I.

Definiții și noțiuni introductive

Pentru a putea înțelege dreptul la protecția propriei imagini trebuie să lămurim mai
întâi ce se înțelege prin „proprie imagine” și prin dreptul la aceasta. Prin „drept la propria
imagine” se înțelege acea prerogativă fundamentală și inerentă ființei umane, care conferă
oricărei persoane posibilitatea exploatării comerciale a propriei imagini, cât și protecția
împotriva oricărei reproduceri și/sau utilizări neautorizate a acesteia1. Acest drept este distinct
de cel la viață privată, cu posibilitatea ca nerespectarea dreptului la imagine să aducă atingere
și vieții private: spre exemplu, captarea imaginii unei persoane ce susține un discurs public,
fără acordul acesteia, aduce atingere doar dreptului la imagine; fotografierea unui moment
intim între două persoane aduce atingere atât dreptului la imagine (în măsura în care
persoanele pot fi suficient identificate) cât și dreptului la viață privată.
Noțiunea de „viață privată” nu semnifică doar cercul intim în care o persoană își
desfășoară viața personală, fără a avea în vedere lumea exterioară, ci mai degrabă la dreptul
unui individ de a crea și dezvolta relații cu alte persoane2. Astfel, Curtea europeană, prin
decizia sa3, a determinat o schimbare calitativă aplicabilă noțiunii de „viață privată”,
considerând că protecția oferită de articolul 8 nu cuprinde doar sfera intimă a relațiilor
personale, ci înglobează și „dreptul unei persoane de a stabili și dezvolta relații cu semenii
săi”4.
Prin „drepturile omului” înțelegem ansamblul de norme juridice internaționale prin
care sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și
dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale5.
Dreptul la propria imagine este reglementat expres în noul Cod civil, atât în art. 58
alin. (1) „Orice persoană are dreptul (...) la propria imagine (...)”, drept netransmisibil,
conform alin. (2), cât și în articolul 73 intitulat „Dreptul la propria imagine”: (1) „Orice
persoană are dreptul la propria imagine.” (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea
poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a
vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.”

1
Bogdan Ionescu – „Dreptul la propria imagine. O perspectivă practică”, Ed. Universul Juridic, București, 2013,
p. 49.
2
Radu Chiriță – „Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 1950-2001”, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, p. 172.
3
Niemetz c. Germania din 1992.
4
Frédéric Sudre – „Drept european și internațional al drepturilor omului” tradusă, Ed. Polirom, București, 2006,
p. 315.
5
Ovidiu Predescu, Nasty Marian Vlădoiu – „Drept european și internațional al drepturilor omului – note de
curs”, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 12.

1

 Art. 8 din CEDO prevede la pct. 1 că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private și de familie, a domciliului său și a corespondenței sale”. La pct. 2 este precizat că
„Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a
moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” De aici deducem că statul are obligații
negative (să nu îngreuneze sau împiedice exercitarea drepturilor) și pozitive (protejare
împotriva ingerințelor).
Art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului reglementează: „Nimeni nu va
fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în
corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la
protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.” Importanța dreptului la
respectarea vieții private și de familie este reglementată și în alte documente internaționale,
precum Convenția americană a drepturilor omului, care prevede, la art 11 alin. (2): „Nimeni
nu poate face obiectul unei ingerințe arbitrare în viața sa privată, de familie, în domiciliul sau
corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale asupra onoarei sau reputației sale”. Art. 7 din
Carta U.E. prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a
domiciliului și a secretului comunicațiilor”.
Imaginea persoanei ține și ea de sfera vieții private. În baza obligațiilor sale pozitive,
statul semnatar trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă aceasta este persoană
publică, o „speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private”
împotriva practicilor de senzație (Von Hannover c. Germania). Protejarea reputației și
drepturilor semenilor este menită să restrângă mai mult decât de obicei libertatea presei, în
cazul în care aceasta din urmă nu își propune să contribuie la o dezbatere de interes general, ci
să satisfacă, în scop pur comercial, „curiozitatea unui anumit public” cu privire la detalii din
viața privată și activitățile cotidiene ale unei celebrități6. Curtea europeană consideră că
supravegherea video a unor locuri publice constituie o ingerință în viața privată în cazul în
care datele vizuale sunt înregistrate, memorate și fac obiectul unei divulgări publice7.

6
Frédéric Sudre – op. cit., p. 320.
7
ibidem, p. 321.

2

 II. Analiza dreptului la propria imagine

Toate subiectele de drept sunt titulare ale dreptului la propria imagine, pe de o parte,
pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt ținute a respecta drepturile la propria imagine
ale tuturor celorlalte persoane fizice8. În ce privește dreptul la propria imagine al unei
persoane juridice, opinia generală este în sensul că nu poate aparține acesteia, ci doar unei
persoane fizice. În ce privește o persoană juridică, putem discuta despre alte situații juridice,
precum contrafacerea mărcilor.
Principii:
1) Drept absolut9 – este necesar consimțământul persoanei pentru a utiliza, realiza sau
difuza imaginea acesteia, doar în scopul pentru care a fost oferită autorizația.
2) Drept autonom – nu este necesară dovedirea unui prejudiciu prin reproducerea fără
drept a imaginii pentru sancționarea acestei acțiuni. (interesant 58 jos viața prv)
3) Drept ce privește toate tehnicile – sunt avute în vedere atât imaginile fotografice și
video, cât și picturile, indiferent dacă sunt perfect fidele sau mai „stângace”;
relevantă este asocierea imaginii cu persoana și nu exactitatea reproducerii.
4) Drept ce privește orice suport – suportul poate, eventual, purta importanță asupra
stabilirii întinderii prejudiciului.
5) Consimțământul nu se prezumă – sarcina probei obținerii consimțământului
persoanei ce are dreptul la respectiva imagine aparține celui ce se folosește sau
reproduce imaginea. (vezi p.66 excepții dacă nu le pui ulterior)

Obținerea consimțământului persoanei îndreptățite la respectiva imagine trebuie să fie

anterioară utilizării sau reproducerii imaginii. Ulterior, persoana poate confirma folosirea sau
reproducerea acesteia. Cu toate acestea, consimțământul nu este necesar atunci când interesul
public justifică încălcarea dreptului la imagine, în dauna interesului privat.
Consimțământul trebuie să aparțintă titularului dreptului la propria imagine și va fi dat
de aceștia sau de reprezentanții legali ai minorilor sau celor lipsiți de capacitate de exercițiu.

