Romanul ”Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu

în vizorul criticii literare

Pădurea spânzuraților este considerat a fi unul dintre cele mai bune romane
românești publicate vreodată, ce a contribuit la creșterea interesului internațional
pentru literatura română. Criticul Alexandru Piru afirma că acest roman ocupă
primul loc în literatura română dedicată Primului Război Mondial și un loc de
frunte în literatura mondială dedicată aceluiași subiect, fiind comparabil ca valoare
cu Focul (1916) lui Henri Barbusse, trilogia Nimic nou pe Frontul de Vest (1929),
Întoarcerea (1931) și Trei camarazi (1936) a lui Erich Maria Remarque sau cu Adio,
arme (1929) a lui Ernest Hemingway. Ov.S. Crohmălniceanu îl considera „una
dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului război mondial”.

Apariția sa a revoluționat, potrivit lui Șerban Cioculescu, „romanul nostru

analitic, prin studierea migăloasă a psihologiei individuale”, reprezentând un
moment important în istoria literaturii române; criticul îl consideră o carte „masivă,
laborioasă (...), primul studiu moral care se impune atenției publice din câmpul
epicei noastre”. Romanul se remarcă prin sinceritate (evidențiată mai ales prin
lipsa retorismului și a declamațiilor), acuitatea observației și profunzime
psihologică, constituind o capodoperă a literaturii analitice naționale și universale.
El este construit pe schema unei obsesii, care dirijează destinul eroului din
profunzimea subconștientului. Criticul Eugen Lovinescu susținea că “Pădurea
spânzuraților” este „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii
evolutive a unui singur caz de conștiință - studiu metodic alimentat de fapte
precise și de incidente și împins dincolo de țesătura logică în adâncurile
inconștientului”. George Călinescu afirma că romanul este monografia
„incertitudinii chinuitoare de esență morală” ce analizează psihologia unui suflet
mediocru. Urmând aceeași optică, Tudor Vianu scria că Rebreanu era „un analist al
stărilor de subconștiență, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”.

Unii critici (precum Șerban Cioculescu sau Ovid Densusianu) au evidențiat un

progres stilistic față de romanul anterior Ion (1920), constatând că “Pădurea
spânzuraților” are o construcție simplă și liniară și o mai bună stăpânire a expresiei
literare, deși există totuși și unele stângăcii (exprimări confuze ale unor stări
sufletești, fraze incolore și banale, epitete lipite neglijent, comparații forțate sau
rău plasate etc.). Alți autori au criticat unele neajunsuri ale analizei psihologice.
Gheorghe Bogdan-Duică și-a exprimat dorința ca „sonda psihologică să fi pătruns
mai adânc ori să fi fost mai fină”. Recunoscându-i locul istoric, Șerban Cioculescu
aprecia că analiza psihologică a lui Rebreanu este „oarecum primară”, inferioară
celeia din romanele lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu. Rezervele
criticilor au fost considerate parțial îndreptățite de către criticul Garabet
Ibrăileanu, ce recunoștea existența unui deficit estetic al romanului, dar îl justifica
prin nevoia de obiectivitate în prezentarea raporturilor sociale.

În ceea ce privește genul principal al romanului, există păreri diferite.

Majoritatea criticilor (printre care Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu, George
Călinescu și Tudor Vianu) îl cataloghează roman psihologic. Criticul român de limbă
maghiară Gyula Kormos îl consideră un roman antirăzboi, Ion Simuț evidențiază
componenta sa religioasă datorată descrierii unei crize mistice a protagonistului,
pentru ca Gyula Dávid să considere că pune accentul pe aspectele sociale ale unui
imperiu multinațional ce-și trimite soldații să lupte împotriva propriei națiuni.

Romanul “Pădurea spânzuraților” a fost asemănat cu scrierile marilor romancieri

ruși prin zugrăvirea fără patetism a războiului ca o „acumulare de mizerabile
eroisme și lașități necunoscute, monotone” (ca în volumul „Povestiri din
Sevastopol” al lui Lev Tolstoi), prin misticismul bolnăvicios de esență
dostoievskiană al personajului principal, generator precipitat al unei „psihoze spre
disoluție”, și prin „alternarea a două elemente etice opuse, în sufletul unui erou”.
Asemănarea cea mai des vehiculată a fost cu romanul Crimă și pedeapsă (1866) al
lui Dostoievski, în care elementul fundamental al acțiunii (crima lui Raskolnikov) se
află chiar la început și declanșează o lungă introspecție ce determină o hotărâre
neașteptată a personajului. De asemenea, povestea de dragoste între Apostol și
Ilona care atinge momentul culminant în noaptea de înviere amintește de motivul
central al romanului Învierea (1899) al lui Tolstoi.

Scriitorul francez André Bellessort afirma în prefața primei ediții traduse în

limba franceză că “Pădurea spânzuraților” e un roman „ce interesează toate
națiunile” în care „adevăratul câmp de bătălie este o biată inimă a omului”, cu un
erou „demn de a trăi în memoria cititorului”, considerându-l „o realizare
impresionantă sub raportul construcției”, ce are un loc de frunte în galeria
romanelor inspirate de Primul Război Mondial („une place singulière au milieu de
tous les romans inspirés par le cataclisme de 1914”). Romancierul grec Kosmas
Politis îl considera o capodoperă de o măreție clasică atât din punct de vedere al
analizei psihologice, cât și al compoziției, concluzionând: „Cine reușește (ca Liviu
Rebreanu) să închidă în cuvinte simple bogăția unor clipe de viață, acela a înfăptuit
o mare operă, mai valoroasă decât orice frazeologie”.