Curs Paradigme 2019-2020

Introducere în studiul paradigmelor construcției 2019
europene/Identitate Europeană
Introducere în studiul paradigmelor construcției

- curs -
Lect.univ.dr. Dobra Dorin-Mircea/

Lect. univ. dr. Miruna Balosin
Facultatea de Studii Europene
Universitatea Babeș-Bolyai
(Work in progress. Please do not quote)
PARADÍGMĂ s. f. (< fr., lat.; {s} gr. paradeigma „exemplu, model”) s. f. 1.

Ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt
dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul
unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model, pildă. 3. (În filozofia științei, expres
legat de Th. Kuhn) Set de asumpții de fond, de concepte, rezultate și proceduri, un
mod global de a privi fenomenele, instituit, de regulă, de anumite opere științifice,
în cadrul căruia se desfășoară cercetarea („știința normală”) într-o comunitate
științifică și într-o epocă istorică. O p. este schimbată atunci când apar anomalii și
disfuncționalități care nu mai pot fi rezolvate în cadrul ei.
sursa: DE (1993-2009)1
1
https://dexonline.ro/definitie/paradigm%C4%83, accesat la 20.09..2019
1
1. Introducere
Folosit in științele sociale, termenul identitate se referă la o entitate care să fie definibilă
și recogniscibilă (posibil de identificat, recunoscut și separat într-o mulțime de alte entități).
Plecând evident de la termenul comun de identitate prin care este desemnată identitatea
individuală a cuiva, prin referire la trăsături și caracteristici individuale personale, identitatea
individului(individuală) este cea mai cunoscută formă de identificare a ceva. Conceptul acesta
are la rândul său strânse legături cu principiul logic al identității care cere ca pe parcursul unei
argumentații o entitate să-și păstreze trăsăturile și definiția, adică să nu-și schimbe
înțelesul/identitatea/existența.
Transferat în domeniul sociologiei prima formă de identitate semnalată este aceea
culturală în care includem ca înțeles similititudinile de religie, limbă, tradiții, adică mai exact
cultură ce leagă indivizi în același grup și le creează sentimentul de apartenență comună la o
societate care ulterior se individualizeaza față de oricare altele. Ulterior în istorie (cu precădere
în cea europeană), această identitate culturală a format etniile, respectiv națiunile.
Identitatea națională e cea care a jucat un rol esențial în istoria secolelor 18-19-20,
deoarece pe fundamentul ei au fost create statele moderne. Forma supremă a acestor state se
recunoaște în Europa după 1789. Prima ei consemnare istorică apare în America de Nord, cu
referire la națiunea americană și toate consecințele sale. Automat așadar, locuitorii unui stat
național constituit cu precădere etnic și automat cu similitudini culturale va aduce acestora
sentimentul apartenenței și solidarității naționale în baza identității naționale deja formate. Un
astfel de stat va demonstra prin limbă, tradiții și religie o cultură națională și mai mult o devenire
istorică a formării ei și a statului națiune. De fapt de aici avem mare parte din procesul acesta de
fuzionare a identității individuale cu identitatea națională, întrucât evenimentele istorice ce
formează ulterior istoria și mitologia națională sunt parte considerabilă din identitatea unui
popor.
În felul acesta se formează una dintre trăsăturile esențiale ale continentului nostru, acela
de a reprezenta pe un spațiu relativ restrâns o multitudine de identități naționale și automat de
culturi, mai puțin de religii și mai mult de limbi, obiceiuri și tradiții, deci de identități.
2
În legătura cu identitățile naționale, joacă un rol fundamental și ,,imaginarul colectiv”,

adică acea sumă de viziuni personale consolidate ca fiind colective, dar împărtășite de membrii
comunității ca fiind valide (noi românii suntem frumoși, ospitalieri și deștepți...). Identificarea cu
statul națiune apare așadar numai după omogenizarea culturală și lingvistică îndelungată.
Într-un astfel de complex al afirmării, apare un concept de identitate regională bazat pe
diferențieri în interiorul aceleiași identități naționale, diferențieri de limbă prin dialecte, tradiții și
obiceiuri din istorie, specificități geografice, date ce configurează la rândul ei anumite
comportamente specifice (între un român de la munte și unul de la mare, vor exista diferențe
comportamentale și tradiții evidente, ceea ce nu-i împiedică să se identifice ca fiind români).
Acest concept este consecvent utilizat și încurajat in teoriile integrării europene în baza a două
obiective:
1. Promovează și menține specificități, trăsături, tradiții ce contribuie la multiculturalismul
european.
2. Demonstrează că-n interiorul aceleiași identități pot co-exista specificități viabile ce nu
diminueaza conceptul de identitate națională.
De aici până la a constata, demonstra și susține că e posibilă o identitate europeană
comună în contextul multitudinii naționale nu mai e decât un pas. Dacă această comunitate
recunoaște diferențele, este evident că identității europene îi va rămane în primul rând să
diferențieze populația față de celelalte identități globale și ulterior să identifice și să disemineze
conținutul acestei identități comune. Nu întâmplător avem deviza unitate în diversitate. Până la
urmă marile evenimente europene au influențat în parte fiecare dintre națiuni chiar dacă acestea
le-au interpretat și trăit în mod diferit. Din acest motiv putem vorbi în primul rând de o identitate
istorică europeană împărtășită pe spațiul geografic dat, raportată însă la limbi și etnii diferite.
Căutarea și impunerea ulterioară a unei simbolistici identitare europene (drapel, imn, monedă
comună) vin să întregească efortul de a construi această identitate comună europeană ce are
totuși la bază 3 elemente constitutive. Aceste 3 elemente sunt:
1. Europa înseamnă civilizație, chiar dacă în istoria omenirii nu Europa e prima ce
reușește această construcție, Europa este cea care o impune la nivel global, mai întâi prin
capacitatea de difuziune prin modelul grecesc, iar apoi prin spiritul civilizator al Imperiului
Roman. Cele două configurări lasă moșteniri pe întregul teritoriu al continentului rămânând ca în
3
secolul 18, europenii să le difuzeze pe glob prin renumitele expediții și colonizări. În orice caz,
în baza acestor moșteniri, imperiile/regatele de la acea vreme aveau cele mai puternice armate de
pe glob ca urmare a dezvoltării și încurajării științei și tehnicii pe continentul european ce le-au
făcut capabile să construiască flote, să doteze armate și să susțină expediții colonizatoare. Apare
și termenul de civilizație folosit în Franța în raport cu tehnicile de administrare și control al
populației. În secolele 18-19, Europa era sinonimă cu civilizația iar populația ei denumea
populațiile străine ca fiind sălbatice, barbare, primitive.
2. Europa aparținea creștinismului și de aici toate semnificațiile și configurările comune
pentru întreg teritoriul și populația sa. Constantin cel Mare adoptă creștinismul ca religie al
Imperiului Roman, rămânând ca ulterior să se încreștineze întreaga populație a continentului și
inclusiv populațiile migratoare ce au venit ulterior. În primii ani ai celui de-al doilea mileniu,
papii inițiază cunoscutele cruciade ceea ce duce la o identificare a populației europene de către
celelalte populații de pe alte continente ca fiind drept cruciați sau creștini. Se dovedește astăzi că
de-a lungul celor două milenii de creștinătate, religia europeană a configurat trăsături specifice
ale populației continentului desemnate cu cupola de ,,creștinism”. A fi bun creștin denotă azi
oriunde în Europa semnificații și caracteristici specifice: umanintate, altruism, bunăvoință,
încredere, credință, supunere, cumințenie, generozitate, milostenie, empatie, corectitudine.,
ș.a.m.d.
3. Democrația configurează câteva valori esențiale, libertate, drepturi cetățenești
consființite universal valabile. De aici, avem egalitate între indivizi și obligatoriu stat de drept cu
separarea puterilor în stat pentru menținerea democrației. Primele preocupări în acest sens apar
consființite în Magna Carta (1215, în Anglia), unde sunt făcute primele nuanțări în privința
necesității separării puterilor în stat. Oricum ar fi privită, democrația înseamnă mai mult decât
libertatea de exprimare, iar punerea ei în practica presupune mecanisme și instrumente sociale ce
configurează ulterior populației europene trasături fundamentale dintre care amintim: respectarea
minorităților, supunerea față de majoritate, atenția pentru nedreptăți și idealul social cu privire la
dreptul la fericire al fiecărui cetățean.
La nivel extra-european, conceptul de Europa mai semnifică și capitalism, ținând cont că
de aici a plecat atât ideologia economică, cât și modelul practic de economie capitalistă difuzată
astăzi la nivel global.
4
Măreția identității europene constă tocmai în capacitatea de a subsuma atât elementele

