Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
Titular de disciplină:
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Bucureşti
2018-2019
CUPRINS
Introducere .......................................................................................................................... 3
a. Date privind titularul de disciplină ................................................................................. 3
b. Date despre disciplină ................................................................................................... 3
c. Obiectivele disciplinei .................................................................................................. 3
d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului ............................................................ 3
e. Structura cursului ......................................................................................................... 3
f. Cerinţe preliminare ....................................................................................................... 4
g. Durata medie de studiu individual .................................................................................. 5
h. Evaluarea .................................................................................................................... 5
Capitolul 1 .......................................................................................................................... 6
Introducere în problematica mediului .............................................................................. 6
CAPITOLUL 2 ................................................................................................................... 10
AERUL .............................................................................................................................. 10
CAPITOLUL 3 ................................................................................................................... 24
APA ................................................................................................................................... 24
CAPITOLUL 4 ................................................................................................................... 32
POLUAREA SONORĂ ...................................................................................................... 32
CAPITOLUL 5 ................................................................................................................... 37
REGIMUL DEŞEURILOR.................................................................................................. 37
CAPITOLUL 6 ................................................................................................................... 45
PRODUCŢIA CURATĂ ŞI FĂRĂ RISC ............................................................................ 45
CAPITOLUL 7 ................................................................................................................... 52
PRINCIPALELE CĂI DE ACŢIUNE ÎN VEDEREA PROTECŢIEI MEDIULUI ............... 52
Bibliografie selectivă ....................................................................................................... 59
2
Introducere
E-mail: Mircea.dutu@gmail.com
Semestrul: 2
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul
general al - dobândirea cunoştinţelor de bază în domeniul protecţiei mediului
disciplinei
- asumarea principalelor probleme cu caracter global în domeniul mediului
Obiectivele
- identificarea principalelor mijloace de acţiune în ceea ce priveşte abordarea socio-politică a
specifice problemelor globale de mediu
e. Structura cursului
3
Cursul de Ecologie este alcătuit din 7 capitole (fiecare capitol fiind aferent unei
unităţi de învăţare):
Capitolul I. Introducere în problematica mediului
Capitolul II. Aerul
Capitolul III. Apa
Capitolul IV. Poluarea sonoră
Capitolul V. Regimul deșeurilor
Capitolul VI. Producția curată și fără risc
Capitolul VII. Principalele căi de acţiune în vederea protecţiei mediului
Totodată, sunt formulate 3 teme de control, în vederea evaluării pe parcurs,
astfel:
Tema 1 – Factorii de mediu și poluarea specifică.
Tema 2 – Problematica globală a schimbărilor climatice.
Tema 3 – Idei, propuneri, soluții pentru un mediu curat și echilibrat.
Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei
evaluări se comunică de către cadrul didactic în mod direct şi nemijlocit studenţilor.
f. Cerinţe preliminare
4
generală a dreptului şi la Drept constituţional, având în vedere că disciplina se
studiază în anul 1, semestrul 2.
h. Evaluarea
Forma de evaluare
E
(E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control)
- evaluarea finală 75%
Stabilirea notei - activităţi aplicative /laborator/lucrări practice/proiect etc. -
finale (procentaje) - teste pe parcursul semestrului -
- teme de control 25%
5
Capitolul 1
Introducere în problematica mediului
„Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă ale fiinţelor vii şi
interacţiunile de orice natură care există între aceste fiinţe vii şi mediul lor.” (Dajoz,
1971).
„Dintre toate ştiinţele, ecologia este singura care a fost coborâtă în stradă...
astăzi asimilată unui militantism cultural şi politic care privilegiază protecţia naturii...
Vulgarizarea ecologiei s-a produs la un asemenea nivel, încât specialiştii ştiinţifici
care studiază raporturile dintre viu şi mediul său simt nevoia de a se deosebi de
ecologişti... auto-desemnându-se drept ecologi.” (Phillpot-Gasc, 1996).
Două sunt înţelesurile cele mai uzitate ale termenului: a) cel reieşit din ştiinţele
naturii şi aplicat societăţilor umane (abordarea ecologică), fiind vorba de acest
ansamblu de date şi echilibre de forţe concurente care condiţionează viaţa unui grup
biologic; b) cel ataşat vocabularului arhitecţilor şi urbaniştilor, care tinde să califice
zona de contact între spaţiul construit şi mediul ambiant (natural ori artificial).
