă curgând prin ram spre frunzele tot verzi de soare;
Eternă este numai natura, apa, cerul,luna, fiice care cuvântă sub stele de splendoare.
Multe zile și nopți înfrigurate, cutremurate de neliniști vizând cer și pământ sub ape...
Nimicuri stăpânesc a omului însetare de viață și de fericire, uitându-se efemera trecere.

Catrenele, în tătara crimeeană


Korınmegenlerden, bılınmegenlerden balalıqtan qorqı aldı, calbarmağa bıle,
Kımse tanıyalmağan kokten ve topraqtan, balaban bolğanlarnı, inanğanı eşıtıle...
Cürmege, qonuşmağa, şalışmağa, qurtulmağa bıle kırtlernı aştırmağa da;
Balabanın cümurdığıman ose, qanunlarnı bılmeden, sındırmadan bılıp kele.
Oskende tuya qorqılarının artqanın, kenarğa ıstemeden ketırılgenın;
Cöytılğanda üyınde, mektepte, ışınde, umitlı qala, arttıra süygısın.
Mınauı, anauı tabıla qısmetlı cerlerde, sayısız meraqlar bar çaresızde!
Meyvalı ağaş yukselmiy, kolge genışlenmiy, cevapsız qala ısteklerın.
Şaşlerı quru, quvvetı, inanşı, yoqsızlıq senelerınde buklengen;
Korınmiy yanlış, kât ustune koz yaşı umitsızlıkten şığıp tuşmegen.
Bonday qanunlarda ne kerek kureşmek, koktekı quvvetmen oğraşmaq?
Anca inanş qala çünkü sessız qonışıp kelgen temır epsıne tuşunıp kesılgen...
Qader kovdesı bo yerden ose dallardan ağıp kuneşte yeşıl qalğan yapraqlarğa;
Sade tabiyat sonsız, anaubırılerı, suv, kok, ay, yıldızların astında guzellıknı anlata.
Araretlı kun ve keşe sayısız qala, kokmen cer arasında turmadan qaltıray...
Eş bırşiy toydırmay omır em saadet merağını, dertnı unuttırıp geşıcı allarğa.

Guner Akmolla
46
BUCOVINEI Februarie 2020

După-o vară de iubire


După-amoruri pe nisip, pe roci,
Sau în valuri, printre pescăruşi,
Unii, toamna, numărăm boboci,
Alţii, primăvara, ... bebeluşi!

Lucru temeinic!
Cum îşi face omul harnic, gospodar,
Vara săniuţă şi în iarnă car,
Tot la fel şi-aceia ce de drum se-ocupă
Iarna fac o groapă, vara o astupă!

Efect limitat
Guvernarea actuală Când pe plajă umblă fete dezbrăcate,
E o luptă dură, un măcel, Simţi că e căldură maximă, încât
Şi de-a lungul ţării, şi de-a latul, Vezi cum verighete-ncep să se dilate
Între cei cu statul paralel ... Iar la unii, sincer, vezi că doar atât!
Şi acei ce-s paraleli cu statul.
Cauzalitate
Motivaţie Pe plaja-ndeajuns de-nfierbântată,
Sperând că un denunț îl mai ajută, Din cauza căldurii-ngrozitoare,
S-a dus la birt și-a dat pe gât o sută; Inelele pe deget se dilată.
Având curaj, se duse mai apoi ...Şi-apoi, niște burtici de domnişoare.
La procuror,... să dea în gât vreo doi!
Cu mocăniţa la mare
La mare, dacă mergi cu trenul, rişti
În alianţe
Să urci în plină vară în vagon
Poporul român, cum îl ştim că-i dinamic,
Şi să ajungi, cu ultimii turişti,
Se luptă cu-ardoare, sărmanul de el,
În staţiune,-abia-n extra-sezon!
Alături de alţii, cu Statul Islamic,
Şi acasă la dânsul, cu cel paralel.
Scumpa noastră mare!
După un’şpe luni de trudă,
Adevăr trist Pe acei cu dor de ducă,
Cei ce fac prin şpăgi avere
Marea Neagră nu-I mai udă,
O pot face, pentru că
Ci, de-a dreptul, îi usucă!
Nu-i prost ăla care cere,
Cât acela care dă!
Week-end…şi la munte şi la mare
Şi la munte şi la mare,
Consecinţă Week-end-ul e o minune.
Când găina cântă şi cocoşul tace
Zece ore –n deplasare
Este, pentru unii, absolut normal,
Şi o oră-n staţiune!
Însă, din păcate, de-asta se şi face
Un cocoş din patru homosexual.
În Bucegi
Pe cărările bătute
Inflaţie de candidaţi la Preşedinţia României Urcă alpinişti agale,
Mai nătângi sau foarte culţi,
Să găsească „Babe” mute,
Dar ţintind victorii,
Nu ca alea de la poale!
Candidaţii par mai mulţi
Ca alegătorii!
Laurenţiu Ghiţă
47
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Sehr gut!
Pentru el,
la unele ore, profesorii intrau în clasă,
ca un viciu în ceea ce e moral.
Au ora de germană, preferata colegului său de bancă.
La tot ce e întrebat
acela răspunde prompt, mereu foarte bine, iar profa îi spune constant:
sehr gut!
Obosit de performanţele colegului aşteaptă recreaţia
să mănânce sticsuri.
Sfărâmatele din pungă
sunt cratimele care îl vor despărţii de foame.
A venit pauza.
Sehr gut!
Se lansează pe holuri precum notele cântate la un pian
care se duc în întâmpinarea partiturii,
cea care le este catalogul,
mereu verificat de dirigul de la clasa,
unde sunetele ascultă de armonia
dintre talent şi operă.
O fac bine.
Sehr gut!
După ce îşi termină gustarea intră în clasă.
Urmează ora de istorie, materia lui preferată,

a niel Mihu pe care o aşteaptă ca un păcătos ce caută izbăvirea


M a r i u s D de la îngerii rătăciţi
prin tainiţele divinităţii.
Se aude soneria.
Lui, ţinând cont de ce urmează în program, i-ar fi plăcut
să bată o toacă.
Începe ora.
Încă îi mai e foame,
ar completa gustarea cu un iaurt.
Îi creşte pofta când profu’ le vorbeşte de păstorii daci.
Vede ca o transhumanţă curgerea zerului,
dinspre brânză spre mămăligă,
meniul ciobanilor.
Sehr gut!
Dintr-o dată, înţelege mai mult.
Pentru că dorea să se facă veterinar,
simte că oile ignoranţei pasc pe pajiştea ştiinţei,
şi spune:
dacii, pentru că lucrau cu zer, ştiau germana înainte să o înveţe nemţii!
Sehr gut!

48
BUCOVINEI Februarie 2020

Corina Matei Gherman


Eugen Deutsch MIŞCAREA OCHIULUI
Gândul un fel de val mişcător
muntele pe mare
Pseudo cronici literare
valuri bătrâne... corăbii fără piraţi
totul se mişcă în ochiul stâng
înainte.... înapoi.... spre dreapta....unde
RONDELUL LUMINOASELOR TOAMNE arc între cerul răsturnat şi pământul rătăcit
(IOAN MUGUREL SASU: Lumina toamnelor târzii) imaterială e imaginea apusului virtual
Când toamnele târzii ne-aduc lumina acum vreau o petală din surâsul imperfect
Iar întunericul se risipeşte, pudic răsăritul îşi dezgolea mai întâi zorile
Se-ncoronează luna drept regina am fost acolo... dar n-am văzut glasul îngerului
Timidei veşnicii ce ne priveşte. n-am ştiut niciodată nimic... nici acum nu ştiu.

Renunţă să mai cadă iar cortina, RESPIRAŢIE


Speranţa zilelor de mâine creşte, Sus... n-am zburat din respiraţia vidului
Când toamnele târzii ne-aduc lumina curenţi octogonali cu sinusuri paralele cădeau
Iar întunericul se risipeşte. necuprinsule... adună-mă să nu mă risipesc
Îşi prinde flori la cheutori grădina metamorfozată într-un lichid rău mirositor
Deşi culoarea verii cam păleşte, miros de vrajă mă alungă-n coada şopârlei
sus mai sus... e plutirea mea...
Şi-n joc se prinde chiar şi Bucovina
respir din eterna respiraţie pulsatorie a universului
Cu-n brad semeţ ce sprinten dănţuieşte,
mă voi preface în praf
Când toamnele târzii ne-aduc lumina. aşa voi rămâne.

ZADARNIC
SONET MULTICOLOR
În castelul meu din ochiul stelei
(SORIN COTLARCIUC: Tapiserii) icoanele totdeauna se îmbracă la modă
Imagini şi culori se prind în horă, praful uitării înmugureşte în vocea
Cuvintele îşi caută magia, unui preot din iadul sideral
Curtând, niţel în joacă, fantezia şi prohodul la începutul dansului
Spre-a face să răsară aurora, Zorba Grecu murmură nisipul din
poala mării Egee... cometa
Sperând că va apare feeria la colţurile de orizont norii treceau ispita furtunii
Ce-ar cuceri cu verva ei agora dacă mă reîntorc vei culege iubirea
Sau ar lovi în orice val cu prora numai în casa luminii cu migală latentă
Ducându-şi peste mări şi ţări solia. mi-am scris cartea de rugăciuni
bucuria morţii participa şi nepăsarea
De-aceea îşi va fereca Pandora
şi umbra paginei... şi cuvântul... şi strofa... şi tu
Vestita ladă-n care nebunia
tu acel cu iubirea rătăcită
Se tot ascunde aşteptându-şi ora. ridicai ruga reîntoarcerii
Când o clipită pare veşnicia, tot veghind se-aude din colţul străzii
O pană ce se vrea mereu cu spor a tăcerea unui tren lunecând pe aripa nopţii
Decis s-arunce-n zbor… tapiseria. în biblioteca cu dorinţe înfloreşte rădăcina neîmplinirii.

49
Nr. 1 (23) SURÂSUL

***
nu te ascunde după chipul meu
nu mai suport pădurea gramaticală a nervilor tăi
nu te mai pun la capătul propoziţiilor
nu mai eşti ghilotina interogativă
chipul tău n-are rost în spatele chipului meu
sărutându-mi zi de zi coloana vertebrală
ia mătura făraşul ligheanul cu apă
şi deretică în camera fetei noastre
care astă noapte a aflat ce e marijuana
apoi în a fiului nostru
care ieri s-a îmbătat prima oară
apoi în cea a noastră şi nu
nu uita să-ţi iei obrajii înlăcrimaţi ***
din spatele chipului meu am început să cad în inima mea
trebuie să merg în oraş să fac afaceri e dureros domnilor
să plătesc apa lumina şi gazele nu poate o inimă să încapă un trup de om
cum să mă arăt aşa între concetăţeni? unii spun că am băut şi am fumat prea mult
păstrează-te pură până mă voi întoarce victorios, că prea multă cafea pentru creier
voi lăsa pielea de vierme în scara blocului nişte prieteni m-au părăsit
căci şi mâine voi avea nevoie de ea alţii m-au duşmănit în epoca asta literară
păstrează-ţi chipul e dureros domnilor să stai în inima-ţi
în noaptea asta curba oboselii va ţâşni brusc să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul
de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna în spate să plângi pentru viitorul ei ambiguu
pentru clipa în care aerul învins
va părăsi definitiv câmpul de bătaie
*** e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil
în pântecele mamei că vrei afară
înjurătura de faţă e conştienţa mea
acele de seringă m-au uitat - că ai cărţi frumoase de scris
astăzi lacrimile au căzut în zadar că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată
ca şi cum ai face la toaletă că ai de arătat lumii înconjurătoare
întreaga-mi putere a luat ţeapă câteva sculpturi nemaivăzute etc.
ba de la ceauşescu ba de la şefii literaturii române oameni buni într-una din încăperile
ba de la prieteni ba de la cei ce-mi erau împotrivă inimii mele plâng pentru voi
există şi alţii ce spun că sunt un mare poet nu voi şti niciodată cui vă las
ei aşteaptă la capătul drumului să le semnez acte
să fie siguri că am murit şi-mi pot valorifica opera
după regula de basm a zilelor noastre ***
nu te poţi pune contra acestora să ne revoltăm am spus aruncând ţigările
îţi vor supravieţui să ne facem constructori de roţi
vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei să începem cu baia mare sau copşa mică
şi copiii lor să devenim mistici credibili
fac tot ce se poate face cu cearcăne şi bărbi expresive
public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză să ne revoltăm odată la naiba
merg la TV şi la radio soţiile ne-au adus merinde la baricadă
mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut puşti drapele ţeluri - toate ziarele scriu
pentru ei, cei ce mă vor vinde despre noi - s-a decretat stare excepţională.
la naiba am spus aruncând ţigările
paharul s-a umplut ne revoltăm!
closetul s-a închis. în ţărână au rămas sângerând zarurile
cineva a obosit să rostească:

Ştefan Doru Dăncuş


„acesta este trupul meu – acesta este sângele meu”

50
BUCOVINEI Februarie 2020

RONDELUL UNUI NUMISMAT RONDELUL MARELUI POET


Motto: „Munca unui om se poate plăti. Motto: „Stejarul creşte numai unde-i pământul bun,
Caracterul, cultura lui, nicicând.” buruienile cresc pretutindeni.”
(Mihai Eminescu) (Mihai Eminescu)

…Travestiți superb, migdalii, Miracolul din scrisul tău, Poete,


În magnolii unicate, I-atotprezent în vechiul Ipotești,
Nasc petale-exponate… Hotar al unor vremi împărătești
Până când le rup vandalii! Ascuns pe veci sub tainica-i pecete!

…După îndelungi travalii, I-atâta vers în verbele-i cochete,


Au priviri înlăcrimate, E plin de reverie și povești,
Travestiți superb, migdalii, Miracolul din scrisul tău, Poete,
În magnolii unicate… I-atotprezent în vechiul Ipotești!

…Precum florile-n vitralii, Neprețuit tezaur de secrete,


Peste timpuri vor străbate, Ecouri dragi în care regăsești
Tot la fel, nenumărate Simțirea vieții noastre românești,
Cărți, monede și medalii! Ce-și poartă-n timp tributul de regrete…

…Travestiți superb, migdalii… Un nimb-miracol, scrisul tău, Poete!

Cu dedicaţie omului deosebit Cu acrostih:


Mihai Cornaci Mihai Eminescu

Dorel Mihai Gaftoneanu


51
Nr. 1 (23) SURÂSUL

s onete
XXXV
Te simt aproape, dar tu eşti departe,
Mereu absentă când te-mbrăţişez,
XXXIII Iubire vie-n sentimente moarte,
Apari aievea sau numai visez?
Miroşi a floare încă nedeschisă,
Ce mă îmbie, parcă, s-o deflor, Atât de goală, dar de pofte plină,
Ca pe-o iubire mare, interzisă, Nici nu mă lepezi, nici nu mă doreşti,
Dar oferită, gratis, tuturor. Mă vrei o umbră, când te vreau lumină,
Însufleţită-n dăruiri trupeşti.
Te-adulmec într-o lume inodoră
Şi îţi ghicesc aroma de cafea. Ce grea iubire în plăceri uşoare!
Ce mulţi sunt însă cei ce te adoră, Ce mari păcate într-un suflet mic!
Că nu ştiu să te fac numai a mea! Cum pot eu oare să mă ‘nalţ spre soare
Şi din mocirlă-n slăvi să te ridic?
Iar de adaugi miresme frumuseţii,
Deşi o altă frumuseţe nu-i, Căci tot visând iubiri de nota zece
Vei fii precum lumina dimineţii, Simt cum mă arde dragostea ta rece.
Mereu a tuturor şi-a nimănui.

Că-n tot ce face mai frumos frumosul


E şi-acest simţ, al patrulea, mirosul. XXXVI
Când te iubesc cum nimeni n-a iubit,
XXXIV Fugi de iubirea mea şi te ascunzi,
Uiţi de sărutul dulce, înzecit
Mă îndulceşti cu un sărut, apoi Cu mângâieri pe sânii tăi rotunzi.
Îmi laşi amarul unei lungi absenţe.
Ce acru-i timpul când nu suntem doi, Te mai iubeşte cineva ca mine?
Iar spaţiul – ce sărat, cu aparenţe! Nu ai nevoie de iubirea mea?
Ei bine, dragostea, chiar şi-n ruine,
Abia am prins gustul iubirii şi Eu nu pot să o dărui altcuiva.
Nici nu mai ştiu iubirea ce gust are,
Când şi-amintirile, cele mai vii, Căci mi-ai intrat în suflet, nu ştiu cum,
Îşi pierd dulceaţa prin rememorare. Şi nu văd nici o cale de ieşire,
Chiar dacă-mi eşti doar musafir acum,
Tu poate că ai alte gusturi, însă Nu pot să îţi ofer decât iubire.
Dacă pelinul dragostei nu-l simţi,
Iar gustul fără gust din viaţa plânsă Rămâi, deci, peste noapte, lângă mine
Şi-nsingurarea nu te-au scos din minţi, Şi lasă-mi verbul să te înlumine!

