Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL 4

ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ
ÎN STATELE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
(secolele XIV-XVII)

1. Trăsături generale
Statele medievale româneşti din spaţiul extracarpatic s-au format prin reunirea tuturor
voievodatelor şi cnezatelor existente în jurul unui voievod întemeietor, care a devenit în acest fel
un mare voievod. Forma de stat adoptată de românii evului mediu pentru organizarea politică a
celor două state extracarpatice a fost aceea a monarhiei reprezentative pe stări. Aceasta însemna
că în acţiunea sa de guvernare, monarhul era nevoit să împartă puterea cu adunarea stărilor, un
organism politic care îi grupa pe principalii reprezentanţi ai categoriilor sociale din ţară.
Modelul politic pe care l-au preluat românii a fost furnizat de Imperiul Bizantin.
Motivaţiile adoptării acestui model politic sunt multiple: conservarea practicilor politice romane
în partea răsăriteană a fostului Imperiu Roman, practici care rezonau cu tradiţiile politice şi
amintirile locuitorilor de la nordul Dunării; comuniunea confesională existentă între spaţiul
românesc şi lumea bizantină (ortodoxia); eficienţa ideologiei politice şi a instituţiilor bizantine
(atât în organizarea şi funcţionarea statului, cât şi în lupta pentru menţinerea independenţei
politice a acestuia).
Întemeierea mitropoliilor Ţării Româneşti (1359) şi Moldovei (1401) sub oblăduirea
Patriarhiei de la Constantinopol a contribuit şi ea la integrarea ţărilor române în cadrul ierarhiei
bizantine a statelor ortodoxe, înlesnind introducerea în societatea autohtonă a unor structuri de
sorginte bizantină (organizarea bisericească, instituţiile juridice, modele culturale etc.)
Receptarea
acestora s-a făcut însă prin adaptarea lor la nevoile locale, încorporând elemente tradiţionale şi
influenţe punctuale venite din partea altor state din zonă (Ungaria, Polonia).
Formarea statelor medievale româneşti a condus la dezvoltarea şi diversificarea funcţiilor
publice pe care le îndepliniseră în trecut obştile şi uniunile de obşti. Pe parcursul secolelor
XIVXV,
cea mai vizibilă a fost funcţia externă, statele româneşti extracarpatice reuşind să îşi apere cu
succes identitatea instituţională şi independenţa politică. Chiar dacă aceasta din urmă a fost
pierdută la jumătatea secolului al XVI-lea, trebuie spus totuşi că sistemul instituţional-politic
românesc a fost păstrat (cu schimbări minore) până în secolul al XIX-lea, când statele româneşti
au ieşit de sub suzeranitatea otomană. Pe plan intern, statele medievale româneşti şi-au asumat
toate cele trei funcţii specifice unei organizări statale: menţinerea ordinii interne, împărţirea
dreptăţii şi strângerea dărilor. Aceste funcţii au fost adaptate însă la realităţile social-politice ce
caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate intereselor clasei
dominante (boierimea).
Pentru a se putea îngriji de interesele generale ale societăţii, statele medievale româneşti
au dezvoltat un aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat în dimensiuni şi s-a diversificat
din punct de vedere funcţional. Cum ambele state au fost organizate încă de la început ca
monarhii centralizate, administraţia medievală românească a înregistrat atât o componentă
centrală, cât şi una teritorială (locală).
Administraţia centrală era alcătuită din totalitatea organelor cu atribuţii administrative care
aveau dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite şi realizate interesele publice. Instituţiile
aparatului administrativ central erau Domnia, Sfatul domnesc, Adunările de stări şi corpul
marilor
dregătorilor, aflaţi în slujba Domnului sau a ţării.
29
2. Domnul
2. 1. Trăsăturile instituţiei
Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia. Aceasta asigura
conducerea întregii administraţii a ţării, aşa cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de titularii
săi: Domn (din lat. dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân absolut al ţării; mare voievod
(din slav. voina = război), cu înţelesul de căpetenie militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales
de
Dumnezeu), având menirea de a sublinia caracterul charismatic al puterii domneşti.