comune: civilizație, democrație, creștinism, cât și elementele specifice națiunilor europene ce se
regăsesc într-o evoluție istorică comună desfășurată într-o bază geografică dată: continentul
european.
Referitor la identitatea europeană nu ştiu dacă o poate spune cineva mai bine ca Umberto
ECO: “Când mă aflu în Italia mă simt milanez, când mă aflu în Europa mă simt italian, iar când
mă aflu în America mă simt european”2
2. Moștenirea iudeo-crestină și greco-romană a Europei.
,,O insulă de democrație într-un ocean de barbarie” așa era văzută Grecia de
contemporanii săi ce au reușit să o cunoască. Modelul grecesc al cetății în care dezbaterea
participativă era o formă de organizare administrativă în care competitorii se aliniau în spatele
ideologiilor și convingerilor pe care le susțineau (vezi Platon și Aristotel cu operele lor ce redau
acea perioadă). În baza acestor dezbateri publice se conturează la greci: școli de gândire
reprezentate de mari oratori; concepții și filozofii alternative ce intrau în polemică; toate,
configurări ulterioare în istoria ideologică europeană. În felul acesta se conturează capacitatea
înțelegerii celuilalt. Respectiv, necesitatea asumării alterității și automat, democrația ca sistem
social în care toate părțile au dreptul de a-și exprima opinia, la rândul ei susținută de concepții
alese liber.
Intrați în contact cu civilizația greacă, romanii au fost suficient de înțelepți să nu caute s-o
distrugă, ci să lase vigoarea acestui model să contribuie la spiritul civic roman. De altfel, în
numele ei de civilizație greco-romană ne este prelevată o realitate prezentă de-a lungul întregului
Imperiu Roman. Cele două culturi coexistau în imperiu și greaca și latina erau limbi oficiale, iar
școala grecească și producția culturală a Greciei ajunseseră să fie puternic consumate la Roma.
Pe această structură, romanii contribuie cu două aspecte ce țin de civilizație:
-organizarea, administrarea și implementarea infrastructurii teritoriale sunt preocupări cunoscute
pentru care romanii sunt renumiți, dar ei mai contribuie cu un concept esențial, anume acel de
legislație. Moment la rându-i esențial în identitatea și constructia europeană ulterioară, deoarece
2
Simion ROŞCA, PARADIGMA DE IDENTITATE EUROPEANĂ: ASPECTE CONCEPTUALE, Revistă
ştiinţifico-practică Nr.1/2014, Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova, p. 91.
5
conduce la ideea de la stat juridic până la stat de drept, adică acea construcție socială întemeiată
pe o legislație recunoscută și valabilă de la o conducere la alta (de căutat prima legislație
europeană).
Se consfințește așadar ideea coexistenței cu celălalt în Imperiul Roman și numai dacă ne
gândim la bilingvism, la multitudinea de culturi (la un moment dat, culturile orientale devin o
modă în imperiu, în era noastră) și până la creștinism, multireligiozitate, până la adoptarea
oficială a creștinismului.
Astăzi se vorbește din punct de vedere cultural, de mitologia și cetățile grecești și de
amenajarea teritorială și latinismul culturii romane. Despre prezența tuturor putem vorbi în
cultura europeană, de influența latinității în cultura continentului nostru, dar cel mai ales de
idealul de a trăi într-o organizare administrativ politică superioară, recunoscută și asumată de
etnii și culturi diferite. Tendința de integrare a unor spații și culturi cât mai vaste într-o organizare
superioară democratică și administrativă este de fapt marea mostenire greco-romană la nivelul
european.
În privința celei de a doua moșteniri, cea iudeo-creștină vom sublinia în primul rând
aceeași tendință unificatoare pe care civilizația și cultura greco-romană o nutreau. Pentru a
realiza cel mai bine câtă importanță are creștinismul în configurarea identității europene, am
putea încerca să ne imaginăm ce ar fi fost Europa fără creștinism. Dacă la prima tentație am
spune că haos, va trebui totuși să ne reamintim că popoarele aveau religiile lor înainte de a se
încreștina. Dar dacă ne gândim la valorile morale și etic comportamentale pe care creștinismul
le-a încetățenit în cultura europeană (credința, mila, compasiunea, altruismul, solidaritatea,
fericirea și iubirea), realizăm ușor că ele sunt net superioare religiilor politeiste care încurajau
mai degrabă forța, puterea, cucerirea, cotropirea, nimicirea dușmanilor. Pe rând, valori ca
supunerea față de societate și superiori, recunoașterea unei ordini sociale necesare sau dăruirea
față de un crez superior (vezi Exodul în deșert al Evreilor). Au creat un model de cetățean liber și
demn dar conștient de necesitatea unei ordini divine sau superioare. În felul acesta a reușit
Europa să-și structureze după căderea Imperiului Roman, organizări administrative care să ducă
mai departe superioritatea modelului roman la acea vreme. Mai mult de-a lungul secolelor
creștinismul a putut configura la nivel individual (creștinul este acel individ care face parte din
corpul social-vezi Parabola creștină cu fiecare om ce provine din trupul lui Iisus) a unei
6
conștiințe de libertate într-o societate corectă și democratică ce duce încet în secolele 17 și 18 la

o ideologie ce își va găsi împlinirea în Revoluția Franceză. Aceasta pune pentru prima oară în
istorie, în mod oficial, individul în centrul preocupărilor societății (deci schimbă raportul) și pe
pozitie de egalitate față de ceilalți indivizi și față de stat.
De-a lungul istoriei, însă creștinismul cunoaște o mare tensiune apărută odată cu
propagarea științelor, adică odată cu scientificarea societății europene. Începând cu renașterea,
europenii descoperă raționalitatea critic-scientistă, ce culminează odată cu iluminismul în secolul
18. Perspectiva asupra lumii se consolidează și intră automat în tensiune cu doctrina și chiar cu
morala creștină renumită pentru conservatorismul său. Immanuel Kant ajunge să afirme nu doar
că religia e de facto falsă dar este chiar o formă a unei strategii deghizate puse în slujba
moralității. În fața acestor provocări teoreticienii religiei și filozofii acesteia vor căuta să împace
cele doua perspective înfățișând spiritualul ca pe un element integrat naturii. Religia nu mai
reprezinta atât de mult ,,revelație divină” în fața căreia individul și rațiunea nu au de căutat
explicații și devine o știință naturală ce transforma individul intr-o ființă responsabilă atât pentru
experiența sa divină cât și pentru cea diurnă. În loc de revelații divine apar experiențe individuale
bazate pe rațiune personală, puse toate în slujba unei existențe morale. Schleiermacher, un filozof
german, este cel care elaborează o viziune religioasă scientist-rațională în baza acelorași metode
empirice ce stăteau la elaborarea viziunii naturaliste despre lume.
Împăcat chiar cu știința mileniului III, creștinismul își manifestă și astăzi puterea prin
principiile și virtuțiile morale pe care le-a cimentat la baza conceptului de comportament etic,
cetățenesc, european, contemporan, universal, global, mondial, intergalactic, ce asigură
perpetuarea unei societăți moderne culturalizate și conștientizate în privința superiorității sale, ce
aduce inerent obligații de nivelul articolului…din carta europeană.
Creştinismul în esenţă este o religie a iubirii. Putem afirma, că dacă grecii şi romanii au
modelat omul european din punct de vedere cultural şi civilizaţional, creştinismul l-a configurat
psihic şi spiritual. Astfel, toleranţa este una din caracteristicile umane, iar dialogul - forma ei de
manifestare.
Până la unificarea politică a lumii de către romani, popoarele aveau limbi diferite şi
civilizaţii discordante, datorită lui Dumnezeu toate popoarele sunt suspuse unei singure puteri –
7
Iubirea, doar pacea romană putand asigura triumful Mantuitorului. Imperiul Roman este
implinirea voinţei lui Dumnezeu.
Din momentul actului lui Constantin cel Mare, imperiul a devenit creştin, Europa s-a
identificat pană la confuzie cu religia creştină. „Europa este singurul continent care a fost în
intregime creştinizat, de cel puţin o mie de ani pentru regiunile cel mai târziu câştigate la
creştinism…Uniunea Europei este o idee creştină devenită laică. Europa este o creştinătate care
îşi caută Cristul”3.
Astfel creştinismul, alături de Grecia şi Roma, constituie o coordonată a Europei, toate
trei constituie elementele de configurare a unei realităţi spirituale şi a unei mentalităţi în care
europenii se regăsesc în zilele noastre.
3. Etica protestantă și rolul ei în dezvoltarea capitalismului.
La 31 Octombrie 1517, Martin Luther prezenta la Wittenberg cele 95 de teze ca reacție la

eficiența indulgențelor ecleziale și iniția astfel prima schimbare de concepție în tradiția
creștinătății. Prin foile bătute în ușa Bisericii Catolice din localitate, Luther anunța schimbarea,
iar tezele 31- 33 a protestului său, afirmă că grația divină nu se compară și nu se confundă cu
vreun fel de ,,iertare-indulgență’’ pământească.
31. Oamenii cu adevărat pocăiți sunt rari și la fel de rari sunt și aceia care cumpără cu
sinceritate indulgențele, adică astfel de oameni sunt cei mai rari.
32. Ei vor fi condamnați pentru veșnicie, împreună cu învățătorii lor, care se cred ei înșiși
siguri de propria mântuire, pentru că au scrisori de iertare.
33. Oamenii trebuie să se păzească de cei care spun că iertările papei sunt acel dar
neprețuit al lui Dumnezeu, prin care omul este împăcat cu El;
Trei ani mai târziu, Luther publică ceea ce azi cunoaștem sub numele de ,,Cărțile cheie
ale Reformei’’. În prima lămurește, într-o nouă viziune legătura dintre credință și fapte. În a doua
cere separarea puterilor spirituale de cele lumești, în a treia, reașează sacramentele bisericești,
centrându-le pe Iisus deci pe botez și cina cea de taină, iar în a patra inițiează doctrina justificării
3
Ibidem, p. 89.
8
prin care arată că omul este liber peste toate, dar în serviciul celorlalți oameni și a lumii
înconjurătoare. Luther recentrează întreaga construcție religioasă punând Scriptura în fața
oricărei autorități pământești, punând credința înaintea oricărei îndoieli omenești și punând omul
în fața grației lui Dumnezeu. În felul acesta, Luther transferă chemarea (vocația) din domeniul
religios în domeniul profan, lumesc, astfel încât orice muncă este, în concepția sa, dovada
chemării.
,,Fiece muncă în societate este un serviciu divin. Fiece muncă in societate este muncă
pentru împărăția lui Dumnezeu și își dobândește din această direcție sensul ei mai înalt.”
La John Calvin lumea celor care întreprind și investesc este deja ordinea divină. Un alt
protestant, Zwingli lansează sintagma ,,înapoi la surse” recentrând și el întreaga concepție pe
descrierile biblice.
Din acel moment, Occidentul se singularizează în lume, preluând calea tezelor
protestante. Societatea de după protestanți, devine economie bazată pe randament, democrație a
individualității libere, știință a cauzelor eficiente, cultură a împlinirii scopurilor. Toți aderenții
catolici la protestantism își recentrează existența oferind semnificație și greutate doar eforturilor
proprii, ce nu pot influența decizia divină în legătură cu ,,grația”, dar pot conserva și bucura
printr-un comportament neobosit eventuala predestinare înspre această grație. Formula aceasta
dinspre o relație mercantilă cu divinitatea întreținută de Biserica Catolică prin mecanismul
indulgențelor înspre un comportament independent al omului liber și dator prin muncă pentru
societate și lumea înconjurătoare, deține o la fel de mare importanță în configurarea identității
europene istorice.
Nu întâmplător în secolul XVI în zonele în care protestantismul își câștigă tot mai mulți
adepți apar primele mari acumulări de bogăție înafara sistemelor monarhice sau bisericești.
Modul în care etica indusă de Luther și protestantism a configurat ulterior societățile
europene este magistral sintetizată la sfârșitul secolului XIX de sociologul german Maximilian
Weber în lucrarea ,,Etica protestantă și spiritul capitalismului”. Plecând de la diferențele evidente
dintre produsele sociale ale Occidentului si Orientului, Weber caută explicația pentru care
Occidentul european a căpătat un avânt atât de consistent. Iar pentru aceasta, el conciliează
(împacă) principiile dogmei protestante cu acumularea bogățiilor pe pământ, aratând că acțiunea
rațională și efortul necontenit prin muncă al credincioșilor, duc obligatoriu la acumulare de
9
bogății datorate însăși eticii protestante. Conform acesteia, deși predestinați, protestanți au
datoria ca în lume să fie ascetici (să se abțină de la plăcerile lumești și trupești) și să lucreze doar
pentru gloria lui Dumnezeu. De aici până la a demonstra, că bogăția acumulată e chiar dovada
grației Dumnezeiești. Averea celui ce muncește este pusă în slujba societății obligatoriu,
Dumnezeu nu-i iubește pe cei ce-și părăsesc averile sau le pierd cheltuindu-le, ci pe cei ce
acumulează bogăție și lucrează pentru comunitate direct sau indirect, prin investiții suplimentare.
Această spirală a bogăției n-ar fi posibilă fără curaj, idei inovatoare, pricepere și administrare
corectă.
Din acel moment, demonstrază Weber, acțiunea rațională și eficientă devine cuvântul de
ordine în Europa Occidentală, cu atât mai mult cu cât centrarea eticii pe acțiunea individului liber
cere automat și spirit democratic-ingrediente suficiente pentru apariția capitalismului și ulterior a
democrației europene.
4. Raționalismul lui Descartes și importanța sa în gândirea europeană
În secolul 17 când Descartes publică într-un volum mai mare renumitele teze din
,,Discurs asupra metodei”, situația ideologică în Europa se afla încă sub presiunea dogmaticii
bisericești. Tensiunea dintre științe și teoriile religioase este tot mai acută ceea ce deja prevestea
o nouă eră cu eroii și victimele sale. În orice domeniu știința își îndrepta atenția (spre cer, spre
pământ sau spre corpul omenesc), căutând entități astrologice, mecanice sau fiziologice,
descoperirile sale veneau în conflict cu prejudecățile, cu ignoranța sau mai rău cu Inchiziția. Este
celebru cazul lui Cremonini adversar al lui Galilei care pur și simplu refuza să studieze obiectele
cerești prin telescop de teama că observațiile ar fi putut contrazice dogmele religioase, iar
toate ,,să-i tulbure mințile” și să nu mai vadă corpurile cerești ca fiind incoruptibile. Europa
trecea așadar printr-o perioadă în care dogmele, credințele religioase, mitologia și chiar magia
erau singurele surse de susținere a adevărurilor perioadei. În mod evident cercetătorii naturii
resimt nevoia tot mai mult, în baza experimentelor realizate să ofere cunoștințe cât mai exacte și
să se desprindă de această viziune criticabilă și nedemonstrabilă asupra lumii.
10
Pentru a înțelege mai bine momentul Descartes și importanța sa în gândirea europeană