Degeaba guşti plăcerile uşoare,


Căci viaţa gust doar prin iubire are.
Nicolae Silade
52
BUCOVINEI Februarie 2020

Balade mici

Am dat singurătăţii-această formă:
Sus, între rafturi povestindu-şi veacul,
Aud cum proaspăt murmură copacul
Lângă-alt copac nu-într-o pădure-enormă,
Ci-în sacra pace a bibliotecii;
O scară-mi trebuie, să-ajung la brazii
Lui Moise în pustiu păzind nomazii,
Cu Dumnezeu, cu mieii şi berbecii;
Bătrânii fagi sunt Dante-între lumină
Şi beznă, Shakespeare, Borges, Swift, cas- •
cada Aud, cu şorţ, la miezul nopţii, cum
Vuieşte ca sudoarea din Elada, Luna-în bucătărie spală vase,
Poeţii pe galera palatină; Le şterge botu-în cârpe flenduroase,
Pe iarbă, jos, sub frunzele-în cădere Dar când s-o-întreb ce i-a venit, altcum
Mor versurile noastre efemere. Pieptoasă şi zeloasă, sare prin
Fereastră-în vârful nucului şi, bat-o
• Norocul, face semn că-am speriat-o,
Analizez fotografia şi La braţ plecând cu norii din vecini;
Mă înspăimânt, a galaxiei noastre, Voiam să-mi spună ce-aventuri se mai
Tenebre-opace, zdrenţe şi fâşii, Petrec în ceruri, să existe oare
Vârteje-a mii de mii de mii de astre; Quasari, pulsari, dezagregări stelare?
Stins, soarele-într-un colţ prăpăstios, Oricând aş invita-o la un ceai
Secundă cu secundă cu secundă, Sorbit prieteneşte-în casa-albastră,
În găuri negre fără sus şi jos Dintotdeauna-a ei, cu drag a noastră.
Se-înăbuşă, se-îneacă, se scufundă,
Moartă lumină-în univers, de nu-l
Mai redescopăr nici infìm cât stropul •
De ploaie-într-un diluviu noctambul, Sub cuiburi de păianjeni în tavan,
Neantul în vâltoare cu potopul; Pândit chiorâş de gloate mari de cărţi
Căzut cu fruntea-în palme, îngrozit, Urlându-şi desperarea-între coperţi,
Mă-întreb şi nu-mi răspund, cu ce-am greşit. Analfabet m-aş vrea ca Ginghis-Han
În piei sălbatice-încălţat, de lup;
• De Nietzsche mă-îngrozesc, de-Eskil, Cioran,
O pagină citesc, îngrozitor De-anatomia calului troian,
De ştearsă-a unei vechi biblioteci, Şi-urechile, îngenunchind, mi-astup;
Coperţi albastre, constelate, reci Nu-şi ard mulţi Gogoli manuscrisu-în foc,
Şi sumbre-amurguri în interior, Mă îmbrânceşte Kafka în infern,
Uitare şi tăcere şi nimic; Noroc de Sappho, darnic şi matern
Aici se întrevăd dărâmături Cu sânii-mi face voia să mă joc,
De piramide, dincolo, spărturi Pustia bată-o şi-un vânt zăbăuc,
De-altare printre ierburi mici, cu spic; Biblioteca mea de balamuc.
Din zori în zori, oceanul furibund
Al veşnicului ieri pe-alaltăieri
Mă prăbuşeşte într-un nicăieri
Profund, cel mai profund, atotprofund
Şi-întoarce-o pagină, ori zeci de mii, Şerban Codrin
A unei cărţi prin univers, pustii.

53
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Aripile de înger
Mâinile mamei, frumoase, calde - prima atingere simţită,
mâini delicate ce te-alină, te vindecă şi îţi surâd,
mâini magice prin care toate prind contur
- povestea lucrurilor sădite şi crescute;
păstrate, apoi, în amintire -
mâini harnice ce trudesc neobosite,
Culorile curcubeului mâini dragi care te leagănă, te-nalţă
şi-o viaţă te susţin,
Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor țâșnesc mâini călăuzitoare care te-nvaţă să scrii
stoluri, stoluri de cuvinte, şi paşii să-ţi continui,
ca într-o călătorie în necunoscut, mâini liniştite care te ţin în braţe,
pulsează în noi continente, te-ngrijesc şi te îmbrăţişează,
purtate în buzunarul gândurilor, mâini line recunoscute-n somn şi-n vis,
se eliberează, apoi, în febră sau durere,
rostite sau scrise, mâini puternice în care-ţi găseşti
tălmăcite sau neînțelese, şi sprijin, şi tărie,
pure sau încărcate, mâini ce se dăruie
liniștite sau impulsive, şi-ţi dăruiesc tot ce-i mai bun,
nuanțate, vulnerabile, fragile, mâini strânse într-o rugăciune, Cerului trimisă,
când simple, provocatoare, mâini pline de duioşie ce lacrimile-ţi şterg.
vii, vibrante,
de o frumusețe seducătoare, Mâinile mamei, calde, iubitoare, pline,
pline de lumină, calde, muzicale, ce te cuprind când vii
jucăușe, temerare, şi flutură, în urmă, la plecare.
când triste, reci, stângace, încercănate, Sunt mâinile de care fire nevăzute te leagă,
grele, discrete, însingurate, sunt mâinile din care ţi-ai luat, cu timpul, zborul,
uitate, pierdute sunt mâinile care au-ndurat,
sau regăsite-n noapte, în dragostea nemărginită,
alină, vindecă ori rănesc, şi răni, şi frig, dureri şi-atâtea greutăţi.
din durere sau frică,
într-un vârtej de gânduri În calmul lor, mâinile mamei,
ne ating, ne înalță tăcute, reci şi vlăguite,
sau ne coboară până pe ultimul ei drum le simt,
la marea sărbătoare a inimilor. mâini adormite pe care
râurile fierbinţi
Pe cer un curcubeu. de lacrimi şi suspine
Adresa inimii tale este în inima mea. nu le mai pot trezi la viaţă, acum, aici.

Irina Lucia Mihalca

54
BUCOVINEI Februarie 2020

1. 14.
Luat în brațe de mama Mama a plecat la Domnul
când eram copil mic și războiul a rămas neterminat.
am fost ocolit de vânt pe fiul din armată l-au trimis la război,
și încălzit de inima ei și el a plecat la Domnul
care o simt întreaga viață războiul fratricid s-a terminat.

2. 15.
Cuvintele mamei C-un buchet de iasomie
sunt ca niște flori am mers la mama la țară
stropite cu lacrimi și i l-am înmânat cu drag.
ce nu pot să se usuce Mama a lăcrimat peste flori
rămânând veșnic proaspete de atunci casa e plină de viață.
3.
Pâinea coaptă
Mama mea 16.
Indiferent câți ani am
de către mama *Gogyohka* pentru mama
în cuptorul casei tot copil am rămas,
miroase a dragoste căci dragostea ei
față de om
9. nu are vârstă
Poza
4. cu chipul mamei 17.
Durerea mamei
am așezat-o în ramă. Seară de seară
e și durerea mea
Bijuteriile din pușculiță mama îngână duios
ce poate fi vindecată
fără valoare. cântec de leagăn,
prin rugăciune
și cuvinte sufletești un bun povățuitor
10. pentru pruncul din brațele ei.
5. Poemul dragostei
Când mi-i greu rostit în zorii zilei 18.
pe suflet poartă raze de lumină. Am văzut-o pe mama vorbind
doar la mama mă gândesc Mama țese la stative cu florile ca să-mi spună
căci și gândul ajunge la ea prosoape alese. că și ele au suflet si dacă le lași
ca să-mi aline necazul în singurătate se veștejesc.
11. Așa e și cu omul, uitat de lume
6. Durerea mamei
Bănuții fiului te poate frige 19.
Din pușculița spartă mai tare Printre degetele
Au umplut vaza mamei decât lava mâinii razele
Cu flori frumoase vulcanului erupt. soarelui
Înmiresmând casa luminează ridurile
12. din palma mamei
7. E secetă-n țară
Lacrima mamei dar mama prășește - n grădină. 20.
prelingându-se cu broboanele de sudoare Mirosul făinii de la
pe obraz ce se preling de pe față moară îmi amintește
picură în palmă udă zarzavaturile. de pâinea puhavă
vindecând bătăturile de casă coaptă
13. în cuptor de către mama
8. Seara după munca în grădină
Pruncul mama se așează pe un scăunel
purtat în ca să vorbească cu iarba din curte.
brațe străine
tot miroase
vorbește cu ea și-și mângâie sufletul
de parcă ar fi vorbit cu copiii plecați Ion Cuzuioc
a lapte matern prin străini.

55
Nr. 1 (23) SURÂSUL

CÂND VIN FULGII


Fulgii mari, dar şi mărunţi,
Cad întâi pe vârf de munţi,
Apoi năvălesc spre poale
Şi spre dealurile goale.

Fulgii lin coboară roi,


Rar auzi vreun piţigoi,
ANOTIMPURILE ŢĂRII MELE
Soarele în nori petrece, Pot să vorbesc de ţara mea
Fugărit de vântul rece. Oricui, nu-i misiune grea,
Dar tablou-i fascinant,
Cum anotimpuri an de an LIBELULA
O-mpodobesc ca un colan,
Fulgii vin în ritm dansant; Că are piramide mii – Deodată se iveşte
Nu răsună în pădure Sunt munţii mărginind câmpii. Peste lacul plin de peşte,
Sunet jalnic de secure. La un metru jumătate.
Aici vin primăveri cu miei, Bâzâind, din aripi bate;
Câţiva iepuri ies la joc, Cu ghiocei şi brebenei, Ignorând din colţul gurii
Vremea-i bună, au noroc! Cu fel de fel de pregătiri Orice lege a naturii,
Fulgii au albit fâneaţa Care se fac în mănăstiri, Stă pe loc, apoi porneşte
Şi le gâdilă mustaţa. Căci Paştele e aşteptat După cum se nimereşte.
Şi în oraş, dar şi în sat. Cu avânt ia zboru-n piept,
LUMINA DE PE STÂLP Apoi vin verile tiptil,
Când la stânga, în unghi drept,
Când la dreapta, iar apoi
La poartă e un stâlp c-un bec, Cu vântul veşnic instabil, Se repede înapoi.
E luminosul nopţii prag, C-un soare mare, arzător,
Mulţimi de fluturi vin şi-l trec, Cu apa rece de izvor, Un broscoi tare umflat,
Zburând aiurea în zigzag. Cu zile lungi, de neuitat Pe un nufăr aşezat,
Şi fânul proaspăt adunat. O priveşte năucit
Şi becul arde ne-ncetat Şi-i spune abia şoptit
În poarta groasă, de stejar, Răsună toamnele de nunţi, Broscuţei de lângă el:
Şi stele ard pe cerul plat Coboară oile din munţi, – Ca să vezi, ce gândăcel!
Ca nişte mici bucăţi de jar. Trec gâştele pe cer ţipând, Mă întreb: oare cum face
Uscate frunze cad pe rând De stă-n loc, ia uite, drace!
Lumina tremură mărunt, Şi mustul curge în pahar Asta-i, soro, o magie,
Un câine latră vigilent, Şi cerbii să se-nfrunte sar. E o mare şmecherie!
În iarbă negri greieri sunt, Îţi spun sincer, draga mea,
Muzicieni cu mult talent. Ce ierni teribile avem! Dar nimeni nu zboară-aşa.
Fără să vrei scrii un poem! Gâza asta, cam zurlie,
Pe stâlpul vechi de telegraf Cu fulgi, prilej de bucurii, E din altă galaxie!...
Lumina pare nimb de sfinţi, Și frunţi senine de copii,
Sau poate-un biet autograf Cu Moş Crăciun, mult aşteptat,
Uitat de soarele cu dinţi. Sosind din nordul argintat. Gheorghe Vicol

56
BUCOVINEI Februarie 2020

din
Terapia căderii în gol
***
mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase?
ieşise luna mîinile noastre
se odihneau undeva între cer şi pămînt
erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca
pluteam între cele două maluri
doamne ce frumos era
părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră
***
să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi? îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!
chemarea lor tristă spre nicăieri?
vine noaptea ***
şi te găseşte înspăimîntat fără a înţelege intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind focul
umilinţa cărnii păşeşti pe plaja subţire apoi îşi fac cruce - ajută-ne doamne! - vestea
în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare s-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp
- iertarea îţi spui şi continui să crezi nimeni nu l-a mai văzut dar toți aud urlete o
că vei trece neobservat - femeie povesteşte întruna că a văzut cerul la asfinţit
visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieţi semănînd cu o gură de lup vînătă pe dinăuntru
încăpăţînarea de a fi tu însuţi priveşti împrejur doamne urît mai e
o sută de melci pe braţul femeii adormite în ploaie trebuie împuşcat trebuie prins şi împuşcat
care dintre ei îi va fi podoabă? (tandreţea au zis unii şi au plecat să îl caute
cu care îi va îndepărta pe ceilalţi cu puşti încărcate securi s-au întors seara goi şi tăcuţi
o va face şi mai frumoasă) gîndeşti tu şi ascunzi taina au închis uşile aşteptînd tîrziu un urlet a spart ferestre-
în părul ei magnific înălţat ca un rug le
unde să-ţi arzi mîinile şi să rîzi fericit apoi să pleci au alergat toţi şi l-au găsit lungit pe pămînt
mai departe convins că pînă la urmă tot lîngă el urechea nopţii încă mai sîngera
vei descoperi magia naşterii şi a morţii atunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă focul
oarba încredere e linişte femeile plîngeau doamne ce nebunie să urăşti
aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea atîta un biet lup venit în oraş să moară

din
DOMINIC SAU DESPRE IMITAŢIA UMBREI
***
aştept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă
cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilinţă?
***
privesc cerul crucea e forma perfectă a raţiunii
e doar o senzaţie ciudată
parcă mi-aş fi făcut o zgîrietură cu unghia pe creier ei nu i se poate lua nici adăuga nimic
o metafizică a uitării ar spune filozoful dominic respir lent pîndesc moartea ireproşabilă
mă zbat ca un microb sinucigaş în paharul cu apă o închipuire ia locul altei închipuiri
tu te apropii femeie – superbă confuzie se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă
între a fi şi a nu fi - la urma urmei poezia e ca şi cum aş cuceri o cetate
în preajma ta şi tot eu aş fi acela care ar părăsi-o primul
creierul meu devine un muşuroi părăsit s-a mişcat ceva în oglindă
viaţă sau moarte? cui să-i imput
de cîte ori voi mai plăti preţul îndoielii? teama de a nu fi singur?
scriu caut zadarnic
un reper în albul hîrtiei Costel Stancu
57
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Îngerul
DE LA FÂNTÂNĂ
La zidirea lumii, s-a născut întâi îngeri de vânturi ascunse într-al lor oștile cerești și ele
Cel ce-avea să fie al ei căpătâi, cinstit călcâi, s-au zidit pe cer în stele,
s-a născut Cuvântul – gânduri iar în sfânta-I supărare libelule uimite
întrupate, s-au țesut doar în cuvinte
zbor de libelule peste Principate... a voit răscumpărare: și-apoi s-au zidit pre stele
- Blestemați să fiți cu toții să picteze în cer pastele
La zidirea lumii, cerul însuși plânge voi cei ce-ați făcut pe hoții, ca să zboare împreună
lacrimi de căință prefăcute în sânge voi cei care ați cutezat peste țarina română...
căci uitat-a Domnul într-a Sa mistrie a fura al meu cnezat, Iar din când în când coboară
sfânt pământ și-o țară, pe-a mea Românie! voi cei care ați îndrăznit întru inimi de fecioară,
La zidirea lumii, oștile cerești prin al vostru gest căznit și în inimi de feciori...
întind spre neanturi scări să îmi luați ce Eu gândisem Tu le simți, te trec fiori?
mănăstirești și în Cuvânt azi răspândisem
cum că doar acea mistrie Simți cum se zidesc în tine
pe care să urce mii de libelule, trebuia a fi solie stele din dureri latine,
să se-așeze în ceruri lângă tarantule peste neamuri și popoare... simți sclipiri și-a lor răcoare
și să înceapă a își țese toate împreună Îi puneam aripi să zboare! când pe buze cade o boare
țarina de aur, țarina română... din pastele ce se-așează
Voi furat-ați de la Mine în suflet și te veghează?
Cete întregi de libelule nemuririle latine
s-au zidit în tarantule dar vă iert c-am obosit Simți tu focul ce te arde
ca să țese infinituri de atât bolborosit când citești o veche carte
din amurg și răsărituri, și ca semn de-a Mea iertare și în care-i o fărâmă
ca să țese focul viu vă voi pune o întrebare: dintr-a ta limbă română?
din cuvântul străveziu - Oști cerești și libelule
și să țese apa vie zidite în tarantule Simți tu foc ce te cuprinde
din triluri de ciocârlie! când iubirea te surprinde
ce-ați țesut cu fir din soare și ai vrea să-i dai un nume
Când aflat-a Domnul Sfânt infinitul care doare, dar ea însăși te răpune
că s-a țesut din Cuvânt ce-ați țesut cu fir de foc și îți spune răspicat
fir de aur, fir de foc, ca să n-o dai la mezat...
nemurirea în stil baroc,
de mătase – la mijloc, Al ei nume-i doar iubire,
supăratu-S-a pe îngeri, pe arhangheli aș vrea să Mă țineți minte... cată în cartea de Citire!
- cei dintâi, Vă puteți zidi în cuvinte?
pe cei patru: Mihail, Și mai caută într-o carte,
Gavriil Fericite c-au scăpat caută cuvântul moarte!
și Rafail, de pedeapsă, de păcat, Căci acest cuvânt te-așteaptă
pe vestitul Uriil, de nu ești ființa înțeleaptă