La baza funcţionării instituţiei se afla o concepţie teocratică, potrivit căreia titularul
tronului exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu. Din acest considerent, în afară de
învestitura laică, Domnul beneficia şi de o învestire mistică: ungerea cu mir de către patriarhul
constantinopolitan sau de către mitropolitul ţării, urmată de rugăciunea de încoronare a
împăraţilor bizantini şi depunerea unui jurământ pe Evanghelie.
Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, învestirea domnilor români se va face şi cu
participarea turcilor. Sultanul acorda Domnului un firman împărătesc de învestire şi îi preda
însemnele domniei: caftanul, steagul cu 2 tuiuri (cozi de cal), sabia şi un cal de luptă, frumos
împodobit. Ajuns în ţară, Domnul trimis de turci era învestit apoi conform tradiţiei bizantine.
Concepţia teocratică a puterii domneşti impunea, pe de o parte, ascultare şi veneraţie din
partea supuşilor faţă de persoana domnitorului, iar de cealaltă parte, practicarea de către acesta
din urmă a virtuţilor imperiale (de sorginte bizantină) în raport cu supuşii: filantropia,
generozitatea, cumpătarea, justiţia etc. Tot de sfera concepţiei privitoare la sursa divină a puterii
se leagă şi prezenţa unor atribuţii pe care Domnul le deţinea în sfera dreptului bisericesc, atribuţii
pe care însă le exercita în acord cu conducătorii Bisericii.
La originea instituţiei şi a funcţionării monarhiei feudale (în fruntea căreia se afla
Domnul) stătea contractul vasalic (feudal), potrivit căruia marii stăpâni de pământuri şi de
oameni
(boierii) i s-au închinat Domnului în calitate de vasali, depunând un jurământ prin care se
angajau
să rămână credincioşi faţă de acesta şi să-i ofere ajutor şi sfat (concilium et auxilium). În
calitate
de suzeran, Domnul depunea de asemenea un jurământ, angajându-se să-şi “miluiască” (danii de
pământuri) şi să-şi protejeze vasalii (boierii).
Puterea Domnului era personală, indivizibilă, netransmisibilă şi se exercita în absenţa
oricărui organ de control. Totuşi nu era vorba despre o putere despotică, întrucât prerogativele
sale erau limitate de normele dreptului cutumiar, de pravile (legislaţia bizantină), iar începând cu
jumătatea secolului al XVI-lea, de suzeranitatea otomană.
Principiul în virtutea căruia se făcea succesiunea la tron era cel ereditar-electiv. Conform
acestuia, domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de către “ţară” (Adunarea Stărilor), din
rândul descendenţilor de sex bărbătesc ai unui domnitor anterior. Pentru a ocoli procedura de
alegere a succesorului şi a evita astfel competiţia pentru tron, domnii titulari au apelat uneori la
formula romano-bizantină a asocierii la tron. Aceasta însemna că în timpul vieţii Domnului
titular, acesta îşi asocia la guvernare pe unul dintre fii sau pe unul dintre fraţi, iar după moartea
titularului, Domnul asociat îi urma la tron în mod automat.
Principiul ereditar-electiv a funcţionat până spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe
parcursul secolului al XVII-lea componenta ereditară s-a atenuat vizibil, menţinându-se în
schimb
cea electivă. Domn putea fi ales acum oricare dintre marii boieri pământeni. După instalarea
dominaţiei otomane la jumătatea secolului al XVI-lea, turcii au căutat să introducă însă un alt
principiu de transmitere a puterii: cel al numirii direct de către Poartă (cel mai adesea fără
consultarea boierimii). Trebuie recunoscut totuşi, că domnii numiţi de turci proveneau din rândul
familiilor domnitoare, deci aveau legătură cu cele două ţări. În concepţia otomană, domnia era o
funcţie administrativă, iar Domnul nu era altceva decât un funcţionar superior al statului otoman.