8
ibidem, p. 212.
9
Într-o opinie majoritară s-a susținut în doctrină că drepturile protejate prin art.8 din Convenție nu au caracter absolut. În
susținerea acestei opinii s-a argumentat că dreptul la viață privată cuprinde atât de multe aspecte, întrucât ar fi extrem de
dificil de pentru buna desfășurare a vieții sociale ca toate acestea să fie respectate în mod absolut

3

Dacă persoana în discuție este un minor cu capacitate restrânsă de exercițiu, consimțământul
acestuia este obligatoriu, pe lângă încuviințarea părinților.
Acordul folosirii sau reproducerii imaginii trebuie acordat pentru fiecare din aceste
acțiuni, dacă părțile nu au convenit altfel. Acesta poate fi expres sau tacit, în funcție de
circumstanțe însă nu se prezumă, ca regulă. Importantă este distincția între „cesiunea
dreptului la imagine” și consimțământul la folosirea sau reproducerea imaginii, în ce priveește
natura actului juridic: unilateral sau bi ori multilateral, cu efectele ce decurg din această
distincție.

III. Apărarea dreptului la propria imagine

1) Acțiuni defensive – în funcție de moment, aceste acțiuni pot fi:

a) în prevenire: încălcarea dreptului nu a avut loc însă urmează în mod
iminent;
b) în încetare: încălcarea dreptului a avut loc și subzistă în mod continuu;
c) în constatare: încălcarea dreptului a avut loc și a luat sfârșit.
2) Acțiuni reparatorii – pot fi „în despăgubiri” sau în „repararea daunei morale”.

O discuție mai detaliată privește acțiunea „în prevenire”. Deși noul Cod civil prevede
prin art. 253 alin. (3) lit. a) că o persoană poate cere instanței „interzicerea săvârșirii faptei
ilicite, dacă aceasta este iminentă” pentru a preîntâmpina o atingere a drepturilor sale
nepatrimoniale, această acțiune este exclusă în situația încălcării drepturilor nepatrimoniale
când este urmare a exercitării dreptului la libera exprimare.

3) Măsuri provizorii

Cu privire la măsurile provizorii prevăzute de articolul 255 și care trebuiesc coroborate

cu cele din materia ordonanței președințiale Cod procedură civilă, prin art. 996-1001 se
prevede că importanța măsurilor de urgență în domeniul protecției personalității nu mai
trebuie dovedită. Indiferent însă de măsura provizorie solicitată, acesta trebuie să se
circumscrie unei condiții imperiale a procedurii ordonanței președințiale și anume nejudecarea
fondului.10 Cu caracter de noutate NCPC reglementează încetarea ope legis a măsurilor

10
Bogdan Ionescu – op. cit., p. 216.

4

dispuse pe cale de ordonanță presedințială, desigur pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale,
în cazul în care reclamantul nu formulează în termen de maxim 30 de zile de la dispunerea
măsurii și o acțiune corespunzătoare pe fondul dreptului. Deducem astfel că în cazul apărării
drepturilor nepatrimoniale, ordonanța președințială trebuie însoțită de o acțiune pe fondul
dreptului, chiar dacă această obligație nu intervine concomitent cu formularea ordonanței
peședințiale, sancțiunea pentru neformularea acțiunii este drastică și anume încetarea
măsurilor și implicit a efectelor favorabile titularului dreptului nepatrimonial.
În cazul luării măsurilor provizorii subsecvente apărării drepturilor nepatrimoniale
trebuie respectatate cumulativ trei cerințe: a) prejudiciul cauzat reclamantului să fie grav; b)
acțiunea pârâtului, chiar prejudiciabilă să nu apară clar justificată în lumina art. 75 NCC; c) ca
măsura luată de instanță, adică cea solicitată de reclamant să nu apară disproporționată
raportat la prejudiciile cauzate. Intră deci în discuție consacratul principiu al
proporționalității, care în luarea acestor măsuri provizorii pentru protejarea drepturilor
nepatrimoniale joacă un rol crucial, judecătorul fiind obligat să țină cont de acesta în
evaluarea scopului urmărit și a mijloacelor întrebuințate. Respectarea principiului
proporționalității are o importanță majoră în cazul măsurilor luate prin ordonanță președințială
tocmai pentru că judecătorul ia o decizie provizorie fără să se pronunțe pe fondul cauzei.

4) Repararea prejudiciului

Repararea prejudiciului poate fi făcută în mod clasic prin acordarea unor daune morale
sau în natură prin drept la replică sau publicarea hotărârii judecătorești de condamnare.
Cu privire la dreptul la replică, jurisprudența este unanimă în considerarea faptului că
publicarea unui drept la replică este un mod de reparație subsidiar și chiar o dublă măsură.11
O altă formă de reparație în natură, este publicarea hotărârii pronunțate. Aici apar
câteva diferențe de practică în cadrul instanțelor și anume, unele instanțe ordonă publicarea
hotărârii în jurnalul în care a fost publicat și articolul litigios, iar alte instanțe ordonă
publicarea hotărârii în alte jurnale.
O problemă apare în cazul cuantificării în bani a prejudiciului suferit de o persoană, și
anume a acordării "daunelor morale". În articolul 253 alin 4 NCC, este prevăzut că: "o
persoană prejudiciată poate cere despăgubiri sau o reparație patrimonială pentru prejudiciul,
chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat."

11
Bogdan Ionescu – op.cit., p. 222.

5

 În opinia unor doctrinari12 este prevăzut că evaluarea prejudiciului moral trebuie făcută
conform ex aeqvo et bono, dar cu anumite limite, în ceea ce privește subiectivismul acordării
acestuia și a discreției nelimitate acordate magistraților.