58
BUCOVINEI Februarie 2020

a citi în Abecedar diavolii să n-o găsească, Al tău înger - la fântână,


un cuvânt ce-l găsești rar să n-o ardă vreun strigoi, va păzi limba română,
dar, odat’ ce l-ai aflat, ci să ardem numai noi! va păzi-o de sirene
el va fi al tău palat, și de alte măști viclene,
el, Român de ieri, de mâine... Tu, Român de România, va păzi-o de reptile
Ai găsit cuvântul pâine? să nu-ți pierzi vreodat’ făclia, care prin vorbe subtile
De găsești cuvântul țară limba ta cea românească... vor a o târî în mocirlă...
să nu uiți să îi pui tiară doar ea știe să zdrobească Șarpe, viperă, șopârlă!
din îngeri și libelule rătăcirile din unii
zidite în tarantule, (precum au făcut străbunii), Constelația de aur, constelația de
constelația de foc, constelația de aur... rătăcirile tirane foc...
Limba noastră – sfânt tezaur! dinspre state suzerane! Limba noastră cea română întru
Domnul are loc!
Limba veche românească, Zi cu noapte se îngână
acea cetină cerească într-a ta limbă română Limba noastră-i o redută
ce se întinde ca o punte și se nasc din rezonanță ce L-a învins pe Dumnezeu
precum laurii pe frunte vechi luceferi de speranță când iubirea-I nevăzută
între toți acei ce simt ce-o cântă cu toți la strană, a dat nume unui zeu...
românește și consimt ea - balsam la orice rană...
că de-or fi sortiți să moară L-a numit Limba Română,
departe de a lor țară, Dreptatea, de îți e rănită, șapte zile în săptămână,
vor lua cu ei în Rai limba ta neprihănită șapte zile, șapte nopți...
românescul nostru grai, se va îmbrăca în armură Ca pedeapsă la ăi hoți!
iar de vor ajunge în Iad și cu greaua-i lovitură
vor ascunde în flori de jad va ucide pe făptaș...
limba sfântă românească, Limba ta nu este laș! Lhana ROMA-NOVA

eu În locul meu
femeie Când voi pleca spre lumi nebănuite
mirodenie a pământului În care umbra nu mi-o vei găsi,
purtătoare de îngeri Să îmi aprinzi candeli atunci iubite,
energie luminoasă Lumina, drumul mi l-o mătăsi.
și
ispită bărbatului Să le aprinzi cu stelele din cerul
eu De unde cad sub formă de pleiade,
prima ființă ce a vorbit cu șarpele Să nu știe nimeni unde-i misterul
construind De ce se cern pe cruce miriade.
cuib și otravă dulce fericirii
în noaptea asta În locul meu, las aripi mari de îngeri
mi-am unit trupul Și ielele rog ca să dănțuiască,
cu umbra lunii În ultimi pași pe ritmuri de înfrângeri
în marea ce se învolbura Și praful de pe urme-ți, dăruiască.
la vederea verdelui ochilor mei
eu Să îl arunci la miezul nopții-n mare
Evă Când luna despletită mă va plânge,
poezie simultană Să se prefacă-n fluturi ce-or să zboare,
existență nesfârșită Spre cer, apoi, cu mine te vor ninge!

totuși efemeridă Ionica Bandrabur


59
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Poezii din ciclul Lupul Alb

CÂND CÂNTĂ-MI MOARTE


Cântă-mi la fluierul piciorului moarte
Când se va veseli ploaia
o doină de jale
spălate vor fi oasele arse de arșița vremii pustii
în carul cu boi încărcat cu fânul din vale
razele flăcării pătrunsă în trupuri firave
cu florile cele mirositoare
va trece de iaduri târzii
să cânte țiganii din alămuri funebru
când iarna se va veselii în fulgii albi
iar boi din jugul carului negru
iar gerul va strânge trupuri în cleștarul gheții
să calce câmpia ce fuge în urmă
te voi iubii mereu înger plecat
să stau în carul plin de miresme
cânt de durerea ruptă din pieptul de mamă
cu tine la masă prin timpuri celeste
când păsări moarte trec în cântecul nopții târzii
să fii invitata mea până la groapă
atunci voi călării calul albastru
să fi onorată de o mare gloată
și vom săruta îngerii vremii
ce-și scot pălăria în semn de respect
când lutul se va bucura de osul frânt... când...
Nu-i așa? La toți le pui mâinile pe piept.

MOR CAII SUNT STRIGAT


Mor caii în lanul albastru Sunt strigat pe nume
în raza nopții plecată din lună în marginea serii se văd stelele strălucind a noapte
mor... sunt strigat în lumina întunericului plecat în eternitate
lipsită de viață e raza neagră se rup cuvintele în timp plecate
înfiptă în inima roșu închisă de sângele negru iar tu privești neputincioasă agonia
se zbat asfințituri lipsit de sens e visul îndoliat în lacrima pustie
mor caii în cerul albastru sunt strigat pe nume...
și soarele negru străbate pieirea
în raza negrului soare... e soarta... și moartea e
neagră...!

Calistrat Robu
60
BUCOVINEI Februarie 2020

din
UNIVERS&al valabil

C io b u l
Un olar trecu pe roată lutul moale, lipicios, ..Şi i se întâmplă-odată, bolului ăstuia snob
Şi făcu, în mare artă, un bol roșu-argilos; Să fie atins, din greșeală; căzând, îi sări un ciob;
Îl așează apoi, cu grijă, lângă o oală mai veche, Se porni pe plâns și urlet, bolul proaspăt, «mutilat»,
Ce nu avuse, pe timpuri, ca ea, egală pereche! Însă-n râset izbucniră, oalele cu smalţ crăpat;

Se uita cu fudulie bolul proaspăt pregătit, «Nu mai e bun de nimica, bolul cel pretenţios!
Sfidând, fără de rușine, oala veche, de gătit. Ciobul mic i-a luat și faima și nu mai e nici frumos!
Larg la gură, smălţuit, dar lipsit de profunzime, În sfârșit, rămas-am, iară, numai noi de trebuinţă
Nu-ncăpeau în el prea multe;dar era plin de... cruzime! Că de el nu aveam loc... în această locuinţă!»

Tot strigând și azi și mâine, tare și chiar răspicat Întristată de-ntâmplare, oala veche, înţeleaptă
Că vrea să-și menţină rangul, făr-a fi amestecat asigură bolul, cum c-aproape tot se-ndreaptă!
Cu ciuveie, alte oale, unelte de-odinioară, Dojenind, însă, pe oale, nu se abţinu să zică:
l-au mutat, atunci, stăpânii, sus, pe-o policioară; «Râde ciob de oală spartă»; «şi lucrurile se mai strică!»

Şi în mare admirare, vieţuia acest «pupil», Stăpânii lipiră ciobul, bolului cel arătos,
Pus pe mese, la ospeţe! Rezulta din al său «șpil» însă, se tot dezlipea ciobul și sărea pe jos..
O mare discriminare printre vasele din casă, săturaţi să tot repare, i-au luat pe amândoi
Care nu înţelegeau de ce-i pus pe vârf de masă, și i-au aruncat, afară, într-o ladă de gunoi.

Privilegiatul ăsta, tinerel cu gura lată, Chiar dacă se amuzară, supărară și-l bârfiră
Ce nu-i bun decât să ţină, înăuntru-i, o salată! Pe bol și pe ciobul lui, toate vasele gândiră
Singura ce nu-l privise, cu ochi răi și bârfitori c-orice..lucru sau fiinţă, fie tânăr sau bătrân,
Era, însă, oala veche, cu suflet ocrotitor, bun sau rău.., tot moare-odată și în loc, alţii rămân..

Ca o mamă iertătoare de-a copiilor isprăvi; Filozof, ibricu-n coadă, lâng-o ceașcă de cafea
n-avea timp de cleveteală, nu știa a trândăvi; spuse: «poate dacă ciobul ăla, bolului nu îi cădea,
robotind în ziua toată, trecută prin foc și apă uitam că viaţa e scurtă și am fi putut pretinde
pregătea cu trudă hrana, la ospeţe ori agapă..; c-am trăi, mereu.., lipiţi și nicicând nu ne-am
desprinde..

Cristina-Marina Murgea
61
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Zile cameleon
timp faleze pietriș toate pictate
în pântec de oraș Moartea lui @
deschizi ușa cazinoului și vezi oameni care beau
iar aura norocului se dezbracă de sofisme mor poeții se fac vânt și îngroapă cuvintele-efemeride
cu tocuri de egretă femeia din colț numără rămășițele într-o mie de @
nopții nu pare tragic să dispară iluminații
sau adaugă încă un conținut în povestea cu mirt atâta timp cât franța a câștigat în rusia și leaderii oferă
flori unei doamne frumoase
sentimentul că ploile vor ucide furnici nu mai există care întâmplător conduce o țară
doar o masă amorfă de ciment gata să se prăbușească sau pupă fierul vechi cupa aceea stereotipă
fără unde seismice fără pic de rasism doar este victorie
doar unde radio prin care poți auzi porta-vocea realității
se schimbă șefii politici cad structuri ale statului se pune femeile se plâng de masculi s-au împuținat
bază într-un om atât de singur încât își înghite chitul devin tot mai perisabili
dar bărbații cer imposibilul #lafemmefatale
de peste tot din orașul dement pluvial diavolul roșu al nopții deghizat în alizeu
auzi mașinăria de rumegat despre schimbările acum oamenii au drept de vot și aleg denuclearizarea
cameleonilor politici o lume provegan cu dumnezeii ei iconici pe zidurile
nimeni nu înțelege de ce un magistrat stațiilor de metrou
#nupoateajungepresedinte
când a țesut pânza de păianjen a existenței poeții nu mor ca oricine ei beau absint cu vene subțiate
și precum Calypso i-a transformat pe toți în porci captivi de acel drog al viului
iar azi-ul a devenit bastard și #iubescfemeilereale
singura opțiune fiind un deadline pentru mâine detestă plasticul și nu îi găsesc întrebuințare
iar printre noi trec ca niște dependenți de diurn de roata
niște concitadini pescuiesc din balcon cu tălpile goale aceea mirobolantă numită azi
atârnate la fereastră
peștii nu au coloană vertebrală se lasă pescuiți între se pot multiplica poeții oamenii aceștia surzi emoțional
secunde muți orbi afectiv îndrăgostiți doar de ideile politice ale
de ce toate curg într-un flux și reflux din care scapă momentului
doar elfii acești orășeni demodați ce nu își pun capul pe capabili să se teleporteze în acele locuri unde încă mai
tăietor? progresează înarmarea nucleară
plouă prin imperiul orașului metafizic pot să se rateze literar din dorința disperată de a elimina
cu oase cu pietre cu ziare on-line rasismul sărăcia și războaiele chimice
căci nu-i așa premiul nobel se dă pentru oameni iar în
încercarea de a deveni oameni
sunt așa de vulnerabili poeții #carenumordeabinelea

62
BUCOVINEI Februarie 2020

Submarinul politic Turbulente


,
am învățat să scriu ziceam în trecut că orașul arde cu luminile lui
cu cretă colorată false cu acea calea unirii unde pictorii seduc femeile
și să sar șotron doar dintr-un fum de trabuc iar adolescenții se dau cu
parapanta
între liniile lui strâmbe printre demisoluri decorate kitch-os și discoteci turbulente
nu am reușit să găsesc
acel submarin ce mă poate dispersa dar arta urbanului mi-a intrat în plex ca o respirație
în apele oceanului efervescentă
unde pot vedea rechini cu colți și nu mai pot descălța sandalele hai-rup-iste
înroșiți nu mă mai pot clona să fiu a satului cu umbrele sale vintage
care îmi sfâșie semenii foamea de artă demolează #mitulvesnicieinascutelasat
eu cea care mă tem de pisica-de-mare din enclava numită orașul-meu-flamboaiant toți piticii vor
îmi voi întinde tendoanele rechinului-om să mă scoată vie abulică victimizată
cel care dezumanizat și brutal să îmi poată scrijeli pe piept logica rațiunii pure
prinde în malaxorul vieții cea conform căreia nu ar trebui să înot
victimele politicii stradale între cele două emisfere moarte/viață cu masca de oxigen pe
căci, nu-i așa, sub presiunea străzii chip
se naște vântul libertății
și poți evada tu din tine simt cum orașul se întinde ca lava peste minți murdare
îți poți îneca decibelii vocii subconștientului aici deținuții evadează avem zile zen și oamenii politici se
așază pe esplanadă
abia apoi vei putea să hașurezi un șotron imaginar umăr lângă umăr într-o tovărășie stupidă
prin care să sară acele egouri doar eu poeta mironosiță #rezist
care pot umple o pasarelă
și pot defila fără umbra ta ivorie

Amprente vizuale
miroase a ziar a stârvuri politice cărțile acești dinozauri preistorici vând
ador să circul cu metroul să aud vocea aceea neutră omul
cum anunță piața victoriei imaginea astăzi face cât o mie de cuvinte
iar eu să cobor la următoarea și scriitorii umblă călare pe elefanți
lumina difuză se oprește pe volanul încins ca niște cercopiteci prin piața orașului atins de febră
la trecerea de pietoni așteaptă femeia vieții tale cum deschizi geamul simți miros de gaze
are pantofi galbeni și un smartphone care poate de eșapament
identifica amprenta vizuală și de mingi de cauciuc bătute pe asfalt
sigur nu se mărită nici vara asta simte de la distanță fotbalul ca un delirium tremens face victime colaterale
ratații și preferă să stea în zona copii neșcoliți umplu stadioane unde se uniformizează
de unde poți să faci un selfie fericirii ce îți erupe prin mentalul colectiv
toți porii ca vulcanii noroioși
simt gust de porumbi fierți miriștea a luat foc
la poșta din titan era mereu coadă trimiteau la post- iar câțiva grauri obraznici anunță școala și ciugulesc resturi
restant vederi cu un text laconic de la masa politică
Vă îmbrățișăm din Herculane, ai voștri 1 2 3 am uitat să cobor la aviatorilor azi nu voi ajunge la poștă să
eu nu am văzut oameni mai stupizi ca cei trimit cele câteva cuvinte albe împachetate grosier
ce postează instant voiajuri am să mă duc la coafor să îmi vopsesc în roșu torționar
după cortina de fier s-a inventat cortina virtuală #viața #perepede #înainte
cu cinci mii de corifei iubiri nestatornice și colorate
plus o extrafericire sezonieră
Angi Melania Cristea
63
Nr. 1 (23) SURÂSUL

APRECIERE VREM LUMINĂ, DOAMNE!


În Universul epigramei Luminează-mi calea, Doamne,
E Păstorel Teodoreanu, Bezna cruntă să dispară,
Iubit de toţi, cum este banu` Primăveri să-mi faci din toamne
Sau cum e-oricare prunc al mamei. Şi lumină-n suflet, iară.

Când îl vedea venind, barmanul Luminaţi la minte fie


Zicea voios din uşa cramei: Toţi cârmuitorii lumii
În Universul epigramei Ce vor pace, armonie,
E Păstorel Teodoreanu! Pe ceilalţi, te rog, adu-mi-i!

Iar gustul vinului, pastramei Curgă valuri de lumină


Îi stimula enorm elanul, Şi căldură de la soare
Scriind umor spumos tot anul, Peste-acei ce au o vină
Concis ca textul telegramei GELOZIA ÎN LITERATURĂ Că nu-i România Mare.
În Universul epigramei.
Pe tine nu te-oi mai iubi vreodată, Să privească spre hotare
Să crească buruieni pe cărăruie Cum se-apropie de glie
Şi pe aleea ce spre munte suie Raza de lumină care
Acolo unde te lăsai curtată. Ne-o uni o veşnicie.
TOAMNĂ BINECUVÂNTATĂ Îmi este gura acră, amăruie Lăcomia să dispară
Când numele ţi-l mai pronunţ spre-o Dar şi vechile imperii,
E toamna plină cu ovaţii, fată, Liniştea s-ajungă-n ţară
Ţăranii merită cunună, Spunând de hotărârea mea luată: Prin Lumina Învierii.
Au obţinut recoltă bună Că rece te-oi privi ca pe-o statuie.
În fel de fel de-asociaţii.
Căci nu moştenim Pământul,
Ţi-aş pune în coşciug pe-obraz năframă, Când momentul o să vină
Activitatea merge strună, De flori şi de alai să nu ai parte Ne-o lua pe toţi Prea Sfântul
I-ar lăuda chiar şi Carpaţii; Şi pe-un vulcan să fii înmormântată! Unde-i veşnică lumină!
E toamna plină cu ovaţii,
Ţăranii merită cunună. Uitată-n veci să fii şi blestemată,
Că m-ai trădat iubită epigramă, CALUL ŞI CĂRUŢAŞUL
La căldurică-s deputaţii, Văzându-te sub un sonet în carte!
Elevii-n şcoală se adună, Că stă cu fundul spre stăpân,
De-i soare, ceaţă ori furtună, ***** E-un fel de reciprocitate -
În mustării se strâng bărbaţii... Şi la părerea mea rămân:
E toamna plină cu ovaţii. Căluţul stă aşa că-l bate!

Când oraşul se îndepărtează sat PROVERBIALĂ O ZI LA ARAT ŞI COMPĂTIMIRE


Venind în sat o nepoţică, Românu-i simplu de pornit, De când e roata, biciul, sporul,
O întrebă pe-a ei bunică, Aşa i-e dat de la natură: Efortul caii nu şi-l cruţă;
Privind căruţa cu doi cai: Când e de foame-nghesuit Ei ziua-ntorc pe dos ogorul,
Ce văd pe drum, e un tramvai? Şi când îl calci pe bătătură. Iar seara trag şi la căruţă!