trebuie să ne raportăm la reperele acelei perioade. 100 de ani în urmă Columb descoperă America
ceea ce reconfigurează hărțile de până atunci. În 1453 Copernic fundamentează teoria
heliocentrică a sistemului solar și schimbă întreaga hartă și concepție asupra cerului, printr-o
teorie pe care Papa Paul al V-lea o condamnă ca fiind contrară scrierilor sfinte. În 1600 scriitorul
italian Giordano Bruno este ars pe rug pentru concepțiile sale de către inchiziție refuzând să-și
renege ideile. În 1620 filozoful englez, Francis Bacon, lansează teoria metodei experimentale în
științele naturii, iar în 1633, Galileo Galilei contemporan cu Descartes și susținător al lui
Copernic apare în fața tribunalului inchiziției și este pus în situația să abjure de la convingerile
sale rămânând astfel în viață și rostind celebra sintagmă de după judecată ,,Eppur simuove”.
Toate acestea se constituie în elemente jalon ale epocii la care mai trebuie adăugat faptul
că și situația socială era extrem de tensionată, monarhia absolută specifică perioadei se folosea
de infrastructura papală și de ordinul călugărilor iezuiți, iar de cealaltă parte, burghezia susținea
jansenismul, acel curent care căuta să contrabalanseze și să reducă monopolul spiritual al
iezuiților, al bisericii în general. Pe Descartes, toate aceste evenimente îl motivează iar moartea
lui Giordano Bruno îl impresionează profund, astfel încât în scrierile sale va căuta să nu intre in
contradicție cu tezele bisericii. Pornind de la necesitatea resimțită și impusă de Galilei de a folosi
matematica în fizică și astronomie, Descartes își asumă un demers care să poată oferi științelor
cunoștințe sigure deasupra oricăror neîncrederi, îndoieli sau inexactități.
Întemeierea și dezvoltarea unei științe bazate pe datele oferite de fizică și matematică și
prelucrate de rațiunea umană în moduri certe și demonstrabile, trebuia să asigure o împăcare a
religiei cu știința, lucru care nu era deloc ușor la vremea respectivă.
Propriu zis, Descartes consființește prin metoda sa capacitatea științelor măsurabile și
experimentabile de a furniza date certe și demonstrabile concepției umane despre lume, vorbim
în fapt despre o turnură fundamentală în concepția europeană de a evalua natura, lumea, viața și
automat destinul omului pe pământ. Importanța momentului Descartes îl pune pe acesta ca
relevanță, între Aristotel si Kant, primul oferind pentru întâia dată o imagine holistică(întreagă)
asupra logicii omenești, pe când ultimul reușește să pună în centrul explicării gândirii umane,
cunoștințele ,,A priori”, de la care pleacă întreaga filozofie și metafizică. După Descartes, lumea
n-a mai fost la fel deoarece raționalismul patentat de el și recunoscut ca fiind francez, se va
11
îmbina cu empirismul englez, punând împreună omul ca unică sursă de evaluare și cunoaștere.
Nimeni altcineva nu mai putea oferi cunoștințe care să stea la baza experienței noastre înafara
științelor experimentale și raționale.
După cum mărturisește Descartes, va căuta să găsească acele cunoștințe ce-i pot oferi
certitudini absolute. Făcând o parabolă, el arată că va proceda exact ca omul care merge prin
întuneric cu pași mici dar siguri, care să-i asigure certitudini absolute. De aceea, Descartes
începe prin a respinge toate opțiunile, viziunile, credințele pe care deja le-a învățat și care nu pot
fi trecute prin rațiune fără să ridice mari semne de intrebare. Căutând acele certitudini, va urmări
să ajungă la cele mai înalte cunoștințe de care spiritul omenesc e capabil. Pentru aceasta, va
accepta la început doar lucrurile adevărate în mod evident, adică cele verificabile; își va conduce
gândurile în ordine analizând fiecare dificultate întâmpinată pentru a fi cât mai bine rezolvat.
Respingând totul, înseamnă că Descartes se îndoiește, îndoindu-se înseamă că Descartes
gândește iar gândind înseamnă că el există. ,,Dubito ergo sum” este lucrul pe care orice rațiune îl
poate percepe ca adevărat atâta timp cât nu depinde de niciun lucru material și nici de o evaluare
proprie. Aceasta înseamnă că Descartes desparte spiritul de trup rămânând că tot ceea ce ține de
aspectul trupesc si material să fie alocat științelor exacte si măsurabile. Aici apare a doua mare
direcție imprimată de Descartes anume experimentalizarea științelor naturii prin apelul lor la
matematică, lui Descartes îi plăceau certitudinea și evidența raționamentelor matematice ce
puteau oferi succesiuni valabile și demonstrabile oriunde și oricând.
Rene Descartes poate fi considerat părintele filozofiei moderne, iar marea moștenire
lasată de el este centrarea științelor pe experiență. Cercetătorul pleacă de la observație,
formulează o ipoteză prin rațiune și matematică, ajunge la o deducție pe care apoi o
experimentează pentru a confirma sau infirma ipoteza. Hotărârea de a gândi într-un chip nou, e
ruptura de concepția medievală despre științe, iar la baza revoltei și teoriei carteziene stă de
fapt ,,impulsul libertății”.
Încrederea în rațiunea capabilă să ofere rezultate certe a deschis în fapt calea și spre
democrație punând omul cu rațiunea sa în centrul preocupărilor dar și spre economia capitalistă
prin concepte raționale ca eficiență, obiective, etc.
12
5. Iluminismul și Revoluția Franceză
Grandoarea culturii europene stă tocmai în capacitatea ei ca, de-a lungul câtorva secole
15-16-17 să aducă în centrul atenției omul, destinul său, libertatea sa și dreptul său la fericire.
Cunoscută sub numele de iluminism, perioada amintită aduce ființa umană, individul, în centrul
atenției și proiecției eforturilor societății omenești. Pornită de la o situație dată în care dogmele
creștinătății erau singurele certitudini ale vieții omenești și ajunsă în punctul în care odată cu
Revoluția Franceză este adoptată declarația universală a drepturilor omului, cultura europeană
cunoaște de-a lungul a trei secole o evoluție în care pune la locul cuvenit autoritățile divină,
bisericească și monarhică aducând individul în centrul preocupărilor lumești. Propriu zis, cele
trei secole până la 1789 ridică succesiv existența individului de la o calitate nesemnificativă la
calitatea centrală a preocupărilor societății. Descartes îi arată că rațiunea sa este capabilă de
cunoaștere, protestantismul îl pune în situația de a-și asigura rostul iar iluminismul îl face capabil
să cunoască universul, să-i dea sens și să se poziționeze comod și conștient în univers, societate,
propria lume. Chiar termenul de iluminism trimite la democratizarea culturii, la răspândirea
acesteia în mase, la transformarea omului și eliberarea acestuia de tutelă. Prin raționalizarea,
înțelegerea și interpretarea întregului univers, omul capătă dreptul de a fi liber, de a căuta
progresuri și automat fericirea pe pământ. Valorile libertății și toleranței îl aduc în situația de a
regândi relația și locul său în cadrul societății, iar nevoia raționalizării acesteia este creonată
ideal pentru prima dată în opera lui Rousseau-Contractul social. Plecând de la premisa ,,omul se
naște liber dar e pretutindeni în lanțuri”, Rousseau va căuta o forța să imagineze o formă de
guvernământ care să asigure libertatea cetățenilor în urma unui pact între aceștia și stat. Automat,
omul își va putea impune propriile opțiuni, iar cu aceasta, statul nu va mai reprezenta voința
13
individuală a cuiva, ci va căuta binele general, evident în detrimentul conducerilor monarhice din
alte orașe. De aici, o guvernare devine legitimă numai atunci când urmărește binele câtor mai
mulți, iar acest bine comun nu e suma binelui individual, ci e acel numitor comun ce va servi
tuturor, statul va mai putea încălca binele individual al unui cetățean numai atunci când
surprimându-l, servește binelui celorlalți, iar deciziile în legătură cu binele general, comun, pot fi
luate în urma unor dezbateri generale ce configurează democrația.
Într-un astfel de context, Revoluția Franceză cu drepturile ei și reașezarea întregii
societăți la 1789, vine firesc ca un rezultat al secolelor de repoziționare. În fapt, revoluționarii
pun în aplicare ideile și principiile iluminiștilor printr-o serie de revolte împotriva privilegiilor,
clerului și aristocrației. În Iulie, după căderea Bastiliei este adoptată Declarația Omului și a
Cetățeanului, fiind astfel desființat feudalismul și urmând apoi reforme majore din care mare
parte s-au pierdut în cei zece ani de revoluție. La 10 August 1792 este abolită monarhia, la 21
Septembrie este proclamată republica, iar în Ianuarie 1793, regele Ludovic este executat.
Formula sacră ,,Liberté, égalité, fraternité” răstoarnă tradițiile și ierarhia, și la nivel global
accelerează apariția republicilor, instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului clasic,
secularismului și a ideologiilor moderne în general. Evoluția până la votul universal din secolul
următor a fost și ea o rezultantă a acestui moment.
6. Revoluția ca metodă de progres
Revenind la atmosfera creata de Descartes și iluminiști, reamintim principalul lor merit,