În consecinţă, durata domniilor a fost limitată, schimbările titularilor devenind dese, ca şi în
cazul
celorlalte slujbe din Imperiu. O altă consecinţă a concepţiei otomane privitoare la domniei a fost
30
aceea că numirile şi confirmările se făceau în schimbul unor sume de bani. În secolul al XVII-lea
Domnul trebuia confirmat de către Sultan odată la 3 ani, plătind o sumă mai mare (mucarerul
mare), dar şi în fiecare an, plătind o altă sumă, ceva mai mică (mucarerul mic). „Lupta” dintre
cele două sisteme de desemnare a domnitorilor a fost câştigată de Poarta Otomană, care a reuşit
să îşi impună punctul de vedere de cele mai multe ori.
2. 2. Prerogativele Domnului
Atribuţiile Domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic, militar,
judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.
Prerogativele militare. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând atât exemplul
bizantin, cât şi tradiţia voievodală prestatală. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării,
aceştia
din urmă depunând jurământ în faţa sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De asemenea,
Domnul avea dreptul de a recruta trupe şi de declanşa mobilizarea oastei ţării.
Politica externă. Domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia
tratate, de a declara război şi a încheia pace, de a primi şi a trimite soli, de a-şi sprijini diplomatic
supuşii. Aceste prerogative au fost restrânse de Imperiul Otoman începând cu jumătatea
secolului
al XVI-lea. Pe parcursul secolelor următoare domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război,
de a încheia pace, alianţe şi de a avea reprezentanţi diplomatici. Cu toate acestea, puterile
europene vor recunoaşte pe mai departe autonomia ţărilor române şi vor întreţine raporturi
diplomatice directe cu monarhii români.
Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman nu a mai recunoscut
domnilor români aceste prerogative. Practic însă, domnii au continuat să le exercite, în ciuda
opreliştilor şi a pericolului de a-şi pierde capul odată cu tronul.
Prerogative legislative. Domnul român era, asemenea împăratului bizantin, unicul
legiuitor al ţării, fiind întruchiparea terestră a voinţei lui Dumnezeu. Această prerogativă a fost
exercitată în mod direct, prin emiterea de acte cu valoare normativă (hrisoave, aşezăminte,
testamente, legături), sau indirect, prin receptarea şi aplicarea dreptului bizantin. Coexistenţa
dreptului receptat (canonic = legislaţia bisericească şi imperial = legislaţia laică) cu cel cutumiar
românesc a dat naştere unei concurenţe între cele două sisteme, ceea ce a reclamat coordonarea
lor din partea Domniei, puterea de decizie domnească între cele două reprezentând tot o
prerogativă legislativă.
Puterea legiuitoare era exercitată de Domn, de obicei, după consultarea Sfatului domnesc
şi, uneori, chiar a Adunărilor de stări.
Prerogativele judecătoreşti îşi au rădăcinile atât în tradiţia prestatală românească, în care
voievozii şi cnezii aveau drept de judecată, cât şi în cea bizantină, unde împăratul era judecătorul
suprem al statului. Principalele competenţe în materie judecătorească ale Domnului se refereau la
dreptul de a judeca orice pricină în ultimă instanţă; de a-şi asuma judecarea oricărei pricini,
indiferent de instanţa la care aceasta se afla în curs de judecare; dreptul de a redacta propriile
hotărâri; de a pronunţa orice pedeapsă; de a graţia orice vinovat; dreptul de a da instrucţiuni
dregătorilor despre modul în care trebuie făcută o judecată sau alta.
Domnul judeca, de obicei, împreună cu Sfatul domnesc, însă hotărârea îi aparţinea cu
desăvârşire. Existau însă şi speţe în care judecata era făcută individual de către Domn, acestea
fiind atât pricini civile, cât şi penale, mai ales cele referitoare la trădare (hiclenie).
Suzeranitatea otomană nu a afectat prerogativele judecătoreşti ale Domnului, turcii
respectând autonomia judiciară a ţărilor române. În consecinţă, Domnul împărţea dreptatea în
numele său şi nu în cel al sultanului, ghidându-se după legile autohtone (“obiceiul pământului”).
Hotărârile judecătoreşti pronunţate de Domn nu puteau fi atacate cu recurs la Poartă şi nici nu
aveau nevoie de întăriri sau confirmări venite din exterior. Singurele restrângeri ale puterii
judecătoreşti a Domnului priveau pricinile care antrenau supuşi creştini şi supuşi musulmani,
pricini care reveneau dregătorilor otomani.