64
BUCOVINEI Februarie 2020

PREDESTINARE Tânăra absolventă, la angajare


Era românul învăţat A fost, ca orişicare nou venit,
Să fie de pământ legat, De şeful nostru prezentată,
Dar s-a desprins, ca un atom, Iar când o sarcină ea a primit
Şi de o vreme e în… pom! S-a şi crezut… însărcinată.

TAINA PĂMÂNTULUI DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI OPORTUNIST


Și a pământului splendoare Abil e-oportunistul care
O latură-i puțin umbrită: Găseşte, uneori pe-alese,
Ne dă o viață de mâncare, Și în portiţa de scăpare
Ca în final să ne înghită. O cheie-a marilor succese.

LOTERIE POLITICĂ „COLAC PESTE PUPĂZĂ”


La noi corupții-s arestați, Se vede-un fapt ce nu-i pe plac,
Întruna cu dosare plouă, Dar s-a extins ca un flagel:
Dar prea puțini sunt condamnați... Cât e românul de sărac,
Vreo 6, doar, din 49! Mai dă și lenea peste el.

NEDREPTATE ILUMINAREA STRĂZILOR


S-ar întrerupe și ecoul, Edilii-s puși pe multe fapte,
De-ar observa aceste fapte: Sunt becuri, alta-i România,
Că vaca trage-n jug cu boul, Se vede și în miez de noapte
Iar seara numai ea dă lapte. Cum strălucește… sărăcia!

EROARE ARITMETICĂ SPERANȚA ROMÂNILOR


Spun pesimiștii de la noi din țară Știindu-se descurcăreți,
Că sunt pensionarii o povară. O-ncurajare-i oportună:
Dar nu-i adevărat, detest minciuna: Având „românii șapte vieți”,
Sunt mulți acei ce-i numără întruna! Din toate-or face una bună.

DRUMUL CUNOAȘTERII ASIGURARE PENTRU UN FOTBALIST


Să înțeleg, mi-am dat silința, Măr al discordiei e mărul
Și nu m-am dat nicicând în lături: Ce poate declanșa scandalul,
E-atât de scumpă neștiința, Dar ce nu faci tu cu piciorul,
Că-ți ia o viață s-o înlături! Va drege-arbitrul cu signalul.

Vasile Larco

65
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Divinitate
Ne urcă-nflorirea din piepturi în slavă
Cum odele oarbe din păsări săgeţi,
Din pletele vântului o mumă firavă
Salvează fecioare chemate în ceţi.
Cu seva ce urcă încet, fără grabă,
În arderi de stele virgine te-mbeți,
Pe şaua de aer e-o regină nababă,
Iar caii sunt vise de mari arhitecţi.
Copiii văzduhului au firea bolnavă,
În tainele mărilor ascund dimineţi,
Surorile dragostei au pe buze otravă
Din inimi de candele înflorite-n asceţi.
Purificare Mişcată din formă, o umbră stă gravă
Cum rodul uimirii în preajmă la sfinţi,
Când înfloriră crinii pe căile lactee, În sânge lumina apune degrabă
Apostoli tresăriră ca ruga pe un rug Pictând pe apusuri copii în părinţi.
Şi stele de mătase cu forme de femeie
În arderi înălțară un fulger demiurg. Cu scâncete slabe spre stele, învinşi,
Cer fluturii glorii - vecia-n arendă;
În valuri de candoare se îmbrăcară finii Din cuta secundei profeţii-s împinşi
Ospețelor de gală din muzicile horei De umbrele orbilor să urce-n legendă.
Şi, ca uitaţi o clipă de căile luminii,
Cerberii părăsiră cutiile Pandorei.
Vibraţia din lucruri stătu ca să mai bată,
Aleluia
Iar îngeri ce trădară vecia să iubească, Din șarpele mătăsii duci aripi heraldine,
Picau ca fulgii florii din cer, unde odată Iar fruntea se lipește pe aer de vitralii;
Înmugureau cristale în lumea îngerească. Când sufletele apei coboară să se-nchine,
Se rușinează-n gânduri, de ispitiri, telalii
Şi flăcările stigmei s-au revărsat în ape,
Să curgă nesfârşirea-n nehotărâţii lumii; Și urcă parcă taina -fecioară în gândire,
Au apucat profeţii minciunii ca să crape, Cum setea de miracol suspină sub ardezii
Iar cei ce se rugară, scăpară numai unii. Sub care magii lumii, în aburi și clondire,
Asudă să corupă chiar sufletul zăpezii.
Se limpezise ziua ca-n nopţile polare,
În valuri albe sorţii se-amestecară gri Pe frunțile luminii înaintează furii
Şi peste culmi de flăcări cu mărginiri solare -Acolo știm că-s duse poemele și crinii-,
Cântară alb de pace uimiri de ciocârlii. Să le răpească dulce cu vicleșuguri nurii,
Cum scrie în hrisoave -că fericiți sunt primii.
Din cutele secundei ieşiră orbii-n raze,
Să pipăie lumina virgină, prima oară, Dar urcă-n nicăierea cevaul ca statuia
Şi când o sărutară, ‘nfloriră în obraze Cu genele cântate de sori în absolut
Din zâmbet de copil şi frunte de fecioară. Și pendulează norii pe fumuri –aleluia-
Și visul pur apare – întâiul nou-născut.
Şi încântaţi că scapă de judecata lumii,
Jurară către slavă credinţă epigonii; Pe frunți se-așază mir și în botez se pare
Legaţi cu flăcări roşii, de-amurg, făcute funii, Că apele oglinzii tot clipocesc chemări;
Căzură în adâncuri (pieriţi din noi) demonii. Și cum pe luntri oarbe plutesc bucăți de zare,
Sirenele iubirii s-au pitulat sub mări
Să ducă mai departe dovada purității,
Primită-n adorare pe-ncolăciri de șarpe,
Alensis de Nobilis Vor dezlega de taină cu dragoste asceții
-Să-și mistuie secretul pe răsuciri de harpe.

66
BUCOVINEI Februarie 2020

De-ai ști de când îmi caut, Uimit de-a ei ființă,


Perechea rătăcită! Cu vocea-i rugătoare,
Aud mereu un flaut, Timidă și-n căință,
Și-mi zic: sunt fericită! Ea cere îndurare.
De câte ori cu jale După atâta rugă,
Mi-ai zis să fiu cuminte, Și-atâta năzuință,
Acum vorbele tale Nici nu-mi doresc s-ajungă
Nu-mi ies deloc din minte. În mare suferință.
Îți amintești de mărul, S-a ridicat deodată,
Ce mi l-ai pus în poală? În dezolanta-i stare,
Și-acum m-alină dorul, Plutind înspăimântată,

ENIGMĂ Mă simt tot timpul goală. Spre necuprinsa zare.


S-aprinse-atuncea focul
Să râd nu sunt în stare,
E toamnă, e splendoare Și începu să fiarbă:
Iar plânsu-mi este casă,
Cu multe crizanteme, Să nu știu, dobitocul,
Nu voi cădea-n uitare,
Ce stau surâzătoare, Că sunt o fire oarbă?
Findcă am fost aleasă!
În mii de diademe. Să nu mă văd pe mine,
Îți mai aduci aminte Cel din frumoasa fată,
La poartă, la intrare, De vinul din pahare, Cu trăsături divine,
Ca Făt-Frumos el este, Când tu erai fierbinte, Suavă, supărată?
Un trandafir mai mare: Dar gol prin buzunare?
Exact ca-ntr-o poveste, Mi-am cumpărat palate,
Nu vezi cât sunt de slabă? Colane și castele,
Trăiește-n trei petale Fiindcă-s așa ușoară, Doar visuri spulberate,
Dar mai răzbește încă, De parc-aș fi o babă, Și ce-am făcut cu ele?
Parcă-mbrăcat în zale, Cu boala ce-o doboară.
Și-n liniște adâncă. Îmi pare rău într-una,
Mă simt acum pierdută Nu trebuia să plece,
Acum, că-i rece-afară, De-acum îmi e totuna
Și parcă sunt de ceară.
O dragoste nebună În toamna asta rece.
Iubirea-mi este mută,
Mă-ncearcă, mă-nfioară,
Uscată-n călimară.” Întreb, în sus spre cerul
Ca un arcuș pe-o strună.
Nici nu știu cum o cheamă. Împresurat cu humă:
Plutesc plin de iubire. Unde mi-i giuvaerul,
Prin ale ei cuvinte,
Și iată, că-nspre mine, E cel ce-i plin de brumă?
Mă roagă și mă-ndeamnă,
Un dram de fericire,
S-ascult, să iau aminte. Mă-ndrept atunci spre-oglindă:
Încet pare că vine.
Accept aceste plângeri. Imaginea-mi străină,
Îmi spun: E-o-nchipuire, Veche ca o colindă,
Te scoală din visare, Pribeag, numai cu mine,
Mă văd numai cu-nfrângeri, Încet încet, suspină.
Vino-ți puțin în fire,
Că nu mai ai scăpare!. În toamna care vine. Rămân doar legământul
Cu frunza ruguinie,
Disting o blondă fată, Privesc la palma-i fină
Purtată doar de vântul,
Ce îmi întinde-o mână; Și la micuța fată,
Părtaș la veșnicie.
Eu mă trezesc pe dată, Ce ca o bizantină,
În visul meu s-arată. Rămân numai cu praful,
Gândind la ce-o să-mi spună.
Și-a vieții grea povară,
Se-aplecă înspre mine, Cu trupu-i de petale, M-a-mprumutat zaraful,
Apoi cu glasul stins: E totuși o comoară, Și-apoi m-a dat afară.
“Mă simt atât de bine, Din vremuri siderale,
Un cântec din vioară. E toamnă, e splendoare
Mă bucur că te-am prins.
Cu multe crizanteme,
Nu ai de ce te teme, Visez cum mă sărută, Ce stau surâzătoare,
Că par așa umilă. Dar barca tinereții, În mii de diademe.
Ai dispărut o vreme, Așa o prefăcută
N-aștept vreun semn de milă. Plutește-n cripta vieții.
Corneliu Carp
67
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Nici nu vreau să ştiu,


Cât sufletul îmi este viu
Și drag ca floarea de fonfiu,
Senin în cerul azuriu,
Vreau, tot mereu, doar eu să fiu.

Această lume e ciudată,


Acum. A fost și altă dată,
Nesățioasă și fardată
Și multor rele aplecată.
UN PLUGUȘOR CU SPERANȚE,
nu în cântec, ci în stanţe Trecut-am munți întregi de groază
Și-n cuibul meu, ca într-o oază:
Am însetat, n-am zis nimic,
Aho, aho, copii și frați, Veți un viitor mai bun, Deși n-a plouat nici un pic...
Opriți „steaua”, nu mânați, In al Anului Ajun,
Că anul se înoiește, Când veselia e mare, Acum când plouă cu atenții,
Nu gândiți copilărește! Și unii merg la votare? Cu internet, club și invenții
Luați-vă după ei! Mi-am scos complet din a mea minte
Voi copii ai Țării mele, Dar să nu votați mișei! Trecut, prezent… merg înainte…
Ați trecut prin vremuri grele, Sunați iar din zurgălăi,
Scoală multă, Poate s-or speria cei răi, Unii trăiesc în frig, în smârc,
Minte smultă, Hei, hăi, hai și o ulcea, Se-nchină și nu zic nici... „cârc”,
Nu pâine, ci pogăcele!... Nu știu cine-o petrecea! Alții, țin post pentru-a slăbi,
Mânați măi, Alți masochiști…: A chinui
Nepoți, flăcăi Sunați măi flăcăi prin munți, A devenit un crez păgân!
Și sunați din zurgălăi, Poate s-or trezi cei mulți
Hăi, hăi, hăi și... iară Hăi! Să își spună păsul clar, Eu mă țin bine, aci rămân!
Să nu mai plângă-n zadar!
Om de om nu are loc, Nu vreau s-aud de cimitire
Suflă flăcări, suflă foc, Hăis și cea, cu veselie, Și-a senectuții, albe fire
Neavând grijă de voi, Mai bun anul să ne fie, Și pot trăi chiar împăcată,
De s-a iscat un „război”! Să ne omenim frățește De n-am făină în covată...
Sunați măi din zurgălăi Nu doar din coadă de pește!
Și sculați dacii din văi! Am prieteni pe la marțiale,
Hăi, hăi, hăi, lupii sunt răi! Mânați, dragii feții mei Ei nu mănâncă! Nici o jale!
Și sunați din clopoței Mi-au demonstrat, chiar cu cinism
S-au cam nărăvit la stână, Să audă mic și mare Ce este acela​: „Stoicism”
Urda rece, brânza bună, Și să meargă la votare!
Iar mioarele dulcele Deci trece-or toate: rost cu rost,
Sunt bune de frigănele. Sunați măi, și sunați măi! Nu devenim precum am fost!
Nu v-a plăcut? Luați leapșa! Hăi, hăi, hăi, și iarăși hăi Fiindcă se spune: „E pur și move”,
Și-n Spania găsiți „Capșa”! Să-i convertim pe cei răi! Nu stau pe loc nici două slove!
Sunați măi, din corn, a murge
S-audă babele surde! La Anul și la Mulți Ani! .............................
Sunați dragii mei flăcăi! Cu trai euro, NU BANI!
Că pierdeți din zurgălăi!, Cu -un Hendel la televizor
Hăi, hăi, hăi, Pe alte căi! Viața trece-n zbor ușor...

68
BUCOVINEI Februarie 2020

VIESPI
Creatori de vorbe pline
Cu piper și … insomnie,
Așezate în terține
Sau… în iz de parodie…
Nu ştiu de ce mă amestec...
* Sună ciudat acest titlu
Picură în struguri bolta Și cam echivoc...
Cu arome tari de vin, Este un mare curaj,
Viespile își umflă tolba Fără avantaj.
Mare, cât un … zepelin!
* Să sper că o voi scoate la capăt,
Au găsit arome-n pere Ieșind curată, ca basmaua,
Și mătase în urzici; Sau măcar aproximativ...
Storc de la albine miere,
Dar… oțet, de la furnici… Aș fi curioasă să aud răspunsul Elisei.
* Sau furtuna elyseelor...
Sau sunt rele, sau nu-s bune,
Nu mai ști ce să mai crezi! Pe unde umblu nu întâlnesc acest neam,
Veninoase? Nu pot spune! Ba chiar mă tem de IQ-ul lor...
Cum te văd și cum mă vezi! IQ-imea lor...

Am constatat că unii sunt imperturbabili,


UN OM EMIGRANT, Alții sunt recalcitranți,
el, mândrul român, Alții vor să „moară cu dreptatea în mână”
Singura dreptate pe care ei o recunosc,
„A fi mândrul român”, adevăr auzit Deși balanța stă cam într-o rână.
În limbajul cărunt, îndrăgit din străbuni;
Oprimat, oropsit, fără-un leagăn tihnit Nu știu ce neam sunt,
S-a jertfit acest om, pentru anii mai buni. Dar sunt extraordinar de hotărâți.

Emigrantul român, e un „trist”dovedit Alții sunt foarte susceptibili și atenți


Ce- a născut obeliscuri și sub ger și sub ploi; La numărul de complimente
Idealuri de foc, vâlvătăi sau mocnit, Pe care le doresc,
În românii din veac și de astăzi, cei noi... Mai ales pe cele privind etajele superioare.

A fi mândrul român, adevăr întâlnit, Pe lângă acest tratament de bază
În dureri e născut, în valențe sublime, Practică, și zicătoarea populară,
Imprimând imboldul: „Tu, cel asuprit Subliniind contrarul...
Nu-ți uita poporul, în evul ce vine!”
Am zis ceva despre a fi fudul?
Nu, pentru că termenul este prea neaoș,
A fi un emigrant: adevăr răspândit: Și cam zgârie...
Ce-a chemat spre răspântii, să cauți un rost;
Ai plecat cu speranță și-un tărâm te-a primit; Tema e grea și cu multe piruete,
Cu drag ai rămas, neuitând ce ai fost! Iar humorul nu este disponibil la toate orele...

„A fi mândrul român”, e mereu auzit,


Scris ades în carte: „emigrant român”,
Ori unde, sub soare, neamul tău e cinstit,
Limba ta păstrându-o! Pe a ta soartă stăpân!
Melania Rusu Caragioiu
69
Nr. 1 (23) SURÂSUL

De câte ori
De câte ori mă sugrumă tăcerea,
Și lunec hai-hui spre vagi depărtări,
Singurătatea mă sfâșie - iar iubirea,
Mă-ndeamnă să mă risipesc în strigări ...

