Sunteți pe pagina 1din 6

2.

Administraţia locală
2. 1. Judeţele şi ţinuturile
Structura administrativ-teritorială şi principalele instituţii ale aparatului
administrativjudecătoresc
au continuat să funcţioneze după principiile definitivate în secolele anterioare.
54
Numărul judeţelor s-a menţinut constant la cifra de 18 până în momentul introducerii
Regulamentelor Organice. În Moldova, numărul ţinuturilor a scăzut însă până la 16, cauzele
principale fiind pierderilor teritoriale înregistrate în anii 1775 (Bucovina) şi 1812 (Basarabia).
Până spre jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea unităţilor administrativ - teritoriale
a revenit căpitanilor de judeţ în Ţara Românească, respectiv pârcălabilor şi
staroştilor, în
Moldova. Odată cu introducerea reformei administrativ-judecătoreşti a lui Constantin
Mavrocordat (1740-1741), locul acestora a fost luat de către ispravnici, dregători locali numiţi
de
către Domn din rândurile foştilor dregători centrali. Iniţial, domnia numea câte un singur
ispravnic în fiecare judeţ/ţinut, existând doar câteva cazuri excepţionale pentru care erau numiţi
câte doi. Ulterior însă, a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel încât toate
judeţele/ţinuturile au ajuns să aibă câte doi ispravnici: unul român şi unul grec. Rolul acestora era
unul deosebit de important: ei reprezentau domnia în judeţ/ţinut, având menirea de a executa
toate
poruncile acesteia şi de a-i furniza informaţiile politice necesare în timp util. Prerogativele
ispravnicilor erau asemănătoare cu cele ale vechilor conducători de judeţe şi ţinuturi, respectiv:
fiscale, administrative şi judecătoreşti. Cele mai importante erau însă strângerea dărilor cuvenite
domniei şi scoaterea locuitorilor ţării la muncile datorate aceleiaşi domnii sau stăpânilor feudali
(boierimea şi biserica). Pentru îndeplinirea acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispoziţie un
efectiv de ostaşi numiţi panţiri şi călăraşi, în Moldova; respectiv, dorobanţi, în Ţara
Românească.
Reforma administrativ-judecătorească implementată de Constantin Mavrocordat a căutat
să reorganizeze aparatul administrativ astfel încât să îi îmbunătăţească eficienţa şi să îi reducă
apetenţa pentru abuzuri. Cea mai mare sursă de disfuncţii şi abuzuri era suprapunerea la nivel
local a competenţelor judecătoreşti. La originea acestei probleme s-au aflat domnii epocii
anterioare care atribuiseră aceste competenţe mai multor categorii de dregători teritoriali, dar şi
unor categorii de dregători centrali. Pentru a elimina această problemă, Mavrocordat a luat
măsura eliminării tuturor competenţelor judecătoreşti avute de dregătorii teritoriali, stabilind că
sarcina împărţirii dreptăţii la nivelul administraţiei locale revine în mod exclusiv nou înfiinţatei
instituţii a ispravnicului. Singurele instanţe judecătoreşti acceptate să mai funcţioneze în paralel
cu cele ale ispravnicilor urmau să rămână cele ale marilor dregători aflaţi în funcţie.
Reforma nu s-a oprit însă aici. Domnitorul a căutat să introducă mai departe câteva
mecanisme de control a activităţii ispravnicilor, precum şi o nouă modalitate de plată a acestora,
care să elimine vechile surse de venit, creatore şi ele de nereguli şi abuzuri.