IV. Jurisprudență

1) Von Hannover v. Germania

Dreptul la imagine este garantat de art. 8 al Convenției însă nu intră în sfera de

aplicabilitate a acestuia deținerea de fotografii de către autoritățile competente în cadrul
fișierului de identificare judiciară , dacă aceste fotografii sunt conservate în arhivele oficiale și
nu servesc organelor de poliție decât în cazul unei anchete pornite pe temeiul dispozițiilor
procesual-penale în materie.13 (Dorson c Regatul Unit )
Intră însă în câmpul de aplicare a articolului 8 din Convenția Europeana a Drepturilor
Omului, hotărârea din cauza Von Hannover c Germaniei fiind un exemplu în materie:
CEDO, secţia III, hotărârea Von Hannover versus Germania, 24 iunie 2004, 59320/00.
Reclamanta este fiica prinţului Rainier III de Monaco. Mai multe reviste germane au publicat
poze cu reclamanta, surprinse când se afla în afara domiciliului său şi în cadrul activităţilor
sale cotidiene, singură sau acompaniată de diverse persoane. Reclamanta a sesizat o instanţă
pentru a solicita încetarea publicării acelor poze, însă cererea sa a fost respinsă pe motiv că
reclamanta este o personalitate a istoriei contemporane şi trebuie să tolereze publicarea fără
consimţământul său a fotografiilor luate în afara domiciliului său, aşa cum permitea o lege
germană.
Instanţa supremă a considerat că ea beneficia de dreptul la intimitate şi în afara
domiciliului său, însă doar în acele locuri închise în care era evident că vroia să fie singură. Pe
baza acestui criteriu, reclamanta a obţinut câştig de cauză în raport de pozele care o înfăţişau
împreună cu prietenul său într-un restaurant. Aceasta viziune a fost confirmată de către Curtea
Constituţională, care a afirmat că prevalează libertatea presei de a prezenta o personalitate
publică dincolo de momentele în care îşi manifestă funcţiile.
Curtea aminteşte totuşi că aceasta nu este o personalitate politică şi că nu îndeplineşte
nicio funcţie oficială în cadrul statului monegasc, astfel încât este dificil de afirmat că ele

12
Bogdan ionescu – op.cit., p 224.
13
Corneliu Bîrsan – „Conveția Europeana a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole", Vol.1, Ed. All Beck,
București, 2005, p.601.

6

contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general. În plus, Curtea a considerat că
criteriul utilizat de către instanţele germane este prea vag şi riscă să permită unei persoane o
mult prea redusă zonă de intimitate, astfel încât viaţa sa privată să se reducă la prea puţine
momente. De aceea, Curtea a considerat că permisiunea acordată de către statul german cu
privire la intruziunile în viaţa privată a reclamantei constituie o violare a dreptului acesteia la
viaţă privată.14
Fiecărei persoane trebuie să-i fie garantat dreptul la viață privată, inerent dreptului la
propria imagine indiferent de categoria în care se află de persoană publică sau privată.
15
Statele au o obligație pozitivă de protecție a vieții private și a dreptului la imagine în temeiul
Convenției. Această obligație a devenit din ce în ce mai stringentă odată cu progresul
tehnologic de înregistrare și de reproducere a sunetelor și imaginilor, a datelor personale ale
unui individ.
Curtea a stabilit că dreptul persoanei la protejarea propriei imagini reprezintă în
principal dreptul de a dispune de aceasta, ceea ce include și dreptul persoanei de a refuza
difuzarea imaginii sale, de a se opune la captarea imaginii, la conservarea sau reproducerea
acestei imagini .

2) Schussel v. Austria

În cauza Schussel v. Austria, decizia din 21.02.2002 (cererea nr. 42409/98) în care s-a
decis că: Persoanele aflate în atenția publicului nu sunt - ca o chestiune de principiu- excluse
de la protecția acordată, chiar și un politician marcant asa cum este reclamantul poate fi
protejat împotriva publicării imaginii sale, atunci când constituie o intruziune asupra
intimității sale, când imaginea este distorsionată sau când este acompaniată de declarații
defăimătoare. În speță, a fost totuși respinsă plângerea aplicantului ca inadmisibilă sub motiv
că, potrivit articolului 10 din convenție, limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la
un politician în raport cu o persoană privată. Curtea Supremă a cântărit în mod corect
interesul general într-o dezbatere politică deschisă, protejat prin art.10 al Convenției,
împotriva interesului reclamantului privind protecția împotriva publicării imaginii sale.

14
http://jurisprudentacedo.com/Von-Hannover-contra-Germania-Publicarea-in-presa-a-unor-fotografii-Printesa-
de-Monaco-Raportul-intre-libertatea-presei-si-viata-privata.html * ultima dată verificat la data de 08.06.2015
15
Jean-Francois Renucci - „Tratat de drept european al drepturilor omului”, Ed. Hamangiu, București, 2009,
p.249.

7

 3) Hachette Filipacchi Associes v. Franța

În cauza Hachette Filipacchi Associes v. Franța, se pune în discuție dreptul la propria

imagine a unui cadavru aparținând unei persoane, a cărui fotografie a fost publicată într-o
revistă de largă circulație. Fotografiile au fost publicate în revistă la doar treisprezece zile
după uciderea prefectului Erignac, acesta făcând și obiectul fotografiilor. Curtea a considerat
că lipsa consimțământului rudelor pentru publicarea fotografiilor și în special timpul extrem
de scurt de la moartea acestuia, circumstanțele morții sale fiind violente și traumatizante
pentru familia acestuia precum și publicarea fotografiilor într-o revistă de largă circulație,
toate aceste lucruri au intensificat trauma familiei întrucât acestea erau îndreptățitte a
considera ca dreptul la viață privată le-a fost încălcat.

4) MGN Limited v. Regatul Unit

În cauza MGN Limited v. Regatul Unit, se pune în discuție dreptul la propria imagine
a unui model internațional care a fost fotografiat frecventând cercul Narcoticilor Anonimi,
fotografiile fiind însoțite de un text defăimător. Instanța națională i-a dat câștig de cauză
modelului fotografiat - în fond, în apel - câștigând publicația, iar ajungându-se în fața Camerei
Lorzilor majoritatea mebrilor Camerei au subliniat, inter alia, natura intimă și privată a
informațiilor adiționale privind tratamentul și sănătatea fizică și mentală a persoanei căreia i s-
a adus o vătămare a dreptului la imagine prin publicarea acelor fotografii. Publicarea
materialului adițional aupra acelui tratament a fost vătămătoare pentru continuarea acestuia și
a riscat a provoca un semnificativ regres al recuperării sale. Curtea prin hotărârea finală din
18.04.2011, a considerat convingătoare argumentele aduse de Camera Lorzilor prin hotărârea
națională, stabilind că nu a fost încălcat art. 10 privind libertatea de exprimare, obligând
reclamantul să plătească pentru daunele cauzate prin publicarea imaginilor, precum și faptul
că a fost încălcat art.10 din Convenție prin obligarea pârâtului- prin hotărârea instanței
naționale- să plătească o taxă de succes către avocații reclamantei, avându-se în vedere scopul
legitim urmărit și măsurile prevăzute, depășea până și larga marjă de apreciere acordată
statului în astfel de materii.