Ca pe o carte să te deschid,
Dă-mi, iubito, puterea!
Comedie tristă Când pădurea se-ncarcă de floare,
Asta-i viața - comedie: De-atâtea ori mă sfârtecă dorul.
Cui placi tu - nu-ți place ție ...
Dar tu ai fi în stare
Așa e - și n-ai ce-i face, Să-mi mântui fiorul,
Cine ți-e drag - nu te place. Fără tine, iubito,
Orice-nflorire mă doare!
Bine că ești trecătoare,
Viață câine, viață floare, De câte ori fereastra deschid,
Spre suflet lumina mi-o strig;
Otravă îmbietoare, Și chipul tău, iubito, mi-l strig,
Comedie - ucigătoare! Să nu rămână prea îndelung,
Biciuit de patimi, de vânturi și frig.
Chemare
Tânjesc după jarul ascuns în sărut ...
Iubito, vara asta prea tare mă arde!
trimite-mi ploile tale de demult! Noi - fructele
Eu nu știu să sufăr numi din cuvinte,
Iar când se lasă înserarea, Și-n fluturi nu arunc cu cearcăne de seară,
Pune lacătul pe ușa cerului nostru, În fructe moi și-n mustul lor fierbinte,
Apoi cheamă muzica și culorile, Noi ne topim ca vulturi blânzi de ceară ...
Să se reverse toate în noi;
Și de-atâta iubire, Când tu te subțiezi ca amintirea-n vreme,
Să se cutremure și tainele! Eu crucii ochilor tăi blânzi, de Sânziene ...
Din crânguri îi culeg și-i culc între poeme,
Iar când în inimă i-adun, ca pe o răcoare,
Fata morgana I-ndemn să-și ardă plecările în Soare ...
Și iarăși noaptea va trece
Ca o sârmă ghimpată prin inima mea ...
Și dacă vânturile serii va fi ca să mi te fure,
Și iarăși somnul blând mi-l va strivi,
Mi te aduce Luceafărul iubirii îndărăt ...
Aprinzându-mi lumina la ceasuri târzii,
Atunci ne vom pitica cerbii în răsure,
Să mă întrebe dacă n-ai sosit,
Să încălzim cu sufletul al dragostei omăt!
Sau dacă mai vii ...
Când pomul dragostei se-nalță către astre,
Așa este ea - noaptea - cicălitoare;
Noi suntem fructele de aur ale iubirii noastre.
Și ne-nțelegătoare din fire ...

Mihail Ecovoiu Doreanu


Ea nu știe că tu nu ești decât
Un vis, o nălucire,
Sau o nebănuită amintire ...

70
BUCOVINEI Februarie 2020

Snoavă

Î
ntr-una din acele dimineți de primăvară târzie,
când natura e demult trezită la viață și pomii încep

Camera de hotel deja să se scuture, pe o șosea proaspăt asfaltată, o


duduie fără vârstă mergea ca după mort, abia târâindu-și
picioarele și fredonând – parcă în ton cu vremea – celebrul
E târziu în noapte… „La vie en rose”. Îmbrăcată fistichiu, cu niște bermude
frigul şi ninsoarea ne bat în geam, franjurate, un tricou negru cu glugă, având imprimat un
oceanul nu e departe schelet și o vestă spălăcită de blugi, mărimea XXL (de
însă noi suntem înăuntru. parcă ar fi fost a răposatului) şi încălțată cu pantofi de
Camera de hotel s-a preschimbat într-o cuşcă lac, duduia trăgea după ea o motocoasă cu prășitoare
pentru şerpii şi păsările încorporată, „ultimul icnet”, modelul pe benzină. Doi
ce nu au avut vreodată şansa puști chicotiră în urma ei:
de a se târî sau de a zbura - Ia uite-o și pe slăbănoaga asta! Arată ca moartea-n
deasupra sau în adâncurile oceanului. vacanță...
- Mhm, norocul vostru, își spuse duduia aprinzându-
Te aud vorbind și plictisită o țigară.
despre… visele tale. Drumul coti la un moment dat pe lângă un cimitir și ea
Radioul este interceptat, deveni brusc interesată:
ceasul ne ticăie timpul - Hopa, ia să văd eu cum mi se administrează
– tic, tac, tic, tac – domeniile!...
iar la pian ne cântă un înger deghizat. Se apropie de gardul din fier forjat, își ridică de pe
ochi gluga tricoului, își scoase tacticos niște ochelari
Demonii, Raiul şi Iadul cu o lentilă crăpată și cealaltă lipsă și începu să citească
sunt peste tot în jurul nostru silabisind plăcuța de la intrare:
arzându-ne sufletele, - „Păstrați liniștea”. Hm, parcă poți să știi cu
hrănindu-ne minţile cu emisiuni TV zbânțuiții de tineri din ziua de azi? Degrabă o pun de-un
şi ucigându-ne toate pornirile ancestrale. chef… Mai departe: „program: între orele 9-17”; „taxă de
Însă ţie nu pare să îţi pese… vizitare…”. Cuum?!!... Ăsta-i muzeu sau cimitir?
nici mie. Scuipând nervoasă chiștocul din colțul gurii, duduia
Tu continui să-ţi vorbeşti vorba pufni și citi în continuare:„Asociația pensionarilor militari
în timp ce eu îmi beau gândurile pentru ajutor de deces și ajutor reciproc. Administrator:
şi noaptea ne cade blândă pe umeri. colonel în rezervă Jean Raniță. Telefon…” Că doar n-o fi
rudă cu Turbincă ăla care s-a lăcomit să trăiască și m-a
batjocorit acum câteva generații?... Rezervă? Dacă stau
Pop Raluca să mă gândesc, Patronu’ zice mereu „nu știi ce-ți rezervă
viitorul”! Te pomenești că l-a ticluit pe Raniță ăsta să mi-o
coacă iar. Da’ de ce? Nu mi-am îndeplinit eu norma? Ba
chiar am făcut și ore suplimentare... Ei, dar ce-mi bat eu
capul de pomană, că-n contabilitatea Lui oricum nu mă

71
Nr. 1 (23) SURÂSUL

pot băga. Duduia rânji, o umbră de cochetărie traversându-i de-a


Și, încetând să mai cugete la hazard, teoria haosului, curmezișul fața ridată:
soartă ori alte concepte abstracte care depășeau domeniul - Cât îmi dați?
ei de activitate, duduia își scoase mobilul și formă repede - Nu prea am de unde …, dar să zicem… 49?
numărul: (Domnul Raniță era ori neobișnuit de galant ori extrem
- Alo, bună ziua! Domnul Raniță? de sarcastic!)
- Eu! Ascult! răspunse o voce de glaspapir. - Să zicem...
- Știți, sunt persoană fizică autorizată, mă ocup cu - Starea civilă?
amenajarea spațiilor verzi și trecând pe lângă cimitirul - Văduvă.
dumneavoastră, m-am gândit că poate v-ar interesa să - Domiciliul?
încheiem o afacere... - Flotant.
- Mda. Așteptă matale acolo, că vin imediat! Spune-i - Ocupația?
lui nea Pezevenghea, paznicul, că ai vorbit cu mine, să te - Tehnician spații verzi. Ca hobby, colecționez
lase să intri. oale și ulcele. În timpul liber mai îngrijesc bolnavii la
Duduia se proțăpi în fața porții înalte și apăsă îndelung domiciliu…
pe sonerie. Dintr-o gheretă de dincolo de gard ieși un - Aha. Păi hai să ne împăcăm la bani și poți să începi
burtos cam sătul de viață, îmbrăcat în uniformă; dându- treaba. Cât ceri de parcelă?
și cascheta pe ceafă, o măsură din cap până-n picioare - N-am nevoie de bani. Vreau doar găzduire și un
cu ochii mijiți și, zgârcit la vorbă, ridică întrebător din blid de mâncare. Și ceva benzină. (Apoi continuă în
sprâncene. gând: „că deh, în concediu nu beneficiez nici de sporuri,
Morgana își roti privirea adulmecând mirosul de nici de combustibil...”)
mormânt proaspăt. Paznicului parcă i se dezlegă limba: Raniță făcu ochii cât cepele de la popotă și mintea lui
- Bonjour, nea Pezevenghea! Mi-a spus domnul hrăpăreață încropi iute o strategie.
Raniță să-l aștept înăuntru. - Uite cum facem. Soacră-mea, Speranța, trage să
- ‘nă ziua, mormăi paznicul, deschizând poarta grea moară. Vrea ea să pară tare, dar nu cred c-o mai duce
și făcând semn cu capul să intre. mult.
- Da’ ce te holbezi așa, duduiță, n-ai mai văzut - Speranța?! E clar, asta moare ultima, își zise
cimitir de fițe? Azi e la modă să investești în locuri de duduia.
veci. He, he, astea sunt băncile viitorului!… - Poți să stai cu ea în cameră. Batem palma?
Duduia se mulțumi să se uite fix în ochii lui. Nea - OK.
Pezevenghea tresări ca scuturat de un frison, făcând doi - Hai acum să mergem să ți-o prezint pe coana
pași înapoi, după care, evitându-i privirea, o conduse la mare.
un birou în formă de cavou, utilat lux. Înghiți în sec, dar Cum ajunseră, ciocăni discret și anunță:
se simți totuși dator cu o explicație: - Mamaie, ți-am adus pe cineva, să-ți țină de urât!
- Șefu’ are o vorbă: „ca să nu-ți mai fie frică de Apoi dispăru.
moarte, trebuie să te obișnuiești cu ea. Deh, fiecare cu ce-l Înainte să calce pragul, duduia simți cum i se zbate
doare… Matale fă-te comodă până vine dânsul. ochiul stâng și o viziune dantescă puse stăpânire pe ea,
În așteptare, duduia își zări pe un tablou electric ca un abur premonitoriu, făcând-o să șoptească: „voi cei
caricatura însoțită de avertismentul „pericol de moarte ce intrați aici, lăsați orice speranță!” Își făcu o cruce cu
„. „Hm, păi sigur... Of, nu mai vine odată administratorul limba și intră. Coana Speranța o cântări dintr-o privire,
ăla; e bun de trimis după moarte...” încadrând-o sceptic undeva, pe la categoria muscă.
N-avu timp să-și ducă până la capăt gândul, că domnul - Aprinde lumina, să te văd mai bine!
Raniță își făcu apariția vijelios, ca o insurecție armată. „Lumină? Am scăpat de dracu’ și am dat de... soacră-sa?!”
După formalitățile de salut, se trecu direct la „ostilități”: își zise duduia, rememorând fulgerător pățania cu Ivan
- Semnăm contract sau... ne-nțelegem? Turbincă. Ca un făcut, cum atinse întrerupătorul, becul
- Lucrez la negru! pâlpâi de trei ori, după care își dădu obștescul sfârșit.
- Bun. Hai totuși să completăm un formular - Vezi acolo, în sertar, ia un bec și schimbă-l!
neoficial, ca să-l anexăm la dosarul asociației. porunci coana mare.
Duduia încuviință. - Bec?
- Numele! - Păi, ce? Că doar n-ai vrea lumânare!...
- Morgana Coșciug. Morgana se sui pe un scaun și îndeplini cu succes
- Cam sinistru... operațiunea deșurubare-înșurubare, minunându-se și
- Numele de fată era Cucuveanu... ea de ce putea să facă. Ignorând orice inginerie a morții,
- Vârsta? coana Speranța demontă situația:

72
BUCOVINEI Februarie 2020

- Carevasăzică te-a trimis Jenică să-mi ții de urât! armată: nu mai mișca nimeni în front.
Hm, mai urât de-atât nici că se putea... Să fie clar: o fi fost - Nu ma’ mișca de... deloc!
el colonel, da’ să știi că în camera asta eu sunt general, ai - Aha, ai prins curaj! Bea, nu te sfii! Așa-i că-i tare?
înțeles? O să mă pomenești!
Călcâiele duduii Morgana pocniră scurt, într-un gest - Veș… veșnica po…pomenire!
reflex de subordonare.. Dintr-odată se auzi un zbârnâit şi Morgana sări ca arsă:
- Ia fii sinceră, unde te-a găsit, la circ?... Săracu’ - A sunat ceasul??
Jenică vrea să mă înveselească. O crede că-s pe patul - Nu-ți fă griji, eu l-am pus să sune, ca să-mi iau
morții. Ha, ha, da’ ce-s proastă? Eu dorm pe canapea! doftoria.
Morgana avu o expresie de autocompătimire. Şi făcând cu ochiul, coana mare mai scoase o sticlă pusă
- Deci … pot să stau eu în pat? bine, „pentru zile de doliu”:
- Cu dragă inimă, al tău e! Nu te teme, te-nvăț eu - „Eau-de-vie”! Ai tu habar ce-nseamnă asta? Îți zic
niște tehnici de supraviețuire. Că veni vorba, ești cam eu: viață distilată!!
anemică, asta ca să nu spun că semeni cu o radiografie… Morgana oftă adânc; începuse deja să i se împleticească
Ar trebui să te mai întremezi un pic… Ia uite ce față limba și încăperea se cam învârtea. Concepția ei despre
palidă ai! Ce-ai zice de-o țuică fiartă, să te mai îmbujorezi fragilitatea vieții se clătina serios...
nițel? - Ia de-aici, lasă paharul, că ăla–i pentru cucoane
- Aș prefera un „genocid”… fandosite! Viața contează! Adică, să fim serioși, ce loc cu
- Aș, uite asta doftorie!... Te ocolesc toate bolile! (Și verdeață, ce veșnicie?
scoase de sub pat un clondir cu o licoare transparentă, - Veș-nicia dura... durea... durează cam muult...
pe cât de inofensivă ca aspect, pe atât de promițătoare ca - Ce faci, fată, plângi?? Hai, mai ia un gât, să vezi
efect.) Hai, ia o dușcă, să-ți faci curaj! ce frumoasă o să ți se pară viața! Nimeni nu-i veșnic.
Morgana duse paharul la gură și, închizând ochii, îl dădu Auzi tu, verdeață! Gargară pe stomacul gol. De verdețuri
pe gât. suntem sătui! Ceva mai consistent dac-ar fi... Că veni
- Este că-i mortală? vorba, ești vegetariană?
- Mie-mi spui?... se strâmbă duduia, simțind dintr- - Dimpo...potrivă. (Duduia se scurse de pe marginea
dată o căldură neobișnuită în trupul ei numai piele și os. patului)
- Hai noroc! Ți s-au înmuiat picioarele, așa-i? - Fată, da’ văd că nu prea ții la băutură! Te-ai lăcomit
Așază-te! Auzi, da’ pijamale ai? Nu?... atunci ia de-aici! un pic la viață!... Trebuie să mai exersăm. Hai, hopa sus,
Și scotocind sub saltea, scoase un furou de nylon și niște că doar la vârsta asta ești în vârful toboganului. Acum
chiloți cu mânecuță și dantelă, stil „moartea pasiunii”. întinde-te. Ușurel, cu picioarele încolo.
Sprâncenele duduii Morgana atinseră pragul perplexității. Morgana tresări:
- Ce, poate nu-ți plac?... Știi, odată am avut în cap - Cu picioarele ‘nainte?!...
să deschid un butic cu lenjerie intimă pentru persoanele - Stai calmă, trebuie să stai cu capul la Nord.
de vârsta a treia. Da’ n-a vrut ginere-meu. Cică nu - Nu la Răsărit?...Hâc.
rentează, că pensionarii n-au de nici unele. Ete, n-au... - E bun și ăla, dacă suferi de insomnie. Ce, n-ai auzit
Da’ cavourile alea ale cui or fi, ale mele?! Că nu se mai de feng-shui?
satură îmbuibații! - Șui?? Hâc...
- Îmbălsămații... - Tț, tț...Ești încă stresată, mai ia nițică doftorie...
- Ei, văd că te pricepi la metafore... Ce școală ai? Aşa, acum încearcă să dormi.
- Școala vieții. - Somnul ve....hâc... veşnic...
- Bravo! Zdravănă, din chirpici... Stai să-ți mai torn Căzută lată, duduia Morgana Coșciug, fostă
un păhărel. Hai să trăiești!... Și cum spuneam, nu se mai Cucuveanu, deja horcăia.
satură ăștia, dom’le, de parc-ar lua ceva pe lumea cealaltă. - Întoarce-te, că sforăi! Hei, întoarce-te, că scoli și
Apropo, tu crezi că există viață după moarte? morții!
- După mine, eu zic că nu mai e nimic! Noroc! Dinspre pat se auzi stins:
- Mhm... De fapt, mă întreb, asta n-o fi tot lăcomia - Mortu’ de la groapă nu se ma’ ‘ntoarce...
omului? Adică nu-i e de ajuns viața asta și vrea să creadă - Hă, hă, să mori tu?! spuse coana Speranța,
că poate trăi și pe lumea cealaltă, unde nu e durere, nici scuturându-se de râs.
întristare, nici suspin. Oricum, nu se știe ce e, că de Afară se scuturau pomii.
dincolo nu s-a întors nimeni…
- După mine, toată lumea... în tranșee! Nu mai suflă
nimeni!
- Hm, n-aș fi zis, dar cred totuși că ai fi fost bună în Violeta Urdă
73
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Peisaj de toamnă
Îmbătat de rotocoale, vântul țopăie prin lunci,
Strânge praful și-l așterne prea galant, pe flori ce pică,
Unduios trece prin ramuri, smulge frunzele de nuci
Mătăsos, în dans agață firea toamnei ce-o ridică
Spre-nălțimi de curcubeie unde sunt culori adânci.

Toamna mândră-ngălbenită, ia culorile din cer,


Curcubeul dintr-odată i se pare că visează
S-a culcat în iarba verde, colorând-o cu mister
Toamna-și duce pașii siguri lângă vântul ce valsează
Brumărel stă lângă ușă, amintind de mândrul Ger.

Maiestuos răsuflă vântul, duce patimile-n zbor


Zbânțuit și nebunatic tot cuprinde-ntregi vâlcele
Frunzele devin o pradă a trădării de fior!
Se desprind cu jale toate, spaima a intrat în ele
Drumul vieții cu trei plopi Tremurânde și tăcute, se las duse-ntr-un decor.

MÂINE e văzut de gând, Toamna și cu vântu-aleargă braț la braț în drumul lor.