adică acela de a pune rațiunea umană și conștiința în situația de a putea evalua, cunoaște și chiar
transforma realitatea înconjurătoare, lumea și universul. De aici până la proiectul unei societăți în
care individul să fie liber, egal, purtător de drepturi și fericit nu a mai fost decât un pas. Revoluția
de la 1789 e întruchiparea acestor idealuri, iar mai târziu cea de la 1848 reprezintă urmarea
firească prin afirmarea națiunii ca principală entitate în drept și cu drept de a forma state
suverane. Organizați în astfel de state, în relație contractuală cu ele așa cum Mill imagina și
conducători ai propriilor destine prin intermediul democrației, indivizii ajungeau la cel mai înalt
stadiu social din istoria umanității și iată că deloc întâmplător în Europa.
14
În timp ce această revoluție ideologică își pregătea configurările sociale, o altă mare
revoluție își începe lucrarea de data aceasta în Marea Britanie - Revoluția Industrială. Deloc
întâmplător în Marea Britanie, atâta timp cât imperiul se apropia de apogeul său ca mărime, iar
nevoia de prelucrare a materiei prime și cererea de produse venite din colonii erau mai mari ca
nicicând. Marea Britanie deținea pe teritoriul său și în colonii mari mine de cărbuni și minereuri
de fier cu ajutorul cărora deja își afirma supremația globală, iar necesarul de bunuri și produse cu
care să întrețină relațiile coloniale i-a adus în situația de a căuta noi forme de producție în serie și
masă. Trecerea aceasta de la manufacturi la întreprinderi care să folosească forța mecanică a
uneltelor s-a produs treptat; a început după 1750 și s-a configurat major undeva în 1830, prin
folosirea motorului cu abur în domeniul transportului. În fiecare domeniu industrial din această
perioadă, folosirea mașinilor de producție a dus la productivități și eficiențe sporite exponențial,
începând cu producția de textile, continuând cu exploatarea zăcămintelor, prelucrarea metalelor
și realizarea transporturilor pe căi ferate cu ajutorul locomotivelor. În mod evident, noile
tehnologii se răspândesc rapid mai ales pe coasta vestică a continentului acolo unde majoritatea
statelor erau deja colonialiste, de aici, ele trecând rapid în America. În felul acesta se realizează o
a doua mare suprapunere firească între zonele populate de protestantism și noile tehnologii
industriale- aceasta tocmai datorită existenței deja a acumulărilor de capital ce făceau posibile
investiții noi și rapide în noile tehnologii. Aceasta este perioada în care Europa Occidentală își
consființește rolul de promotor al capitalismului, industrialismului, marilor acumulări de bogății.
De reținut relația directă dintre aceste capitaluri, tehnologii și investiții și America, teritoriu ce le
preia rapid prin intermediul investitorilor și finanțatorilor de pe cele două maluri ale oceanului
Atlantic.
În acestă ecuație trebuie înțeleasă și relația de profunzime între Europa și Statele Unite
ale Americii cu personalizarea dintre SUA și Marea Britanie.
Această apetență pentru progres, tehnică, dezvoltare și revoluție este astfel demonstrată
pe continentul european. Rămâne doar de subliniat încă odată atmosfera ideologică ce a produs
terenul fertil prin renaștere și iluminism, prin raționalism și empirism, toate împreună elaborând
teorii și perspective necesare revoluțiilor.
Modul conceptual de funcționare a acestui întreg sistem ideatic ce a făcut posibilă o astfel
de evoluție europeană rămâne explicat la nivel superior de către omul de știință și filozoful
15
Thomas Kuhn în lucrarea sa ,,Structura revoluțiilor științifice’’. În calitate de profesor universitar