8

 5) Sciaca v. Italia

În cazul Sccica v. Italia, Curtea a hotărât prin decizia din data de 11.01.2005 că
publicarea unei fotografii a unei persoane reprezintă o ingerință în viața privată a acesteia.
Reclamanta este profesoară la o şcoală privată pe care o deţine împreună cu alte persoane. Ea
a fost arestată şi învinuită pentru evaziune fiscală şi asocierea în vederea comiterii de
infracţiuni. Întrucât a fost arestată la domiciliu, ea nu a mai fost încarcerată. Poliţia a
constituit un dosar pe numele reclamantei, conţinând fotografii ale acesteia şi amprentele ei.
În aceeaşi zi, autorităţile au ţinut o conferinţă de presă în care au prezentat aceste elemente.
Mai multe ziare au prezentat conferinţa de presă şi au publicat fotografia reclamantei. În
Italia, nu există nici o lege care să reglementeze fotografierea persoanelor arestate la
domiciliu şi comunicarea acestora către presă. Reclamanta a fost trimisă în judecată şi
condamnată.
Art. 8. „Viaţă privată” - Curtea a decis deja, în hotărârea pronunţată în cauza Von
Hannover versus Germania, că publicarea fotografiei unei persoane constituie o ingerinţă în
dreptul acesteia la viaţă privată. Curtea a considerat că ingerinţa este cu atât mai semnificativă
cu cât, spre deosebire de reclamanta din cazul von Hannover, reclamanta nu este o persoană
cunoscută de către public. În raport de justificarea ingerinţei, comisă de către stat prin oferirea
către presă a fotografiilor, Curtea a constatat că nici o normă legală nu permite expres o astfel
de modalitate de acţiune. În consecinţă, ingerinţa statului nu a fost prevăzută de lege, astfel că
art. 8 a fost violat.

6) Reklos și Davourlis v. Grecia

În cazul Reklos și Davourlis v. Grecia, prin hotărârea din 15.04.2009, Curtea de la

Strasbourg a tranșat problema consimțământului, problemă ce joacă un rol major în materia
dreptului la propria imagine. Reclamanții sunt părinții unui copil nou-născut, căruia i-au fost
făcute mai multe fotografii într-un salon în care numai personalul medical avizat avea accesul.
Mai mult, fiindu-le prezentate fotografiile a doua zi, părinții și-au arătat nemulțumirea cerând
predarea fotografiilor și a negativelor. În acest caz Curtea observă că, în ceea ce privește
condițiile în care imaginile ofensatoare au fost luate, reclamanții în niciun moment nu și-au
dat acordul, fie managerul clinicii sau fotografului însuși. Trebuie subliniat că fiul celor doi
nu era o figură publică sau o știre, deci nu intră în categoria care în anumite circumstanțe
poate justifica, pe fundamentul interesului public, înregistrarea imaginii unei persoane fără

9

cunoștința sau consimțământul ei. Dimpotrivă persoana respectivă era un minor iar exercițiul
dreptului asupra protecției imaginii sale era supravegheat de către părinții săi. În consecință
consimțământul prealabil al reclamanților în captarea imaginii fiului lor era indispensabil
pentru a stabili contextul utilizării sale. În plus Curtea găsește că nu este insignifiant aspectul
că fotograful a păstrat negativele fotografiilor în ciuda cerinței exprese a reclamanților, care
exercitau autoritatea parentală, ca aceste negative să le fie înmânate. Prin urmare articolul 8
din Convenție a fost încălcat, chiar dacă fotografiile nu îl înfățișau pe fiul reclamanților într-o
stare degradantă ci au reprezentat pur și simplu portretul copilului. Problema în cazul de față
nu este natura, inofensivă sau altfel, a fotografierii fiului reclamanților ci faptul că fotograful a
păstrat fotografiile deși părinții au cerut expres predarea lor.

7) Cauza KHUZHIN şi alţii împotriva Rusiei

Reclamanţii sunt trei fraţi. Ei au fost arestaţi în 1999 şi acuzaţi ulterior de răpirea şi
torturarea unui vagabond pe care l-au supus la muncă forţată în schimbul unei plăţi derizorii.
Cu câteva zile înainte de procesul lor, un canal naţional de televiziune a difuzat o emisiune în
timpul căreia trei procurori au discutat în detaliu cazul reclamanţilor. Unul dintre oficiali s-a
referit la ei ca fiind „criminali înrăiţi" şi a afirmat că infracţiunea pe care au comis-o era
caracterizată de „cruzime şi brutalitate fără sens". în timpul emisiunii, fotografiile alb-negru
din paşapoartele reclamanţilor au fost arătate pe tot ecranul. De asemenea, un ziar local a
publicat un articol despre caz. Ulterior, fraţii au depus câteva plângeri cu privire la modul de
tratare a cazului lor de către presă, dar fără succes. Procuratura i-a informat că, potrivit legii
interne, avea dreptul de a face publice materialele din dosarul lor. în cele din urmă, fraţii au
fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la închisoare.
Primul reclamant a invocat faptul că poliţia i-a luat fotografia din paşaport, aflată la
dosarul cauzei, fără consimţământul său, şi i-a dat-o jurnalistului care a folosit-o într-o
emisiune televizată. Aceasta constituia o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale
private. Guvernul nu a avansat nicio explicaţie pentru această ingerinţă. De vreme ce o
fotografie publicată în contextul reportajului despre procedurile penale aflate în curs nu avea
în sine nicio valoare ca informaţie, trebuiau să existe motive imperative care să justifice
ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private. Presupunând chiar că a
existat un temei legal pentru aprobarea accesului presei la actele dosarului, în cauza de faţă
Curtea nu a văzut niciun scop legitim pentru ingerinţa în chestiune. Aflat în custodie la acel