Pentru a putea verifica activitatea ispravnicilor, domnitorul a introdus o reglementare prin
intermediul căreia stabilea ca obligatorie existenţa unei cancelarii isprăvniceşti şi a unei condici
în care să fie înregistrate activităţile desfăşurate de ispravnici. Ulterior numărul acestor condici a
crescut, pe măsură ce ele s-au specializat. Au apărut astfel trei condici: una pentru înregistrarea
proceselor judecate; una pentru problemele administrative; şi una pentru corespondenţa cu
administraţia centrală. Eficienţa practică a controlului asupra activităţii administraţiei locale a
rămas totuşi una scăzută; în primul rând pentru că administraţia centrală nu ţinea o evidenţă a
odinelor trimise în teritoriu, iar în al doilea rând, pentru că, destul de frecvent, ispravnicii care
ieşeau din funcţie obişnuiau să falsifice şi chiar să distrugă condicile pentru a-şi ascunde
abuzurile săvârşite.
În completarea celorlalte reglementări menite să reformeze administraţia, Constantin
Mavocvordat a introdus o altă măsură raţională, destinată mai ales reducerii abuzurilor:
salarizarea tuturor categoriilor de dregătorilor. Se urmărea în acest fel transformarea dregătorilor
din slujbaşi domneşti în funcţionari ai statului, prin renunţarea la ceea ce însemnaseră până
atunci
havaeturile (venitul slujbei deţinute la un moment dat către un boier, venit furnizat în special de
vânzarea slujbelor aflate în subordine şi de încasarea de plocoane de la subalterni). Formula de
salarizare a ispravnicilor care venea să înlocuiască havaeturile a fost aceea a încasării unor
procente adiţionale, numite răsuri, pe care urmau să le perceapă de la locuitorii ţării odată cu
55
încasarea birului. Din păcate, măsura lui Mavrocordat a eşuat imediat după plecare acestuia de pe
tron, măsura desfiinţării havaeturilor fiind repede abandonată. Mai grav decât atât, în perioada
care a urmat, ispravnicii au avut grijă să încaseze atât veniturile havaeturilor, cât şi procentele
adiţionale (răsurile), punând astfel o presiune suplimentară asupra celor două bugete şi aşa foarte
afectate de presiunea obligaţiilor financiare faţă de Imperiul Otoman.
2. 2. Plaiurile, plasele şi ocoalele
În secolul al XVIII-lea, pentru prima dată în istoria Ţărilor Române, sunt introduse
subdiviziuni administrativ-teritoriale ale judeţelor şi ţinuturilor. După exemplul dat de austrieci
în
Oltenia, Constantin Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administrativ-teritoriale plaiul şi
plasa în Ţara Românească (1740), respectiv ocolul în Moldova (1741).
Plaiul era o subdiviziune a judeţului, care grupa satele din zonele montane. Era condus de
un vătaf de plai, ale cărui atribuţii erau: supravegherea graniţei nordice a ţării; prinderea
răufăcătorilor şi a birnicilor fugari; strângerea dărilor de la plăieşi; judecarea pricinilor mărunte
ivite între plăieşi; numirea pârcălabilor din satele de plăieşi. Fiind foarte importanţi pentru
administraţia ţării, vătafii de plai erau numiţi direct de către Domn. Modalitatea de plată a
vătafilor de plai a rămas cea tradiţională: ei beneficiau de scutiri de dări; beneficiau de zile de
clacă din partea plăieşilor şi tot de la aceştia din urmă primeau bunuri în natură.
Plasa era o altă subdiviziune a judeţului, care grupa de această dată satele din zona de şes
a Ţării Româneşti. Ea a avut acelaşi regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat
dualitatea plai-plasă din Ţara Românească. Cele două tipuri de subdiviziuni
administrativteritoriale
erau conduse de zapcii de plasă, respectiv de ocolaşi. Aceştia erau numiţi de către
ispravnici, iar atribuţiile lor erau ceva mai reduse în comparaţie cu cele ale vătafilor de plai.
Zapciii şi ocolaşii executau ordinele ispravnicilor, strângeau birurile şi, deşi le era interzis,
făceau
judecăţi, cu învoirea şi complicitatea ispravnicilor. Deosebirea faţă de vătafii de plai era vizibilă
şi la nivelul modalităţii de retribuire, atât zapciii de plasă, cât şi ocolaşii fiind remuneraţi cu
salarii.
