Dreptul procesual civil

Procesul civil reprezintă activitatea complexă realizată de instanță, părți și alți

participanți, precum și raporturile ce se stabilesc între aceste organe sau persoane în scopul
restabilirii drepturilor și intereselor încălcate sau contestate.

Particularitățile procesului civil

1. Caracterul complex. Această trăsătură decurge din natura activității de jurisdicție care
implică îndeplinirea unei multitudini de acte procesuale.
2. Realizarea activității judiciare se face cu participarea părților și a altor subiecți procesuali.
3. Activitatea judiciară se desfășoară după regulile riguros determinate de lege. Codul de
procedură civilă descrie amănunțit condițiile de fond, formă, loc și timp cu privire la
îndeplinirea actelor procedurale.
4. Realizarea activității judiciare într-o cauză civilă concretă.
Scopul final al procesului îl reprezintă soluționarea ligiului dintre părți.

Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează

modul de desfășurare a activității judiciare în scopul soluționării litigiilor civile, precum și
executarea silită a hotărârilor judecătorești a altor titluri executorii.
Obiectul dreptului procesual civil reprezintă raporturile juridice ce se stabilesc între
participanții procesuali în cadrul activității de examinare și soluționare a cauzelor civile.

Structura procesului civil

Procesul civil parcurge 2 faze: faza judecații și faza executării silite.

Faza judecății se realizează în fata instanței. Aceasta se poate împărți în judecata în
primă instanță, în apel, în recurs, în contestație, în anulare sau revizuire.
Judecata în primă instanță parcurge mai multe etape:
-etapa scrisă prealabilă în care părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările prin
cererea de chemare în judecată, întâmpinare, reconvenționare;
-etapa cercetării procesului asupra obiectului litigiului. De regulă, aici sunt soluționate
excepțiile procesuale și sunt administrate probele;
-etapa dezbaterii în fond a procesului. În această etapă se pun concluzii asupra tuturor
împrejurărilor de fapt sau de drept ale cauzei;
-etapa deliberării și pronunțării hotărârii (aceasta privește doar instanța).
Aceste etape se regăsesc cu anumite particularități și în faza controlului judiciar.
 Faza executării silite cuprinde, în general, următoarele etape:
-efectuarea formalităților prealabile executării (înregistrarea și încuviințarea executării silite
etc);
-indisponibilizarea bunurilor;
-valorificarea bunurilor urmărite;
-distribuirea sumelor obținute în cazul mai multor creditori.

Izvoarele dreptului procesual civil

1. Constituția României
2. Legea 304/2004
3. Legea 317/2004
4. Legea 303/2004
5. Codul de procedura civila
(Predare 2)
6. OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
7. OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar
8. Documente adoptate de Comisia și Parlamentul European (reg. 44/2001)

Problema practicii judiciare

(Practica judiciară nu constituie izvor de drept)

Practica formată în urma soluționării RIL-urilor constituie un izvor subsidiar de drept.
Hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de ICCJ au
caracterul de izvor subsidiar de drept.

Clasificarea normelor de procedura civila

1. După obiect: de organizare judiciară, de competență (stabilesc competența generală și cea
jurisdicțională (pe orizontală și verticală)), de procedură propriu-zisă.
2. După sfera de aplicare: norme generale și norme speciale.
3. După caracterul conduitei prescrise: norme imperative (sancțiune absolută) și dispozitive
(sancțiune relativă).

Principiile fundamentale ale procesului civil

Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului și
guvernează întreaga activitate judiciară.
Importanța cunoașterii principiilor.
Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înțelegerea și
interpretarea corectă a normelor procesuale.
Din punct de vedere legislativ, principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a
legislației procesuale în sensul edictării unor reglementari coerente și eficiente.
Importanța practică a principiilor fundamentale este aceea că contribuie la formarea unei
jurisprudențe unitare.
 1. Principiul liberului acces la justiție.
Art.21 din Constituție prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la
un proces echitabil. Accesul la justiție nu poate fi îngrădit.
Potrivit art.5 (1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluționeze orice cerere de
competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară
sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în
lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea
va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate
circumstanțele acesteia şi ținând seama de cerințele echității.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe
care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

2. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil într-un termen optim și previzibil

Art.6 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și
imparțială. Garanțiile unui proces echitabil sunt, de fapt, respectarea dispozițiilor legale, a
principiilor fundamentale reglementate în legislația internă precum contradictorialitatea,
dreptul la apărare, egalitatea, administrarea probelor, motivarea hotărârilor, publicitatea
dezbaterilor etc.
Caracterul rezonabil al procedurii se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în
raport cu criteriile determinate de jurisprudență, în special în raport cu complexitatea
litigiului, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza
litigiului pentru părțile interesate. Durata procesului se apreciază global având în vedere cele
doua faze ale sale (judecata și executarea silită).
Art.6 NCPC prevede ca orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparțială și
stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de
lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite.
Art. 238 din NCPC (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea
procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un
termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.
(2) Pentru motive temeinice, ascultând pârțile, judecătorul va putea reconsidera durata
prevăzută la alin. (1).

3. Principiul legalității
Legalitatea implică respectarea actelor normative de toate organele de stat, de toate
persoanele juridice de drept public sau privat, de toți cetățenii. Art. 7 prevede că procesul
civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Judecătorul are îndatorirea de a
asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea și îndeplinirea obligațiilor părților din
proces.
În activitatea de soluționare a cauzelor civile judecătorii trebuie sa urmărească
respectarea tuturor dispozițiilor legale începând de la cele de drept substanțial care au
incidență asupra raportului juridic judicios continuând cu cele referitoare la organizarea,
constituirea, compunerea și atribuțiile instanței, precum și cu cele referitoare la formele de
procedură.

4. Principiul egalității părților în fața legii

În procesul civil, parților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și
fără discriminări. Egalitatea părților în fața legii și a autorităților judiciare implică respectarea
următoarelor condiții:

 judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe

și potrivit acelorași reguli procedurale. Existența unor organe speciale de jurisdicție
nu exclude egalitatea părților;
 aceleași drepturi procesuale trebuie acordate tuturor parților fără nicio deosebire;
 instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a
părților; în acest sens, instanței îi revine îndatorirea de a încunoștința părțile asupra
termenelor de judecată, de a comunica actele de procedura, de a lămuri părțile
asupra drepturilor lor.

5. Principiul disponibilității
Disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza organele
judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare.
Distingem între 2 forme:

 disponibilitatea materială
 disponibilitatea procesuală
Disponibilitatea materială oferă părților posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar
disponibilitatea procesuală de mijloacele de apărare.
Judecătorul nu poate soluționa un litigiu pe baza cererii părții interesate și doar în limitele
stricte ale sesizării.
Disponibilitatea include următoarele prerogative:
1. dreptul părților de a promova sau nu acțiunea;
2. dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii;
3. dreptul reclamantului de a renunța la dreptul de acțiune sau la dreptul pretins;
4. dreptul pârâtului de a achiesa total sau parțial la pretențiile formulate de reclamant;
5. dreptul ambelor părți de a încheia procesul printr-o tranzacție;
6. dreptul ambelor părți de a folosi căile de atac;
 7. dreptul ambelor părți de a achiesa la hotărârea pronunțată;
8. dreptul părții câștigătoare de a renunța la executarea silită.
Disponibilitatea nu are caracter absolut. Într-o legislație democratică, inițiativa părților
trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului.
Disponibilitatea procesuală se realizează sub controlul instanțelor judecătorești.
Judecătorul va verifica dacă actele de dispoziție ale părților nu s-au făcut în vederea realizării
unor scopuri ilicite.

6. Principiul obligațiilor părților în desfășurarea procesului

Art. 10 (1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi
termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să
contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea
acestuia.
(2) Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau
din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.

7. Principiul obligațiilor terților în desfășurarea procesului

Art. 11(1) Orice persoană este obligată să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv
legitim, se sustrage de la realizarea justiției poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea
unei amenzi judiciare și dacă e cazul a daunelor-interese.

8. Principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință

(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea
căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.
(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi
judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale
răspunde potrivit alin.(2).
În materia procedurală, singura limită în exercitarea drepturilor procesuale o constituie
abuzul de drepturi.
Abuzul de drepturi procesuale presupune 2 elemente: unul subiectiv, exercitarea cu rea-
credință în scop de șicană, fără justificare a unui drept procesual; altul obiectiv, deturnarea
drepturilor procesuale de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege.
 9. Principiul dreptului la apărare
Potrivit art.13, dreptul la apărare este garantat. Dreptul la apărare se prezintă sub 2
accepțiuni:
 una materială
 alta formală
Prin dreptul la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor
recunoscute părților în scopul susținerii intereselor lor. Părțile au posibilitatea de a lua la
cunoștință de toate actele din dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca
excepții procesuale, de a exercita căi de atac, de a-i recuza pe judecători.
Dreptul la apărare în sens formal desemnează posibilitatea recunoscută de lege părților
litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. O garanție a
dreptului la apărare o constituie ajutorul public judiciar.
În ceea ce privește asistența judiciară, aceasta este prevăzută de art.90 NCPC.
Condiţii de acordare:
(1) Cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi
susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate
beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.
(2) Asistenţa judiciară cuprinde:
a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare
prevăzute de lege;
b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.
(3) Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau numai în
parte.
(4) Persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau
amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse
la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii speciale.

10. Principiul contradictorialității

Contradictorialitatea se concretizează în posibilitatea conferită părților de a discuta și
combate orice elemente de fapt și de drept al procesului civil.
Existența fundamentală a contradictorialității este aceea ca nicio măsură să nu fie ordonată
de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților.
Contradictorialitatea
(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor,
dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul
instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările,
precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele
să îşi poată organiza apărarea.
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor
în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire
la împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată
în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.
(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile,
excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Înstanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau
pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

11. Principiul oralității

Potrivit art.15 NCPC, procesele se dezbat oral cu excepția cazului in care legea dispune altfel
sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor dispuse
la dosar.
Oralitatea implică dreptul părților de a-și susține verbal pretențiile, de a da explicații, de a
discuta materialul probatoriu, de a invoca neregularitățile actelor de procedură, de a pune
concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale cauzei.
Principiul oralității nu exclude întocmirea unor acte de procedură în formă scrisă. Multe acte
de procedură se întocmesc obligatoriu in formă scrisă.
Procedura judiciară română are un caracter mixt -> se îmbină armonios oralitatea cu forma
scrisă
Legea dispune altfel

 în cazul acelor cereri sau incidente care de soluționează fără citarea părților. Ex. în
cazul soluțiilor conflictelor de competență;
 în cazul sesizării instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile;
 în cazul soluțiilor contestației privind tergiversarea procesului;
 12. Principiul nemijlocirii
Art. 16 prevede că probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu
excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.
Nemijlocirea se materializează în drepturile și obligațiile instanței de a cerceta în mod direct
întregul material probator.
Exigența majoră a nemijlocirii constă în folosirea unor dovezi primare(de primă sursă).
Excepții de la principiul nemijlocirii:

 administrarea probelor prin comisie rogatorie

 asigurarea dovezilor
 constatarea de către executorul judecătoresc a unei stări de fapt

13. Principiul publicității

Art. 17 prevede faptul că ședințele de judecata sunt publice, cu excepția cazurilor prevăzute
de lege.
Excepții de la principiul publicității: se referă la cazuri în care dezbaterea fondului în ședință
publică ar aduce atingere oralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a
părților, ori intereselor justiției. În aceste situații, instanța, la cerere sau din oficiu, poate
dispune ca ședința de judecata să se desfășoare în întregime sau în parte fără prezența
publicului. Tot ca excepții, alte cazuri prevăzute de lege(se desfășoară în camera de consiliu):

 În cazul soluționării cererii de abținere sau recuzare

 Soluționării conflictelor de competenta
 Încuviințării cererii de executare silita
 Soluționării cererilor necontencioase
 În cazul procedurii asigurării probelor

14. Principiul folosirii limbii întocmai în justiție.

Art. 18(1) Procesul civil se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, in condiţiile legii.
(3) Cetăţenii străîni şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
 15. Principiul continuității
Continuitatea implică soluționarea întregului proces într-o singură ședință de judecata.
Realizarea principiul continuitatii implica respectarea urmatoareloe 2 conditii:

 unicitatea completului de judecata, adică soluționarea întregului proces de aceiași

judecători;
 continuitatea adică judecarea cauzei într-o singură ședință.
Art. 214(1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul
judecăţii.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la
soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor,
cauza se repune pe rol.
La deliberare iau parte numai membrii completului în fata cărora au avut loc dezbaterile.

16. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire
la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să
le ceară să prezinte explicaţii, oral sau in scris, să pună in dezbaterea acestora orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare,
să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri
prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la
judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt
procesului printr-o tranzacţie.
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii,
chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în
discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în
care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune,
au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze
dezbaterile, dacă astfel nu se incalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi
limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină
seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile
generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.
Potrivit art. 22 judecătorul are îndatorirea sa stăruie prin toate mijloacele legale
pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărul în cauză pe baza stabilirii faptelor și
prin aplicarea corecta a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Principiul adevărului implică cerința ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie
stabilite de către instanța în deplina concordanta cu realitatea.
Rolul activ al judecătorului se materializează în următoarele prerogative procedurale:

 dreptul instanței de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile

legii;
 dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse
judecații, chiar dacă părțile le au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este
obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă;
 dreptul judecătorului de a solicita părților explicații orale sau în scris cu privirea la
situația de fapt și la motivarea în drept pe care ele o invoca în susținerea pretențiilor
și a apărărilor;
 dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau
de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare;
 Dreptul și obligația judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le
considera necesare chiar dacă părțile se împotrivesc;
 obligația judecătorului de a încerca împăcarea părților;
 dreptul instanței de apel și de recurs de a invoca din oficiu motivele de ordine
publică;
 dreptul instanței de apel de a încuviința refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanță și de a dispune administrarea altor dovezi dacă le
consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

Rolul activ al judecătorului nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității.

 Acțiunea civilă

Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru

protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.

Acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată

În limbaj juridic, noțiune de acțiune civila este confundata cu cererea de chemare în
judecată. Este adevărat ca cererea de chemare în judecata cuprinde elementele esențiale ale
acțiunii civile(parti,obiect și cauza), aceasta nu poate conduce la identificarea lor. În ceea ce
privește diferențierea, reținem ca acțiunea civila este o instituție procesuala, iar cererea de
chemare în judecata un act de procedura.

Elementele acțiunii civile

Acțiunea civilă nu se poate concepe fără elementul ei subiectiv, părțile, și fără
elementele sale obiective, obiectul si cauza. Cunoașterea acestor 3 elemente prezintă
importanță pentru activitatea de judecată, cu ajutorul lor fiind posibilă individualizarea
fiecărei acțiuni.
Părțile acțiunii civile sunt persoane fizice sau persoane juridice între care există un
litigiu cu privire la dreptul civil subiectiv sau la o situație juridică pentru a cărei realizare calea
justiției este obligatorie și asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătorești
pronunțate în cauză.

Obiectul acțiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea vizează protecția acestui drept sau a unei
situații juridice.
Obiectul acțiunii civile constă într-o pretenție concretă a reclamantului (restituirea unei
sume de bani, acordarea unei despăgubiri). Este posibil ca un drept să poată fi apărat prin
mai multe acțiuni (dreptul de proprietate poate fi apărat nu numai prin acțiunea în
revendicare ci și prin acțiunea posesorie, grănițuire etc.)
Dacă ne referim la mijlocul procesual folosit, reținem că obiectul măsurilor asigurătorii îl
constituie indisponibilizarea bunurilor și protecția lor până la stabilirea situației juridice a
dreptului respectiv.
Obiectul căilor de atac îl constituie desființarea hotărârilor judecătorești.
Obiectul acțiunii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

 sa fie licit;
 să fie posibil;
 să fie determinat.

Cauza acțiunii civile

Cauza este scopul urmărit de acela care apelează la acțiune, fie pentru a pretinde, fie pentru
a se apăra.
Cauza acțiunii civile nu trebuie confundată cu cauza raportului juridic, numită și cauza
„debendi" ce constituie fundamentul dreptului invocat sau al unei obligații.
Cauza acțiunii civile, numită și cauza „petendi"(motivarea în fapt), trebuie sa fie:

 licită;
 morală;
 reală;
 să existe.

Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile

Potrivit art. 32 NCPC, orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul
acesteia:
 are capacitate procesuală;
 are calitate procesuală;
 formulează o pretenție;
 justifică un interes .

Formularea unei pretenții/afirmarea unui drept legal și actual.

Pentru exercitarea acțiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă(afirme) un

drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situație juridică pentru a cărei realizare
este necesară calea justiției. Pentru a se bucura de protecție judiciară, dreptul
subiectiv civil trebuie să îndeplinească anumite cerințe:
 să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic
care să contravină normelor legale imperative sau regulilor de conviețuire socială;
 să fie exercitat în limitele sale externe și interne, adică potrivit scopului economic și
social în vederea căruia a fost recunoscut de lege;
 să fie exercitat cu bună-credință;
 să fie actual;
Ultima condiție se refera la acțiunile în realizarea dreptului.
 De asemenea, în cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual, deci este supus
unui termen suspensiv sau a unei condiții suspensive, titularul poate solicita anumite măsuri
de conservare sau de asigurare ori poate cere asigurarea unor probe.
În cazurile expres prevăzute de lege se pot introduce și acțiunile preventive. Aceste
acțiuni nu îl prejudiciază pe debitor deoarece hotărârea obținută se va putea pune în
executare numai după ce dreptul subiectiv a devenit actual.
Art. 34 NCPC prevede că:
(1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută
chiar înainte de împlinirea acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de
întreţinere sau a altei prestaţii periodice.
(3) Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Existența dreptului subiectiv pretins(situației juridice afirmate), precum și îndeplinirea
cerințelor arătate mai sus se stabilesc de către instanța după dezbateri contradictorii. În
situația în care în urma probelor administrate și după dezbaterile contradictorii, instanța
constată că dreptul nu există atunci acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată (nefondată).
Dacă se constată că dreptul subiectiv nu este actual, ceea ce înseamnă că s-a invocat
excepția de prematuritate a acțiunii, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca
prematură, fără a mai fi cercetat fondul cauzei. Reclamantul va putea să reitereze cererea în
momentul în care dreptul devine actual, fără a i se putea opune excepția autorității de lucru
judecat.
Interesul
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus in mișcare acțiunea civilă,
respectiv, oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.
Interesul poate să fie material, atunci când se urmărește obținerea unui folos material(o
suma de bani, predarea unui bun) sau moral, în situația in care se urmărește obținea unei
satisfacții de ordon nepatrimonial(instituirea unei interdicții, încuviințarea adopției).
Interesul moral nu trebuie confundat cu prejudiciul moral si nici cu reparația materială a
daunelor morale.
Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

 să fie determinat;
 să fie legitim;
 să fie personal;
 să fie născut și actual.
 Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual poate fi
justificată de un avantaj, de un folos practic concret.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de conviețuire
socială.
Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel
care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva. Aceasta cerință există și atunci când
forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte organe sau persoane
cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, deoarece folosul practic se produce asupra
titularului.
Interesul trebuie să fie născut si actual, adică trebuie să existe în momentul în care se
exercită acțiunea civilă. Lipsa interesului se invocă pe cale de excepție. Excepția lipsei de
interes este una de fond, peremptorie si absolută. Dacă instanța apreciază că această
excepție este întemeiată, va respinge acțiunea ca fiind lipsită de interes.

Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile.

Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi si obligații pe plan procesual. În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință
începe la naștere și încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de această
capacitate, însă, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, capacitatea de folosință
poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de folosință a persoanelor juridice se dobândește la data
înregistrării sau la data actului de înființare, ori de la data autorizării constituirii lor.
Capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica
singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci „a sta
în judecată”.
În cazul persoanei fizice, capacitatea de exercițiu se dobândește, de regulă, la 18 ani.
În cazurile și condițiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită total de capacitatea
de exercițiu, ori să aibă capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru întregirea capacității de
exercițiu, art. 57 reglementează instituțiile reprezentării, asistării și autorizării.

Reprezentarea legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu

(minorii sub 14 ani și cei puși sub interdicție judecătorească). Aceștia nu stau personal în
proces, ci prin reprezentanții lor legali (părintele, cel care îl reprezintă pe minorul dat in
plasament, ori tutorele). Dacă persoana fizică nu are capacitate de exercițiu și nu are
reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei, instanța va numi un curator
special care sa îl reprezinte pănă la numirea reprezentantului legal. Instanța va numi un
curator special și în cazul în care există contrarietate de interese între reprezentantul legal și
cel reprezentat
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă(minorii
intre 14 și 18 ani). Aceștia vor fi citați și vor sta personal în proces, dar asistați de părinți sau
tutore care vor semna alături de minor cererile adresate instanței. Dacă minorul împlinește
în cursul procesului 14 ani, reprezentarea legală se transformă în asistare și ei vor trebui să
fie citați personal.
În cazul în care persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal și există
urgență, instanța poate numi un curator special(și în cazul contrarietății de interese).

Autorizarea intervine în cazul în care reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate

de exercițiu sau minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care îl asistă
efectuează acte procesuale de dispoziție. Pentru aceste acte este nevoie de autorizarea
specială a instanței de tutelă.
Art. 57 prevede în continuare că:
(3) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a
procesului.
(4) Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt
anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau
numai o parte din aceste acte.
(5) Când instanţa constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de
capacitate de exerciţiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este
confirmat, se va dispune anularea lui.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Excepția lipsei capacității de folosință
- este o excepție de fond, peremptorie și absolută;
- va putea fi invocată în orice stare a viciului, chiar și de către adversarul care are interes să
se pronunțe o hotărâre valabilă.

Calitatea procesuală
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, um
acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o
chestiune de fond.

Reclamantul, fiind cel careastfel c pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea
procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în
judecată. Se realizează prin încheierea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe
care se întemeiază pretenția sa.
Instanța de judecată trebuie să verifice:

 calitatea procesuală activă

 calitatea procesuală pasivă

Lipsa calității procesuale nu se confundă cu netemeinicitatea, deoarece în ipoteza

unei acțiuni reale introduse de o persoană fără calitate, dreptul subiectului există, dar
cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când
în cazul unui acțiuni netemeinice(nefondate) nu există dreptul pretins de reclamant.
Drepturile și obligațiile procesuale pot fi transmise în cursul procesului ceea ce
echivalează cu o transmisiune a calității procesuale active/pasive.
În cazul persoanei fizice, transmisiunea se realizează pe calea moștenirii /succesiunii.
Moștenitorii care acceptă succesiunea preiau poziția celui defunct, cu excepția cazului în
care legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi cu caracter strict personal.
În cazul persoanei juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării prin
fuziune, divizare, transformare, a persoanei juridice care este parte în proces.

Transmisiunea convențională a calității procesuale

Poate avea loc ca urmare a:

 cesiunii de creanțe;
 vânzării/donării bunului litigios
 preluării datoriei cu consimțământul debitorului precum și a altor mijloace juridice
indirecte de schimbare a subiectului activ/pasiv al raportului juridic de drept
substanțial dedus judecății.
Cel care dobândește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii este introdus în proces
în locul autorului său și preia procesul în starea în care se găsește în momentul transmisiunii,
actele de procedură îndeplinite de autorul său fiindu-i opozabile.
Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi
(1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular,
judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii,
prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul
universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
(2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are
cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu.
 În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte
părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne
sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal
ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu
succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la
care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
Excepția lipsei calității procesuale – excepție de fond, peremptorie, absolută.
Dacă instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea ca fiind introdusă de o
persoană fără calitate/ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

Legitimarea procesuală extraordinară

În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un
interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor
persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori
general.
Art. 1560 NCV prevede că creditorul al cărei creanțe este certă și exigibilă poate să exercite
drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului,
refuză/neglijează să le exercite.
Art. 92 NCPC prevede că procurorul poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este
necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, persoanei puse
sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ex: Asociațiilor de consumatori le este acordată calitate procesuală activă pentru
introducerea cererilor de cheltuieli de judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor
legitime ale consumatorilor.

Clasificarea acțiunilor civile

În funcție de scopul material urmărit de reclamant:

 Acțiune în realizarea dreptului;

 Acțiune în constatare;
 Acțiune în constituirea dreptului.