10

moment, primul reclamant nu era un fugar, iar expunerea fotografiei sale nu era necesară
pentru obţinerea ajutorului publicului în vederea stabilirii locului în care se află. Nu se putea
spune nici că urmărea îmbunătăţirea caracterului public al procedurilor judiciare deoarece la
momentul înregistrării şi cel al primei difuzări a emisiunii, procesul încă nu începuse. în
consecinţă, în circumstanţele cauzei transmiterea fotografiei primului reclamant presei nu a
urmărit niciunul dintre scopurile legitime enumerate în alin. (2) al art. 8.16

8) Friedl v. Austria

În speța Friedl c Austriei s-a stabilit că fotografierea unei manifestații neinteresând

individul în sine, iar nu fotografierea persoanelor participante prin raportare la datele din baza
ale poliției nu reprezintă dreptului la propria imagine. O altă interpretare a fost dată de
instanța europeană într-o cauză soluționată, în care reclamantul a susținut că divulgarea de
către consiliul municipal al localității sale de domiciliu, a unor secvențe filmate printr-un
sistem de televiziune cu circuit închis, prin difuzarea acelor imagini prin care el poate fi
identificat, imagini ce reprezentau urmărirea tentativei sale de a se sinucide, prin acest fapt,
reclamantul susține că dreptul la respectarea propriei imagine, inerent dreptulului la viață
privată i-a fost încălcat.
Instanța europeană a stabilit că deși reclamantul se afla în domeniul public, pe stradă,
prin definiție nu a participat la un eveniment public și nu era o personalitate publică. Curtea a
considerat că difuzarea incriminată depășea cu mult ceea ce un trecător obișnuit și-ar fi
imaginat că poate fi observat în scopul menținerii siguranței publice și a reprezentat o gravă
încălcare a dreptului reclamantului la respectarea dreptului la viață privată.17

9) Flinkkilä și alții v. Finlanda

Speța privește pedepsirea pentru dezvăluirea identității partenerei unei persoane

publice cu încălcarea CEDO.

16
http://jurisprudentacedo.com/KHUZHIN-c.-Rusiei-Viata-privata.-Fotografiile-unui-acuzat-in-cadrul-unei-
proceduri-penale-transmise-presei-si-televiziunii-fara-consimtamantul-sau-incalcare.html *ultima dată verificat
la data de 23.02.2016
17
Corneliu Bîrsan, Conveția Europeana a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole, Vol.1, Ed. All Beck,
București, 2005, p.603

11

 Reclamanții în acest caz sunt mai mulți conaționali finlandezi, în procesele Flinkkilä,
Jokitaipale, Iltalehti, Soila și Tuomela, care cheamă în judecată statul Finlanda pentru
încălcarea art. 10 privind libertatea de exprimare și informare, art. 7 privind nepedepsirea fără
temei legal (cu excepția Iltalehti) și a art. 6 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil (doar
în ce-i privește pe Iltalehti și Soila).
Toți reclamanții au fost implicați în publicarea, înre 7 ianuarie 1997 și 13 martie 1997
a nouă articole în ziare privindu-l pe mediatorul național de la acea vreme (A) și pe partenera
sa (B). Articolele priveau în principal consecințele private și profesionale în ce-l privește pe
A din cauza unui incident din 4 decembrie 1996. În acel incident, A și B au intrat în casa lui A
la oră târzie în timp ce soția lui A era acolo și, ca urmare a unei lupte, B a fost sancționată prin
amendă iar A la închisoare cu suspendare. Toate articolele au menționat-o pe B după numele
acesteia și au dat informații detaliate precum vârsta, locul de muncă, relațiile de familie,
relația cu A și poza acestei persoane B.
În toate cazurile, identitatea lui B fusese dezvăluită anterior în reviste finlandeze datate
cel mai târziu la 7 ianuarie 1997.
În primăvara 1997, A și B au solicitat urmărirea penală împotriva jurnaliștilor care au
scris despre evenimentul de pe 4 decembrie și despre circumstanțele acestuia. Între noiembrie
1999 și noiembrie 2001, condamnări au fost aduse împotriva tuturor reclamanților, care au
fost obligați să plătească amenzi și despăgubiri pentru repararea prejudiciului și pentru
încălcarea vieții private a lui B. Instanțele au statuat că, din moment ce B nu era o figură
publică, simplul fapt că se întâmpla să fie iubita unei persoane foarte cunoscută în societate nu
era suficient să justifice dezvăluirea identității sale către public. De asemenea, faptul că
identitatea ei fusese dezvăluită anterior în media nu justifica încălcările ulterioare ale vieții
private a acesteia. Instanțele au susținut chiar că simpla răspândire a informației despre viața
privată a cuiva este suficientă să le cauzeze pagube sau suferințe. Prin urmare, absența
intenției reclamanților de a o răni pe B este irelevantă. Instanțele au concluzionat că
reclamanții nu aveau dreptul să dezvăluie aspecte privitoare la viața privată a lui B sau s-i
publice poza.
Reclamațiile au privit, în cazul celor întemeiate pe art. 10, cuantumul ridicat al
daunelor datorate către B; în cazul celor bazate pe art. 7, se susține că nu a fost clar din Codul
penal că atitudinea lor ar fi pedepsibilă din cauza faptului că prevederea nu definise termenul
de „viață privată”; cele bazate pe art. 6 pct. 1 au la bază faptul că hotărârile penale ale
instanțelor naționale sunt neîntemeiate.

