IONA – MARIN SORESCU

Subintitulată “ tragedie în patru acte ”, Iona face parte dintr-o trilogia“ Setea muntelui de sare ”- alături
de Paracliserul şi Matca. Cele trei piese sintetizează metaforic: trei mituri ( mitul biblic, mitul Meşterului
Manole, mitul potopului), dar şi trei dominante ale omenescului: CONŞTIINŢA ( Iona ), IDEALUL
( Paracliserul ), EXISTENŢA ( Matca ). Replică modernă la trilogiile antice, piesa lui M. Sorescu este
construită pe formula antiteatrului, dorindu-se o meditaţie alegorică asupra condiţiei umane, o parabolă a
căutării spirituale a individului.
Geneza piesei este asociată mitului biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Acesta este însărcinat să
propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer.
Vrea însă să se ascundă şi, cu ajutorul unei corăbii, fuge la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepseşte pentru
neascultare. Trimite un vânt ceresc care răscoleşte marea şi corăbierii – pentru a potoli urgia – îl aruncă pe
fugarul Iona în valuri. Un monstru marin îl înghite, din poruncă divină. După trei zile şi trei nopţi petrecute în
pântecele peştelui, Iona este eliberat. M.Sorescu nu a realizat însă o dramă creştină, ci a scris “ despre un om
singur, nemaipomenit de singur ”( M. Sorescu ).
Tematica – Iona dă expresie strigătului tragic al omului însingurat, precum şi neputinţei momentane de a
înainta pe calea libertăţii. Pe de altă parte, amplul monolog este şi o demonstraţie a raportului dintre libertate şi
constrângere, dintre sens şi nonsens.
Din perspectiva compoziţiei, textul respinge elementele tradiţionale ce ţin de décor, acţiune, personaje şi
structură. Decorul ( spaţiul ) nu este un loc al acţiunii, ci un element simbolic. Acţiunea, excluzând conflictele
exterioare, sintetizează răspunsuri la probleme exponenţiale pentru întreaga umanitate. Personajul Iona reia, dar
prin modificare, reperele din mitul biblic. Iona nu este proroc, ci este pescar, orientat spre “ prinderea ” unui
ideal spiritual ( peştele ).
Autorul îşi obligă personajul “ să se dedubleze”, făcându-l să se comporte “ca şi când în scenă ar fi două
persoane “. Simbol al incomunicabilităţii omului modern, al dispariţiei “ celorlalţi ”, piesa este construită aşadar
ca un monolog continuu sau ca “ dialog interiorizat ”, alcătuit din replici pe care personajul dedublat şi le
adresează sie însuşi, dar şi lumii care acţionează asupra lui şi asupra căreia (re)acţionează interogându-i
sensurile.
Piesa este concentrată în 4 tablouri, tabloul I funcţionând ca un prolog, sintetizând întreaga “ evoluţie ”
ulterioară a personajului. Opera urmăreşte devenirea lui Iona, experienţele sale, în trecerea de la starea de
inconştienţă la starea de luciditate. Iona este pescar, adică omul aflat în faţa mării – libertate, aspiraţie, iluzie. El
trăieşte într-un perpetuu orizont de aşteptare. Dar, fiindcă peştele fabulos întârzie să apară, iar ghinionul îl
persecută, Iona încearcă, prin joc, să-şi contrafacă destinul. Îşi aduce de acasă un acvariu şi, distrându-se, imită
gestul arhetipal: vânează câte “ o fâţă ” pe care o aruncă apoi în năvodul nenorocului. Făcând din existenţă un
pretext pentru joc, Iona nu realizează iniţial că în micul vas este prefigurat modelul redus al universului, înţesat
de un şir neîntrerupt de capcane.
Treptat, Iona descoperă că existenţa se consumă în marginile unui univers piscicol, în care peştii se
înghit unii pe alţii. Personajul însuşi este în burta unui peşte. Încercând să se elibereze, nu are de ales altă cale
decât să fie el însuşi instrumentul sfârtecării: “ Şi în loc de mine, sunt tot o unghie”. Unghia-sabie transformă
jocul în act existenţial, finalizat cu conştientizarea zădărniciei, căci eliberarea dintr-un cerc al existenţei
înseamnă închiderea în altul. Un “afară”, un “ dincolo” în care omul să scape, oprind lanţul cauzalităţii
obiective, nu e de conceput decât în nonexistenţă.