2. 3. Oraşele şi târgurile
La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au intrat într-o nouă fază de
evoluţie, în cursul căreia au pierdut şi bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul
anterior. Împinşi de nevoia de bani, dar şi de dorinţa de îmbogăţire rapidă a boierilor, domnii
fanarioţi au renunţat la vechea relaţie contractuală pe care o avea instituţia domniei cu aşezările
urbane, şi au început să doneze oraşele boierilor şi mănăstirilor. Oraşelor donate li se va adăuga
şi
o a doua categorie de aşezări urbane aflate în stare de dependenţă; este vorba aici despre oraşele
şi târgurile înfiinţate cu autorizaţie domnească pe moşiile boierilor şi mănăstirilor. În acest fel, s-
a
ajuns ca, spre sfârşitul secolului, cca. 85 % din oraşele Moldovei şi cca. 60 % din oraşele Ţării
Româneşti să se afle în stăpânirea boierilor sau a mănăstirilor.
Fenomenul donării oraşelor a avut consecinţe grave asupra modului de viaţă al orăşenilor.
În primul rând trebuie menţionată pierderea vechilor privilegii de care s-au bucurat locuitorii
oraşelor din partea domniei. Fără privilegii, orăşenii au fost aduşi în stare de dependenţă
economică faţă de stăpânii moşiilor pe care se aflau oraşele. Donaţiile le-au afectat şi vechile
drepturi avute asupra terenurilor din oraş, întrucât orăşenii au pierdut nu numai drepturile de
folosinţă asupra hotarelor, ci chiar şi dreptul de proprietate asupra vetrelor târgurilor. Pentru a
putea locui în oraşe şi a putea lucra vechile locuri din hotarele acestora, târgoveţii secolului al
XVIII-lea erau nevoiţi să le achite stăpânilor oraşelor o chirie, numită bezmen sau embatic,
precum şi diverse taxe pentru vânzarea mărfurilor şi a băuturilor alcoolice.
O altă schimbare care şi-a pus amprenta asupra vieţii cotidiene a târgoveţilor a fost
înlocuirea aproape completă a organelor alese ale orăşenilor (judeţul/şoltuzul şi pârgarii) cu
reprezentanţii numiţi ai autorităţii domneşti (în oraşele rămase domneşti) sau cu cei ai stăpânilor
(în cazurile oraşelor donate). În Ţara Românească, procesul de substituire a debutat încă de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, cu oraşul Bucureşti, şi a fost complet. În Moldova, şoltuzul şi
56
pârgarii au continuat să fie aleşi în secolul al XVIII-lea, dar atribuţiile lor au fost diminuate
treptat până la anularea acestora. După acest moment, singurul organ reprezentativ al orăşenilor
care a fost tolerat a rămas Adunarea generală a orăşenilor. Aceasta şi-a păstrat vechile
atribuţii
legate de alegerea şoltuzului şi a pârgarilor (câtă vreme au mai funcţionat aceste organe), de
împărţirea terenurilor din hotarul târgului (în cazurile oraşelor rămase domneşti) şi de împărţire a
sarcinilor fiscale.
Locul organelor alese ale orăşenilor a fost luat de către reprezentanţii domneşti de la
nivelul judeţelor şi ţinuturilor: căpitanii de judeţ, pârcălabii şi staroştii. Având cea mai
înaltă
poziţie în ierarhia administrativă locală, aceştia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi
solicitaţi să judece; puteau interveni în anchetarea unor litigii ale orăşenilor; iniţiau cercetări;
organizau potere pentru prinderea celor vinovaţi de tâlhării sau crime; depuneau mărturii
pentru
reconstituirea documentelor de proprietate pierdute; luau parte la operaţiunile de fixare a
hotarelor.