1. Acțiunea în realizarea dreptului(în adjudecare): sunt acțiuni prin care reclamantul,

care se pretinde a fi titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să-l oblige pe
pârât la respectarea drepturilor sale, la despăgubiri pentru prejudiciile suferite.
Trăsături:
 - prin acestea se afirmă un drept subiectiv al cărui obiect îl constituie un bun
material, alt interes referitor la patrimoniul celui care îl reclama;
- prin acestea se pretinde ca restabilirea, ca o valorificare a dreptului afirmat,
să se facă în mod direct, după caz prin restituirea bunului, efectuarea lucrării
sau prin echivalent:
- prin acest act se pretinde ca instanța să-l oblige pe pârât să dea/să facă/să nu
facă ceva în folosul reclamantului, iar hotărârea pronunțată poate să fie adusă
la îndeplinire prin executare silită.
2. Acțiunea în constatare: sunt acțiuni prin care reclamantul solicită instanței doar să
constate existența/inexistența unui drept. Hotărârile pronunțate în cadrul acestei
acțiuni NU sunt susceptibile de executare silită.
Trăsături:
- partea NU poate să ceară realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de
lege;
- în virtutea art. 35 NCPC a fost reglementat caracterul subsidiar al acțiunii în
constatare, față de cea în realizarea dreptului;
- excepția privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de cea în
realizare;
- este una de fond, peremptorie și absolută;
- partea să justifice interesul – reclamantul, trebuie să justifice un interes
pentru clarificarea unui raport juridic. În celelalte acțiuni, de regulă, se are în
vedere în vedere protecția juridică a unui drept;
- prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței/inexistenței unei stări
de fapt, ci a unei stări de drept. Astfel, practica judiciară a decis că acțiunea în
constatarea unor stări de fapt care ar putea fi folosite ca mijloace de apărare
într-un viitor litigiu. Pentru aceasta este reglementată procedura asigurării
dovezilor.

3. Acțiunea în constituirea dreptului (constitutive/transformatoare de drepturi): sunt

acțiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă
în scopul creării unor situații juridice noi. Aceste acțiuni se referă, în general, la starea
și capacitatea persoanei.
Trăsături:
- acțiune cu caracter strict personal
- asupra subiectului lor nu se poate tranzacționa
- hotărârile produc efecte, de regulă, pentru viitor doar în mod excepțional
anumite hotărâri produc efecte și pentru trecut ( hotărârile de stabilire a
filiației)
După natura dreptului a cărui planificare se urmărește:
1. Acțiuni reale
2. Acțiuni personale
3. Acțiuni mixte
1. Acțiuni reale:
 sunt cele destinate apărării drepturilor reale, respectiv dreptul de proprietate
și dezmembrămintele sale
La rândul lor se divid în:
a. acțiuni posesorii
b. acțiuni petitorii
Se mai subdivid în:
a. acțiuni mobiliare
b. acțiuni imobiliare, deoarece drepturile reale sunt limitate ca număr
și numărul acțiunilor reale este limitat.
2. Acțiuni mixte
 acelea prin care se valorifică drepturile care au aceeași cauză generatoare,
care se află într-o strânsă conexiune.
Există 2 categorii:

 Acțiuni prin care se urmărește executarea unor fapte privitoare la

transmiterea proprietății
 Acțiuni în anulare/rezoluțiunea unor contracte prin care se constituie/se
transmite un drept real asupra unui bun.
3. Acțiuni personale
 Nelimitate ca număr, deoarece și numărul drepturilor de creanță este
nelimitat (act pentru plata chiriei; evaluarea unui bun)
Pot fi mobiliare și imobiliare.
În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului său:
1. Acțiuni principale
2. Acțiuni accesorii
3. Acțiuni incidentale
4. Acțiuni adiționale

1. Acțiunile principale: prin care se declanșează procedura judiciară. Poate cuprinde

atât capete de cerere principală, cât și capete de cerere accesorie.
2. Acțiunile accesorii: a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere
principală.
3. Acțiunea incidentală: este aceea care poate avea o existență de sine stătătoare, dar
care este formulată într-un proces deja început.
Exemple: cererea de intervenție în interes propriu, cererea reconvențională.
 4. Acțiunea accesorie este aceea prin care o parte modifica pretențiile sale anterioare.
În această categorie de cereri sunt incluse acelea prin care reclamantul modifică o
cerere în justiție cu care a sesizat anterior instanța, fie că este vorba de o cerere
principală, accesorie sau incidentală. Modificarea poate privi obiectul acțiunii, cauza
acțiunii sau partea împotriva căreia este formulată acțiunea.

Importanta clasificărilor
Din punctul de vedere al competenței, cererile accesorii, adiționale și incidentale sunt în
competența instanței să judece cererea principală (art.123).
Există cereri care se pot formula numai pe cale principală (acțiunea în tăgada paternității).
Există cereri care se pot formula numai pe cale accesorie (cererea soțului care solicită la
divorț să poarte în continuare numele dobândit prin căsătorie).
Există cereri accesorii și incidentale care trebuie să fie rezolvate din oficiu de către instanța
de judecată (în caz de divorț, instanța se pronunță din oficiu cu privire la exercitarea
autorității părintești).
Prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terțe persoane care
dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea le va fi opozabilă (chemarea în judecată a altor
persoane care ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul).
Dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate și cereri accesorii sau incidentale, ca regulă
generală, calea de atac este determinată în funcție de cererea principală.

Participanții la procesul civil

Putem numi participant la procesul civil acea persoană care contribuie la desfășurarea
procesului civil, poziția sa fiind bine precizată de legea procesual civilă prin drepturile și
obligațiile care ii revin, precum și prin denumirea specifică atribuită acestuia.

Instanța de judecată
Compunerea și constituirea instanțe de judecată
Prin compunerea instanței de judecată înțelegem alcătuirea instanței cu numărul de
judecători prevăzut de lege. De lege lata, cauzele se judecă în primă instanță de un singur
judecător, în apel 2 judecători (din 2020 3 judecători), iar în recurs 3 judecători. În cauzele
privind conflictele de muncă și asigurările sociale, în prima instanță, completul este format
dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.
 Având în vedere principiul accesoriu urmărește principalul, contestația în anulare,
revizuire, cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii judecătorești,
care sunt cereri subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea, vor fi
soluționate în aceeași compunere în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.
Atunci când legea procesual civilă a vrut să deroge de la regulile generale în privința
compunerii completelor a prevăzut aceasta în mod expres. Spre exemplu, potrivit art. 1024,
alin 4, cererea în anularea ordonanței de plată se soluționează în complet de 2 judecători.

Constituirea instanței desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate

persoanele sau organele prevăzute de lege. Este vorba despre participarea alături de
judecător a grefierului, a magistratului asistent la ICCJ și a procurorului în cazuri anume
prevăzute de lege.
Greșita sau reaua compunere a completului de judecata înseamnă că pricina a fost
judecată de un număr mai mare sau mai mic de judecători. Greșita constituire a completului
presupune că instanța nu a fost alcătuită cu toate organele sau persoanele prevăzute de
lege.
În cursul procesului, această neregularitate poate fi invocată pe cale de excepție.
Excepția greșitei compuneri sau constituiri a completului este o excepție de procedură
deoarece vizează încălcarea regulilor de procedură referitoare la compunerea completului.
Este o excepție dilatorie deoarece conduce la amânarea judecății. Este o excepție absoluta
deoarece normele care reglementează compunerea și constituirea sunt imperative.
Instanța se pronunță asupra excepției printr-o încheiere interlocutorie care poate fi
atacată numai odată cu fondul. Dacă a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță,
încălcarea regulilor privitoare la constituirea și compunerea completului vor fi invocate pe
calea apelului sau recursului.
Greșita compunere sau constituire a instanțe poate fi invocată și prin intermediul
contestației în anulare.

