Sunteți pe pagina 1din 3

CAPITOLUL 3

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
ÎN CURSUL “MILENIULUI ÎNTUNECAT”
(secolele IV – XIV)

1. Retragerea romană din Dacia


Către sfârşitul secolului II d. Hr., în zona aflată la nord-vestul Daciei încep să se aşeze
neamurile germanice ale goţilor. La început, acestea nu au atacat provincia, ci doar a pus
presiune
asupra celorlalte populaţii din vecinătate, determinându-le pe acestea să atace teritoriul roman. În
secolul următor însă, goţii se vor alia cu aceste populaţii vecine, în special cu carpii (dacii liberi
din Moldova) şi cu sarmaţii (neam asiatic), şi vor organiza dese incursiuni în provinciile Moesia
şi Dacia, destabilizând astfel întreaga frontieră dunăreană.
Atacurile sistematice ale populaţiilor de la graniţele nordice au forţat în cele din urmă
Imperiul să îşi schimbe politica externă. Pe parcursul secolelor II-III d. Hr., acesta s-a văzut
nevoit să renunţe la tradiţionala tendinţă de expansiune teritorială, pentru a adopta tactici şi
strategii defensive. Trecerea în defensivă a avut însă consecinţe şi pe plan intern, Imperiul fiind
nevoit să facă faţă unei lungi perioade de criză care a îmbrăcat accente instituţional-politice şi
economice.
În contextul acestor dificultăţi interne şi externe, situaţia provinciei Dacia a devenit una
specială. Prin poziţia sa excentrică în raport cu sistemul defensiv din zona graniţei dunărene,
Dacia va fi apărată cu eforturi din ce în ce mai mari, fără ca acestea să se materializeze însă prin
restabilirea controlului roman în zonă. Acesta este motivul pentru care părăsirea provinciei a fost
considerată drept soluţie optimă pentru minimalizarea pierderilor. Operaţiunea de retragere
propriu zisă s-a desfăşurat între anii 274-275 şi a însemnat retragerea efectivă a armatei, a
administraţiei, precum şi a unei părţi din populaţia civilă.
Retragerea nu a însemnat însă cedarea provinciei unei alte entităţi politice, ci doar
abandonarea acestui teritoriu. În acest fel, Imperiul căuta să îşi reorganizeze linia defensivă într-o
zonă mai uşor de apărat, care să beneficieze de avantaje strategice, aşa cum era bariera naturală
reprezentată de cursul Dunării.
Părăsirea Daciei a echivalat cu dispariţia statului ca formă de organizare social-politică de
pe teritoriul actual al României, teritoriu care a rămas un spaţiu deschis, fără structuri politice
superioare. În perioada care a urmat, fosta provincie romană a servit drept culoar de trecere
pentru numeroasele popoare migratoare care au traversat Europa de la est la vest şi de la nord la
sud, în drumul lor spre bogatele provincii ale Imperiului. Dacă populaţia daco-romană rămasă pe
loc nu a mai avut forţa politică pentru a închega un stat nou, migratorii, în schimb, nu au avut
nivelul de cultură politică şi instituţională necesar, organizarea lor gentilico-tribală fiind
insuficientă pentru a putea da naştere unor structuri statale.
2. Consecinţele retragerii romane
Perioada ce a urmat retragerii romane din provincia Dacia a însemnat din punct de vedere
politic trecerea teritoriului locuit de comunităţile daco-romane sub controlul succesiv al
populaţiilor migratoare, chiar dacă, în secolele următoare Imperiul va mai reveni la nordul
Dunării, unde va restabili capete de pod pentru diverse intervenţii militare.
Evacuarea provinciei a adus cu sine o scădere bruscă a numărului de locuitori din fosta
provincie, aceasta întrucât odată cu administraţia şi armata s-au deplasat la sud de Dunăre
21
locuitorii înstăriţi, dar şi cea mai mare parte a populaţiei urbane. În consecinţă, pe parcursul
secolelor următoare, civilizaţia urbană din Dacia a intrat în declin, trăsăturile sale căpătând tot
mai pronunţate accente rurale. Semnele acestui declin pot fi sesizate în special în domeniul
economiei, unde se poate constata dispariţia unor activităţi legate de modul urban de existenţă
(ca
meşteşugurile de artă, de pildă), prăbuşirea comerţului, dispariţia circulaţiei monetare şi a
activităţilor miniere. Ruralizarea fostei provincii Dacia s-a manifestat însă şi prin prezenţa unui
fenomen de migrare demografică, populaţia urbană părăsind vechile oraşe romane pentru a se
aşeza în mediul rural. În aceste condiţii, centrul de greutate al vieţii economico-sociale şi
administrativ-politice ajunge să se mute dinspre zona centrelor urbane către aceea a
comunităţilor
săteşti.
În plan social, evacuarea păturilor avute şi dispariţia structurilor administrativ-politice
romane au condus la nivelarea diferenţelor sociale dintre membrii comunităţilor locale şi au făcut