După instituirea ispravnicilor, aceştia au reprezentat instanţa de judecată care a luat locul
celei vechi, alcătuite din şoltuz şi pârgari. Atribuţiile lor judecătoreşti erau practic cele pe care le
avusese anterior vornicul de târg. Isprăvnicia era considerată totuşi o judecătorie de pace,
astfel
încât partea nemulţumită de sentinţa dată se putea adresa Divanului domnesc. Hotărârile
neatacate rămâneau însă executorii. În plan administrativ, atribuţiile ispravnicilor în raport cu
oraşele erau cele preluate de la vornicul de târg: aplicarea măsurilor cu caracter sanitar;
instituirea
carantinei în caz de epidemie; scoaterea orăşenilor la muncă pentru repararea străzilor şi a
podurilor; executarea datornicilor.
O nouă formă de administraţie orăşenească a fost introdusă în ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea. Aceasta a purtat numele de Epitropia obştii oraşului şi avea ca
atribuţii
gospodărirea oraşului, îngrijirea edificiilor publice, supravegherea lucrărilor de interes public şi
asigurarea asistenţei sociale în interiorul oraşului. Atribuţiile sale au fost extinse de către
Alexandru Ipsilanti (1797), cel care, pe lângă sarcinile municipale, i-a conferit şi un rol
important
în organizarea activităţii şcolilor. Epitropiile reprezentau comunităţile locuitorilor din oraşe, dar
erau dependente de puterea centrală. Ele au fost organizate într-un Departament al Epitropiei; la
conducerea acestuia a fost instituit un vornic al obştirilor, al cărui rang venea imediat după
cel al
marelui vornic al Ţării de jos.
2. 4. Satele
Satele de moşneni şi răzeşi care au supravieţuit procesului accelerat de aservire şi-au
păstrat organele de conducere tradiţionale: Adunarea obştească, Oamenii buni şi bătrâni
şi
dregătorii cu sarcini speciale. Atribuţiile acestor organe s-au conservat şi ele, astfel încât satul
avea în continuare dreptul de a face repartizarea birului între gospodării, dreptul de a sta în
justiţie
prin intermediul reprezentanţilor şi dreptul de a judeca în pricinile mărunte.
Pentru a asigura legătura satelor dependente cu domnia sau cu stăpânii feudali, au fost
menţinute în această perioadă vechile organele existente în secolele XIV-XVII: pârcălabul de
sat
în Ţara Românească, respectiv vornicelul, în Moldova. Spre deosebire însă de perioada
anterioară, cele două tipuri de organe erau numite în secolul al XVIII-lea de stăpâni cu acordul
membrilor obştilor.
Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi
Nicolae
Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea I, Editura
Academiei
RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stǎrilor în Principatele Române,
Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
57
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-
XVIII), în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, tom II, 1965, p. 143-235.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii
moderne (1800-
1848), traducere de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România.
Originile. Studiu
asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, traducere de
Aurelia
Dumitraşcu, ediţia a III-a integrală şi revăzută, Institutul Cultural Român, Bucureşti,
2006.
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea,
Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
Georgescu, Valentin Al.; Popescu – Mihuţ, E., Organizarea de stat a Ţării Româneşti,
1765-
1782, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989.
Grigoraş, Nicolae, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la
Regulamentul
Organic, Iaşi, 1941, 120 p.
Idem, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul
secolului al XVIII-lea,
Bucureşti, 1971.
Idem, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin
Mavrocordat, în
Cercetări istorice, serie nouă, VII, 1976, p. 123-164.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras
din Revista
de drept public, an 1934-1935, 75 p.
Hitchins, Keith, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu,
Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-
XVIII, ediţie
revăzută şi adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea.
Context
european, evoluţie socială şi politică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p.
59-91.
Sava, Aurel, Boierii mari al Moldovei dregători de ţinuturi, în Revista de drept
public, XVII,
1942, nr. 3-4.
Stanomir, Ioan, Naşterea constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până la 1866,
Editura
Nemira, Bucureşti, 2004.
Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi
modernitate, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1999.
Ungureanu, Gh., Cancelaria instituţiilor din Moldova în anii 1800-1828, în Revista
arhivelor,
1967, nr. 2, p. 113-118.
Xenopol, A. D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor
Române, ediţie
îngrijită de Elisabeta Simion, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.