Luceafărul

Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan Slavici și
Ion Luca Caragiale. Deși este concepută într-o perioadă scurtă, între 1970 și 1883, opera literară
eminesciană este vastă, abordând toate cele trei genuri literare; genul literar predilect este însă
liricul, valoarea poeziilor sale manifestându-și perenitatea, fiind inegalabilă până în zilele
noastre.
Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care
îmbină teme și motive romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național.
Singurul său volum de versuri antum, intitulat „Poesii”, este publicat în 1883, sub îngrijirea
maioresciană.
Poemul „Luceafărul” este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii
eminesciene. Este publicat inițial în almanahul Societății Academice „România Jună” din Viena,
în aprilie 1883, în august 1883 apare în revista „Convorbiri literare”, iar ulterior, este inclus în
singurul volum de versuri antum eminescian.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul „luceafăr” provine din latinescul
„lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus. În sens conotativ, el devine un simbol al
unicității și superiorității, întruchipând geniul.
Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate în 98 de catrene, structurate în patru părți,
reliefând două planuri: terestru, uman și universal, cosmic.
Prezentarea condiției geniului este filonul principal pe care se axează ampla creație de
factură romantică; alte procedee romantice sunt: inspirația din folclor, prezentarea naturii în
concordanță cu sentimentele umane, peisajul terestru și cel cosmic, titanismul, metamorfozările
Luceafărului, folosirea antitezei ca procedeu artistic predominant, tematica și motivele literare
specifice, amestecul genurilor literare.
Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în îmbinarea
cuvintelor în vederea obținerii unor reprezentări inedite în imaginația citiroului. Stilistic,
Eminescu preferă exprimarea simplă, de factură populară, ca de exemplu în cazul alegerii
epitetului definitoriu în conturarea portretului fetei de împărat, numită „o prea frumoasă fată”.
Cuvintele și expresile populare conferă un farmec aparte creației, fiind însă completat de
exprimare savantă, aforistică, utilizând și chiasmul, o figură de stil complexă: „Căci toți se nasc
spre a muri/ Și mor spre a se naște”.
Prozodia poemului îi susține muzicalitatea, alături de multiplele aliterații; catrenele au
măsură de șapte-opt silabe, ritmul este iambic și se observă alternanța dintre rima feminină și cea
masculină.
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului alegoric îl propulsează printre
creațiile cu valoare inestimabilă din literatura universală. În legătură cu acesta, Tudor Arghezii
afirmă: „Dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială care se
cheamă << Luceafărul>>”.