Experienţa în captivitate este însă revelatorie pentru Iona: în pântecele peştelui, acesta se descoperă pe
sine ca ins captiv într-un labirint în care fiinţele au o dublă identitate, de vânat şi vânător, de jucărie a destinului
şi de destin. Fiinţă raţională însă, omul luptă cu jocul iraţional, cu absurdul existenţei care-l condamnase,
împotriva voinţei sale, la un etern prizonierat, la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute. În întunericul
lumii în care trăieşte, Iona află că este “ trestie gânditoare ”, devine conştient de rostul său, se opune unui
univers ostil şi trece de la starea de incoştienţă la demersul lucid : “ Un sfert din viaţă îl pierdem făcând
legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa repede şi noi tot mai facem
legături între subiect şi predicat.”
Şi, pentru că între limitele acestui spaţiu nu există ecou ( iar ceilalţi doi pescari sunt muţi), Iona îşi
îngăduie acum “dialogul ” cu sine asupra sensului existenţei umane. Între peşti – constată el – nu funcţionează
niciunul dintre atributele umanului: nevoia de comunicare cu ceilalţi, sentimentul solidarităţii umane, setea de
ideal, căutarea identităţii de sine etc. Pentru că acestea sunt imperative ale fiinţei superioare, Iona caută ieşirea
din labirint, întruchipând – ca individ de excepţie – asaltul umanităţii asupra forţelor oarbe prin săparea sisifică
de ferestre în pereţii mistuitori ai peştilor – simboluri ale orizonturilor deschise în zidurile necunoscutului.
 Ieşit, în sfârşit, la lumină, deşi îmbătrânit, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi
acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte. Acesta este momentul formulării unei meditaţii
care dezvăluie miezul tragediei lui Iona : “ Problema e dacă reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut”, dar
şi al clarificării– Iona află o definiţie a vieţii ( “drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă,
formată din ani pe care am trăit-o eu “), îşi descoperă identitatea, ca fiinţă înzestrată cu atributele reflectării şi
ale memoriei ( “ Mi-am adus aminte : Iona. Eu sunt Iona”- “ Io“ în vreo limbă veche înseamnă : eu ”) şi
înţelege că – prizonier fiind al unui orizont ostil- a greşit drumul, trebuind să încerce o cale “ inversă”; în
speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine
deplina libertate : “ Răzbim noi cumva la lumină ”. Gestul sinuciderii şi metafora luminii, din final, suportă
interpretări multiple: ele exprimă aspiraţia spre un “dincolo” intangibil, dar şi sentimentul singurătăţii
metafizice într-o lume mută, condamnată în absenţa dialogului. Totuşi, sfârşitul piesei – rezultat al opţiunii
personajului - poate însemna triumful, nu eşecul lui Iona ( sinuciderea este o formă de rezistenţă a conştiinţei,
nu este un abandon), dezvăluind adevărata măreţie a personajului : de a fi luat conştiinţă de sine, de forţa sa.
Derogând de la fatalitatea biologică, Iona întrerupe circuitul inconştient al naturii pentru a renaşte prin
moarte, în orizontul cunoaşterii : “ Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine.
Dar drumul, el a greşit. Trebuie s-o ia în altă parte”. Moartea este aşadar relativizată, fiind transformată din
limită în prag.
În opinia mea, omul lui M. Sorescu are vocaţia unui homo tragicus, dar nu integral ; aşa se explică
prezenţa comicului care nu este bazat în text pe nonsens, ci cunoaştele valenţele ironiei sau ale autoparodiei.
Ironia sau observaţia lucidă cu nuanţe satirice sunt forme de detaşare în faţa situaţiilor-limită. Sorescu foloseşte
metaforele-simbol pentru a sugera problematica profundă a creaţiei – ex.: peştii-reprezintă cercurile concentrice
ale conştiinţei – primul peşte presupune descoperirea timpului subiectiv (“ Începe să fie târziu în mine ”) şi a
propriilor limite, al doilea peşte presupune revelaţia dualităţii din sine (“ Dacă sunt geamăn ?). Descoperirea
dublului adânceşte căutarea în sine şi trezeşte setea de începuturi, nostalgia naşterii adevărate – voită şi aleasă
ca supremă opţiune : “ Mai naşte-mă o dată !”/ “ Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne
naştem mereu ”. Ultimul peşte spintecat echivalează cu adâncirea în sine – care este scopul lui Iona : “ Am
pornit-o bine”. Ea este însă irealizabilă în limitele eului empiric.
În concluzie, prin respingerea elementele tradiţionale ce ţin de décor, acţiune, personaje şi structură şi
prin construcţia pe formula antiteatrului, Iona este o operă reprezentativă pentru dramaturgia postbelică, fiind o
meditaţie alegorică asupra condiţiei umane, o parabolă a căutării spirituale a individului.