12

 În urma examinării anterioare a prevederii în discuție din Codul penal, Curtea a găsit
că are un conținut destul de clar: răspândirea informațiilor, a insinuărilor sau a unor imagini
ce prezintă viața privată a altei persoane, care duce la cauzarea de suferințe, este calificată ca
încălcare a dreptului la intimitate. Suplimentar, chiar și excepția stipulată de reglementare –
privind persoanele ce ocupă funcții publice, implicate în activități politice sau alte activități
comparabile – este la fel de clară.
Deși nu a fost oferită nici o definiție precisă a vieții private, dacă reclamanții ar fi avut
dubii cu privire la semnificația acelui termen, ar fi trebuit fie să caute sfătuire privind
conținutul sau să se abțină de la divulgarea identității lui B. De asemenea, reclamanții erau
jurnaliști profesioniști, prin urmare nu puteau susține că nu cunoșteau limitele acelei
reglementări, din moment ce prevederile din moment ce Regulamentul finlandez pentru
jurnaliști și practica Consiliului pentru mass-media, deși neobligatorie, prevedea reguli chiar
mai stricte decât Codul penal.
Suplimentar, dezvăluirea identității lui B a fost din evident interes public privind
atitudinea lui A și posibilitatea ca acesta să continue îndeplinirea funcției sale ca servitor
public la nivel înalt. Incidentul din 4 decembrie 1996 a fost larg răspândit în media, inclusiv
în difuzarea a unor programe naționale la oră de vârf începând cu ianuarie 1997. Prin urmare,
subiectele în discuție nu au dezvăluit identitatea lui B în acest context pentru prima dată.
În final, privitor la sancțiunile financiare împovărătoare impuse reclamanților, Curtea a
statuat că B a fost deja plătită cu o sumă semnificativă pentru pagubele cauzate de compania
de televiziune care a dezvăluit, în ianuarie 1997, viața privată a lui B către public. Repetarea
încălcării nu a cauzat neaparat un prejudiciu de aceeași valoare precum cel cauzat de prima
încălcare. În final dar nu în ultimul rând, Curtea a arătat că a fost impusă repararea unor daune
similare privitor la alte articole publicate în alte reviste de către ceilalți reclamanți, care au
argumentat pe baza acelorlași date.
Corespunzător, Curtea a reținut că art. 10 a fost încălcat în toate cele cinci cazuri.
Susținerile de nerespectare a prevederilor art. 6 pct. 1 și a art. 7 au fost respinse. În baza art.
41 (satisfacție echitabilă), Curtea a decis că Finlanda trebuie să plătească reclamanților
despăgubiri între 12.000 și 39.000 de euro pentru prejudiciul bănesc, între 2.000 și 5.000
pentru pagube fără caracter pecuniar și între 3.000 și 5.000 de euro pentru cheltuielile de
judecată.

13

 10) Sapan v. Turcia

Pe baza art. 10 (libertatea de exprimare) și a art. 6 pct. 1 (dreptul la o audiere corectă),

domnul Sapan a criticat confiscarea cărții și decizia ce a dispus aceasta, pe care o consideră
nejustificată. A fundamentat cererea și pe art. 1 al Protocolului nr. 1 (protecția proprietății)
corespunzător presupuselor pierderi din cauza confiscării cărții.
Reclamantul Özcan Sapan este un cetățean turc născut în 1960 care locuiește în
Instanbul. În 2001, editura sa a publicat o carte intitulată „Tarkan – autonomia unui star” în
care a fost reprodusă parțial o teză doctorală. Prima parte a cărții analiza manifestarea
fenomenului de firmament în Turcia și a doua parte a cărții se concentra pe Tarkan. Cartea
conținea 31 de poze cu Tarkan care fuseseră publicate în presă și 3 coperte de reviste cu star-
ul.
Pe 17 septembrie 2001 cântărețul a introdus o plângere la prima instanță din Instanbul
și a solicitat confiscarea cărții și interzicerea distribuirii ei, considerând că îi afecta negativ
imaginea și drepturile personale. Acesta și-a bazat plângerea pe faptul că numele său era
purtat de carte și conținea poze cu el, de asemenea că nouă pasaje scurte conțineau speculații
despre orientarea lui sexuală, presupusa lui parte de afemeiat și anumite poziții considerate
explicite. Pe 24 septembrie 2001 instanța i-a admis plângerea și a ordonat confiscarea cărții.
Pe 3 octombrie 2001 Tarkan a introdus o acțiune în despăgubiri împotriva domnului Sapan și
a autorului cărții, pentru încălcarea drepturilor personalității sale.
Pe 22 octombrie 2001, domnul Sapan a introdus cerere pentru ridicarea confiscării,
argumentând că era nefondată și nelegală. A susținut că lucrarea, din care o parte a fost luată
dintr-o lucrare doctorală, era rezultatul unei cercetări științifice și sociologice și trebuia văzută
ca un întreg. Pe 13 decembrie 2001 judecătorul a respins cererea sa, fără motivare. Domnul
Sapan a reintrodus cerere de două ori pe același motiv dar ambele cereri au fost respinse
nemotivat, în ciuda faptului că două rapoarte de expertiză, realizate la solicitarea instanței,
erau favorabile domnului Sapan.
În ultimă instanță, pe 13 mai 2004, instanța a respins cererea în despăgubiri a
cântărețului și a ridicat ordinul de confiscare. În lumina rapoartelor de expertiză și a cărții ca
întreg, s-a constatat că pasajele conținând cercetare sociologică, ce au fost parțial extrase din
publicații și producții audiovizuale, nu au fost scrise în scopul de a încălca drepturile aferente
personalității ce aparțin lui Tarkan.
Cu toate acestea, pe 22 noiembrie 2005, Curtea de Casație a respins acest raționament
și a considerat că lucrarea tratează subiecte ce privesc viața personală a cântărețului decât cea

14

publică, astfel că încalcă drepturile personalității lui Tarkan. Procesul este încă pe rolul
instanțelor din Turcia.
Decizie: În legătură cu art. 10, principala problemă pentru care Curtea trebuia să ofere
un răspuns era cea a încălcării libertății de exprimare prin confiscarea cărții. În primul rând,
Curtea a susținut că lucrarea reproducea parțial o teză doctorală și a pus accentul pe
importanța libertății academice. Cercetătorul care a scros cartea a analizat fenomenul
firmamentului și apariția sa în Turcia, înainte de a-și îndrepta atenția către sosirea cântărețului
în lumea muzicii și ridicarea acestuia la statutul de star. Prin Tarkan, prin urmare, prin
folosirea unor metode științifice, cartea trata fenomenul social al firmamentului. Nu putea fi
comparată cu tabloidele, cu rubricile de bârfă, al căror rol era, în general, satisfacerea
curiozității unui anumit tip de cititor privind detaliile vieților private ale celebrităților.
În ce privește natura fotografiilor prezentate în carte, Curtea a constatat că erau poze
deja publicate, pentru care a pozat cântărețul.
Curtea a continuat cu arătarea faptului că măsura confiscării a fost dispusă nemotivat
de către instanța națională, la fel și respingerea ulterioară a solicitărilor împotriva acestei
măsuri, în ciuda rapoartelor de expertiză, astfel că interdicția asupra cărții a durat aproape doi
ani și 8 luni, până la soluționarea în ultimă instanță.
Aceste considerente au condus la decizia Curții ca, în absența motivelor suficiente și
relevante, să considere confiscarea cărții ca nefiind necesară într-o societate democratică,
astfel că art. 10 a fost încălcat.
Încălcarea art. 6 (libertatea de exprimare) nu a fost examinată separat de către Curte.
În conformitate cu art. 41, Curtea a admis parțial cererea în despăgubiri a domnului
Sapan, în sensul că a respins capătul privitor la daunele pecuniare însă a admis capătul privind
daunele nepatrimoniale și i-a acordat 2.000 de euro pentru acestea plus 1.000 de euro pentru
cheltuielile de judecată.