Efectul de seră
Radiaţiile solare sunt asimilate de către Pământ, iar suprafaţa Pământului re-
emite radiaţiile infraroşii care, în drumul lor către spaţiul cosmic, sunt reţinute în
atmosferă, pe care o încălzesc. Responsabile de această reţinere sunt anumite gaze,
regăsite în cantităţi infime în atmosferă: vaporii de apă, gaz carbonic (CO2), metan,
CFC-uri, protoxidul de azot. Acestea sunt principalele gaze cu efect de seră (GES).
Ştiinţa confirmă că creşterea nivelului de CO2, de metan, de CFC-uri
determină o încălzire progresivă a atmosferei, ceea ce poate duce la schimbări
climatice şi creşterea nivelurilor mărilor şi oceanelor. O mare necunoscută rămâne,
însă, viteza la care se va realiza această încălzire, având în vedere că: 1) jumătate din
CO2-ul produs este absorbit de către oceane, ceea ce încetineşte fenomenul, dar poate
duce la o saturare a acestora; 2) încălzirea sporeşte ritmul de evaporare a apelor, iar
aceşti vapori suplimentari din atmosferă amplifică efectul de seră; 3) importanţa
norilor în acest proces nu a fost evaluată corespunzător.
9
CAPITOLUL 2
AERUL
10
La scară globală, s-a descoperit că anumite gaze poluante aveau efect asupra
întregii planete, de exemplu prin rarefierea stratului de ozon din stratosferă sau prin
cauzarea creşterii temperaturii medii globale.
Interesul a crescut şi pentru poluarea la care sunt expuşi indivizii în
interiorul clădirilor şi vehiculelor, în care aceştia îşi petrec 80% din timp. Desigur,
poluarea profesională, în anumite uzine, era cunoscută de mai multă vreme; totuşi,
poluarea din atmosfera închisă de acasă şi de la birou, de la şcoală şi din maşini, s-
a dovedit a fi mult mai nocivă decât cea inspirată în spaţiul deschis.
În trecut, poluarea atmosferică afecta populaţia umană la nivel de stradă;
astăzi, a devenit un fenomen de scară planetară, afectând, astfel, întregul
ecosistem.
I. Poluanţii atmosferici
SO2 a fost mult timp considerat ca fiind poluantul major al atmosferei, care
agravează tulburările respiratorii şi atacă, datorită acidităţii sale, plantele (inclusiv
prin inhibarea fotosintezei), viaţa acvatică şi materialele. În ţările industrializate,
SO2 provine, în proporţie de 90%, din activităţi umane şi mai ales din combustia de
cărbune (lignit ori turbă). Datorită acestui fapt, poluarea cu SO2 este cu precădere o
poluare specifică anotimpurilor reci, când se manifestă de circa 3-4 ori mai intensă
în lunile de iarnă, decât în lunile de vară.
În acelaşi timp, politicile de economisire a energiei, creşterea relativă a
utilizării gazului natural şi a energiei nucleare, sau chiar, în unele ţări, a cărbunelui
de calitate ridicată (lignitul este de trei ori mai sărac în sulf decât turba),
reglementările din ce în ce mai severe asupra conţinutului de sulf al combustibililor
şi carburanţilor, desulfurarea instalaţiilor de combustie, au generat o diminuare
semnificativă a emisiilor de SO2.
Astfel, concentraţiile de SO2 observate în majoritatea oraşelor occidentale
sunt în scădere; de exemplu, Parisul este de 20 de ori mai puţin poluat în 2007 faţă
de cum era acum 40 de ani, iar Franţa a atins un nivel al concentraţiei de SO2 de 10
ori mai scăzut decât media aceleiaşi perioade, fapt datorat implementării masive a
utilizării energiei nucleare. Germania, pe de altă parte, a atins performanţe similare
prin desulfurarea instalaţiilor de combustie.