ASTĂZI e privit de ochi,
IERI fugit-a-n amintiri,
Drumul vieții cu TREI PLOPI. Doar un strop de fericire, dă-ne, Doamne!
Când pe lume am venit Doar un strop de fericire, zilnic, Doamne, ne adu,
Plopi-n cale ne-au ieșit Ca să fim senini la față, împreună, noi și Tu!
Și-au crescut necontenit, Te rugăm cu plecăciune, spre Lumina Ta, ne du,
Zori, amiezi și asfințit. Tu ne ești învățătorul și salvarea ne ești Tu!

MÂINE știe fiecare Doamne, dă-ne fericirea! Zilnic noi te vom ruga,
Noua zi se vrea cu soare Prin cuvântul Tău, iubirea, viața ne va lumina!
ASTĂZI – verde, dulce floare, Doar un strop de fericire, zilnic, să ne picuri, da!
IERI – trecutul ce dispare. Și în ochii cei cu lacrimi, doar seninul vom avea.

Ziuă, noapte, săptămână Micul strop de fericire schimbă viața orișicui,


Luni, an și ani la rând. Când ar fi să cadă-n palmă, să-l avem ca pe-un gutui.
Timpul ce ne-ntinde-o mână, Mama să-l pună-n fereastră, galben, cu parfumul lui,
Fuge... și rămâne-n gând! Fericirea, strop de viață, va fi sora soarelui.

MÂINE e văzut de gând Doar un strop, atât îți cerem, Doamne, fii cu noi mereu!
ASTĂZI e privit de ochi Sănătatea-i fericirea, liniștea-i din apogeu.
IERI fugit-a-n amintiri, Să ne-o dai întotdeauna, prin culori de curcubeu,
Drumul vieții cu TREI PLOPI. Prin răcoarea dimineții și la bine și la greu!

Dă-ne Doamne stropul cela, zi de zi și ceas de ceas,


Să-nflorească-n noi iubirea, s-o avem la orice pas!
Să ne creștem toți copii, cu-acea rugă am rămas
În genunchi să stau o noapte, toată viața, ceas cu ceas!

Maria Tomiţa Corini


74
BUCOVINEI Februarie 2020

Mă lepăd de mine
Prin ultima moarte, voi trece de rouă,
voi ţine golgotele-n mâini amândouă,
mi-oi cerne prin sită în dor săptămâna
cu icnetu-n fugă… să râdă ţărâna.

Rămâne-vor pohte, de ceaţă s-or prinde,


tu, moarte din urmă, tăcerile-aprinde,
prin osul de doină auzul mi-oi trece
şi ziua, şi noaptea; tu, lume, petrece!

Aroma de treflă mă gâdilă rece,


silaba-n silabă contiguu plece,
Cum intri în decembrie plângând la ţâţele morţii se gudură anii,
se-mbracă a iarnă-nfrunzită castanii.
Cum fulgul, din născare,-i şi hoinar,
păşim cuminţi în iarna care doare, Păianjenii-n trudă rostesc atitudini,
cu leru-i ler colindele apar, lumina revarsă pe zări finitudini,
în urma ta, e ambră, sărbătoare; cum damful minciunii se caţără-n sine;
prin aceră, cu ochii să măsori… prin ultima moarte, mă lepăd de mine.
spre nord să mergem doar aşa,-ntr-o doa-
ră,
privirile, în lipsă de ninsori,
Mi-i cerne prin stele
să le-nhămăm la sănii care zboară. Sunt lacrimă pietrei, lumina mă spală,
prin galbena-i veghe mă trece, încât
Cu buzele-aş călca pe iarna grea, mi-e salbă şi luna-n pătrare… la gât,
pe anotimpul tău cu reni la sănii, doar umbra-n refugiu zvâcneşte ovală.
şi în genunchi m-aş cufunda în ea,
să-ntorc nămeţii-n câteva mătănii; Greşelile câte-s adapă gomore,
cum intri în decembrie plângând, mai caută încă tristeţii un zid;
sub o cădere lacrimile parcă nu ramul cu fructe se naşte arid,
se lasă pe-orizonturi, ca şi când ci osul din aer, menit să ignore.
lumina,-n înserare, zile-nţarcă.
Atâtea orgolii se pierd în micime
În mine albul îşi găseşte rost… sub gândul ce arde, potopu-i lichid
şi nu-s ninsori, să ningă se mai poate; în jocul de-a moartea, ferestre se-nchid,
de m-or pătrunde ierni cum n-au mai fost, pumnalul se pierde - rămân ţântirime.
ferestrele deschide-mi-le toate;
decembrie va gerui întâi, Cascade mai seacă în clipele-aceste,
să-i prinzi asprimea totuşi într-o teară, complice iluziei încă mă ştiu,
la gura sobei poate-o să rămâi, tu, creangă din Evă cu paşii-n pustiu,
invazie de fulgi va fi diseară. mi-i cerne prin stele – Perseus îmi este

tărâmul – în mine… doar fumul e viu.

Valerian Bedrule

75
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Rugăciune (VIII):
Nu mă du în ispită!
I
Nu mă du, Doamne-n ispită,
nu-mi încuraja suișul
spre speranța prăbușită,
Doar “ai fost...” coborând în real visul!

I II
Umbră e viața omului pe acest pământ, Nu-mi spori, Doamne, voința
În întuneric își consumă tristul destin; de-a realiza nespusul,
Spulber de ceață ce se destramă în vânt, de a-mi înmulți dorința
Perpetuă alergare spre inerentul declin. să îmi prelungesc apusul!

II III
Părere doar e drumul spre desăvârșire, Doamne, nu mă osândi
Zbatere-n gol– visul de înălțare; să-ți măsor nemărginirea;
Speranță deșartă și veșnică dezamăgire, dă-mi puterea de-a zâmbi,
În zborul avântat spre realizare. când râvnesc desăvârșirea!

III IV
Cenușă-mprăștiată în cele patru zări Chinului să nu mă dai,
Se-alege din iubirea profundă și-ndârjită; Doamne milostiv și sfânt,
Răzbat din idealuri doar firave chemări, milă de-al meu dor să ai
Înșelătoare iele, ducându-ne-n ispită. și pune-mi în puls avânt!

IV V
Umbră e viața, tainică-i urmarea, Nu-mi adu moarte-n trăire,
Nimeni nu știe al lumii jalnic rost; spaimă-n zâmbetul de floare;
Rămâne în picioare doar așteptarea toarnă-mi nectar în iubire,
Și din „a fi” doar că „ai fost”. soare-n viața-mi trecătoare!

Un ceas, o zi, un an...


I II III
Mai trece-un ceas Mai trece-un an
și-mbătrânim; Mai trece-o zi în veșnicul trecut
iar după ceas și mai murim un pic; și tot mai scurt
mai rar visăm iar după zi e viitorul...
că înc-un ceas la pândă-i noaptea, Mă-mpinge-n neant
ne mai dorim cu somnul ei destinul neștiut,
și ce-a fost rău plutind nimic prin haos, la despărțire
să îndreptăm. cu somnul înfrățit cu moartea. să îmi dea onorul.

Traian Nistiriuc- Ivanciu


76
BUCOVINEI Februarie 2020

Cortegii de gânduri Pasăre de dor


Sunt un fruct copt Iubire, pasăre de dor,
în palmele toamnei, de ce mă tem și mă-nfior,
săgeți ucigașe că te prăbușești din zbor?
îmi umblă prin trup; Vrei s-apuci pe căi străine?
o minte bolnavă Mi-am pus speranțele-n tine.
îmi ucide clipa, Vrei să umbli prin uluci?
îmi pune otravă, Iubire, ai să te-ncurci!
râzând... Ai să pierzi ce-ai căștigat
Încerc să deschid
o fereastră;
Îngerul înțelepciunii dup-atâta căutat!
O să rămâi
cortegii de gânduri doar c-un oftat!
Țineam în palmă două inimi,
de cer se agață. Iubire, pasăre de dor,
ce luminau ca și o stea,
tu ești al vieții plin ulcior!
nu credeam că vraja lunii
orizontul va spăla.
Neputința veșniciei Lucifer s-a-naripat,
în gânduri cu otravă,
O oră în parc
dar Cupidon l-a săgetat
Ochii mei pictează lumea, Pași-mi tremură ușor
în frunte cu o rază.
văd în sufletul ei gol, pe al frunzelor covor...
Zbuciumul din starea noastră
nimicia și furtuna, Păianjeni de aur, soare,
stă în licărul de stea,
un ocean clocotitor. toamna este o splendoare,
îngerul înțelepciunii
Este zbuciumul din valuri, o risipă de culoare...
ne mai poate azi salva.
care strigă către cer Amândoi stăm pe o bancă,
neputința veșniciei, parcul este desfrunzit,
moartea cu al ei infern. copiii țipă, se joacă,
Un nou răsărit de viață, Revine dragostea aproape ne-au asurzit...
un nou licăr de lumină, Mâna-ncet tu mi-o atingi,
se ridic-o stea pe ceruri, Revine dragostea târâș, zbor de fluturi
alta cade în țărână... în rădăcini de umbre, simt sub pleoape,
Ochii mei pictează lumea, cu coapsele ca un arcuș, vorbe dulci, ca un alint,
devorând al ei decor, încet, încet pătrunde. îmi șoptești,
mă împiedic de speranță, Stă răstignită printre lanuri iubite barde!
suflete rătăcitor! de gânduri care pribegesc, Totul este minunat
în căutarea fericirii, sub a cerului cupolă,
în ochi de cer se oglindesc. ochii tăi m-au fermecat
Se luptă sufletul cu dorul, cât am stat în parc:
de așteptări înamorat, o oră.
își udă buzele-n ulciorul,
plin de dorinți și de păcat.
Revine dragostea târâș,
în rădăcini de umbre,
vioara cântă sub arcuș
trăirile profunde. Aurora Sârbu

77
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Daniil Clopotul lui Buga


Adânc, în carnea stâncii, cu dalta ai sculptat E tăcere sus, în ceruri,
Altar, ca să te-nchini, și adăpost umil, Și pe dealuri, doar o boare.
De iernile geroase, cu lupi haini urlînd, Pe văi, ceața-i lungi fuioare,
Cînd împlineai fierbinte al vieții tale dat. Apeleșoptesc pe cale
Copil în mănăstire, de tânăr, te-ai deprins Basme vechi, în mii de feluri.
Cu munți de post și muncă, acolo-n Rădăuți.
Leontie, sfințitul destinul să-ți înfrunți, Sus, pe dealul mănăstirii,
Ți-a cultivat credința, ca soarele nestins. Pomiîn liniște adîncă,
Norod-afla că vindeci și că slujești cu har, Plini de păsări mute încă,
Veneau puhoi la tine-părintele David- Fac tăcerea și mai lungă,
Pân-la marginile firii.
La Vicov mănăstirea Lavrente te-avu dar.
Daniil, va fi în lume al tău nume slăvit!
In chilii și-n mănăstire,
Aici, împleteai coșuri, creștinii vindecai,
Umbre firave-n icoane,
Dar când mulțimea iarăși te căuta prea des,
La Neamț, la Secu aflat-ai loc sfânt de recules. Neliniştea Putnei Șed călugări,vii potire
De credință și canoane,
Dar soarta te va duce… spre un alt colț de rai. La Putna rugi se duc în văi, Pentru-a lumii izbăvire.
Acolo, unde stânca n-a vrut să fugă-n vale,
Și-n iarba de pe coaste,
Zăgaz pentru cleștarul pârâului Viețău, Apoi, parcă crește-un murmur,
Acolo, unde cerul plăcu privirii tale, Și urcă duhul în văpăi,
Pomii-ncep a se foi,
Sub dalta-ți fulgerândă crescu sălașul tău. Din sufletele arse. Păsările –a gunguri,
Aici, aflat-a Ștefan că domn avea să fie, Văile devin mai clare,
Cu brațe ridicate-n cer,
Căvalea Putnei cere să-nalțe un altar Ape, pietre smulg în cale,
Istoriei, ce spada sadreaptă o va scrie, Stau pomiîn rugă sfântă, Zidurile-s în cutremur!...
Victorii și jertfelnic:noi, ctitorii de har. Renasc speranțele stingher,
Aici, când voievodul nălțat-a mănăstire, Bate clopotul la Putna!...
Dorind să se încarce cu harul tău măreț, De-a binelui izbândă. Undele se duc la vale,
Bolnavii rătăceaupuhoi spre-a ta chilie, La Putna, zboarăprin păduri Poartă-n ele ani de jale…
Venise vremea, sfinte, să-ndemnispre Voroneț… Cu catrințe și sumane,
Năluci, ce-au fost sihaștrii,
În răcorosul codru, sub stânca Șoimul, bate Vin creștini s-asculte „slujba”.
Neobosita-ți daltă, să ai chilie nouă, Coboară-n ape vagi frânturi
S-ai timpde rug-adâncă și în singurătate, Bate clopotul la Putna!...
Din dorul de-a renaște.
Să crească duhu-n tine, ca iarba după rouă. Plîngcreștini și brazipe dealuri,
Veniră în Moldova puhoaiele de turci, Strămoși, sub țarini povestesc Toțisprecruce-și pleacă fruntea,
Și biruitul Ștefan, grăbila sfatul tău. Cum aspră le-a fost truda, Sunt în Cernăuți cu mintea,
I-ai prorocit victoria, din nou, a sfintei cruci, Vismăreț pe-aceste plaiuri.
Prorocii noi însă vestesc
Cerut-ai mănăstire de piatră pe pârău.
A vrut apoi măritul să-i fii mitropolit, Că vom gusta izbânda!... Plânge clopotul la Putna!
Dar tu fugeai de lume, putere și-amăgire, Vestind al unirii ceas,
Rănit, clopotul lui Buga
Egumen pesihaștrii ce tu i-ai plămădit,
Ar suna, dar n-are glas!...
Ai acceptat, părinte, să fii călăuzire.
Azi, mândra mănăstire te are zugrăvit,
Albastră, precum cerul la care te-ai rugat.
Iar în muzeul Putnii, stă în argint scăldat,
Un deget, ce pe Ștefan la fapte l-a pornit...
Dorel Vasile Rotariu
78
BUCOVINEI Februarie 2020

PLOUĂ CĂPRIOARA—NĂLUCĂ
Dealul bătrân Prin iarba înaltă, plină de flori,
cu blana de fân în seara scăldată de lină lumină,
uscat, o căprioară zveltă, ușoară
s-a încovoiat. sălta, parcă zbura.
Plouă azi. s-a oprit în cărare
Noaptea iar țintind către zare.
plouă avan Ne-am privit
ca în lacustru vers bacovian. uimite de întâlnire,
Muntele și-a ascuns fruntea în nori eu cu fiori.
și trupu-și îmbracă în ceață. Moartea de tot să n-o fure
Apele curg tulburate și drept mărturie,
și cască bulboane adânci A plecat spre pădure
care privesc bulbucate în saltul ei nalt
ZILELE, ORELE spre cer, prin iarba cu flori presărată.
parcă cer Am ajuns unde făcuse popas:
Zilele, orele, mii, în rugă, în dreapta, în stânga iarba călcată
se dizolvă ori se topesc norii să-i poarte de o căprioară adevărată.
în ani, pe aripa sa argintie, Nu s-a voit imortalizată.
nemăsurate zădărnicii. să-i ducă Imaginea poartă urma pașilor ei ușori.
În veșmânt omenesc, departe de-aici, și fâneața plină de flori.
alunecăm în viață departe, acolo-n pustie. Orice poți vedea,
pe un tobogan nu și pe ea.
din timp scuturați Cea care a rupt-o la fugă
în ceață. a fost o nălucă?

SEPTEMBRIE LA MARE
Încruntată
RECUNOŞTINŢĂ marea tresaltă AU ÎNFLORIT CASTANII
Doamnei profesoare diriginte, A. L. și aruncă spre cer
flăcări de spumă, În largi saloane
Pe prund să-i aduni de gelozie nebună, cu bolți albastre,
de dimineață, că-i el înalte,
lângă arinii în ceață mai albastru și mai înalt; înstelate deseori,
printre răchite și brazi, se ridică pe vârfuri, aprind castanii
mesteceni, aluni, face un salt, mii candelabre,
zmeură, fragi dar cade-n adâncuri luminând deodată
cu rumeni obraji de gânduri. zări, suflete, zile cu nori,
pe dascălii buni. Valuri vin, de parcă zori
valuri trec cu parfumuri de primăvară
și se petrec la poarta vieții bat
rânduri, rânduri… acum întâia oară.

Ortansa Cojoc
79
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Definiția poeziei
Poezia înfrumusețează viața
Sufletul înmiresmează ca o floare
Ea redă bucuria, pacea și speranța
Stinge suferința din a vieții cale.

E izvor de cântec, veselie


Când revarsă-n inimi dorul de-a iubi
E gândul luminos ce-aleargă pe câmpie
În zorii dimineții, cu aripi argintii.