de filozofie, Kuhn reușește să surprindă modalitatea în care în lumea științifică apare necesitatea
revoluției. Luând din istoria științelor, teorii ale lui Galilei sau Newton, Kuhn face apel la un
concept specific cercetării anume cel de ,,paradigmă științifică”. ,,Ne ocupăm de procesul
dinamic prin care este câștigată cunoașterea științifică, subliniind cu date legitime faptele și
spiritul vieții științifice întorcându-ne în istorie pentru a găsi astfel de fapte”. Exemplul lui
Newton, pentru Kuhn este un astfel de fapt care revoluționa credințele științifice de până la el,
oferind o explicație științifică unui fenomen (gravitația) care până atunci era explicat într-un mod
greșit. Totalitatea credințelor și teoriilor ce explică un astfel de fenomen vor fi denumite de Kuhn
cu termenul de pardigmă, arătând că în orice știință există în orice moment o paradigmă
funcțională. Numai că cercetarea continuă științifică va pune continuu la încercare aceste
paradigme, astfel încât ele nu mai corespund realității și nu mai pot oferi explicații științifice
pentru noi fenomene descoperite. Se formează astfel momentul sau perioada de criză, în care noi
paradigme sunt testate încercând să rezolve anomaliile constatate în vechile paradigme.
Înlocuirea vechii pardigme cu una nouă se numește ,,revoluție științifică” și ea nu este un
fenomen cumulativ așa cum credeau cercetătorii de până la Kuhn, ci reprezintă o înlocuire totală
sau măcar parțială a vechii paradigme. Translatată la științele sociale teoria lui Kuhn arată cum
rațiunea umană este capabilă să dezvolte noi paradigme în domeniul sociologiei sau politicii
furnizând noi proiecte care să corespundă aspirațiilor omenești. Aceste științe trec așadar, de la
nivelul descriptiv la nivelul constructiv, realizând revoluții prin care vechile paradigme sunt
înlocuite cu unele noi funcționale și în corespondență cu realitatea.
Recurgând la explicațiile lui Kuhn putem identifica evoluția paradigmatică a
continentului european mai întâi prin primsă socială, ulterior industrială, apoi statală, iar astăzi
integraționistă. Prin teoria sa, Kuhn reușește să explice atmosfera ce face necesare revoluțiile,
acestea la rândul lor făcând posibilă societatea europeană de astăzi. Dacă mai adăugăm aici și
conceptul de progres specific culturii europene, în strânsă relație cu raționalismul și tehnicismul,
obținem rețeta pentru care continentul european își arogă și astăzi întâietatea din punctul de
vedere al dezvoltării globale, sistemului social și mecanismelor economice ce definesc lumea de
astăzi.
16
7. Criza europeană și filozofia acesteia
Despre secolul 19, referirile în istoria europeană îl definesc în a fiind ,,marele secol
european al civilizației și marilor configurări statale’’. Sub umbrela raționalismului și a credinței
că prin puterea minții oamenii pot înstăpâni lumea, secolul 19 aduce Europa în situația de a-și
conștientiza puterile, capacitățile dar și limitele. Început sub spectru napoleonian, acest secol
tumultos se dezvoltă pe continent în două direcții: prima fiind aceea a consfințirii valorilor și
libertăților cetățenești într-o atmosferă de civilizație tot mai modernă, iar a doua privind lupta
împotriva imperialismului istoric în perspectiva constituirii statelor naționale.
Înțelegerile continentale și imperialiste de după mișcările napoleoniene reușesc să
mențină un status quo anacronic cu idealurile și năzuințele cetățenești de după 1789. Revoluțiile
de la 1848 sunt tocmai dovezi în acest sens în care idealurile națiunilor și apariția naționalismelor
vor caracteriza evoluția de până la primul Război Mondial. În toată această perioadă,
capitalismul și industrializarea evoluează în mod necontenit; apar continuu noi cuceriri tehnice
care pun omul în situația de a înstăpâni natura și a dobândi puteri tot mai consistente ce fac ca
unele popoare să prezinte și să emită pretenții tot mai mari. Germania stă aici ca un exemplu prin
opiniile ,,cancelarului de fier” Bismarck, conform căruia un singur lucru contează la nivelul
relațiilor internaționale-anume puterea economică, și de aici puterea militară.
Modernitatea și modernizarea în orice domeniu devin concepte asumate, astfel încât cei
ce apără vechea orânduire se transformă în susținători ai reacțiunii la efortul de nestăvilit de
înnoire generalizată în orice domeniu. *Apare astfel antinomia (tensiunea, lupta) dintre
tradiționalism și modernism la nivel european cu configurări și explicații teoretice amănunțite
menite să susțină argumentațiile de-o parte sau alta. De partea tradiționaliștilor sunt poziționați
Darwin și evoluționismul preluat ulterior, Durkheim susținând necesitatea evoluționismului
social, iar de cealaltă parte revoluționarii susținând posibilitatea transformărilor revolute chiar în
biologie. Aceată dezbatere însă configurează mai departe opțiuni privitoare la necesitatea socială,
căci cuceririle tehnice și progresul social aduseseră totodată cu ele și mari dezamăgiri, una dintre
ele fiind deculturalizarea lumii cauzată de civilizația modernă ce punea individul în situația de a
17
fi preocupat numai de aspectele materiale ale vieții. Această realitate își cunoaște apogeul mai
ales în perioada de după Primul Război Mondial în care marea conflagrație cu zeci de milioane
de victime era cumva trecută ca o dovadă a orientării occidentale greșite. Până atunci însă, pe
rând, toate marile cuceriri ale omului social european, dobândite prin revoluții, erau puse sub
asediu; rațiunea era acuzată de configurările negative din civilizație, iar democrația socotită
vinovată de rezultatele la care omenirea ajunsese. Erau totuși riscuri asupra cărora părinții
acestor idei mari avertizaseră la timpul lor. De exemplu Rousseau afirmase: ,,Numai un popor de
zei s-ar guverna democratic-căci oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect”.
Merită remarcate în această perioadă poziționările marilor gânditori europeni, Victor
Hugo, Immanuel Kant, care nu încetau într-un zbuciumat secol 19 să creadă totuși într-un viitor
luminos al continentului, în care popoarele să fie unite, pacea să fie universală iar oamenii să-și
consființească dreptul la fericire.
În lupta lor de a tempera modernismul, de a controla formele de civilizație și de a reda
omenirii spiritualitatea pierdută, tradiționaliștii (evoluționiști) trimit omul în căutarea
spiritualității pe direcția valorilor orientale, antice și profunde. Apare astfel un val consistent de
orientalism și misticism pe final de secol 19 și început de secol 20 prin teoreticieni ca Spengler,
Spreitzer, Berdiaev sau Eliade. În fapt pornim de la acuza despiritualizării culturii europene în
favoarea raționalizării lumii înconjurătoare și cuceririi ei prin intermediul tehnicii, filozofia
europeană efectuează o întoarcere și căutare înspre culturile îndepărtate sau uitate ce păreau
capabile să reîncarce spiritual continentul european. O nouă antinomie se manifestă Orient-
Occident. Antinomiile secolului 19 sunt tradiționalismul și modernismul.
Oswald Spengler este autorul care exprimă cel mai structurat și probabil în cel mai
potrivit moment întreaga această tensiune europeană în sintagma ,,declinul occidentului”.
Declinul Occidentului a apărut în două volume în 1918 şi 1922. Spengler a ales titlul pentru carte
în 1912 şi a scris o mare parte din ea înainte de război. Publicată însă în momentul favorabil,
cartea a avut un succes extraordinar. Spengler nu acceptă noţiunea Europa, o preferă pe cea de
Occident, dar realitatea acoperită este aceeaşi. Pornind de la o viziune organicist-deterministă, el
considera că, la fel ca plantele, culturile se nasc, înfloresc şi mor.
Analizând cele opt culturi care (în concepţia lui) au existat în istoria universală, ajunge la
concluzia că şi cea occidentală trece de la faza de cultură la cea de civilizaţie, îşi pierde deci
18
vitalitatea şi va pieri cândva, în jurul anului 2200! Spengler a oscilat, totodată, în opera sa între
exaltarea germanităţii şi viziunea declinului Occidentului.
Cultura europeană va pieri așadar odată cu civilizația ei întocmai ca toate culturile din
istoria omenirii. De aici, antinomia aceasta între cultură și civilizație și necesitatea întoarcerii la
cultură ca soluție de salvare a Occidentului.
Ca preocuparea pentru „declinul” Europei era înca prezenta la mai mult de zece ani de la
încheierea primului razboi mondial dovedeste cea mai cunoscuta lucrare a filosofului spaniol
Ortega y Gasset, Revolta maselor, care a fost publicata în 1930 si s-a bucurat de foarte mare
popularitate. Însa Ortega ridicând problema are îndoieli și cauta alt raspuns. Mai întâi, el scrie:
„În perioada de dupa primul razboi mondial, a început să se spună că Europa nu mai comanda în
lume. Ne dăm oare bine seama de gravitatea acestui diagnostic? Se anunță astfel o deplasare a
puterii. Încotro se îndreapta oare aceasta deplasare? Cine va urma Europei la comanda lumii?”.
Însă urmează îndoiala și posibilul răspuns: „Este chiar atât de sigur, pe cât se spune, că Europa se
afla în decadere și renunță la comandă, adica abdică? N-o fi cumva această aparentă decadentă
criză, binefăcătoare care îi va permite Europei să fie cu adevărat Europa? Evidenta decădere a
națiunilor europene nu ar fi a priori necesară, dacă într-o bună zi vor fi posibile Statele Unite ale
Europei, pluralitatea europeană substituită prin reala sa unitate?”
Cartea lui Ortega y Gasset argumentează în multe alte pasaje, această viziune, profund
europeista. Iata, un singur fragment, de mare luciditate: „Dacă am face astăzi bilanțul
conținutului nostru mintal – opinii, norme, dorințe, prezumții –, am observa că cea mai mare
parte a acestuia nu-i vine francezului din Franța sa, nici spaniolului din Spania sa, ci din fondul
comun european.…Dacă am face experimentul imaginar de a ne limita să trăim numai din ceea
ce suntem, ca „naționali”, și ca act de pura fantezie, am extirpa din francezul mediu tot ceea ce
folosește, gândește și simte ca venindu-i de la alte țări continentale, acest om s-ar simți îngrozit.
Ar vedea că nu-i este posibil să trăiasca numai din ceea ce are ca francez, ca patru cincimi ale
averii sale intime sunt bunuri ale comunității europene”.
Se poate observa că în perioada interbelică existau serioase preocupări teoretice pentru
soarta Europei. Dar nu acolo a fost noutatea cea mai importanta, nici chiar în amploarea acelor
preocupari teoretice. Marea noutate apare prin constituirea primelor forme de organizare în
cadrul mişcării federaliste, europeiste.
19
8. Perioada interbelică și conturarea primelor proiecte unificatoare
Conceptul de criză europeană și-a găsit din nefericire confirmarea în amploarea Primului
Război Mondial. Este interesant de reținut că deși toate aceste preocupări se manifestă puternic
prin prisma îngrijorărilor privind viitorul european, ele nu reușesc să stopeze apariția celui de-al
Doilea Război Mondial. Europa poate că adunase atât de multe tensiuni încât la nivel istoric n-a
fost suficient un singur război pentru a le dezamorsa. Cu toate acestea, perioada antebelică și mai
ales interbelică rămân ca repere esențiale pentru proiecția Europei finalmente unintern din a doua
jumătate a secolului 20. ,,Dincolo de toate războaiele naționale, de aceste imperii și cei ce ocupă
acum primul plan, eu văd mai departe. Ceea ce mă interesează este EUROPA UNA și o văd
pregătindu-se lent într-o manieră ezitantă. La toate spiritele largi și profunde din acest secol,
opera comună a constat în a pregăti, a calcula și a anticipa această nouă sinteză, europeanul de
viitor.” afirma Nietzsche spre sfârșitul secolului 19.
PanEuropa
Din perspectiva identității europene este de constatat că tocmai războaiele au contribuit la
definitivarea acesteia prin prisma conștientizării nefirescului statut de veșnic beligeranți pe un
teritoriu restrâns, în care popoarele au mai multe elemente comune, decât elemente care să le
despartă. În acest context, apelul din 1924 al contelui Richard Nikolaus Coudenhove Kalergi care
se încheie cu sintagma ,,Salvați Europa și pe copiii voștri” exprima tocmai atmosfera generală și
așteptările privind viitorul imediat comun. În anul 1923 a publicat o carte cu titlul Paneuropa,
care a avut patru ediţii până în 1926. Autorul este convins că Europa a fost împinsă din centru la
periferia lumii. Coudenhove-Kalergi consideră că au existat până atunci, în istorie, cinci Europe:
una greacă, una romană, Europa migraţiilor culminând cu Carol cel Mare, apoi „a patra Europă
ale cărei frontiere coincid cu credinţa catolică”. A cincea Europă a fost cea a absolutismului
iluminist şi autocraţiei: punctul ei culminant fiind Napoleon. El scrie: „Zenitul celei de a cincea
Europe a fost Napoleon. El este ultimul care a restaurat imperiul european al lui Iuliu Cezar,
20
Carol cel Mare şi Inocenţiu al III-lea. Dacă ar fi învins la Leipzig, Statele Unite ale Europei ar fi
existat azi, fie sub un regim bonapartist, fie sub unul republican. Căderea lui a împins Europa
înapoi în haos internaţional. Dar ideea Europei unite, pe care el a reînnoit-o nu s-a prăbuşit; a
continuat atât în tabăra reacţionară, cât şi în cea revoluţionară, sub regi ca şi sub popoare.”
Primul război mondial a deschis, crede Kalergi, calea către „a şasea Europă, Statele Unite ale
Europei, federaţia Paneuropeană”.
Coudenhove-Kalergi considera că omenirea a intrat în epoca de dimensiuni continentale.
El vedea lumea reorganizată în: Paneuropa, Panamerica, Imperiul Britanic, URSS şi Japonia plus
China. Africa rămânea împărţită colonial între Paneuropa şi Imperiul Britanic. El argumenta că
singura cale de recâştigare a poziţiei Europei, aflate în declin şi riscând să fie strivită între
puterile aflate în ascensiune, SUA şi URSS, era formarea Paneuropei. Astfel se putea asigura nu
numai pacea, ci şi redresarea economică.
În 1924, Kalergi a lansat un Manifest Paneuropean, care începe prin: „Europeni şi
europene! Ceasul destinului Europei a sunat!” şi se încheie cu: „Salvaţi Europa şi pe copii
voştri!” Tot aici el se întreba: „Este posibil ca, pe mica peninsulă europeană, douăzeci şi cinci de
state să trăiască laolaltă într-o anarhie permanentă, fără ca această situaţie să nu se încheie cu o
cumplită catastrofă politică, economică şi culturală?”. Tot în 1924 el a creat organizaţia
Paneuropa, cu sediul la Viena, care publica un periodic cu titlul „Paneuropa”. În octombrie 1926,
Coudenhove-Kalergi a organizat, la Viena, primul Congres paneuropean la care au participat
2000 de delegaţi din 24 de ţări. Tribuna era încadrată de portretele marilor precursori: Sully,
Comenius, abatele de Saint-Pierre, Kant, Mazzini, Hugo şi Nietzsche. Şase personalităţi politice
ale Europei au acceptat să fie preşedinţi de onoare ai Uniunii Paneuropene: Ignaz Seipel, şeful
guvernului austriac, Edvard Benes, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Nitti şi Nicolaos
Politis. Din 1927, Aristide Briand devine singurul preşedinte de onoare, şi tot de atunci Francis
Delaisi, este numit secretar-general al Uniunii Paneuropene. Printre membrii cei mai cunoscuţi
erau oameni politici ca: Edouard Herriot, Leon Blum, Paul Painlevé, Albert Thomas, Hjalmar
Schacht, Josef Wirth, Carlo Sforza, Elephtherios Venizelos, sau scriitori şi savanţi celebri:
Thomas şi Heinrich Mann, Paul Valéry, Paul Claudel, Jules Romains, Miguel de Unamuno,
Ortega y Gasset, Salvador de Madariaga, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud şi Albert Einstein. Au
fost create comitete naţionale ale Paneuropei şi s-a intensificat propaganda pentru unitatea
21
continentului. În 1930, se desfăşoară al doilea congres al Uniunii Paneuropene, la Berlin, în 1932