posibilă revigorarea vechilor structuri dacice de organizare, care fuseseră obştile săteşti. Foarte
probabil, acestea au supravieţuit momentului cuceririi romane şi au fost integrate, într-un fel sau
altul, în formele administrative impuse de cuceritori. În aceste condiţii, dispariţia aparatului de
stat roman a creat condiţiile pentru ca obştile să îşi reia funcţiilor economice, sociale şi politice
pe
care le avuseseră înaintea cuceririi romane.
3. Obştea daco-romană în secolele IV-VII
Structura social-economică a comunităţilor săteşti autohtone a constituit unul dintre cei
mai importanţi factori ai continuităţii populaţiei romanice pe acest teritoriu, ea contribuind la
menţinerea şi îmbogăţirea culturii autohtone, în ciuda deselor schimbări politico-militare.
Practic,
în întreaga perioada discutată, comunităţile daco-romane şi, ulterior, cele româneşti şi-au păstrat
identitatea în cadrul diverselor formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorită
menţinerii structurii proprii de organizare, care a fost obştea sătească.
Obştea daco-romană era o comunitate de oameni având o organizare social-economică
proprie şi un teritoriu bine delimitat. Aceasta era alcătuită, în general, din 20-40 de gospodării,
numărul lor variind însă în funcţie de diverşi factori geo-climatici, economici şi politici. Fiecare
comunitate avea un teritoriu propriu ale cărui limite era stabilite, de regulă, în funcţie de
configuraţia geografică a zonei. Teritoriul obştii cuprindea vatra satului, unde se grupau
gospodăriile individuale, biserica şi cimitirul aşezării, şi zonele economice ale acestuia: pământul
arabil, islazul, pădurea, cursurile de apă, iazurile.
Producţia comunităţilor săteşti carpato-dunărene avea la bază atât proprietatea privată, cât
şi pe aceea comună. Fiecare membru al obştii era un om liber, posedând o proprietate funciară
privată, care se transmitea ereditar. Prezenţa proprietăţii funciare private cu caracter ereditar
constituie una dintre trăsăturile distinctive ale obştii autohtone, diferenţiind-o fundamental în
raport cu organizarea popoarelor migratoare (precum germanii şi slavii), în cazul cărora
pământul
era împărţit periodic între membrii obştii. În cadrul organizării obştilor autohtone, o parte din
teritoriul aflat la dispoziţia comunităţii (ager publicus) era utilizat de către toţi membrii
acesteia.
Bunurile obţinute de pe urma exploatării acestuia putea primi diverse destinaţii, cele mai
importante dintre acestea fiind asigurarea unor rezerve strategice pentru anii cu recolte slabe şi
plata tributului datorat populaţiilor migratoare.
Prin dispariţia statului, obştea sătească autohtonă a fost nevoită să îşi asume funcţiile
administrative ale acestuia, fără a beneficia însă şi de avantajele instituţionale de care dispusese
statul. Astfel, în absenţa unei forţe publice instituţionalizate care să impună respectarea unor
interese generale stabilite la nivelul central, membrii obştii s-au văzut în situaţia de a-şi defini
singuri obiectivele comune. Conştientizarea şi asumarea acestor interese comune i-a condus pe
autohtoni la elaborarea unui set de norme juridice cu caracter cutumiar şi la organizarea unor
22
structuri administrative de conducere, ambele elemente având menirea să asigure îndeplinirea
obiectivelor generale ale obştii.
În această etapă din evoluţia obştii autohtone, structurile de conducere chemate să
administreze interesele comune erau dominate din organe colective. Preeminenţa lor se explică
prin absenţa din sânul obştii a oricăror diferenţe sociale, în condiţiile în care membrii comunităţii
erau egali între ei, având cu toţii acelaşi statut juridic de oameni liberi.
Cel mai important organ de conducere era Adunarea obştească, numită mai târziu
Grămada satului sau Adunarea megieşilor. Fiind formată din toţi membrii adulţi ai obştii,
aceasta
avea competenţa să rezolve orice problemă a comunităţii. Un alt organ colectiv era Sfatul
bătrânilor sau Oamenii buni şi bătrâni. Acesta era format probabil din membri aleşi de
către
comunitate şi avea atribuţii de natură judecătorească. Structurile de conducere ale obştii
includeau
şi un organ unipersonal. Acesta era judele, conducătorul militar al satului (cu atribuţii de
poliţie),
ales în această poziţie datorită calităţilor sale personale. În sarcina lui intrau asigurarea pazei la
hotarele satului şi păstrarea ordinii interne, motiv pentru care era ajutat de un corp de cercetaşi
sau vânători de urme recrutaţi dintre membrii obştii.