Incompatibilitatea
Este o interdicție legală de a participa la actul de justiție ce se aplică judecătorilor,
procurorilor, magistraților asistenți și grefierilor care se prezumă că nu pot fi imparțiali din
cauza anumitor împrejurări.
Incompatibilitatea are 2 înțelesuri:
- generală, care vizează condițiile generale de exercitare a funcției de către magistrați și
conduita pe care ei trebuie sa o aibă;
- specială, care vizează doar situațiile particulare în care un magistrat sau grefier nu are
posibilitatea și dreptul de a participa la judecata unei anumite pricini.
 Incompatibilitățile generale se încadrează in regimul incompatibilităților de drept
comun ce se aplică magistraților, politicienilor, persoanelor cu funcții publice și care este
reglementată de legea 161/2003.
Incompatibilitățile speciale prevăzute de legea procesual civilă nu se referă la calitatea
de magistrat în general, ci au în vedere doar cazurile particulare în care un anumit magistrat
nu poate participa la judecarea unei anumite cauze din cauza unei bănuieli legitime de
imparțialitate. Codul de procedura civila reglementează în art. 41 cazurile de
incompatibilitate absolută/obiectivă și în art. 42 celelalte cazuri de incompatibilitate.
Potrivit art. 41 NCPC, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o
hotărâre prin s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași cauză în apel, recurs, contestație
în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care
este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel
sau de recurs. De asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert,
arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator în aceeași cauză.
Judecătorul este incompatibil dacă a soluționat cauza sau a admis o excepție de fond.
Dacă, spre exemplu, judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții de
procedura(necompetență, lipsa citării etc) aceste nu este incompatibil.
Nu este incompatibil judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o procedură
specială, cum ar fi ordonanța președențiala sau ordonanță de plată în care nu se
soluționează fondul cauzei.
Incompatibilitatea nu se aplică în cazul în care hotărârea este desființată(anulată sau
casată) și cauza menținută spre rejudecare de aceeași instanța, doar în cazul trimiterii spre
rejudecare intervine incompatibilitate.
Incompatibilitatea se aplică doar în cazul aceluiași dosar, nu există incompatibilitate
când un judecător s-a pronunțat într-o cauză identică sau similară, însă în dosare diferite.
Nu există incompatibilitate când un judecător care a pronunțat o hotărâre ce
constituie titlu executoriu judecă o contestație la executare împotriva aceluiași titlu
executoriu.
Art. 42 din NCPC prevede alte cazuri de incompatibilitate absolută:
(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat
să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept,
potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori
descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
3. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori
reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre
aceste persoane;
4. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna
dintre părţi;
5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt
părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
6. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după
caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să
judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul
devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
8. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de
daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
9. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,
după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la
gradul al patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până
la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi
pricini înaintea altei instanţe;
11. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt
membru al completului de judecată;
12. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau
asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la
imparţialitatea sa.
(2) Dispoziţiile alin. (1) privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor.

Mijloacele de invocare a incompatibilității sunt abținerea și recuzarea. Indiferent de

motivul incompatibilității, aceasta se invocă de către judecător prin intermediul abținerii.
Dacă este invocată de una dintre părți, incompatibilitatea se sesizează prin intermediul
cererii de recuzare.
Abținerea este situația în care un judecător, cunoscând că se află într-unul dintre
cazurile prevăzute de lege, se abține de la judecata unei anumite cauze.
Recuzarea este situația în care una dintre părți cere, în cazurile strict determinate de
lege, înlăturarea unuia sau mai multor judecători de la judecata unei anumite cauze.
 Obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții, care are motive să
se îndoiască de imparțialitatea sa, de a-l recuza. Potrivit art. 43(1), înainte de primul termen
de judecată, grefierul de ședință va verifica pe baza dosarului cauzei dacă judecătorul se află
în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41NCPC.
Judecătorul, care cunoaște că există un motiv de incompatibilitate în privința sa, este
obligat să se abțină de la judecarea cauzei. Declarația de abținere se face în scris de îndată
ce judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate.
Potrivit art. 45 din cod, în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa
la judecată chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată
în orice stare a cauzei.

Coparticiparea procesuală

Potrivit art. 59 din NCPC, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte
dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile
lor au aceeași cauza ori dacă între ele există o strânsă legătura.
Coparticiparea procesuală reprezintă acea situație juridică în care, ca urmare a
deducerii în judecată a unui raport juridic obligațional cu pluralitate de subiecte în calitate de
părți în acel proces, urmează să figureze toate subiectele între care s-a stabilit acel raport.

Tipurile coparticipării procesuale

După rolul voinței părților coparticiparea este:

 Activă, atunci când mai mulți reclamanți acționează în judecată prin aceeași cerere
un singur pârât;
 Pasivă, când un singur reclamant acționează în judecată mai mulți pârâți;
 Mixtă când sunt mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți.

În funcție de rolurile voinței părților în formarea coparticipării:

 Facultativă;
 Obligatorie(necesară)
Pentru a fi în prezența unei coparticipări obligatorii, este necesar ca raporturile juridice
obligaționale a căror valorificare se urmărește să fie indivizibile sau solidare. În ceea ce
privește raporturile juridice obligaționale conjuncte, acestea nu pot da naștere la o
coparticipare obligatorie, aceasta pe motiv că fiecare creditor nu are dreptul decât la partea
sa și fiecare debitor nu datorează și nu poate fi urmărit decât pentru partea sa.
Soluționarea raporturilor juridice obligaționale solidare sau indivizibile devenite
litigioase trebuie sa se facă cu participare in calitate de părți a tuturor subiectelor lor.
Art. 684(2) prevede că partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit
de nulitate absoluta.

Efectele coparticipării procesuale

Art. 60(1) consacră regula următoare: actele de procedură, apărările și concluziile
unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu-i pot prejudicia. În
baza acestui text -> în cadrul procesului civil, fiecare participant se bucură de independență
procedurală. Astfel, actele de dispoziție cum ar fi renunțarea sau achiesarea făcută de unul
dintre participanți, făcută chiar în cazul obligațiilor solidare sau indivizibile, nu-i obligă pe
ceilalți să adopte aceeași atitudine. De la aceasta regula se derogă prin art. 60(2) care
prevede: dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele
hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedura îndeplinite
numai de unii dintre ei sau în termenele încuviințate numai unora dintre ei, profită si
celorlalți.
Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți se va tine
seama de actele cele mai favorabile. Prin aceste dispoziții, coparticipanților li se consacră 2
posibilități:
1. aceea a avantajului sigur care operează de drept ;
2. aceea a aprecierii finalității actului în cazul în care există deosebiri de atitudine.
Ex: avem apel declarat numai de un singur coparticipant -> dacă va fi admis va folosi și
celorlalți. Dacă apelul va fi respins, aceasta îl va privi doar pe coparticipantul care la
declarant, în sensul că numai el va suporta consecințele soluției( plata cheltuielilor de
judecată). Ceilalți coparticipanți sunt considerați că au optat pentru actul mai favorabil al
neatacării hotărârii.

Participarea terților la judecată

„Terțele persoane" reprezintă expresia prin care, în dreptul procesual civil, se
desemnează acele părți care au intrat în procesul deja început intre reclamant și pârât în
scopul protejării unor interese proprii.
Condiții de participare a terților:
1. Interesul de a interveni;
2. Existența unui proces aflat în stare de judecată;
 3. Legătura de conexitate, aceasta este determinată de caracterul incident al formelor
de participare al terțelor persoane ce decurge din scopul participării acestora,
respectiv soluționarea raporturilor juridice conexe în cadrul aceluiași litigiu.
Intervenția poate fi voluntară sau forțată.

Intervenția voluntară poate fi principala sau accesorie.

Intervenția principală (agresivă)
Potrivit art. 61 alin 2, intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine în
tot sau în parte dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
Din punctul de vedere al conținutului său, intervenția principală constituie o veritabila
acțiune civilă.
Cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare
în judecată. Cererea de intervenție principală poate fi făcută numai în fața primei instanțe,
înainte de închiderea dezbaterilor în fond. Cu acordul expres al părților, intervenția
principală se poate face și în instanța de apel.

Art. 64
Procedura de judecată. Căi de atac
(1) Instanţa va comunica părţilor cererea de intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o
însoţesc.
(2) După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra
admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.
(3) Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.
(4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în
termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la
comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată
în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care
încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru
conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de
la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se
judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se
suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie.
Art. 65
Situaţia intervenientului
(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii
intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel
mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele
de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
(3) În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen
în care trebuie depusă întâmpinarea.

Art. 66
Judecarea cererii de intervenţie principală
(1) Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.
(2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie, instanţa
poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care
intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. În caz
de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de
intervenţie.
(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenţie ar fi
întârziată de cererea principală.
(4) Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin
unul dintre modurile prevăzute de lege.