Glasul legendei În ce constă Ea dezmiardă și simțirea omenească


Când dragostea a atins abisu-n voluptate
sună în cetate viața Ea asigură de-a pururi pacea sufletească
Este puritatea ce există-n inimi devotate.
Glasul legendei sună în cetate În ce constă viața
Să mai păstrăm moment de pietate E-n orele ce fug mereu E grădina verii ce-i îmbujorată
Pentru eroii ce-au trăit aici Din nopțile ce lasă dimineața Prin crini și bujori îngemănați
Să-ngenunchiem la piepturi de voinici. Să mistuie păreri de rău. Este nestemata ce-n suflet tresaltă
Ca și tinerețea verde ce există-n brazi.
Statuia lui Mihai impunător privește E izvor ce curge-n vale
și peste veacuri lumii poruncește Cu bucurii, cu supărări, Este nostalgia unei dragi iubiri
trăiți în pace voi români ca frații Cu zilele pline de soare Cant melodios din rămurele
uniți precum sunt toti muntii Carpatii. Pierdute-apoi în depărtări. E mireasma dulce-n trandafiri
E izvorul clocotind de doruri grele.
Stau mărturie zidul și cetatea E ora ce-o păstrăm în suflet
Ce-au exprimat prin veacuri unitatea Când dragostea o întâlnim Este pacea inimii când clipa este grea
Rememorăm trecutul țării strămoșesc Este al dorului răsunet E miracolul ce uită suferința
La Alba Iulia în plai ardelenesc. Când anii trec și-mbătrânim. E-n cutezătorul suflet, minunata stea
Este fericirea vieții și-a ei biruință.
A înflorit pământul țării deodat E clipa dragă a îmbrățișării
Când tineri și bătrâni mâna și-au dat Când toate simțurile-s vii Este dragostea ce nu apune niciodată
Toți frați români de pe întinsul țării La fel ca valurile mării Plină-i de iluzii lacrimi și dorinți
S-au bucurat de ora revederii. Ce-aleargă-n serile pustii. E frumoasă ca un trup mlădiu de fată
Ea-i ca sărutarea cu buze dulci, fiebinți.
A întinerit cetatea-n sărbătoare E sărutarea pătimașă
La cea-sută de ani aniversare A inimii și-a gurii noastre Este gând senin de a trăi frumos
Și munții cei cărunți au lăcrimat E tinerețea drăgălașă Mai curat, mai sincer, mai uman,
În ora când iubirea țării a urcat, Ce s-a pierdut în zări albastre, Înălțând privirea spre Iisus Hristos
E visul ce dorim în noapte Simți tot apogeul vieții până la liman.
Pe trepte de baladă-n taragot doinită Vibrat de dragoste duios
Când țara-ntreagă avu o inimă rănită Când stelele sclipesc departe Ea întruchipează puritatea sufletească
Suferind ani mulți în tiranie Finalul e misterios. Este astrul ce dragostea învie
A uitat de dragoste și fericire. Ea-i puterea inimii în viața pământească
Sens primordial ce curge-n veșnicie.
În zi de iarnă mâna ne-am întins
Și am cuprins dreptatea cu sufletul deschis
Remintind a țării demnitate
Sărbătorim eternitatea țării în cetate. Steluţa Lucreţia Morar
80
BUCOVINEI Februarie 2020

Sub clar de lună


Privirile tacit se întretaie,
Se contopesc sub văl de fericire
Și inimi ard în splendidă văpaie,
Se țese o poveste de iubire.

Și gânduri zboară undeva, departe,


Sub vraja nopții, pe sub clar de lună
Când umbre stau îmbrățișate
Și își declară dragoste nebună.

În jur doar greieri cânt-o serenadă,


În casa lui Mălin Iar pe alei se văd lumini pătate
Ca nimeni să nu știe, să nu vadă,
Pășesc timid în casa lui Mălin, Când buze dulci se lasă sărutate.
Miroase-a munți, a brad și-a poezie,
Ca-ntr-un altar străvechi mă-nchin Și totul pare acum eternitate,
Pentr-un talent intrat în veșnicie. Iar clipele sunt stropi de nemurire,
Secundele sunt basme fermecate
S-a dorit să se nască-ntr-o zodie bună, Chiar șoaptele plutesc în fericire.
Ca viața să-i fie luminată de soare;
Chiar mama-i cântase-ntr-o noapte cu lună
Și iarna-i adusese atâta ninsoare. O ultimă dorintă
,
A apărut chiar de Sfântul Andrei Îngenuncheat aprind o lumânare,
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă. În cimitirul bravilor eroi
Pădurea și munții sclipeau de polei, Sunt frunze pe morminte, pe cărare,
Peste tot erau doar nămeți de zăpadă. Strivite de zăpezi, de vânt, de ploi.

Privind mirat natalii munți, Toți au plecat într-un delir de sânge,


Într-un iernatic asfințit de soare Privind mirați la aripile frânte
I s-au părut semeți, puțin cărunți, Și fiecare frunză parcă plânge,
Brăzdați de pâraie și multe izvoare. Oprindu-se timid cu luare-aminte.

Pădurea i-a fost iubită și mamă, Și nu cred că există vreun blestem


Venea mereu la spovedit păcatul. Sau cel de Sus dorește-a ne desparte
De-atâtea ori era, de bună seamă, Vitejii nici de moarte nu se tem,
Iertat de mamă, vinovatul. Pentru că viață vine după moarte.

El a iubit natura, mirosul crud al ierbii, Cei duși ne-au mai lăsat un gând,
Cutreierând păduri de brazi, mesteceni, fagi Știind că la puțini ne pasă
Și frate-a fost cu ciutele și cerbii, Că Prutul plânge peste malul stâng,
A întâlnit prin locuri, oameni frumoși și dragi. S-aducem Basarabia, din nou, acasă.

Ca parte a naturii, cum i-a plăcut să fie, Sperând că vom renaște în curând,
Entuziast al vieții, nimic la întâmplare, Știind pe Ștefan, însuși, la hotar,
A prins realitatea în calda-i poezie. Ne vom uni-ntr-un singur gând:
Natura e un suflet, e fluxul în mișcare! Să readucem frunza în stejar.

Florentin Cauc
81
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Limba română Măiastră


Cât o cânt Târziu, am înțeles
ca pe-o comoară, că pasărea din ochii mei
ea există continuă să zboare,
ca un val prefăcută în statuie.
care mă împresoară. Penajul ei mi-a cucerit
Când mi-o amintesc ochiul interior pentru o clipă,
în somn, ca pe o rugăciune, apoi mi-a învățat sufletul
ea e prietenul cel mai sigur să aspire spre înalt.
și e plăcută, sinceră, La ce bun o bucată de piatră,
dar neasemuită minune. de învelit noaptea,
când zborul curat
Lăcaș de muze al păsării
spune totul?
Patria
Am părăsit cuvintele și voi iubi,
Patria, ca o definiție, Voi cunoaște răsăritul de soare la mare,
e o comoară, Îmi promit să zâmbesc și voi străluci,
Acestea fiind tot ce-mi doresc mai tare.
ascunsă în mormintele
strămoșilor, Cântec de iubire
ea poate fi fericirea Iar marea, cu multe meduze,
celor doi tineri proaspăt Este lăcașul meu de muze. Degeaba caut metafore,
căsătoriți și mai pentru a da un sens
frumoasă decât un copil. lucrurilor.
De aceea nimeni Iubirea are un simplu
nu i-a spus niciodată înțeles,
lacrimă pentru mamă,
pe nume.
Cântec pentru țară și cineva anume.

Iarnă grea țara mea


Mi-e drag de porțile ei,
Ca-ntr-un tablou votiv,
oameni cu căruțe de lemne
prin care se poate intra în veșnicie, Dacă
de chipul ei sfânt,
răstoarnă istoria la sate, Dacă ai o patrie,
gravat în porțile maramureșene
deșertând făină de omături ai și cuvinte pentru ea,
de ochii ei ca pecetea izvorului!
de-a dreptul în casă, ai și strămoși,
Mi-e dor de fetele ei,
în timp ce, arzând de fericire, ai și pentru ce lupta.
cățărate pe dealuri, de strugurii ei
strămoșii se ridică din grâu, Dacă ai o patrie,
mi-e dor cu lacrimi,
ca niște păpuși cu părul de sârmă, ai azi și ieri și mâine,
de sânii ei, pentru care
râzând și negrăind, în rostul lor, și grâne, fericire
scriu acest poem.
o nouă poveste de dragoste. și iubirea se preface în pâine...

82
BUCOVINEI Februarie 2020

Eroii
Eroii sunt aceia care dorm în glie,
În plâns uitat de bucium și cânt de ciocârlie.
Ei dorm în noi un somn amar și dulce,
Cu fluierul lor veșnic, au vrut ca să ne culce.

Ei stau de veghe sus, la vechi metereze,


Au inimi dulci și pleoape mereu treze...
Ei sunt un nimb uitat în veșnicie,
Pământu-i ține mai departe în trezie.

visare...
Ei cântă-n somnul lor, cu mintea la ai lor,
Un cântec neuitat și drag, în visul tuturor.
Ei spun mereu o doină, cu izul de baladă,
și ațipesc în somnul lor, cu noi la o șaradă. Când în viață azi purcede
Drumul cald de odinioară
Ei sunt aceia, care-n visul lor superb, Sufletul în prag de seară,

Sclipiri
Împreunează crengile de brad cu coarnele de cerb. Îmi șoptește vis de iarnă.
Ei știu, și râd, și plâng, adăpostiți în humă, Troienind numai visare,
Noi îi cunoaștem și-i cântăm cu razele de lună. Clipe mii și nostalgie,
Suflul cald de odinioară Spre tine toamna mea de aur
Eroii sunt aceia care dorm în glie,
Ma cuprinde a mia oară... În al vremii veșnic zbor,
În plâns uitat de bucium și cânt de ciocârlie.
Cuget de iubire lumea
Noapte albă, zi senină, Valsul meu nemuritor.
Cugetu-mi dinspre apus,
Giuvaer de noapte Jocul de cuvinte pline Pe fereastra timpurie,
Care totuși nu s-au dus. Cântă cerul nestemat
Semeț îndrept condeiul înspre ieri, De trăiri nemuritoare
De parcă am împlinit o mie primăveri, O lumină sângerândă Focul care arde-n prag.
Semeț îl mai îndrept spre ziua cea de mâine, Căuta spre dăruire,
De parcă am pus în el și sarea de la pâine. Viața care în surdină Foșnet de lumină vie,
E un cânt de veșnicie. Cer deschis spre nicăieri
Azi stau, privind în urmă versul de pe ram, Dor de toamnă sângerie
Luna plină, zâmbet tandru Ce mă porți spre efemer.
Și cuget cât de tânăr în poezie eu eram,
Mă sufoci de nostalgie
Când gândul nu zbura, ca pasărea-n tărie,
E un cânt plin de trăire Crud, sălbatic... necuprins
Nu-n zări de poezie, ci-n nori de bucurie.
De vis, de dor, de tinerețe. E un ger cumplit de șoapte
De trăiri, de cugetări,
Această liră ce o port cu mine întruna,
Clipe de argint trăite
Mă tot divulgă când vorbesc cu luna,
Și de calde sărutări...
Mă ține treaz, când versul mi-l îndrept
Spre ce-i mai frumos, mai dârz și drept.

Când stau, privind în miez de noapte


Cum numele –mi aștern pe-o pagină de carte Ştefana Cristina Marcu
Și versu-mi zboară lin, ca vulturu-n tărie,
Eu îl cuprind îndată, în cer de Românie.

Gheorghe Silea
83
Nr. 1 (23) SURÂSUL

Involuție
mă refac după orele măcinate de rugină
în materialismul crepuscular,
expansiunea cunoașterii inventate în lăcașuri de cult,
mă adun din pânzele albe
și mă opresc în târziul dimineții ce-mi bate-n geam.

mi-e foame de lumina întunericului,


mi-e dor de umbra ascunsă-n gând,
de zborul hotărât să-ntoarcă toamna din drum.

o și ce proiecție interstelară cu clipe rotunde


împrăștiate de pe umărul tău într-o undă de bucurie
expulzată de pașii grăbiți îmi luminează calea opacă!

un fel de involuție nevindecată de suspinul copacilor


și frunzelor scăldate-n verde.
În oraș
în oraș e lumină,
aerul zvârle căldura-n lături, Sol major
gravitația –mi mută pașii sub albastru indiferent.
sentimentele vibrau ieșind
o grămadă de înfățișări zdrențuiesc aerul, din corzile viorii în sol major.
dizolvându-și umbra pe asfalt. o rupere lentă de bemoli și diezi
e foarte cald și foarte lumină căzută rotitor pe chip. învia inima printre vișinele căzute.
închiderile deveneau învinse și libere.
trec cu umbra mea de mână, pradă gândurilor noi și vechi.
undeva într-un tremur verde între pauze, în stânga și în dreapta mea,
te desenasem sub clar de lună. trezirea neobișnuită cobora pe răni
într-un torent fluid.
cu părerea că sunt diadema din floarea de măr
am aprins cuvinte ce s-au stins în vânt. silueta ta verde eclipsa recviemul pentru roșu.
prezentul iluzoriu e la fel ca ieri, tăcerea respira.
năzărit din abis, dintr-un delir de frunze. partea tristă a rămas în paltonul negru din vestiar.
apăs cuvintele nevindecate pe foaia de scris să nu fugă,
poemul scurtează ruga copacilor singuri.

numele tău a rămas artă

Oana Frenţescu
și tot ce există e un deșert perforându-mi drumul nestatornic,
sub ploaia care cade neîntrebată.

84
BUCOVINEI Februarie 2020

Îngerul vindecător
Într-o barcă, trei bărbați
Pescuiau, așa, de zor,
Deodată li se arată
Îngerul vindecător.
În oglindă
Primul, respectuos îi zice: Cu vecinul meu Ilie,
- V-aș ruga, dacă se poate, În oraș ne-am întâlnit,
Sufăr tare cu genunchii Despre una, despre alta,
Și mă doare aici în spate. Reciproc ne-am povestit.
Îngerul doar îl atinge,
Face-un semn, boala dispare, - Ilie, la vârsta noastră.
Omul este vindecat Șapte-ș cinci îi împlinim,
La genunchi și pe la șale. Hai, intrăm în barul acesta
Cu-u coniac să ne cinstim!
Baba şi cu moşul Cel de-al doilea îi spune:
- Eu de mic văd foarte greu - Da, Costică, ai dreptate,
Doi bătrâni, soț și soție, Și nu pot ca să mă bucur Ce să stăm pe trotuar?
Nouăzeci de ani aveau. De ce este-n jurul meu. Stăm pe scaun la o masă,
Ce-și puneau în gând să facă, Hai, intrăm aici în bar!
Îngerul ia ochelarii
Azi vorbeau, mâine uitau. Și-i aruncă-n depărtare, Am intrat, ne-am așezat
Moșul spune: - Măi băbucă, Omul vede foarte clar Și-am cerut la ospătar
Merg până-n bucătărie, Până acolo-n larga zare. Să ne dea câte-un coniac
Să-mi fac un compot de pere, Îngerul se uită calm Și-o sticlă de Murfatlar.
Așa cum îmi place mie! La al treilea bărbat. Vizavi de masa noastră,
- Măi moșnege, zice baba, Omu-i spune repezit: Doi bătrâni tot comentau,
Tu servești ce-ți place ție! - Pe caz de boală-s pensionat! Sorbeau câte-o-nghițitură
Mi-aduci cupa cu-nghețată, Pe mine nu mă atinge, Și spre noi mereu priveau.
Aia care-mi place mie! Cu doctorii am aranjat:
Lui vecinul meu Ilie,
Măi moșnege, eu te rog, Eu chiulesc, ei își iau dreptul,
În șoaptă i-am arătat:
Ia hârtia și notează! Mă simt bine pensionat!
- Uite la cei doi bătrâni,
- Lasă-mă, măi babă-n pace! Ei tot vin au comandat!
Grija asta mă enervează!
Alo! Pompierii Peste cinșpe ani, vecine,
- Te mai rog peste-nghețată, O domniță sună, sună: Noi vom fi bătrâni ca ei:
Notează ca să nu uiți, - Alo, alo, pompierii? Și atunci n-o să mai gândim
Pui trei linguri de smântână, - Da doamnă, ce s-a întâmplat? La plăceri și la femei!
Eu te rog să mă asculți! Drept acum, în pragul serii?
Ilie îmi spune: Măi Costică,
- lasă-mă, femeie-n pace! - Un bărbat vrea să pătrundă, Uită-te și tu mai bine,
Eu țin minte, nu-s uituc. Stă pe scară cățărat, Acolo este o oglindă,
După ce termin compotul, Vrea la mine să ajungă, Tu mă faci chiar de rușine!
Ce-ai cerut, am să-ți aduc. Pare tare excitat.
Pune-ți ochelari, Costică,
După treizeci de minute Pompierii îi spun: - Doamnă, Uită-te te rog atent:
Moșul la băbucă vine Chemi poliția urgent! În afară de noi doi,
Cu-n platou de cârnați, șuncă Ei rapid vin cu mașina În bar nu-i niciun client!
Și vreo treizeci de măsline. Și-l înhață pe client!
- Măi moșnege, zice baba, - Prea stimați domni pompieri,
Du-te repede-napoi! Degeaba poliția vine,
Te-am rugat ca să-mi aduci Lui îi trebuie o scară lungă, Simion Tudurean
Chiftele cu usturoi! Ca s-ajungă pân`la mine!

