Sunteți pe pagina 1din 2

Romanul contemporan reunește tendințe diverse îndatorate fie tradiției

literare, fie tendințelor artistice mai noi. În acest context, Moromeții lui
Marin Preda ilustrează un fenomen de continuitate cu romanul realist
interbelic, în speță cu cel al lui Rebreanu, dar, dacă orizontul investigat
rămâne în linii mari același (lumea satului, psihologia țăranului), metodele de
abordare își schimbă parțial atributele, temele câștigă în complexitate, iar
personajele păstrează în multe cazuri o adâncime sufletească insondabilă,
ceea ce le face greu de redus la o schemă comportamentală sau la o anumită
tipologie.
Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariţia ţărănimii
tradiţionale. Dar, alături de această problemă, autorul tratează şi tema istoriei,
a timpului „care nu mai avea răbdare”, care trece fără a ţine cont de dorinţa
oamenilor şi care aduce cu el schimbări radicale şi neaşteptate.
Titlul operei aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor: în
primul volum rolul de personaj reflector îi aparţine lui Ilie Moromete. De
asemenea există şi personaje-informatoari, cum ar fi de exemplu Parizianu
care le povesteşte celorlalţi săteni de vizita lui Moromete la băieţi, la
Bucureşti.

Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpulpare


îngăduitor cu oamenii: „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii”.Finalul
primului volum este construit simetric faţă de incipit. Astfeltimpul, istoria
colectivă, devine necruţător şi intolerant, mai ales ca evenimentele care vor
urma, vor supune satul unor transformări ireversibile:„Trei ani mai târziu,
izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu maiavea răbdare.”
Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului în
primul şi în ultimul paragraf al volumului. La început, aparent îngăduitor
„timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”,
pentru ca enunţul din finalul volumului „timpul nu mai avea răbdare”, să
modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant.
Pentru volumul I Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind
îndelung la universul „moromeţian”, pe care l-a conturat în roman. Ideea
acestui volum pare să-l fi ispitit pe autor încă de pe când scria nuvelele care
alcătuiesc volumul „întâlnirea din pământuri”. Una dintre ele „Dimineaţă de
iarnă” conţinea finalul „Moromeţilor” şi intriga cărţii. Ecoul alteia „O
adunare liniştită” se regăseşte în povestea călătoriei eroului la munte
împreună cu Bălosu ca să vândă porumb.
De altfel materia cărţii a fost scoasă dintr-o experienţă de viaţă directă, satul
Siliştea Gumeşti fiind satul natal al autorului. Din mărturiile autorului aflăm
că a scris romanul sub sentimentul admiraţiei nutrite din copilărie faţă de tatăl
său, care l-a fascinat cu personalitate a lui puternică.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor
în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real al satului
Siliştea Gumeşti şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi
conştiinţa personajelor.
Salcîîmul a reprezentat in lumea vegetala cee ace reprezinta Ilie pentru
familia sa, un *pater Familias*. Destinul unuia este anticipat de destinul
celuilalt. Desi moromete tine la unitatea familiei, acceasta se va destrama din
cauza imposibilitatii de comunicare dintre membrii sai, tatal reprezinta
mentalitatea traditionala, in timp ce fii sai mai mari sunt atrasi de mirajul
orasului, iar fiul mai mic, Neculae, e dornic de a studia, dar si pentru ca
timpul era nerabdator cu oamenii.

Poziția naratorului certifică și ea apartenența operei lui Marin Preda la o altă


vârstă a romanului realist-obiectiv. Exterior evenimentelor, deci
extradiegetic, naratorul povestește la persoana a treia (heterodiegetic) istoria
decăderii unei familii și a civilizației rurale. El știe mai mult decât
personajele sale (focalizare zero) și își asumă atributele omniscienței ți
ubicuității, ieșind însă din tiparele tradiționale: uneori rolul de narator este
cedat unui personaj care se transformă el însuși într-un narator și-și creează
un personaj, cum se întâmplă în scena în care Moromete, ridicând în picioare
gardul cel nou, povestește în fața unui auditoriu improvizat povestea despre
traiul familiei lui Traian Pisică. Nicolae Manolescu vede în acest procedeu
„ultima vârstă a romanului doric”.