31
Prerogativa judecătorească era exercitată cu ostentaţie, întrucât de ea depindea, în mare
măsură, păstrarea prestigiului Domniei şi al tronului.
Prerogativele executive. Domnul, în postura sa de vârf al ierarhiei sociale, avea
concentrate în mâinile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului îi revenea: asigurarea
ordinii interne; numirea şi revocare dregătorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire
la diversele activităţi ale dregătorilor curţii sau ai ţării; acordarea de privilegii şi ranguri
boiereşti;
încuviinţarea întemeierii unor sate sau târguri; împământenirea străinilor.
Acestora li se adaugă o serie de prerogative pe care Domnul le exercita în mod indirect,
prin intermediul dregătorilor săi: impunerea dărilor; executarea muncilor datorate Domniei de
către populaţia de rând; punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti; reprimarea răzvrătirilor;
urmărirea răufăcătorilor; aducerea în satele de baştină a ţăranilor fugiţi.
Prerogativele financiare. Dreptul Domnului de a percepe dările este unul înrădăcinat în
obiceiul pământului, care poate fi documentat încă din primele decenii de existenţă a ţărilor
române extracarpatice. În consecinţă, acestuia îi revenea toată gama de drepturi conexe: dreptul
de a aşeza dările, stabilind cât urma să plătească fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de
dări; de a acorda scutiri de dări prin imunităţi şi scutiri temporare; dreptul de a bate monedă
(menţinut până la jumătatea secolului al XVI-lea).
Prerogativele în legătură cu Biserica. Domnul român nu era şeful Bisericii locale (aşa
cum se întâmplase cu împăratul bizantin, avut ca model instituţional), în schimb avea asupra
acesteia un drept de patronat. În consecinţă, nu avea putere decizională în materie de dogmă, însă
deţinea puterea de a legifera în domeniul administrării vieţii bisericeşti. Din acest punct de
vedere, Domnului îi revenea adoptarea unor decizii precum: înfiinţarea de mitropolii, episcopii,
mănăstiri sau mutarea reşedinţelor acestora; numirea şi revocarea mitropoliţilor, a episcopilor şi
a
egumenilor mănăstirilor; reglementarea competenţei de judecată a organelor bisericeşti şi
coordonarea acesteia cu competenţa organelor laice (a dregătorilor domneşti); reglementarea
activităţii cultelor străine aflate în ţară; închinarea sau revocarea închinării mănăstirilor
autohtone
în raport cu aşezămintele religioase din străinătate.
În exercitarea acestor atribuţii, Domnul se consulta întotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu
Adunarea Stărilor. La numirea şi revocarea ierarhilor bisericii, Domnia era obligată să urmeze
normele dreptului canonic (bisericesc) bizantin, astfel încât numirile erau precedate de alegerea
canonică, în vreme ce destituirile (acte administrative laice) erau urmate de caterisiri (destituiri
canonice).
Numirea mitropoliţilor şi a episcopilor se făcea de către Domn cu acordul Sfatului
domnesc, învestirea fiind dată în cele din urmă de către Domn prin încredinţarea cârjei arhiereşti.
Numirea era adusă la cunoştinţa Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i se cerea binecuvântarea
pentru noul ierarh.
Numirea egumenilor, în general, era făcută de către Domn la recomandarea mitropolitului,
în vreme ce în cazul mănăstirilor închinate egumenii erau, de regulă, propuşi de patriarh şi
numiţi
de către Domn.
3. Sfatul domnesc
3. 1. Denumire, principiu de funcţionare, componenţă
Sfatul domnesc reprezintă cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constituţional) în
organizarea şi funcţionarea statelor medievale româneşti. Instituţia era compusă din boierii mari
pe care Domnul îi consulta în problemele curente legate de conducerea statului, momentul
apariţiei sale fiind legat organic de întemeierea celor două ţări române.
