INTEGRAREA COPIILOR CU ADHD

Prof. inv. prescolar

Tehei Carmen Nicoleta
Gr.cu P.P. Elena Farago

Este foarte important de subliniat aici faptul ca si mass-media amplifica

presiunea uriasa asupra familiilor care au copii afectati de ADHD. Acest
subcapitol – in care dorim sa specificam clar ce nu este ADHD - a fost inspirit
de o recenta emisiune de stiri a televiziunii nationale, in care un medic psihiatru
sublinia eronat ca este inevitabil ca un copil cu ADHD sa nu aiba un viitor
normal, avand putine sanse de a se integra in societate. Ne putem lesne imagina
efectul unor asemenea sentinte asupra parintilor ca un copil care este afectat
de acest sindrom sau asupra cadrelor didactice care se confrunta cu seria de
probleme pe care le ridica lucrul cu un elev cu ADD sau ADHD. Eroarea este
comuna si spune mai mult despre tipul de ignorant care duce la stereotipuri
sociale nefericite decat despre abordarile bazate pe studiile stiintifice.
Pentru a da numai un exemplu dintr-o lunga lista, genialul Mozart -
dupa cum noteaza medicul Benjamin Simkin in cartea sa ,,Medical and Musical
Byways of Mozartiana” – suferea de ADHD si de sindromul Tourette. Este
greu de argumentat daca era mai bine sa avem o eventuala poveste a unui copil
cuminte si listit, multumita masurilor extreme de disciplinare ( absolut
discutabile ca eficienta) sau a medicamentelor, - in locul genialelor opere ale
hiperactivului tanar care este acum cunoscut ca fiind Mozard. De altfel,
biografiile unor mari artisti, oameni de stiinta sau de afaceri reflecta clar
simptome ale ADHD care le-au marcat copilaria si adolescenta. Un anumit
traseu educational ( in sau in afara scolii), sprijinul familiei sau contextul
specific a facut ca in cazul acestor oameni de succes energia excesiva specifica
ADHD sa fie canalizata spre ceea ce a devenit ulterior contributia lor
semnificativa la patrimonial umanitatii. Este important ca atat cadrele
didactice cat si parintii sa inteleaga ca un copil cu ADHD are in general
intregul potential pentru a avea o cariera de succes, un traseu academic pozitiv
si o viata plina de impliniri in plan personal si profesional. Depinde numai de
modul in care aceasta afectiune este abordata si de capacitatea cadrelor
didactice si a parintilor de a sprijini elevul si de a adopta strategii diferentiate.
O alta problema legata de ADHD este riscul ca orice copil energic sau
,,nazdravan” , care nu sta locului si nu este atent la diferite lucruri pe care
adultii le considera a fi ori interesate ori putin interesate, dar absolut necesare,
sa fie etichetate ca avand sindromul deficitului de atentie cu hiperactivitate.
Alergand caprele Irinucai, Ion Creanga ne lasa o fresca pitoreasca a agitatiei
specifice copilariei, iar lipsa de atentie ( si de interes fata de ceea ce era atunci
,, curriculum scolar”) il face pe adolescentul Eminescu sa fuga cu trupa de circ,
alegand aventura si extremele realitatii in locul matematicii predate cu ,, slaba
metoda”. Personalitati care au lasat o contributie nepretuita patrimoniului
umanitatii au fost afectati de ADHD, iar noi putem enumera succinct numai
cateva nume care spun de la sine cat de falsa este idea ,,damnarii” copiilor cu
acest sindrom: Salvador Dali, Benjamin Franklin, John F.Kennedy, Bill Gates,
Abraham Lincoln, Vicent van Gogh, Eugene O’Neil, Elvis Presley, Ralph
Waldo Emerson. Fara a transforma aceasta lucrare intr-o lista cu detalii
biografice surprinzatoare pentru cei care considera ca un anumit tip de
afectiune este inevitabil urmat de condamnarea pe termen lung in plan social,
intelectual sau profesional , putem reaminti in incheiere, ca lista clasicilor
culturii romane este in mod ironic dominate de cei care au abandonat scoala,
au avut rezultate nesatisfacatoare la unele discipline sau au fost afectati de
corijenta sau chiar abandon scolar. In plus, este important ca inainte de a semna
astfel de sentinte sa ne reamintim ca Winston Churchil a fost repetent in clasa a
sasea, Thomas Edison a fost repetent in scoala elementara, iar Albert Eistein a
displacut profund scoala si regimul ei rigid, fiind un elev marcat de repetentie
in liceu si de o serie de incercari esuate de a intra la universitate. Ceea ce dorim
sa subliniem aici este ca a da sentinte legate de viitorul unor copii care au, la un
anumit moment , probleme legate de integrarea in cultura scolara este deopotriva
iresponsabil , gresit si ridicol.
Deseori copilul cu ADHD nu este diagnosticat datorita perceptiei
gresite conform careia este necesar ca acest sindrom sa fie marcat de
hiperactivitate. Dupa cum se observa si din instrumentele de diagnostic , exista