Intervenția accesorie(auxiliară sau conservatoare)

Cand sprijină numai apărarea uneia dintre părți. Spre deosebire de intervenția principală,
intervenția accesorie nu mai poate fi considerata o adevărată acțiune civilă. Intervenientul
urmărește apărarea drepturilor uneia dintre părți tocmai pentru că în acest mod, pe o cale
indirectă, își apără propriile drepturi.
Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute
de art. 148 NCPC.
Pentru ca nu este o cerere principală, legiuitorul a permis ca intervenția accesorie sa
poată fi făcută în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.
 Judecarea și soluționarea cererii de intervenție accesorie
Judecarea cererii de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cereri
principale, iar instanță este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin aceeași hotărâre
odată cu fondul art 67 alin 1.
Din text, rezultă că spre deosebire de intervenția principală, legiuitorul, a optat pentru
varianta soluționării cererii de intervenție accesorie întotdeauna în cadrul dosarului ce are ca
obiect cererea de chemare în judecată. Potrivit 67(2) intervenientul accesoriu poate să
săvârșească numai actele de procedură care nu contravin interesului părții în favoarea căreia
a intervenit. Cu alte cuvinte, terțul are o poziție subordonată părții în favoarea căreia
intervine. După admiterea în principiu, terțul intervenient accesoriu va deveni parte în
proces. Acesta va putea propune probe, va invoca excepții procesuale și mijloace de apărare,
cu singura condiție să fie în folosul părții pe lângă care intervine. După admiterea cererii,
intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de intervenție doar cu acordul
părții pentru care a intervenit.
Soluțiile asupra cererii de intervenție accesorie diferă în funcție de partea pe lângă care
intervine.
1. Dacă este făcută în interesul reclamantului, ea se va admite în cazul în care instanța
admite cererea de chemare în judecată.
2. Dacă cererea de chemare în judecata este respină, va fi respinsă și cererea de
intervenție accesorie.
3. Dacă este făcută în interesul pârâtului, aceasta se va respinge în cazul admiterii
cererii de chemare in judecata și se va admite în cazul în care se respinge cererea
principală.
4. Dacă părțile sting litigiul printr-o tranzacție, cererea de intervenție accesorie rămâne
fără obiect.

Intervenția forțată
Chemarea în judecată a altor persoane care ar pretinde aceleași drepturi ca și
reclamantul.
Art 68(1) prevede că oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană
care ar putea să pretindă pe calea unei cereri separate aceleași drepturi ca și reclamantul.

Momentul până la care se poate face cerere de chemare în judecată

Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal poate fi făcută cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului.
Aceasta se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea
primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecata. În cazul nerespectării acestor termene, va fi incident articolul 185 care prevede
sancțiunea decăderii. Deoarece presupune abordarea fondului cererea poate fi formulată
numai la primă instanță, nu și în căile de atac.
Potrivit art. 69 din cod, cererea va fi motivată și, împreună cu înscrisurile care o
însoțesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât și părții potrivnice. Art. 64 și 65
din cod se aplică în mod corespunzător. Din momentul încuviințării cererii, terța persoană
dobândește calitatea de reclamant, iar hotărârea își produce efectele și în privința sa. Din
momentul introducerii în proces, terța persoană se bucură de independență procesuală.
Aceasta poate sa facă acte de dispoziție, precum renunțarea la dreptul subiectiv, dar nu
poate să renunțe la judecată.

Scoaterea pârâtului din proces

Art. 71
(1) În cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească,
recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe
cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma
datorată.
(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia,
va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin
hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa
învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 971 şi următoarele fiind aplicabile.
(3) În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată.
Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.

Chemarea în garanție

Potrivit art. 72, partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană
împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubire.
În aceleași condiții, cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană.
Ideea de garanție este o forma a acțiunii în regres ce are ca sursă legea sau contractul.
Deși este o facultate, în cazurile anume prevăzute de lege, dacă partea nu alege calea
incidentala a chemării în garanție se expune riscului de a nu își mai putea valorifica ulterior
pretențiile deoarece i se poate opune ‚exceptio mali procesus'.
Art 1705
Chemarea în judecată a vânzătorului
(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului
vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind
condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie
dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului
pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente
pentru a împiedica evicţiunea.

Art 2310

(2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune împotriva
acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria.
În aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele
pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului
mijloace de apărare pentru a obţine reducerea datoriei.

Chemarea în garanție nu este admisibilă în următoarele situații:

 în acțiunile personale nepatrimoniale

 în litigiile de muncă
 în procedura ordonanțe președențiale
 în procedurile necontencioase
 în procedura de evacuare
Cererea de chemare în garanție va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată. Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va
depune, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului, înaintea primei instanțe.
Cererea făcută de pârât se depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării
înaintea primei instanțe.(art.73NCPC)
Cererea de chemare în garanție nu poate fi formulată pe calea apelului sau recursului și
nici în căile de retractare deoarece presupune o antamare a fondului. Totuși, ea este
admisibilă în cazul rejudecării fondului după casarea cu trimitere.
În cazul neformulării cererii de chemare în garanție în termenele arătate cererea va fi
respinsă ca nulă deoarece partea este decăzută din dreptul de a o formula.
 Judecata și soluționarea cererii de chemare în garanție

Procedura de judecată
Art 74
(1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o
însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe
înscrisurile de la dosar.
(2) Dispoziţiile art. 64 şi art. 65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) În termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), cel chemat în garanţie trebuie să depună
întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72 alin. (2).
(4) Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea,
dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa
poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea
cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

Situația celui chemat în garanție

Cel chemat în garanție se va substitui în toate drepturile procesuale ale părții care a
formulat cererea în garanție având aceleași obligații. Prin intermediul chemării în garanție se
tinde spre realizarea unei apărări comune a terțului și a celui garantat.
Terțul chemat în garanție va putea opune apărării, ridica excepții, putând invoca pe tot
parcursul desfășurării procesului civil încălcarea unor norme imperative. Cu toate acestea,
cel chemat în garanție nu va putea invoca acele excepții care au fost acoperite anterior
introducerii sale în proces întrucât va lua procedura în stadiul în care se găsește la momentul
introducerii sale.

Soluțiile asupra cererii de chemare în garanție

Soluțiile asupra chemării în garanție au caracter subsidiar față de soluția din cererea
principală. Dacă cererea de chemare în garanție este formulată de reclamant, distingem
următoarele 2 ipoteze:
1. Dacă cererea de chemare în judecată (principală) se va admite înseamnă că
reclamantul a avut câștig de cauză, motiv pentru care se va respinge și cererea de
chemare în garanție formulată de către acesta.
2. Dacă, din contră, cererea de chemare în judecată se respinge, înseamnă ca pârâtul a
avut câștig de cauză, motiv pentru care, în măsura în care cererea de chemare în
garanție este întemeiată, aceasta se va admite. Terțul nu va putea fi obligat direct
către pârât, instanța urmând a se pronunța cu prioritate asupra raportului juridic
 dintre reclamant și pârât și numai apoi asupra raportului juridic dintre reclamant și
terțul chemat în garanție.

Cererea de chemare în garanție este formulată de pârât:

1. Dacă cererea de chemare în judecată se va admite, înseamnă ca pârâtul a
căzut în pretenții, motiv pentru care în masura în care este întemeiată se va
admite și cererea de chemare in garanție. Având în vedere faptul că intre
reclamant și terț nu există un raport juridic, cel chemat în garanție nu poate fi
obligat către reclamant. Instanța va soluționa litigiul in 2 etape: întâi se
pronunță asupra raportului dintre reclamant și pârât, iar apoi asupra
raportului juridic dintre pârât și terțul chemat în garanție.
2. Dacă cererea principală este respinsă înseamnă că pârâtul a avut câștig de
cauză, motiv pentru care cererea de chemare în garanție se va respinge fie că
este lipsită de obiect, fie că este lipsită de interes.

Arătarea titularului dreptului

Potrivit art. 75, pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia
un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau
exercită dreptul dacă a fost chemat judecată de o persoana care pretinde un drept real
asupra lucrului. O aplicație a arătării titularului dreptului este reglementată in art 1795 NCC.
Introducerea în proces a locatorului
(1) Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului
închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în parte, a
folosinţei bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile
Codului de procedură civilă.
(2) Locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca
urmare a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă
dovedeşte că locatorul nu ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de tulburare, nu
a acţionat.