Terminologia documentelor şi a cronicilor este destul de variată, instituţia fiind desemnată
în secolele XIV-XVI prin expresii precum: sfatul boierilor mari şi credincioşi, svat,
sfatul ţării.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, se
32
impune treptat termenul divan (de origine turcească, însemnând consiliul sultanului), care
ajunge
să-l înlocuiască pe cel de sfat.
Principiul în virtutea căruia funcţiona instituţia Sfatului domnesc îşi are rădăcinile în
mentalitatea medievală, potrivit căreia relaţiile din societate funcţionează în virtutea unui
contract
încheiat între senior şi vasalii săi. Potrivit acestuia, seniorul, în calitate de deţinător al unei puteri
temporale, pune la dispoziţia vasalilor săi o serie de surse de venit (pământuri, drepturi de
redevenţă, drepturi de încasare a unor taxe etc.), urmând să beneficieze în schimb de consilium
et
auxilium. Aceasta însemna că vasalii erau datori a-i oferi seniorului sfatul şi ajutorul efectiv în
chestiuni de ordin politic, militar, financiar, juridic şi religios.
În spaţiul românesc, unde relaţiile de tip feudal nu au fost atât de dezvoltate, precum în
Europa Occidentală, singurul senior este Domnul, în vreme ce boierii reprezintă corpul vasalilor.
În virtutea contractului vasalic, Domnul dăruieşte şi apoi întăreşte boierilor dreptul de stăpânire
asupra satelor din ţară, acestea furnizându-le beneficiarilor venituri consistente (dări în bani,
produse şi muncă). În schimbul acestora, boierii vasali sunt datori Domnului cu prestarea
slujbei
credincioase: prezenţa în Sfatul domnesc (pentru marii boieri) şi în structurile
administrativjudecătoreşti
ale statului (pentru marea masă a boierimii mici şi mijlocii), precum şi participarea
la oastea Domnului atunci când ţara este în primejdie.
De-a lungul secolelor XIV-XVII, componenţa Sfatului domnesc a variat. Iniţial, ponderea
cea mai mare o deţineau boierii fără dregătorii, care erau convocaţi de Domn în calitatea lor de
mari proprietari. În cursul secolului al XV-lea raportul se schimbă în favoarea boierilor cu
dregătorii, pentru ca în cursul secolelor XVI-XVII boierii fără dregătorii să dispară cu
desăvârşire
din componenţa instituţiei. Dregătorii care intrau în componenţa Sfatului, în secolele XVI-XVII
sunt: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis,
marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele sulger şi marele pitar.
3. 2. Atribuţii
Ideologia politică care a funcţionat în Ţările Române, prin teoreticienii săi (Neagoe
Basarab, Grigore Ureche, Miron Costin etc.) a subliniat faptul că Domnul nu poate conduce
singur ţara, astfel încât Sfatul domnesc trebuie să fie prezent în toate probleme ridicate de
activitatea de guvernare a ţării. Din aceste considerente, instituţia Sfatului domnesc a avut
atribuţii corespunzătoare prerogativelor domneşti.
Atribuţiile politice. În plan intern, sfatul avea datoria de a-l informa pe Domn asupra stării
de spirit din ţară, mai ales a celei a boierimii. În plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la
încheierea tratatelor cu ţările vecine, precum şi la eventualele schimbări de politică în raport cu
puterea suzerană. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că în momentul în care
domnii români depuneau jurământ de vasalitate faţă de regii poloni sau maghiari, aceştia erau
însoţiţi întotdeauna de membrii Sfatului domnesc, care depuneau un jurământ similar cu cel al
Domnului, uneori fiind stabiliţi drept garanţi ai respectării relaţiei vasalice.
Atribuţiile judiciare. Sfatul domnesc este instituţia cu care, în mod obişnuit, Domnul se
consulta atunci când împărţea dreptatea. Consultarea era justificată atât de tradiţia politică sau
obiceiul ţării, cât şi din motive practice, Domnul apelând la cunoştinţele juridice ale membrilor
Sfatului atunci când persoanei Domnului îi lipseau aceste cunoştinţe.
Sfatul domnesc nu era însă o instanţă de judecată în sine. Membrii săi doar îl asistau pe
Domn în cercetarea şi judecarea pricinilor, exprimând o părere şi nu un vot, întrucât decizia
finală
aparţinea exclusiv Domnului.