tipul predominat de slaba capacitate de sustinere a atentiei, care este mai
dificil de identificat si diagnosticat , dar are efecte similar celorlalte subtipuri
de ADHD. Acest sindrom si simptomele sale specific nu reprezinta un
indicator al nivelului scazut de inteligenta. Dimpotriva , o vasta documentatie
releva faptul ca deseori copiii cu ADHD au un nivel superior de inteligenta ,
dar nu se poate spune ca s-a demonstrate stiintific o relatie cauzala de tip
pozitiv sau negativ intre ADHD si nivelul de inteligenta. Este important ca
parintii / cadrele didactice sa nu traga concluzii gresite legate de nivelul de
inteligenta al copilului pornind de la indicatorul ( in fond superficial ) al
slabelor rezultate scolare sau de la slaba capacitate de concentrare a elevului.
Totodata , exista o falsa corelatie operata frecvent de cadrele didactice sau
chiar de parintii colegilor de clasa , intre aparitia simptomelor ADHD si modul
in care este educat copilul de catre parintii sai. Uneori se considera ca acest
diagnostic nu este decat o scuza pentru parintii care nu reusesc sa isi tina
copiii sub control. Nu exista nici un motiv temeinic pentru a sustine ca ADHD
este cauzat de metodele de educatie utilizate de parinti si ca un copil suferind
de acest sindrom este numai ,,prost crescut”. Daca in unele cazuri tipul de
alimentatie , mediul familial stresant sau chiar educatia au o contributie la
dezvoltarea simptomelor specifice, nu este nici un motiv ca aceste cazuri
izolate sa conduca la generalizari care pot avea efecte grave pentru copil.
Cercetarile stiintifice au demonstrat ca acest tip de sindrom este real, poate
aparea independent de mediul familial si de metodele de educatie la care
apeleaza parintii si cadrele didactice si are efecte si riscuri comune pentru cei
care sufera de ADHD. Trebuie notat aici ca nu orice comportament
hiperactiv si orice copil cu o educatie supraprotectiva, prea lejera sau incorenta
are in mod inevitabil un potential ADHD. Tocmai de aceea este indicat ca
acest tip de diagnostic sa fie bazat pe observatii indelungate , surse multiple,
iar tratamentul farmaceutic sa fie precedat de interventiile din plan educational
si comportamental.
Acest sindrom este deseori marcat de stigma care marcheaza deseori
copilul sau parintii deopotriva: copilul este acuzat pentru comportamentul
exploziv, incapacitatea de a se conforma regulamentelor scolare sau de a se
concenta asupra sarcinilor scolare, iar parintii pentru incapacitatea de a oferi o
educatie solida copilului lor. Chiar in cazul in care devine cunoscut faptul ca
un elev este diagnosticat cu ADHD, este des intalnita ideea conform careia
parintii puteau prevenii aparitia acestui sindrom. Trebuie notat aici inca o
data ca, nefiind identificate cu certitudine cauzele aparitiei ADHD,
simptomele nu pot fi prevenite sau abordate din timp. O alta eroare frecventa isi
are sursele in ideea conform careia tratamentul farmacologic ,,vindeca” elevii
de ADHD; este vorba numai de ameliorarea sau eliminarea unor simptome
specifice, dar nu se poate spune ca aceasta conditie poate fi rezolvata sau
vindecata prin administrarea unor medicamente sau a unui tip de masuri de
control al comportamentului, psihoterapeutice s.a.
In Romania au fost frecvente cazurile in care parintii si chiar cadrele
didactice au solicitat ca unii elevi hiperactivi sa fie exclusi din clasele de elevi
,,normale” pentru a fi scolarizati in cadrul formelor de invatamant special. Nu
exista nici un argument etic, stiintific sau educational prin care acest punct de
vedere sa poata fi sustinut , chiar in cazul elevilor cu forme grave de ADHD
existand variantele tratamentului farmaceutic si interventiile adiacente de tip
educational si psihoterapeutic. Parintii si cadrele didactice trebuie sa stie ca
disciplina stricta nu poate vindeca ADHD, acest tip de interventii fiind in cele
mai multe cazuri total contraindicate si contraproductiv in planul ameliorarii
simptomelor si efectelor lor. Trebuie notat aici ca ADHD nu este un acces izolat
de hiperactivitate sau simplul refuz al copilului supraprotejat de a face efortul
de a fi atent; simptomele sunt complexe, iar observatia indelungata a
comportamentului si a aparitiei specifice precum si o posibila identificare a
cauzelor lor este absolut necesara.
In mod cert, ADHD nu este o sentinta la marginalizare si esec dupa cum
nu este in sine un handicap. Cu metode potrivite, cu sprijin si intelegere, cu o
strategie comprehensiva adecvata, simptomele specifice hiperactivitatii pot fi
convertite in avantaje importante pentru sucesul scolar si – ulterior -
profesional.