Formularea cererii. Termen

Art. 76
Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege
pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face
cel mai târziu la primul termen de judecată.
Art. 77
Procedura de judecată
(1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în
judecată, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca
titular al dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul
consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.
(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se
înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient
principal, dispoziţiile art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.

Introducerea forțată in cauza din oficiu a altor persoane

Potrivit art. 78(1), în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura
necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea in cauza a altor persoane
chiar dacă părțile se împotrivesc.
Introducerea forțată din oficiu este acea instituție procesuală care, în situațiile
determinate lege, impune soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană
asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătorești. În prezent, în legislația
noastră există un număr foarte redus de situații în care este posibilă introducerea din oficiu.
Exemple: art. 16(1) din legea 554/2004; art. 54 din lg 136/1995 (în cazul stabilirii despăgubirii
prin hotărâre judecătorească, dreptul persoanelor păgubite din accidente produse de
vehicule asigurate în Romania se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă cu
citarea obligatorie a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de
intervenienți forțați); art. 33(2) OUG 2/2001 (atunci când fapta, a avut ca urmare producerea
unui accident de circulație, judecătoria va cita și societatea de asigurări menționată în
procesul-verbal de contravenție).
Art 78
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va
pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna
dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu
poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe
fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării
procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia
deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

Art. 79
Procedura de judecată
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea
prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi
înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea
să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească;
termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa,
la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de
acesta.

Participarea Ministerului Public în procesul civil

Procurorul este acel participant în procesul civil care reprezintă interesele societății
și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenești. Modalitățile
concrete de participare a procurorului în procesul civil sunt:
- pornirea acțiunilor civile;
- participarea la judecata acțiunii civile;
- exercitarea căilor de atac;
- solicitarea de punere în executare silită a titlurilor executorii.

A)Procurorul poate porni orice acțiune civila ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor și intereselor minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale
dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 93 NCPC, în cazul in care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului va fi
introdus în proces și va putea face acte de dispoziție, iar dacă procurorul își va retrage
cererea va putea cere continuarea judecații sau a executării silite.
B) Potrivit art. 92(2), procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare
faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept a drepturilor
și intereselor cetățenilor. Dreptul de apreciere aparține procurorului, acesta nefiind ținut să
justifice motivele care îl determină să participe la un anumit proces. Deși legea procesuală
prevede că procurorul poate sa pună concluzii, activitatea sa procesuală se concretizează în
dreptul de a formula cereri, a invoca excepții, a propune probe și, în finalul judecații, poate
pune concluzii.
Regula în materie procesuală este aceea că participarea procurorului la judecarea
acțiunilor civile este facultativă. De la această regulă se derogă prin art. 92(3) care prevede
că, în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către
procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.
Cazuri în care participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii:
- în cazul cererii de punere sub interdicție;
- în cazul cererii de declarare a morții;
- în cazul judecării cererii de decădere din exercițiul drepturilor părintești;
- în cazul judecării cererii de expropriere pentru cauza de utilitate publica;
- în cazul cererii de încuviințare a adopției.
C) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în
cazurile prevăzute la art 92, chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum si atunci când a
participat la judecata în condițiile legii(art 92(4)).
Rezultă că procurorul poate exercita căile de atac în următoarele 2 situații:
- ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum
și în alte cazuri expres prevăzute de lege, indiferent dacă procurorul a
introdus sau nu acțiunea civila;
- în cazul în care a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era
facultativă ori obligatorie potrivit legii.
D) Procurorul poate sa ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise
în favoarea persoanelor prevăzute la art 92(1). Procurorul poate solicita punerea în
executare a oricăror titluri executorii: hotărâri judecătorești, contracte de asistență juridică,
de credit, bilete la ordin etc.

Condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca procurorul să ceară executarea silita:

- să fie vorba de orice titlu executoriu emis în favoarea minorilor, interzișilor
judecătorești și dispăruților;
- titlul să fie susceptibil de executare silită;
- partea interesată să nu fi cerut ea însăși executarea titlului executoriu.
În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.
 Reprezentarea părților în procesul civil
Reprezentarea desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant,
îndeplinește acte de procedură în numele și interesul altei persoane care este parte în
proces, numită reprezentat.
Potrivit art. 80(1), părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
reprezentat.
Regula în procesul civil este aceea că reprezentarea convențională a părților este
facultativă.
Formele reprezentării sunt următoarele:
- legală;
- convențională;
- judiciară;
Reprezentarea legală intervine atunci când o persoană fizică este lipsită de
capacitate de exercițiu0p.
Reprezentarea convențională intervine atunci când părțile aleg să stea în judecată
printr-un reprezentant ales în condițiile legii, cu excepția cazurilor în care legea impune
prezența lor personală în fața instanței. Aceasta presupune încheierea între reprezentat și
reprezentant a unui contract în care se prevăd drepturile și obligațiile de reprezentare a
părții și care, în funcție de persoana și calitatea reprezentatului, poate fi:
1. Contract de mandat pentru mandatarul neavocat;
2. Contract de munca sau raport de serviciu, în cazul consilierului juridic;
3. Contract de asistență juridică pentru mandatarul care are calitatea de avocat.

Reprezentarea prin mandatar neavocat

În fața primei instanțe și în căile de atac persoanele fizice pot fi reprezentate de către
avocați sau alți mandatari.
Regula în procesul civil este că mandatarul neavocat, nu poate pune concluzii orale
asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului, decât prin avocat, atât în etapa cercetării
procesului, cât și în etapa dezbaterilor în fond.
Excepția de la regulă este următoarea: pot pune concluzii mandatarii neavocați asupra
excepțiilor și asupra fondului dacă sunt îndeplinite 2 condiții: sunt licențiate în drept; au
calitatea de mandatari în procesele soțului sau rudelor până la gradul al-II-lea inclusiv.
Actele de procedură pe care le poate face mandatarul neavocat:
- poate formula cereri;
- poate îndeplini acte de procedura;
 - poate invoca excepții și apărări, însă nu poate susține oral excepțiile deoarece
nu are dreptul sa pună concluzii asupra lor;
- poate propune probe, însă nu le poate susține prin pledoarii orale cu ocazia
dezbaterilor asupra fondului.

Forma mandatului
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică de către o persoană ce nu are calitatea de
avocat poate fi dată sub 2 forme:
1. sub forma înscrisului autentic( procura specială);
2. prin declarație verbală făcută in instanță și consemnată în încheierea de ședință cu
arătarea limitelor și a duratei reprezentării.

Mandatul general
Mandatarul neavocat nu poate reprezenta partea în proces, doar in temeiul unui mandat
general.
Excepție: mandatul dat sub forma unei procuri generale este permis atunci când
mandantul nu are nici domiciliul si nici reședința în tara.
Conținutul si limitele mandatului
Mandatul care conține dreptul de reprezentare în judecare este presupus dat pentru
toate actele de procedura îndeplinite în fața unei anumite instanțe, nefiind necesar ca
acestea să fie date în detaliu în mod expres.
Dacă în cuprinsul mandatului nu se precizează faptul că mandatarul are dreptul de a
declara și susține căi de atac, mandatul dat în fața primei instanțe nu este valabil în
următoarele etape ale procesului, pentru aceasta urmând a se da un nou mandat.

Mandatul judiciar
Acesta poate fi restrâns la anumite acte în fața aceleiași instanțe, însă este necesar ca în
conținutul mandatului să se prevadă expres această limitare. În caz contrar, mandatul este
presupus pentru toate actele îndeplinite în fața aceleiași instanțe.
Renunțarea la judecată, achiesarea sau tranzacția nu se pot face decât prin mandat
special ori cu încuviințarea prealabilă a instanței sau a autorității administrative competente.
In ceea ce privește reprezentarea legală a persoanelor fizice, părinții, tutorii sau cel care îl
reprezintă pe minorul dat in plasament, nu au nevoie de un mandat special pentru
exercitarea actelor de dispoziție, dar legea prevede obligatoriu încunoștințarea prealabila a
instanței de tutelă sau a autorității administrative competente.
Art. 81

Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului

(1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea
pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu
se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă
a instanţei sau a autorităţii administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de
reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane.