al treilea la Basel şi în 1935 al patrulea la Viena. Însă Uniunea Paneuropeană a fost cea mai
cunoscută, dar nu singura organizaţie care acţiona în perioada interbelică pentru unitatea
Europei.
Au mai fost aproximativ zece organizaţii de acest fel !
Iniţiativa lui Aristide Briand
Punctul cel mai înalt al mişcării pentru unitatea Europei în perioada interbelică a fost,
fără îndoială, iniţiativa lui Aristide Briand pentru Uniunea Europeană. Se părea că, pentru prima
dată se trece din domeniul teoriei în cel al practicii, că după ce timp de secole unitatea Europei a
fost o temă „culturală”, devine cu adevărat o temă politică.
În 1929, Briand era spre zenitul unei cariere excepţionale. A fost de unsprezece ori şef al
guvernului francez şi de douăzeci şi cinci de ori ministru (de Externe, în special), a susţinut (fără
succes) reconcilierea franco-germană, fiind numit „apostolul păcii”, a semnat importantul acord
de la Locarno (1925), a primit premiul Nobel pentru pace (1926), şi-a legat numele de
cunoscutul pact Briand-Kellogg (1928). După ce a sondat opinia unor importanţi oameni politici
ai epocii (Stresemann, MacDonald şi Mussolini), Briand, desemnat şef de guvern, la 29 iulie
1929, pentru a unsprezecea oară, a inclus în programul de guvernare intenţia de „a face Statele
Unite ale Europei”.
La 5 septembrie 1929, Briand a prezentat la Geneva, în faţa delegaţilor celor 27 de state
europene membre ale Societăţii Naţiunilor, planul său pentru organizarea Europei. Nu era un
plan ambiţios: pentru a-l face realizabil, autorul a căutat formule modeste, acceptabile. După ce
afirma că: „M-am alăturat în aceşti ultimi ani la o propagandă în favoarea unei idei care a fost
calificată drept generoasă, pentru a evita, probabil, să fie numită imprudentă”, Briand îşi
expune planul. „Cred că între popoarele care sunt grupate geografic, ca cele din Europa, trebuie
să existe un fel de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă posibilitatea să intre în
contact în orice moment, să discute interesele lor, să ia hotărâri împreună, să stabilească între
ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul dorit, unor situaţii
grave dacă vor apărea. Mă voi strădui să stabilesc această legătură.” Planul lui Briand avea în
22
vedere, în primul rând, colaborarea economică, dar observa că şi colaborarea politică „fără a
atinge suveranitatea”, putea îmbrăca o formă federativă benefică.
Constituiţi în prima Conferinţă europeană, reprezentanţii statelor europene au primit cu
interes planul lui Briand şi au dat mandat Franţei să pregătească un memorandum cu detaliile
planului spre a fi analizate de guvernele lor. Briand l-a însărcinat pe secretarul general al
Ministerului de Externe francez, Alexis Léger (viitorul laureat al premiului Nobel pentru
literatură, sub pseudonimul Saint-JohnPerse) să redacteze acest document. Memorandumul a fost
trimis celor 26 de state pe 1 mai 1930, cu rugămintea de a răspunde până pe 15 iulie la cele patru
întrebări, care alcătuiau partea a doua a documentului. În prima parte, memorandumul constata
că „Europa este un continent uman”, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire, este societatea
popoarelor europene, care pe baze antice şi creştine, a creat o civilizaţie, glorie a raselor umane.
Se mai arăta că frontierele statelor europene, având 20.000 km, sunt o piedică pentru industrie şi
cooperarea economică. Pentru că între timp se declanşase marea criză economică,
memorandumul schimba accentul de la aspectele economice la cele politice. În partea a doua,
documentul schiţa planul francez sub forma unor întrebări către guvernele europene.
Prima întrebare: „Este necesară realizarea unui pact de ordin general pentru a consacra
principiul unităţii morale şi solidarităţii ce se instituia între statele europene?”.
 A doua întrebare se referea la necesitatea unui cadru instituţional al Uniunii Europene.
 A treia întrebare privea necesitatea de a stabili de la început directive generale ce vor
determina activitatea Comitetului politic.
 A patra întrebare era mult mai complexă, pentru că avea în vedere aspecte concrete, de
activitate curentă. Ea cerea opinia guvernelor, dacă să se abordeze în cadrul uniunii
probleme, ca: 1) rolul cartelurilor pe piaţa comună; 2) scăderea progresivă a tarifelor
vamale; 3) coordonarea eforturilor pentru lucrări publice de amploare; 4) reglementarea
circulaţiei pe căile de comunicaţie intraeuropene; 5) credite pentru regiunile mai puţin
dezvoltate ale continentului etc.
Răspunsurile trimise de guvernele europene evidenţiază contrastul dintre viziunea
europeistă a planului francez (cu toate ezitările şi prudenţa lui) şi rezervele naţionaliste, încă
predominante. Istoricul francez J.B. Duroselle constată că numai două state au acceptat fără
rezerve proiectul Briand şi alte trei l-au primit cu rezerve de detaliu. Restul de 21 de state, între
23
care Germania, Italia şi Marea Britanie au formulat obiecţii importante. Tot Duroselle constată că
cele mai multe răspunsuri pot fi interpretate ca un „refuz politicos” şi desprinde această
concluzie drastică „Când ne gândim la originile celui de-al doilea război mondial, nu putem să
nu regretăm orbirea oamenilor politici europeni în 1930”. Istoricul francez face apoi o sinteză a
principalelor obiecţii prezentate prin răspunsurile statelor europene: 1) insistenţa pentru
menţinerea suveranităţii absolute; 2) ideea că organizarea europeană ar aduce atingere Societăţii
Naţiunilor şi cadrul general al acesteia ar fi preferabil celui european; 3) structura prea greoaie a
viitoarei Uniuni era şi ea criticată; 4) se ridicau obiecţii privind prioritatea politicului asupra
economicului ; 5) se cerea extinderea organizării europene la state care nu erau atunci membre
ale Societăţii Naţiunilor, în primul rând URSS şi Turcia; 6) se aminteau responsabilităţile
extraeuropene ale unor state.
Răspunsurile primite au fost publicate de guvernul francez într-o Carte albă .
Pe 8 septembrie 1930 s-a deschis la Geneva a doua Conferinţă europeană, cu scopul
discutării măsurilor necesare pentru continuarea drumului spre Uniunea Europeană. A urmat o
dezbatere destul de tensionată, în care s-a remarcat poziţia obstrucţionistă a Marii Britanii şi
intervenţia lui Briand, care atrăgea atenţia că a conceput planul când„soarta civilizaţiei europene
era în grea cumpănă şi dacă naţiunile europene nu-şi dau seama acum de această gravă
situaţie, ele s-ar putea trezi în faţa imposibilităţii de a o mai remedia”. Conferinţa s-a încheiat,
totuşi, cu un modest rezultat: adoptarea rezoluţiei prin care statele îşi exprimau dorinţa de a
strânge colaborarea între ele şi decizia de a cere ca problema Uniunii Europene să fie inclusă pe
ordinea de zi a celei de-a 11-a sesiune a Adunării, care s-a deschis sub preşedinţia lui Nicolae
Titulescu.
Astfel, pe 14 septembrie 1930, Briand a prezentat în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor
proiectul de uniune şi rezoluţia celei de-a doua Conferinţe. Discuţiile au fost atunci mai
constructive şi a fost adoptată în unanimitate rezoluţia cu privire la Uniunea federală Europeană,
pe 17 septembrie. Singurul lucru concret pe care ea îl cuprindea era constituirea Comisiei de
Studii pentru Uniunea Europeană, cu participarea celor 27 de state. La 23 septembrie 1930
comisia, condusă de Briand şi având secretar pe britanicul Eric Drummond, şi-a început
activitatea. Până în 1932 se va întruni de 10 ori, dar rezultatele au fost modeste.
24
În fapt, inițiativele interbelice reușesc să clarifice câteva aspecte esențiale pentru

construcția europeană postbelică. Astfel de exemplu una din marile întrebări privind proiectul
european se referea la domeniul de la care construcția trebuia să înceapă: politic sau economic?
Briand de exemplu vedea mai facil realizarea unei uniuni politice, transformând unitatea
europeană dintr-o temă ,,culturală” într-o temă politică. Deși părea facil la vremea aceea, Briand
s-a confruntat cu realitatea neîncrederii europene astfel încât pentru Europa postbelică a devenit
evident că nu soluția politică este cheia succesului ci calea economică, secondată la început de
instituții care să administreze strict domeniile puse în comun. Argumente pentru soluția
economică au stat în acea perioadă și configurările sud-est europene, Mica Înțelegere și
Înțelegerea Balcanică ce au pornit de la nevoia de a menține status quo-ul postbelic și-au ajuns să
creeze zone economice integrate cu preponderență în agricultură, cu tarife vamale comune și
prețuri comun negociate pentru export. Toate aceste realizări au atras atenția lui Briand și-au stat
ca argument în susținerea proiectului său cunoscut sub numele de Uniunea Federală Europeană.
9. Antinomia Orient-Occident, cultură-civilizație
Mai ales în perioada interbelică, gânditorii constatau o tensiune între noile preocupări
pentru tehnică, știință, progres, mașinism și vechile preocupări pentru spiritual, ideologic,
cultural ce însoțiseră istoria europeană de până atunci. Marea primejdie sugerată de gânditori era
aceea a despiritualizării Europei, a raționalizării excesive, a preocupării pentru material în
defavoarea spiritualului în general a alunecării pe o pantă în care progresul să facă uitate valorile
umaniste atât de greu dobândite. Se instalează astfel așa numita atmosferă a ,,crizei
Occidentului” în care ,,totul părea în disoluție și provizorat...raționalismul și rațiunea au fost
crucificate ca inamici periculoși” (Zigu Ornea).
O reabilitare a spiritualului se cerea realizată iar mișcarea automată a fost înspre
orientalism, această despiritualizare a lumii europene preocupată doar de valori ale civilizației în
detrimentul, defavoarea culturii istorice europene aduce astfel cu sine tensiunea dintre civilizație
și cultură. Revenind la Spengler subliniem că el este cel care anunță că apariția civilizației
25
(tehnică, mașinism, mijloace moderne de comunicare) reprezintă ultimul stadiu de evoluție a

unei culturi ce aduce inerent decăderea acesteia. Spengler asimila cultura cu creația spirituală, iar
civilizația cu creația materială, automat, civilizația devine un pericol sau măcar un semn al
acestuia că totul se apropie de sfârșit, iar exemplele în istorie sunt suficiente.
Marea însemnătate a acestei întregi dezbateri este aceea că reamintește culturii europene și
automat civilizației atinse în această perioadă, necesitatea raportării continue la valorile
spirituale. Întreaga Europă atinsese în perioada interbelică un nivel economic și tehnic
nemaiatins până atunci și chestionările în legătură cu viitorul continentului erau inerente. În
realitate și în fapt gândirea europeană se confrunta cu o situație nouă: un secol de la revoluțiile
industriale și sociale însoțite de progres continuu în toate domeniile dar cu preponderență în cel
economic. O cultură europeană în situația de a progresa neîncetat conform noilor idealuri de
rațiune, eficiență, dezvoltare și libertate. Aceasta era marea încercare căreia gânditorii trebuiau
să-i facă față.
Astăzi după un alt secol de progres, cuceriri și modernizări continue, cultura europeană s-a
împăcat cu ea însăși și mai ales cu civilizația produsă de ea. Modernitatea tehnică și științifică a
intrat în conceptul general de cultură europeană ceea ce de fapt era și idealul revoluționarilor din
urmă cu mai bine de două secole. Inovația și progresul nu mai pun gânditorii în situație de criză,
ele au devenit inerente evoluției oricărei culturi, iar rolul teoreticienilor rămâne acela de a conferi
valoare umanistă câștigurilor evidente de civilizație.
În mileniul trei a devenit evident că între cultură și știință, între spirit și tehnic, între valori
și progres nu mai este nicio antinomie-adică ele nu se exclud reciproc, dimpotrivă cuceririle
tehnice sunt chiar cele care diseminează (distribuie, împărtășesc) valorile culturale (democrație,
năzduință spre libertate, echitate socială) rămânând însă de răspuns întrebării pe care și
interbelicii o ridicau: progresul tehnic și științific duc inerent spre un dezastru fie el ecologic,
umanitar, chiar ideologic sau pur și simplu vor însoți evoluția culturilor înspre noi și noi nivele
de dezvoltare umană?.
10. Raționalism, revoluție, eficiență și capitalism.
26
Conceptul de raționalism a fost poate momentul de deschidere a lumii înspre individ.