În marea majoritate a cazurilor, Sfatul judecă în prezenţa şi sub preşedinţia Domnului. În
secolul al XVII-lea există însă şi cazuri în care Sfatul judecă singur, în urma unei delegaţii tacite
a
Domnului, acesta din urmă însuşindu-şi hotărârea propusă de Divan.
În materie judiciară, Sfatul avea şi atribuţii de notariat. Părţile care încheiau diverse tipuri
de înţelegeri sau contracte se puteau prezenta în faţa boierilor din Sfat pentru ca aceştia să le
33
elibereze o carte de mărturie, aceasta servind drept dovadă de autenticitate până la obţinerea
unui
înscris oficial din partea cancelariei domneşti.
Atribuţiile financiare. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat
Domnia pe parcursul secolelor XV-XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suzerane,
motiv
pentru care aceasta trebuia să găsească mijloacele optime de repartizare şi încasare a dărilor,
precum şi noi modalităţi de impunere fiscală. Din aceste considerente, consultarea boierilor
devenea o necesitate atunci se dorea introducerea unor noi dări sau se căuta evitarea evaziunii
fiscale.
Consultarea Sfatului în astfel de situaţii avea şi sensul unei justificări venite din partea
Domnului faţă de reprezentanţii celorlalte stări privilegiate din ţară, evidenţiindu-se astfel
prezenţa unei solidarităţi între principalii factori politici decizionali. Există însă şi situaţii când
această justificare este considerată de Domn ca fiind insuficientă, motiv pentru care acesta apela
la Adunarea Stărilor pentru aprobarea măsurilor sale.
Sfatul domnesc nu avea însă atribuţii de control asupra modului de gestionare a banilor
din visteria ţării. Deşi marele vistier ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli, el nu răspundea
pentru gestiunea banilor decât în faţa persoanei Domnului sau a unor boieri delegaţi de acesta.
Atribuţiile bisericeşti. În deciziile pe care le lua Domnul faţă de organizarea Bisericii,
Sfatul domnesc era consultat pentru: înfiinţarea unei noi episcopii; mutarea scaunelor episcopale
sau mitropolitane dintr-o localitate în alta; alegerea înalţilor ierarhilor (ocazii în care unde Sfatul
participa în cadrul unui sobor, alături de Domn, de episcopi şi de egumenii principalelor
mănăstiri
din ţară); destituirea ierarhilor Bisericii (urmată de caterisirea acestora pe linie canonică);
numirea
egumenilor mănăstirilor importante din ţară; închinarea mănăstirilor către locurile sfinte din
afara
ţării sau scoaterea lor de sub închinare.
Atribuţiile militare. Consultarea de către Domn a membrilor Sfatului domnesc în chestiuni
militare era dictată atât de tradiţia politică cât şi de motivaţii de ordin practic, dat fiind că
boierimea română este o aristocraţie militară. În acest fel Domnul putea beneficia de experienţa
şi
cunoştinţele sfetnicilor săi, aceştia fiind angrenaţi în luarea unor decizii precum: adoptarea
strategiilor de luptă; elaborarea planurilor tactice pentru purtarea unei bătălii; oportunitatea
angajării unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfăşura o bătălie.
3. 3. Procedura de lucru
În secolele XIV-XVI, domnia este o instituţie itinerantă, aflată de cele mai multe ori în
deplasare, motiv pentru care Domnul împreună cu Sfatul domnesc călătoresc prin sate şi târguri,
unde rezolvă chestiunile administrative şi judecătoreşti locale. La curţile domneşti, şedinţele cu
Sfatul se desfăşurau în săli destinate special acestor activităţi, care ulterior au şi preluat
denumirea instituţiei (divan).
În funcţiei de subiectul dezbaterii, şedinţele Sfatului domnesc erau publice sau secrete. De
regulă şedinţele de judecată erau publice, aceasta întrucât actul de dreptate era unul solemn,
făcând parte din aparatul imagologic al Domnului. În schimb cele cu subiect politic erau, în mod
firesc, şedinţe secrete.