Încetarea mandatului
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil.
Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul
legal al incapabilului.
Art. 89
Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului
(1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de
la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.
(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat
mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării.
Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

Reprezentarea prin avocat

În fata primei instanțe și a instanțelor de control judiciar, reprezentarea prin avocat
este facultativă.
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau o persoană juridică dată unui
avocat sau unui consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare a
profesiei.
Dacă mandatarul este avocat, dovada mandatului nu trebuie să îmbrace forma
înscrisului autentic deoarece împuternicirea (delegația avocațială) se face în baza
contractului de asistență juridică.
Conform art 87(2), avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea
procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui
termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă
orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură
se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul
unei noi împuterniciri.

Lipsa dovezii calității de reprezentant

Atunci când instanța constată din oficiu sau la sesizarea uneia dintre părți ca la dosar nu
găsește dovada calității de reprezentant a persoanei care a facut o cerere în numele părții,
mijlocul procesual de invocare al acestei nereguli îl constituie excepția lipsei calității de
reprezentant.
Caracterele excepției:
- Este o excepție de procedură
- Este absolută deoarece poate fi invocată de orice persoană, de procuror sau
de către instanță, din oficiu.
Cu toate acestea, lipsa calității de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima oară
în calea de atac. Excepția va fi invocată în fața primei instanțe până la momentul incheierii
dezbaterilor. Excepția începe cu un efect dilatoriu, dar tinde către un efect peremptoriu
deoarece, potrivit art. 82(1), instanța trebuie să acorde un termen pentru a se face dovada
calității de reprezentant. Dacă nu se face dovada, cererea va fi anulată.
Asupra acestei excepții instanța se pronunță prin:
- prin încheiere interlocutorie dacă respinge excepția și rămâne în continuare
sesizată cu judecarea pricinii;
- prin sentință sau decizie dacă admite excepția și se dezinvestește de
judecarea cauzei.

Reprezentarea judiciară
Aceasta intervine atunci când legea prevede, în mod expres, obligația instanței de a
numi un curator special.
Art. 58
Curatela specială
(1) În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor
civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator
special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De
asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele
prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
(3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii
anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul
special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
(4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere,
stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea
calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.

Reprezentarea judiciară intervine și atunci când circumstanțele cauzei o impun pentru

asigurarea dreptului la un proces echitabil.
Spre exemplu, atunci când persoanele fizice, din cauza infirmității sau batrâneții, deși
capabile, nu pot să-și apere singure interesele. Aceasta mai intervine și atunci când partea a
dispărut și nu există informații despre ea și nu a lăsat un mandatar.

Judecata în fața primei instanțe

Sesizarea instanței de judecată

Proceduri prealabile sesizarii instantei

Potrivit art. 193 din NCPC, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea
unei proceduri prealabile dacă legea prevede in mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii
procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin
întampinare sub sancțiunea decăderii.
Procedura prealabilă reglementată de lg 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana
care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau
autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a acestuia în
termen de 30 de zile de la data comunicării actului.
 Art. 193
(3) La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o
încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute
de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către
instanţă, din oficiu, sau de către pârât.

Etapa scrisă prealabilă

Cererea de chemare in judecata
Definiție: este actul procedural prin care reclamantul investește instanța de judecată cu o
pretenție civilă.
Caracterele cererii de chemare în judecată:

 este un act de investire a instanței;

 are ca obiect o pretenție civilă concretă;
 este un act declarativ de exteriorizare a voinței reclamantului cu privire la o
pretenție.
Elementele cererii de chemare în judecată (art. 194):
1. Datele de identificare a părților, persoanei fizice sau juridice. Acestea sunt necesare
pentru citarea părților, legarea raporturilor procesuale și pentru stabilirea
competentei teritoriale.
2. Datele de identificare și calitatea celui care reprezintă partea în proces.
Neindicarea calității de reprezentant legal sau convențional face să se prezume că cel
care a introdus acțiunea, acționează în nume propriu și acțiunea va putea fi respinsă
deoarece acea persoană nu va putea justifica legătura sa cu raportul juridic dedus judecății.
Dovada calității de reprezentat se face cu o procură de delegație sau împuternicire
avocțială.
Este posibil ca o persoana să acționeze în dubla calitate: în nume propriu și în calitate de
reprezentant al uneia dintre părți. Spre exemplu, în cazul părinților care pot fi părți alături de
copiii lor minori sau al soților.
3. Obiectul cererii și valoarea lui dupa prețuirea reclamantului.
Reprezintă pretenția reclamantului, adică ceea ce solicita în justiție (plata unei sume de
bani, revendicarea unui bun, anularea unei căsătorii etc). Pentru obiectul evaluabil în bani se
va arăta valoarea și modul de calcul după prețuirea reclamantului. Pentru imobile se va
indica valoarea de impozitare. Pentru identificarea imobilelor se va arăta localitatea, județul,
strada, nr., et., ap., numărul de carte funciară și numărul cadastral/topografic cu anexarea
extrasului de carte funciară.
 Cererea de chemare în judecată poate conține mai multe pretenții conexe formulate în
mai multe petite(capete de cereri).
Obiectul cererii și valoarea pot fi modificate în cursul judecății, dar numai în condițiile
restrictive reglementate de art. 204 NCPC.
Determinarea obiectului cererii este importantă și pentru următoarele aspecte:

 stabilirea competenței materiale și teritoriale;

 pentru stabilirea taxei de timbru;
 pârâtul își poate formula apărarea;
 instanța poate statua doar în limitele obiectului determinat de reclamant;
 permite soluționarea unor excepții procesuale: litispendența, conexitatea sau
autoritatea de lucru judecat;

4. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Constă într-o prezentare sintetică a împrejurărilor faptice și juridice care conturează
cauza acțiunii civile.
În privința motivelor de drept, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a
actelor și faptelor deduse judecății chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. El este
obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Art. 22(4);(5) NCPC.
5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Probele propuse trebuie să se refere la împrejurarile de fapt invocate, și nu la normele
juridice pe care le invocă reclamantul.
Prin indicarea probelor se evită tergiversarea procesului și se permite pârâtului să își
construiască apărarea.
6. Semnatura. Aceasta atestă fără echivoc voința reclamantului de a se judeca, precum
și continutul cererii de chemare în judecată.

Sancțiuni pentru nerespectarea elementelor cererii de chemare în judecată

Legea procesuală face distincție între elemente esențiale și neesențiale ale cererii de
chemare în judecată. Potrivit art. 196, pentru lipsa elementelor esentiale(numele,obiectul,
motivele de fapt și semnatura) va interveni sanctiunea nulității. Este o nulitate expresă
necondiționată.
Pentru nejustificarea calității de reprezentant va interveni nulitatea în condițiile art. 82
NCPC.
 Lipsa semnăturii sau orice neregularitate în legatură cu semnătura se poate acoperi în
tot cursul judecății în fața primei instanțe în condițiile art. 196(2) NCPC.
Pentru lipsa elementelor neesențiale ale cererii de chemare în judecată va interveni
nulitatea dacă partii i s-a produs o vătămare.
Neindicarea probelor sau a motivelor de drept poate atrage decăderea părții din
dreptul de a le mai invoca ulterior.

Efectele cererii de chemare in judecata

Înregistrarea, verificarea si regularizarea cererii de chemare in judecata
Art. 199, 200, 201.
Cererea de chemare în judecată
Art. 199

Înregistrarea cererii

(1) Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin
poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă
electronică, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.

(2) După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este
cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau
preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în
vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Art.200
Verificarea cererii şi regularizarea acesteia
(1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de
chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris
lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să
facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de
la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt
aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).
(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în
termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea
cererii.
(4) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare,
solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.
(5) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
(6) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea
reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare
aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau
dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).
(7) În caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit.

Art.201
Fixarea primului termen de judecată
(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât,
punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută
de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de
chemare în judecată, în condiţiile art. 165.
(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns
la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul
la întâmpinare de la dosarul cauzei.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează
prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data
rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(4) În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1) sau, după
caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (2), la
data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(5) În procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1)-(4) pot fi reduse de judecător în
funcţie de circumstanţele cauzei.
(6) În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai
îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea
dispoziţiilor art. 156.