Conștientizarea puterii rațiunii de a analiza, sintetiza, disemina, decide în legătură cu date,
fenomene, resurse, potențialități din afara naturii umane a pus omul în rolul de creator asumat,
adorat sau criticat, această situație a dus conștiința umană în poziția de a gândi în baza rațiunii un
prim proces de restartare: revoluția. Revoluția ca soluție rațională ce schimbă bazele deciziei și
datele premiselor, sau măcar le reordonează, în lumina unui scop superior printr-o metodă
asumată. Stau aici ca exemplu cele 4 revoluții industriale de până astăzi:
1. Motorul cu abur
2. Revoluția tehnică
3. Revoluția informatică și limitele mentale
4. Internetul lucrurilor.
Înainte de acestea a fost necesară revoluția culturală și mentală (raționalism,
protestantism), revoluția socială (democrație, libertate) care toate au însemnat conform definiției
revoluției, anularea tuturor habitudinilor de până în acel moment și restartarea întregii activități
pe noi premise în lumina unor scopuri raționale. Căci tot rațiunea este cea care e capabilă să
instituie idealuri socio-culturale și tot ea e cea care asigură instrumentele de materializare a
acestora (Democrație prin renunțare la absolutism, productivitate prin eficiență, bunăstare prin
capitalism). La rându-i, termenul de eficiență aduce două dimensiuni esențiale existenței umane
dar și sistemului economic. Reducerea la minim a costurilor pentru obținerea aceluiași rezultat
sau maximizarea rezultatelor în condițiile menținerii costurilor aduc cu ele posibilitatea
satisfacerii nevoilor tot mai multor indivizi în condiții date, precise. Dar a doua dimensiune de
dată relativ mai recentă își capătă o importanță tot mai mare odată cu trecerea timpului: folosirea
rațională a resurselor neregenerabile adică a maximizării rezultatelor lor și-n același timp a
utilizării lor controlate și limitate pe cât posibil din prima epuizării lor.
Însumate toate aceste preocupări produc încet imaginea capitalismului: resurse, rezultate,
eficiență, producție de masă, limitarea consumului și desigur extinderea modelului prin puterea
proprie de penetrare. Căci astăzi în paralel cu idealul democratizării, tot mai multe state și
teritorii coexistă cu tendința continuă a capitalului de extindere în teritorii necucerite și automat
de impunere a unor modele sociale, comportamentale, necesare funcționării sistemului capitalist.
27
Cu alte cuvinte sistemul e rotund iar idealiștii capitalismului văd în acesta vectorul principal al
accesului la bunuri și servicii și al impunerii standardelor democratice de funcționare a statelor-
Altfel spus prin capitalism se împlinesc marile idealuri raționale ale omenirii: acces la bunuri și
servicii poate chiar bunăstare, libertate câștigată în democrație, drept la fericire pentru o cât mai
mare parte a omenirii.
Fără nici o îndoială proveniența tututor acestor concepte este europeană și în felul acesta
Europa contribuie, pentru a câta oară?! La mersul și dezvoltarea umanității. Modelul și-a găsit
ulterior aplicanți mai potriviți (Japonia eficiență, America inovare, etc.), dar sorgintea lor
europeană pune continentul nostru la zorii apariției și funcționării acestor sisteme ce sunt și
astăzi standarde și modele unice în fapt.
11. Modelul capitalist și progresul european
În strânsă corelație așadar cu apariția protestantismului în secolul 16 și tendințele

imperialiste și colonialiste ale țărilor din Europa apuseană se formează și ulterior se consolidează
modelul economic ce va schimba înfățișarea lumii întregi pe parcursul a câtorva secole. Susținut
ulterior de apariția raționalismului și de cele două revoluții ale secolului 19, capitalismul prinde
contur observabil odată cu cea de-a doua jumătate a secolului 19, după anul 1850 când se produc
3 mari schimbări în societatea omenească:
1. Se modifica filozofia, ordinea în interiorul întreprinderilor existente,
respectând relațiile dintre întreprindere și managementul ei, investitorii ei și
muncitorii ei. Toate acestea vor potența mai mult energia creativă și vor avea în
plan social un efect major.
2. Se schimbă relațiile dintre întreprinderi (capitalismul se maturizează și apare
concurența reală) și totodată dintre consumatori și clienți (apare
responsabilitatea socială).
28
3. Sectorul relațiilor dintre industrie ca număr total de întreprinderi și guverne;

începe să se contureze ca o activitate specifică într-un stat și ulterior relațiile
dintre state încep să fie influențate de aspectul economic.
Toate aceste idei sunt evidențiate în volumul Capitalism și Progres (O diagnoză a
societății vestice occidentale) editată la universitatea din Amsterdam, de prof. Bob Goudzwaard
(1978). În concepția ideologului român Ștefan Zeletin, capitalismul cunoaște 3 perioade specifice
de evoluție până la maturizare și deplina afirmare. Într-o încercare de sistematizare a proceselor
specific economice: prima etapă este cea a capitalismului mercantil, adică a schimburilor
comerciale simple desfășurate pe o rază geografică redusă, regională și bazate pe relațiile
individuale(România între 1830-1886); a doua etapă este cea a capitalismului liberal de
acumulare a surplusurilor și veniturilor de capital care ulterior este investit în industrie apărând
astfel concurența între întreprinderi (în România între 1886-1903); a treia etapă, a capitalismului
imperialist în care capitalul financiar devine capital bancar, băncile începând să controleze tot
mai mult activitatea economică și să caute noi piețe de desfacere, de extindere (în România după
1903 până la redactarea lucrării sale: Burghezia română în 1925).
Acum din perspectivă socială capitalismul provoacă modificări tectonice în structura
populației:
I. În faza mercantilă inițiativele private transformate în afaceri de familie și ulterior în mici
întreprinderi încep să aibă nevoie de forță de muncă suplimentară la începutul secolului 19 și să
inițializeze procesul de extragere a populației ocupate în agricultură pe care să o atragă în deja tot
mai aglomeratele centre industrial-urbane. Rezultă că apare o nouă clasă socială: muncitorimea,
proletariatul, orășenii.
II. În faza liberală în care capitalurile acumulate în micile întreprinderi sunt investite în industrie
(aici apare și revoluția industrială), apare clasa socială a burghezilor industriași cu rol major în
viitoarea evoluție statală.
III. Aglomerați în industrii naționale, acești întreprinzători formează marile capitaluri naționale
ce încep să susțină statul centralizat, de la care cer la rândul lor sprijin pentru căutarea noilor
piețe de desfacere. Se manifestă un nou tip de stat pe scena internațională, cel puternic și bogat
industrializat ce va căuta să-și extindă influența în teritorii cât mai vaste și mai deschise
consumului (tendința continuă a capitalismului spre mondializare și globalizare). Prima mare
29
contribuție a capitalismului a fost crearea noilor clase sociale care ulterior au decis evoluția
politică pe continent și-n lume. Inerent odată cu revoluția socială și generalizarea dreptului la
vot, noile clase: proletariatul și burghezia își afirmă proiecțiile, nevoile, idealurile constituindu-se
în mișcări politice astfel:
1. Țărănimea, structurile arhaice, boierimea, aristocrația și toți idealiștii formelor
tradiționale, adepți ai evoluționismului vor contura mișcarea conservatoare cu partide
reprezentative pe tot teritoriul Europei.
2. Mici întreprinzători, afaceriști, industriașii și burghezia vor forma mișcarea liberală care
adoptă calea revoluției culturale mai ales și susțin statul centralizat modern.
3. Proletariatul nou apărut și tot mai numeros cu fiecare an, în defavoarea țărănimii va
susține mișcările socialiste care vor lupta pentru drepturi tot mai multe ale muncitorilor
culminând cu doctrina comunistă în care statul este preluat de reprezentanții
proletariatului iar proprietatea privată este desființată ca fiind principala sursă de
inechitate socială.
!Capitalismul este cel care structurează așadar ideologiile politice de sfârșit de mileniu și
conturează viața politică așa cum o trăim noi astăzi.
Și comunismul așadar își are ca și cauză capitalismul fiind în fapt o utopie (un proiect
nerealizabil) ce pleca de la premise aparent rezonabile a căror aplicare însă a dislocat pe jumătate
de continent european evoluția firească a lucrurilor. În realitate, obiectivele comunismului erau
aceleași cu ale capitalismului burghez iar instrumentele de realizare erau tot cele ale
capitalismului industrial. În fapt comunismul a pierdut cursa în domeniul progresului științific și
tehnic pe care capitalismul burghez occidental a vrut doar a regla într-o piață concurențială.
Poate cel mai impresionant mecanism pe care capitalismul l-a creat este cel al urmăririi și
realizării progresului tehnic, științific și de aici social continuu. Într-o piață concurențială, vor
avea câștig de cauză (deci vânzări mai multe) cei ce vor produce bunuri și servicii cât mai
moderne. Pentru aceasta, câștig de cauză va avea cel ce investește cel mai mult în inovație, iar
profiturile suplimentare revin automat celui ce a decis să reinvestească continuu părți mari din
profit, aceasta va antrena automat divizii, departamente, resurse de cercetare tot mai mari iar
consumatorii vor beneficia de bunuri și servicii tot mai moderne. !Capitalismul este singur
30
capabil să susțină și să încurajeze continuu cercetarea, dezvoltarea și modernizarea științifică,

economică, socială și deci și culturală.
12. Europa și alteritatea
Alteritatea este o categorie filozofică ce face obligatoriu trimitere la identitate căci un