11) Mosley v. Regatul Unit al Marii Britanii

Această speță privește o plângere prin care se arată că Regatul Unit nu a reușit să
impună redacțiilor obligația legală de a notifica subiectele unor viitoare publicații în avans,
pentru a le oferi oportunitatea de a preveni asemenea publicații prin acțiune în instanță.
Max Rufus Mosley este fostul președinte al Federației Internaționale de Automobile, o
organizație non-profit ce reprezintă interesele organizațiilor ce privesc motoarele și a
utilizatorilor de mașini, de asemenea este o parte importantă pentru Formula Unu.

15

 În martie 2008, ziarul „News of the World” a publicat pe prima pagină un articol
intitulat „Șef F1 face orgie nazistă bolnavă cu 5 prostituate”. Câteva pagini din publicație au
fos dedicate poveștii, care includea fotografii luate în secret de către unul din participanții la
activitățile sexuale. O filmare cu evenimentul a fost postată și pe site-ul publicației și
reprodusă pe internet.
Pe 4 aprilie 2008, domnul Mosley a introdus acțiune împotriva publicației și a solicitat
despăgubiri pentru încălcarea confidențialității și a intimității. De asemenea, a introdus
acțiune în încetare pentru scoaterea filmării de pe site.
Pe 9 aprilie 2008, Înalta Curte a respins acțiunea în încetare deoarece materialul nu
mai era privat deoarece a fost publicat în număr mare pe internet. Curtea a statuat că imaginile
nu au conotații naziste. Corespunzător, nu era interes public și deci nu era justificare pentru
publicarea articolului, care a încălcat dreptul la intimitate al domnului Mosley. Instanța a
decis că reclamantul are dreptul la 60.000 GBP despăgubiri.
Deși a obținut dreptul la despăgubiri, domnul Mosley a susținut că rămâne victima art.
8 din CEDO deoarece publicația nu l-a anunțat în avans despre intenția de a publica
materialul, pentru a putea introduce acțiune în prevenire.
Curtea a analizat admisibilitatea cererii domnului Mosley, considerat de către
Guvernul Britanic drept nemaifiind o victimă a încălcării CEDO deoarece a obținut
compensații de 60.000 GBP despăgubiri și 420.000 GBP costuri legale.
Domnul Mosley a insistat că a rămas victimă a încălcării dreptului la intimitate de
către Regatul Unit, din moment ce despăgubirile nu pot reface intimitatea sa după ce milioane
de oameni l-au văzut în materialul jenant în care apărea.
Curtea arată că nici o sumă de bani nu poate fi remediu plângerea sa specifică în
sensul că nu exista reglementarea corespunzătoare în Regatul Unit care să oblige media să-i
ofere avertisment în avans în legătură cu o viitoare publicare a unui material legat de viața sa
privată.
În consecință, domnul Mosley are calitate procesuală activă, fiind victimă a încălcării
CEDO.
În ce privește epuizarea căilor interne de atac, Curtea statuează că nici unul din
remediile arătate de Guvern nu răspunde problemei ridicată de domnul Mosley, respectiv lipsa
reglementării.
Curtea a constatat că instanțele din Regatul Unit nu au găsit elemente naziste în
activitățile sexuale ale domnului Mosley și a concluzionat că nu există interes public, prin
urmare nici justificare, în publicarea articolelor și imaginilor. De asemenea, publicația nu a

16

introdus apel împotriva hotărârii judecătorești. Prin urmare, Curtea a considerat că, prin
publicarea materialelor, s-a săvârșit o încălcare flagrantă și nejustificată a vieții private a
domnului Mosley. Dat fiind că domnul Mosle a obținut o hotărâre favorabilă în fața instanței
naționale, Curtea se exprimă în ce privește sistemul legal al Regatului Unit și nu cazul
particular al domnului Mosley.
Era clar că autoritățile Regatului Unit fuseseră obligate prin CEDO nu doar să se
abțină de la a se amesteca în viața privată a domnului Mosley, acestea trebuiau să ia măsuri
pentru a asigura deplina exercitare a respectivului drept. Întrebarea ce necesită răspuns este:
era sau nu era necesară o notificare cu efect de relativitate între părți?
Curtea a observat că în jurisprudența anterioară proprie, a acceptat implicit că
despăgubirile obținute ca urmare a unei publicări defăimătoare constituie un remediu adecvat
pentru încălcarea dreptului la viață privată. Apoi și-a amintit că statele se bucură de o anumită
marjă de apreciere în privința măsurilor pe care trebuie să le implementeze pentru protecția
dreptului la viață privată. Dat fiind că notificarea prealabilă ar afecta seriozitatea jurnalistică
și reportajul policit, Curtea subliniază că orice restricție asupra jurnalismului trebuie atent
verificată.
În Regatul Unit, dreptul la viață privată fusese protejat cu o serie de măsuri: sistem de
autoregulare a presei; solicitarea despăgubirilor în instanță; cereri în prevenire/încetarea
acțiunii etc. În plus, în contextul vieții private și a libertății de expresie, a fost ținută o
investigare parlamentară asupra intimității, cu participarea diferitelor partide, inclusiv a
domnului Mosley iar raportul rezultat a fost în sensul respingerii necesității unei notificări
anterioare publicării articolelor.
Curtea a susținut că domnul Mosley nu a arătat nici o singură jurisdicție în care
notificarea anterioară să fie obligatorie prin lege și nici un text legal internațional în acest
sens. Nu în ultimul rând, actualul sistem legal al Regatului Unit este în deplină concordanță cu
rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privitoare la media și intimitate.
În ce privește claritatea necesității notificărilor anterioare, Curtea susține că noțiunea
de „viață privată” a fost suficient de bine înțeleasă de către presă și reporteri pentru a putea
identifica situațiile când o publicație îl încalcă. Obligația notificării anterioare ar trebui, dacă
ar fi implementată, să fie subordonată interesului public, astfel că efectul obligației ar fi
diminuat. Chiar în cazul domnului Mosley, din moment ce publicația a considerat actul sexual
ca având conotații naziste, de unde a decurs interesul public în divulgare, această obligație de
notificare anterioară ar fi fost ocolită, publicația preferând eventual plata unei amenzi, la fel