85
Nr. 1 (23) SURÂSUL

RONDEL
„Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
Numai genunchiul… ar fi inutil…
Nu lăsa timpul să se-ntoamne
În Raiul asta trist, ostil
Nu sunt asemeni unei toamne
Ce-alungă totul în exil
AMURG DE SEPTEMBRIE „Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
Numai genunchiul… ar fi inutil…
Vara mea a rămas Sunt mulţi cei ce vor să condamne
legănându-şi singurătatea Şi nu pricep că totu-i prea fragil
într-un amurg Se-ntruchipează-n domni şi doamne
aruncat peste umărul lui septembrie Dar gândul lor e versatil
Şi totuşi din vârtejul năvalnic „Ajută-mă să-mi plec şi gândul, Doamne!’’
voi păstra libertatea Numai genunchiul… ar fi inutil…
de a iubi necondiţionat
apusul împovărat
şi răsăritul învestit cu speranţă!
NUMAI MÂINE
ACUM UN MINUT… Numai mâine se va înălţa
această noapte prelungită,
Acum un minut iar ochii mei larg deschişi vor scruta
ne-am întâlnit cu zorii zorii care năvălesc fără prea multe sacrificii
clipind din ochi Numai mâine voi regăsi „drumurile noastre
Ziua începea acum în repaus’’ şi le voi fixa în timpul
cu cerul oţelit pe frunte care mă împresoară din toate părţile
lăsând urme tremurânde pe zăpadă să pot inventa zilnic fericirea
Acum un minut Numai mâine albastrul ochilor tăi
căutam dimensiunile albului din pagini se va cuibării în întregul meu
pentru a insera poezia lui eu, acolo unde e liniştea şi misterul
poezia lui tu ultimei aduceri-aminte pentru a
fără plâns şi zgomot reface echilibrul
până la cea din urmă clipă de zăpadă fiindcă dragostea e a acelora
Acum un minut care ştiu să viseze şi au timp să trăiască!
timpul se întorcea
sub privirea noastră
ca un poem
scris cu litere mari
şi cu o cerneală de sepie!

Mihaela Mircea

86
BUCOVINEI Februarie 2020

bogată nu fusese nicicând și nici nu știa cum e să fii,


așadar nu-i lipsea, dar tânjea după viața de la oraș cu
tot confortul și plăcerile ei, mă rog, câte cunoscuse și îi
fusese permis să se bucure de ele, dar orișicât, era asfalt
pe drum, apa curgea din perete, mai era cinematograf și o
casă de cultură la care se mai dădea câte un spectacol. De
unde toate astea la Păstraveni, că nici medic la dispensar
nu mai era, venea unul din altă comună o dată la o
săptămână și atunci să vezi îmbulzeala de pe lume la ușa
lui, o zi întreagă de muncă era dusă cu așteptarea. În fine,
c-o fi, c-o păți, tânăra nu a găsit un motiv plauzibil să se
întoarcă la oraș, deja umbla vorba că fabrica se va închide,
trimitea angajatele, prin rotație, în șomaj tehnic, iar
venitul ei era oarecum asigurat în anul de „maternitate”
plătit de stat, se auzea că se va ridica perioada la doi, aici
Pământul făgăduit măcar nu plătește chirie și întreținere, unde e mai bine ca

Î
acasă? Iar argumentul numărul unul era: „măcar piticii
ntr-o bună zi Verginica și-a luat inima în dinți vor crește cu produse naturale”. Și unde mai pui că și
și i-a spus moșului: „ Nenea vecinu`”, că așa îi gratuite.
spunea ea de când era mică, mămuța o învățase Dar binele de acasă, ca și cel de aiurea, nu dăinuie
să fie politicoasă și să spună tuturor nenea cutare sau mult și nu ușor i-a fost Verginicăi când părinții au
tanti cutare, dar numele Veniamin i s-a părut prea lung părăsit-o la câteva luni unul după altul, mama răpusă
și imposibil de ținut minte, așa că i-a spus nenea vecinu` de o boală necruțătoare, iar tatăl de durere prea multă,
și așa a rămas, „da de ce nu-mi dai mie postata de lângă spălată îndelung cu spirtoase. A început să muncească cu
luncă, că o ții pârloagă al treilea an?” „ Adică un fel de ziua pe la cei care aveau mai mult pământ decât puteau
arandă?” „Da, un fel arendă, nene”, zice Verginica, că duce, dar cum nu știa nici să țină sapa în mână și le
era fată școlită și umblată prin lume, făcuse profesionala producea mai multă pagubă decât ajutor, rareori primea
și pe urmă a lucrat la oraș, dar ea a trebuit să se lase altă răsplată decât ceartă și amenințări. „ Ești pericol
înainte de a se închide și Filatura, ca și toate celelalte public în păpușoi, Verginică”, îi spuneau cu năduf, dar
fabrici comuniste care tare mai încurcau socotelile noii a doua zi, mai de milă, mai de silă, o primeau iar. Și mai
orânduiri democrate și ale capitalismului vest-european. ales de dragul hămesiților celor mici care, mâncau, nu
La nici un an de când s-a angajat a venit acasă într-o mâncau, tot rotofei și rumeni în obraji erau, dezghețați
vizită scurtă, dar nu singură, a adus cu sine pe Iliuță, care și iuți ca argintul viu, dar cuminți și ascultători, nu
nu avea nici trei luni, chipurile să-l înțarce, și l-a făcut ieșeau niciodată din vorba mămicii, unde îi lăsa, acolo
uitat în bătătura părinților până când acesta, care abia îi găsea deși, în orele petrecute singuri, băteau balta și se
învăța să meargă în picioruțe și nu spunea decât „bu- zbenguiau în voie prin luncă.
bu” și „bu-ba”, a primit în dar de la Moș Crăciun, prin „Un fel de arendă, nene”, precizează tânăra, că eu
intermediul mamei, pe Elenuca, surioara mai mică, mai bani nu am, dar din cele ce s-or face, ți-oi face parte, să
mică chiar decât era el pe când a devenit sătean. De data fii și mata mulțumit și piticii mei sătui, iar de-o prisosi
asta, văzând că „fata asta s-a nărăvit la făcut copchii și de ceva, om vinde la piață și cu banii ne-om îngriji de lemne
tată nici pomeneală pentru vreunul”, mama a pus piciorul și de alte nevoi. Ei, ce zici, mi-l dai?” Și cum putea nenea
în prag și i-a spus: „Verginica mamei”, apăsând ironic pe Veniamim să o refuze, că avea femeia un glas mângâietor
nevinovatul prenume, „noi avem o vârstă de acuma și nu și un chip frumos de ți se luminau ochii privindu-l,
mai dovedim cu treburile, nu suntem vrednici a ține încă iar când îi petrecea brațele pe după gât și-i spunea
două guri cu palmele iestea bătrâne. Tu, ori îți iei pruncii „nenicuțule”, inima lui se topea ca bruma la soare și i-ar
cu tine la oraș, ori rămâi să-i crești aici, alături de noi, fi dat pământul întreg numai s-o simtă prin preamjă.
fiindu-ne și ajutor totodată.” „Ajutor la ce, mămuță, că Le-a mers bine amândurora un timp, la tuspatru
acuma nu mai e colectiv și toți cei care-au cerut pământu- adică, directoarea școlii, văzând că Verginica s-a făcut
napoi și l-au primit, da voi nu ați cerut, că nu ați avut ce fată vrednică și cuminte, fire veselă și blândă deopotrivă,
cere, din dragoste v-ați luat și asta e frumos, dar săraci i-a dat o jumătate de normă, să curețe clasele, să facă
ca doi cuci, dintr-o palmă de grădină vom reuși să ne focurile, să-i supravegheze pe cei mici în pauze și să-i
întreținem toți?” ajute la dezbrăcat dimineața și la îmbrăcat la amiază,
Și nu neapărat sărăcia o speria pe Verginica, că era floare la ureche, tot mergea acolo de două ori pe zi

87
Nr. 1 (23) SURÂSUL

să-i ducă și să-i aducă pe Iliuță și pe Elenuca, grădina în scaune cu rotile. La început nenea vecinu` a privit-o
putea fi lucrată și după program, iar salariul, rotunjit lung, dar inexpresiv, parcă de departe, fără a da semne
de generozitatea lui nenea vecinu`, care nu avea pensie de recunoaștere. La glasul ei blând în ochii lui a răzbătut
mare, dar nici nevoi mari, le permitea un trai tihnit, un licăr, apoi o străfulgerare de bucurie, apoi, întinzând
ba și unele extravaganțe, cum ar fi un televizor mic și către ea brațele descărnate, două lacrimi mari și limpezi
un calculator, toate la mâna a doua, dar ce contează, au s-au slobozit pe obrajii de ceară. „Ce mi-ai făcut, nene
piticii ocupație când nu pot scoate nasul afară. vecine, cum m-ai lăsat iar goală și-a nimănui?! Cum
Cum toate-s până-ntr-o zi, iată că într-o bună zi, rămâne cu pământul făgăduit?”, suspina tânăra în spatele
care numai bună nu se poate numi, cum vacanță fiind, infirmierei care împingea grăbită căruciorul către sala de
copiii dormeau până către amiază, Verginica și-a permis mese.
luxul să lenevească până pe la opt și, intrând ea senină și Școala începuse, Iliuță, țanțoș nevoie mare, pășea,
lipsită de griji pe poarta lui nenea vecinu`, vede că acesta condus de privirea înlăcrimată de mândrie a mamei
nu și-a tras perdele de noapte din geam, n-a deschis și de cea plină de reproșuri mute ale surorii mai mici,
găinile, ba nici ușa n-a descuiat-o. Înnebunită de spaimă, în clasa întâi. Cuminți, că „noi nu ne dăm în spectacol
bate din ce în ce mai tare în ușă și în fereastră. Nimic, în lume”, au așteptat-o pe mămica să termine treaba în
nicio mișcare, niciun sunet din odaia bătrânului. Pisica, clase și în cancelarie și să ajute doamnele să-și ducă-n
închisă pe dinafară, zgreapțără furioasă revendicându- mașinile luxoase brațele de flori primite în dar. Ca
și rația de hrană și mângâiere. Dând ocol casei, femeia recompensă, ea i-a scos la o înghețată, după care li s-a
reușește cu chiu cu vai să scoată gârliciul de la ușa din făcut sete și au mai întârziat preț de un suc, așa se face
spate și dă năvală în dormitor. Aici, patul neatins, cu că în acea zi au ajuns acasă mult după ora prânzului. La
macatul perfect întis și cu pernele frumos rânduite-ntr- poarta lui nenea vecinu` era parcată o dubă. Nu salvare,
un colț, așa cum le lăsase cu o zi înaine. În tindă, bătrânul nici una din acelea cu scaune ca un microbuz, o mașină
zăcea în fund, sprijinit de ușa de la intrare, cu ochii încăpătoare, aproape plină cu saci în care era mai toată
injectați ieșiți din orbite și cu gura strâmbată. „Trăiește!”, munca Verginicăi din primăvară și până atunci. Vecinii,
bolborosește Verginica, „măcar trăiește, să chem iute săritori și ageri nevoie mare, fojgăiau înfocați, unii
salvarea!” săpau, alții culegeau, alții cărau sacii la dubă, având grijă
„Vreau să vorbesc cu cineva din familie”, zice să dosească câte unul, cartofi, fasole, ceapă, nuci, mere,
doctorul tânăr, făcând ochii roată peste mulțimea de fie ce-o fi, vor fi recuperați mai târziu și vor prinde bine
curioși adunată la poarta bătrânului, după ce l-a văzut la iarnă, nu te poți baza pe generozitatea nepoților, ei
pus pe targă și instalat în mașina SMURD-ului cu masca sunt orășeni, la ăștia totul se rezolvă cu bani, dar parcă
de oxigen. „Dar nenea nu are copii, noi suntem toată ce valoare are banul la țară și încă pe inflația asta?
familia lui”, răspunde Verginica cu glas tremurat. „Ba are, „Dar, bine, oameni buni, ce faceți voi aicea din munca
cum nu are? Are doi nepoți de la sora răposatei!”, strigă mea? Nu vă temeți de Dumnezeu?” „Eu nu știu a cui
o vecină binevoitoare. „Stau la Târg, de când cu arendașa muncă-i, fetițo”, îi răspunde cel mai mare dintre nepoți,
n-au mai dat pe aici, dar avem noi grijă să-i anunțăm!” și ca vârstă, dar și ca rang social, că era șofer de deputat,
Trei săptămâni s-a învârtit Verginica prin curtea cu o mână înfiptă în buzunarul de la blugi și făcând
spitalului, uneori singură, alteori cu piticii atârnându-i cercuri largi spre gospodărie cu cea de-a doua în care
de poale, dar la nenea vecinu` nu a putut să intre, căci la ține un Kent, „dar știu că ăsta e pământul mătușii Zoița
reanimare accesul e permis numai pentru „aparținători”, și ce a produs ni se cuvine de drept.” „Dar dreptul meu?”,
copiii de suflet nu sunt considerați din familie și nu au izbucnește Verginica, „ pământul trebuie să mi-l lăsați,
dreptul la vizite. Îi urmărea insistent pe cei doi nepoți care casa, ograda și tot acaretul vă aparține, dar pământul
nu veneau nici împreună și nici foarte des și, agățându-se trebuie să mi-l lăsați, mi l-a făgăduit!” „Cine ți l-a
de brațul lor, îi implora să îi spună cum se simte nenea. făgăduit, femeie? Unchiul Veniamin? Păi tu nu știi că
Agasat, dar totuși mai milos, cel mai mic îi arunca peste el era măritat aici și totul, dar totul, e al mătușicii? Nici
umăr „Mai bine, ceva mai bine, dă semne de ameliorare, măcar acte nu aveau pe el, că a rămas de la bunicul, care
sperăm ca în curând să-l scoatem de aici.” era și tata mătușii, iar noi suntem singurii moștenitori în
Nu foarte curând, l-au scos totuși de la reanimare viață pe care îi are nenea vecinu` tău când va da colțul.
ca să-l bage într-un azil de bătrâni. Nici acolo nu i-a fost Uite, îți fac și eu o făgăduială, dacă mă primești să dorm
îngăduit Verginicăi să-l viziteze pe nenicuțul dar, fată la tine diseară, te las să muncești pământul și la anu`, da
descurcăreață, într-o duminică din august, când nepoții, la cules, vedem noi cine o fi mai iute”, mai adaugă el în
scăpați de grija uncheșului, au plecat într-o meritată hohotele batjocoritoare ale vecinilor.
vacanță, a reușit să mituiască o infirmieră să o lase să intre
în parcul umbros unde o mulțime de bătrâni picoteau Luminiţa Ignea
88
BUCOVINEI Februarie 2020

Cogito X I X
➢ Seamănă cumva cu mineritul, când te apropii de ➢ Ciudat! Nemurirea începe abia după moarte. Oare!
sufletul cuiva, scoți la iveală ceea ce, conștient sau nu, îți
dorești. De multe ori ceea ce meriți.
➢ Durerile mari și iubirile sincere sunt mute, măcar
cu cuvinte puține.
➢ Dacă răspunzi la prea multe întrebări de bun simț,
➢ Atunci când vorbești singur, dar cu interlocutor
va urma să răspunzi și la cele nesimțite.
imaginar, nu ești posesorul unei singurătăți depline,
➢ Pentru că bătrânețea este ireversibilă, cei care vor aceasta se manifestă atunci când vorbești singur cu
să-ți rănească sufletul referindu-se la degradările pe care propria persoană.
le provoacă aceasta, o pot face fără riscuri, de multe ori
mai dureros decât poți suporta fără a pierde zâmbetul de
➢ Dacă după ce ai sunat la ușă, fata care îți deschide
spune că bunica nu este acasă, înseamnă că ești bătrân.
complezență.
➢ Nu poate fi vorba de prietenie adevărată la
➢ Atunci când două persoane își unesc viețile,
implicit își unesc și problemele, necazul mare astfel
persoanele care izbucnesc în râs atunci când te lovești
obținut provine nu din însumare, ci din produs.
sau te împiedici, nici dacă inexistența râsului are la bază
o abținere tot nu este una adevărată. ➢ Fiți prudenți cu femeile geloase și cu prietenii
➢ Greu de înțeles ce fel de dragoste este aceea
care se tem de furt.
care există în familiile în care cei doi trăiesc vânându- ➢ Nu dușmăniți privilegiații, ei sunt garanția fericirii
și reciproc greșelile, în care răutatea este exhibată ca pe care și voi aveți dreptul să o sperați.
dovadă de personalitate, chiar de inteligență.
➢ Poate crede cineva că dacă îi va spune pericolului
➢ Nu este nevoie decât de un singur prost într-o „Tu nu exiști”, acesta va dispărea?
familie și viața tuturor devine o pedeapsă.
➢ „A face pe deșteptul”, acest fel de comportament
➢ Sinceritatea poate fi apreciată doar de cei care au, caracterizează alte categorii de persoane, cei inteligenți
la rândul lor, comportament sincer, alții, de regulă, pot nu au nevoie.
numai să folosească sinceritatea altora în folos propriu.
➢ Nonconformismul vestimentar și atitudinal nu are
➢ În rafturile librăriilor sunt și cărți care aduc în sens dacă este susținut numai de idei banale și platitudini
amintire versurile lui Blaga; „Păduri ce ar putea să fie / Și exprimate, de obicei, în argou.
niciodată nu vor fi”.
➢ Dintre proști cei mai proști sunt proștii care
➢ Să nu pedepsești cu foame și să nu rănești sufletul îndeplinesc mofturile proștilor stimulându-le astfel
cuiva făcându-l să se simtă caraghios. Chiar dacă merită! prostia.

Ioan Mugurel Sasu


89
PAGINA DE CARTE NOUA
Cărţi ale colegilor noştri
TAIFAS... CU PRIETENII, autor LUMINA TOAMNELOR TÂRZII,
Rodica Rodean, Tipo Moldova autor Ioan Mugurel Sasu, volum
Iași, 2019, volum editat sub egida de versuri apărut la Editura PIM
Asociației Universul Prieteniei, Prefață Iasi, 2019, redactor Rodica Rodean,
Mircea Radu Iacoban. Cu prieteni corectură Petronela Angheluță.
despre prietenie, un grup de scriitori
ieșeni intervievați de autoare, părerile
și concluziile dând substanța cărții.

Cărţi ale prietenilor şi colaboratorilor