altul sau altceva pot exista numai dacă există și subiectul evaluator adică Unul. Prin intermediul
alterității se face trecerea de la Unul la Celălalt adică de la Unul la mai mulți în sensul în care
conștienți de identitatea noastră asumăm existența celorlalți. Alteritatea nu anulează identitatea ci
o presupune și o întărește (prin raportare la identitatea etnică maghiară existentă în spațiul
cultural românesc, identitatea românească va deveni mai bine conturată și chiar mai ușor de
evidențiat, ceea ce este valabil și în sens invers).
Până la urmă din punct de vedere cultural, alteritatea este mereu prezentă și chiar
constitutivă. Nu există culturi pure, poate fi o combinație diferită procentual între propria
viziune, producție și perspectivă culturală și influențele suferite prin simpla vecinătate sau chiar
adoptare a formelor altor culturi. Din această perspectivă, cultura europeană este formată dintr-
un mix de câteva zeci de culturi naționale cu elemente comune ce stau la fundamentul ei cum ar
fi religia creștină, influențele filozofiei grecești, apetența romană pentru bună organizare și
administrare, dragostea pentru rațiune și progres, existența democrației ca valoare necesară și o
anumită acceptanță pentru alteritate.
Pe rând, pentru cultura europeană alteritatea presupune la est cultura rusă, la sud cultura
orientală și religia islamică, la vest modernitatea culturală americană și în orizontul îndepărtat
culturile istorice asiatice. În raport cu fiecare dintre ele, cultura europeană își așează și
configurează propria relație astfel încât putem numi europenitatea culturală ca pe o identitate ce
asumă alteritatea și chiar permite o deschidere necesară pentru formele originale, noi sau
superioare ale acesteia. În relația cu Rusia, ecuația este bidirecțională pentru că-n istoria ei, Rusia
a avut momente în care a preluat oficial modelul european iar Europa a resimțit perpetumul
continuu influența modelului rus (prin intermediul ortodoxiei în spațiul sud-estic, prin marii
gânditori ruși ce fac parte integrantă din cultura europeană sau prin inserții și modele asumate
conștient ca fiind necesare). Această relație cunoaște tensiunile ei dintr-un instinct reciproc, acela
31
de a asigura existența sau superioritatea identității fiecăruia. Chiar dacă anumite proiecții ale
Europei, presupun întinderea acesteia de la Atlantic la Ural, există totuși o cultură rusă ca
alteritate iar dovada acesteia este tocmai nehotărârea unor țări din proximitatea federației între
asumarea europeană sau rusofilă. Exemplul Ucrainei și opțiunile ei istorice întăresc acest peisaj.
De-a lungul istoriei relațiile între cele două părți au fost mai mult tensionate decât de pace și
înțelegere. Însa coexistența celor două culturi pe același continent presupune acea asumare a
alterității de care vorbeam.
În privința orientului apropiat și mijlociu, deschiderea înspre alteritate presupune
asumarea istoriei colonialiste în zonă, ulterior influența negativă a instabilității zonei iar recent
acceptarea realității imigraționiste cu toate semnificațiile ei potențiale pe viitor. Cultura orientală
însă nu este o cultură concurentă cu cea europeană, destul de puține valori ale ei fiind asumate
de-a lungul istoriei. Însă ea produce o tensiune nefericită din perspectivă religioasă, religia fiind
și singurul element consistent al acelei culturi.
În relația cu America, Europa a trebuit să asume întâietatea în fața dinamismului
economic și cultural american. Însă cele doua sunt complementare luând în considerare
difuziunea lor, instaurându-se din această perspectivă supremația așa numitei culturi occidentale.
Pe glob avem ca suport vectorul capitalismului și puterea de penetrare culturală a acestuia prin
intermediul formelor moderne de comunicare.
Poate cea mai consistentă și de aici și rezistentă alteritate față de identitatea europeană
este cultura asiatică. O cultură care chiar dacă a asumat capitalismul ca model economic și
beneficiază de vectorii de promovare culturală moderni și-a păstrat identitatea realizând și
promovând în continuare produse culturale autentice alternative (Bollywood, cultura japoneză și
perspectivă acesteia asupra lumii sau blocajul conștient pus de China în privința modelului și
valorilor culturale europene).
Consistența culturii și identității europene sunt dovedite tocmai prin dinamismul acesteia
din ultimele două milenii. În timp ce cultura orientală sau asiatică au rămas oarecum încremenite
în proiecte milenare, superioare pentru vremea lor, cultura europeană a fost capabilă să producă
modele și forme culturale moderne și cu capacitate extraordinară de difuziune. Aceasta în timp
ce aceeași cultură ca orice cultură superioară a găsit formule onorabile de a se raporta și respecta
alteritatea. Continentul european și cel nord-american sunt tocmai exemple în acest sens,
32
alteritatea conviețuind în interiorul culturilor predominante cu drept asumat de existență și de

manifestare.
13. Viitorul Uniunii Europene
Uniunea Europeană se află într-un moment esențial; o anumită atmosferă de așteptare s-a
instalat pe fondul unei realități insuficient conștientizate: Proiectul inițial comunitar și-a atins
scopurile și obiectivele istorice: pace și prosperitate pe un continent până atunci răvășit de
încleștări armate.
De aici o întreagă dezbatere privind viitorul Uniunii Europene pe orice axă imaginabilă și
demnă de asumat.
1. Care este proiectul de viitor al Uniunii Europene, respectiv care sunt viitoarele ei obiective
generale, care e modelul superior de societate europeană pe care viitoarea UE îl urmărește.
2. Care anume e nivelul urmărit de integrare pe adâncime, este posibilă o uniformizare a
modelelor sociale, a politicilor fiscale, o integrare a obiectivelor economice, ministere ale
finanțelor sociale europene.
3. De aici vine întrebarea cum anume această aprofundare a integrării va negocia cu nivelurile
diferite de integrare sau convergență ale diverselor țări. Astăzi existând cam 3 niveluri de
realitate, anume: state puternic economice și pro-integrare; state mediocru economice și pro-
integrare și state mediu dezvoltate și anti-integrare. De aici discuția despre Europa cu mai multe
viteze care va rămâne o realitate inerentă într-o Europă ce cunoaște diverse stadii de dezvoltare.
4. Integrarea pe orizontală cu răspunsuri necesare la întrebări de până unde, până când și cu ce
eforturi. Dacă zona Balcanilor a intrat deja într-o logică a integrării încurajată de dimensiunile
mici ale statelor și de nevoia de securitate în zonă va rămâne întrebarea ce anume se va întâmpla
cu flancul estic.
5. Ultima întrebare la care UE trebuie să răspundă în termen mediu este cea referitoare la
poziționarea ei ca actor global pentru că de aici vor veni și răspunsuri la probleme ca imigrația,
relația cu SUA și armata europeană.
Europa ar părea că suferă de o criză de lideri, dar aproape niciodată în istorie liderii n-au
fost recunoscuți de contemporani. Proiectele salvatoare sau măcar directoare nu trebuie să vină
33
de la lideri, ci susținute de aceștia. Capacitatea acestei Uniuni Europene de a-și apropia elita
intelectuală și de a-i cere un proiect pe care ulterior liderii să-l susțină este poate soluția pe
termen mediu și lung pentru Uniunea Europeană.
Bibliografie
1. Ciorănescu, George, Europa Unită, Ed. Paideia, București, 2004;
2. Descartes, René, Discurs asupra metodei..., Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990;
3. Husserl, Edmund, Criza umanității europene și filosofia, Ed. Paideia, București, 2003;
4. Iacob, Gheorghe, Modernizare-Europenism, Iași, 1995;
5. Kuhn, Thomas, Structura revoluțiilor științifice, Ed. Humanitas, București, 2008;
6. Lovinescu, Eugen,– Istoria civilizaţiei române moderne, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997.
7. Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2003.
8. Negulescu, Petre P.,.Destinul omenirii, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994;
9. Rousseau, Jean Jacques, Contractul social, Ed. Monden, Bucureşti, 2000;
10. Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, Ed. Beladi, Craiova, 1996, vol.I
11. Tarde, Gabriel, Legile sociale, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
12. Tartler, Grete, Identitate europeană,Ed. Cartea Românească, București 2006;
13. Toynbee, Arnold Joseph, Studiu asupra istoriei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, vol. II
14. Weber, Max, Etica protestanta și spiritul capitalist, Ed. Humanitas, București, 2003;
15. Zeletin, Șt., Burghezia română. Neoliberalismul, Ed. Nemira, București, 1997;
16. Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1980;
34

Curs Paradigme 2019-2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Paradigme 2019-2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere în studiul paradigmelor construcției 2019

Introducere în studiul paradigmelor construcției

Lect.univ.dr. Dobra Dorin-Mircea/

PARADÍGMĂ s. f. (< fr., lat.; {s} gr. paradeigma „exemplu, model”) s. f. 1.

În legătura cu identitățile naționale, joacă un rol fundamental și ,,imaginarul colectiv”,

Măreția identității europene constă tocmai în capacitatea de a subsuma atât elementele

2. Moștenirea iudeo-crestină și greco-romană a Europei.

conștiințe de libertate într-o societate corectă și democratică ce duce încet în secolele 17 și 18 la

3. Etica protestantă și rolul ei în dezvoltarea capitalismului.

La 31 Octombrie 1517, Martin Luther prezenta la Wittenberg cele 95 de teze ca reacție la

4. Raționalismul lui Descartes și importanța sa în gândirea europeană

Pentru a înțelege mai bine momentul Descartes și importanța sa în gândirea europeană

5. Iluminismul și Revoluția Franceză

6. Revoluția ca metodă de progres

Revenind la atmosfera creata de Descartes și iluminiști, reamintim principalul lor merit,

Thomas Kuhn în lucrarea sa ,,Structura revoluțiilor științifice’’. În calitate de profesor universitar

7. Criza europeană și filozofia acesteia

8. Perioada interbelică și conturarea primelor proiecte unificatoare

continentului. În 1930, se desfăşoară al doilea congres al Uniunii Paneuropene, la Berlin, în 1932

În fapt, inițiativele interbelice reușesc să clarifice câteva aspecte esențiale pentru

9. Antinomia Orient-Occident, cultură-civilizație

(tehnică, mașinism, mijloace moderne de comunicare) reprezintă ultimul stadiu de evoluție a

10. Raționalism, revoluție, eficiență și capitalism.

Conceptul de raționalism a fost poate momentul de deschidere a lumii înspre individ.

11. Modelul capitalist și progresul european

În strânsă corelație așadar cu apariția protestantismului în secolul 16 și tendințele

3. Sectorul relațiilor dintre industrie ca număr total de întreprinderi și guverne;

capabil să susțină și să încurajeze continuu cercetarea, dezvoltarea și modernizarea științifică,

12. Europa și alteritatea

Alteritatea este o categorie filozofică ce face obligatoriu trimitere la identitate căci un

alteritatea conviețuind în interiorul culturilor predominante cu drept asumat de existență și de

13. Viitorul Uniunii Europene

S-ar putea să vă placă și