17

cum ar prefera alte publicații la rândul lor. De asemenea, libertatea presei ar fi supusă unui
risc semnificativ, incompatibil cu prevederile CEDO.
Curtea a concluzionat prin recunoașterea că viețile private ale celor aflați în atenția
publicului au devenit o comoditate foarte profitabilă pentru anumite sectoare din media.
Publicarea știrilor privitoare la astfel de persoane a contribuit la aria de informații aflată la
dispoziția publicului. Deși răspândirea acestui fel de informații este în general în scopuri de
divertisment, beneficiază fără nici un dubiu de protecția art. 10 din CEDO. Această protecție
poate ceda în fața ocrotirii vieții private asigurată de art. 8.
Cu toate acestea, dincolo de aspectele cazului domnului Mosley și având în vedere
efectul restrictiv pe care l-ar avea obligația notificării anterioare, îndoielile asupra efectivității
acesteia și larga marjă de apreciere acordată Regatului Unit în domeniu, Curtea a concluzionat
că art. 8 nu impune această notificare prealabilă cu efect de relativitate. Astfel, absența
reglementării din legea Regatului Unit nu constituie o încălcare a art. 8 CEDO.

12) Österreichischer Rundfunk v. Austria

Reclamantul Österreichischer Rundfunk este o corporație de difuzare cu sediul în

Viena. În iulie 1999, reclamantul a difuzat informații despre eliberarea condiționată a capului
organizației neo-naziste VAPO, care fusese condamnat sub legea „National Socialist
Prohibition Act”. Știrea menționa și adjunctul lui, care fusese anterior condamnat sub aceeași
lege și fusese eliberat condiționat cu cinci săptămâni înainte. În timpul difuzării, o poză a
adjunctului din timpul judecății sale a fost arătată pentru câteva secunde.
Adjunctul a obținut câștig de cauză în fața instanței naționale, bazat pe faptul că era
interzisă arătarea pozei sale în legătură cu orice reportaj ce arăta că a fost condamnat sub acea
lege odată ce sentința a fost executată sau a fost eliberat condiționat.
Reclamantul a susținut că decizia instanței încalcă libertatea de exprimare. De
asemenea, a precizat că hotărârea judecătorească ce este contestată interzicea publicarea pozei
în timp ce media diferită rămânea liberă să o facă. Se baza pe art. 10 și 14.
Admisibilitatea a vizat problema calității active a corporației, guvernul Austriac
susținea că aceasta nu se califica drept organizație neguvernamentală.Curtea a găsit însă că
legiuitorul din austria a dezvoltat un cadru legal ce asigura independența editorială și
autonomia instituțională a corporației. Prin urmare, se califica drept organizație
neguvernamentală, conform art. 34 al CEDO și era îndreptățită să introducă acțiune.

18

 În ce privește art. 10, Curtea a reiterat viziunea că presa și media au o datorie de a
răspândi (conform cu atribuțiile și responsabilitățile lor) informații și idei în toate materiile de
interes public. De asemenea, a arătat că partea care a introdus acțiune împotriva corporației
era un binecunoscut membru al mișcării neo-naziste din Austria și astfel s-a deschis singur
oprobiului public. Mai mult, a fost condamnat pentru infracțiuni dintre cele mai grave din
reglementarea „Prohibition Act”. La momentul procesului, poza acestuia a fost publicată la
scară largă.
În ce privește hotărârea instanțelor din Austria, Curtea a statuat că formularea în
termeni largi interzicea reclamantei arătarea pozei în legătură cu orice text care menționa
această condamnare. De asemenea, importanța privea lungimea de timp de la condamnarea
adjunctului dar nu a fost acordată atenție deosebită faptului că fusese recent eliberat.
Curtea a subliniat, de asemenea, că instanțele naționale nu au luat în considerare
puncte importante ale notorietății adjunctului și ale naturii politice a infracțiunii pentru care
acesta fusese condamnat.
Curtea a arătat că hotărârea instanței naționale privește doar reclamanta, astfel că alte
organizații rămân libere să publice în același context.
În concluzie, Curtea a statuat că motivele deduse de instanțele naționale nu erau
suficient de relevante și suficiente să justifice impunerea interdicției. În concluzie, Curtea a
decis că instanța națională a încălcat art. 10 din CEDO și a decis acordarea, în baza art. 41, a
despăgubirilor și cheltuielilor de judecată.

13) Alte cauze

Într-o altă cauză18 a fost stabilit că, nu constituie o încălcare a dreptului la imagine ca
atingere adusă a vieții private, instalarea unor sisteme de supreveghere video a unor locuri
publice sau locuri în care se găsesc persoane private dacă imaginile nu sunt destinate stocării
și nu sunt aduse la cunoștința publică. Însă o problemă constatată de Curte este aceea a
înregistrării în mod sistematic și a stocării acestor înregistrări.
În speța Minelli c. Elveția, Curtea a hotărât prin decizia din 14.06.2005 că: protecția
care se aplică unei personalității relativ notorii nu este egală cu cea care se aplică unui
individ necunoscut publicului. În această cauză este vorba despre un conoscut avocat și
jurnalist, căruia i-a fost atribuit cuvântul braconier în publicarea profilului său într-o revistă.

18
Peck c Regatul Unit , Herbecq și Asociația Liga drepturilor omului c. Belgiei

19

Curtea a argumentat că fiind o persoană publică nu poate cere protecția totală a dreptului la
viață privată din moment ce el însuși s-a pus în lumina ochiului public.

20