11
Oxizii de azot produc efecte negative, dar foarte puţin cunoscute, în special asupra
aparatului respirator uman, generând de cele mai multe ori bronşite cronice. În
plus, efectul negativ asupra vegetaţiei este dublu: în calitate de acid, la fel ca şi SO2
(ca element al ploilor acide) şi în calitate de oxidant, intrând în componenţa
faimoaselor smoguri întâlnite în marile oraşe, foarte iritante pentru ochi şi sistemul
respirator, dar şi ca precursor al poluării foto-oxidante.
Spre deosebire de SO2, produs în special de instalaţiile fixe de combustie,
oxizii de azot provin, în proporţie de mai mult de 50%, din emisiile specifice
transporturilor auto. Date fiind reglementările recente din cadrul Uniunii Europene,
emisiile de NOx au început să scadă, deşi într-un ritm oarecum lent, având în
vedere faptul că poluarea cu azot a captat interesul factorilor decizionali ai
comunităţilor europene destul de târziu, începând cu anul 1990!
Oxidul de carbon are un efect deosebit de periculos pentru fiinţa umană: combinat
cu hemoglobina din sânge, acesta împiedică transportul oxigenului în sistemul
circulator. În doze puternice, produce asfixierea; în doze slabe, cauzează dureri de
cap, pierderi de echilibru (aşa-numitele „vertijuri”), tulburări senzoriale şi poate, de
asemenea, să conducă la acumularea lipidelor în sânge şi, pe această cale, să ducă
la blocarea arterelor.
Oxidul de carbon provine din combustia incompletă şi se datorează, înainte
de toate, automobilelor, în special celor ce funcţionează pe bază de benzină
(deoarece vehicolele Diesel emit cu de 10 la 20 de ori mai puţin CO), industriei şi
sistemelor de încălzire casnică.
Spre deosebire de poluarea cu azot, emisiile de oxid de carbon sunt într-o
scădere constantă de mai bine de 20 de ani; aceasta se datorează mai multor factori,
dintre care amintim: o reglare mai eficientă şi un consum mai scăzut al
automobilelor, creşterea numărului de vehicule Diesel, noile norme europene în
privinţa poluării intrate în vigoare după 1990 ş.a.
O asemenea depoluare nu a putut fi realizată decât, pe de o parte, prin
dotarea autovehiculelor pe benzină cu injecţie electronică (permiţând astfel o mai
bună combustie, printr-un mai bun dozaj al carburantului), iar pe de altă parte, prin
instalarea de vase catalitice (permiţând a se realiza combustia totală a gazelor de
eşapament înainte de eliminarea lor). În acelaşi timp, constructorii de automobile
au pus la punct motoare intrinsec curate, care evită implementarea ulterioară a unei
instalaţii suplimentare de epurare, fragilă şi costisitoare, precum vasul catalitic, pe
fiecare automobil în parte.
4. Plumbul
12
Plumbul este un produs tipic al civilizaţiei automobilului pe benzină; astfel,
plumbul-teractil servea ca aditiv faţă de acest tip de combustibil, pentru a ameliora
indicele octanic (în proporţie de 90%). În acelaşi timp, uzinele de tratare a
mineralelor ori metalelor sunt principale surse industriale de poluare cu plumb.
Toxicitatea acestuia se manifestă prin generarea de tulburări nervoase, în special la
copii, dar şi ca factor de anemie, perturbând sinteza hemoglobinei în sânge.
Benzina cu plumb a fost interzisă al nivel global (în Europa, începând cu
anul 2000). Din această cauză, pretutindeni în lume, scăderea emisiilor de plumb a
fost semnificativă, ajungându-se la un nivel la care concentraţia de plumb din aer a
devenit în mare parte inofensivă.
5. Particulele
Particulele (praful, aerosolii, negrul de fum) au constituit, mult timp, forma cea
mai vizibilă a poluării atmosferice. Zilnic, oamenii inhalează particule de natură
diversă, în special unele de dimensiune inferioară unei sutimi de milimetru, care
pătrund astfel în cutia toracică şi, dacă sunt mai fine, până în alveolele pulmonare.
Efectul acestor particule poate fi de natură diferită: iritant (dacă acestea sunt
acide); fibrozant (azbestul ori siliciul rup ţesuturile); alergogen (unele prafuri
naturale, de exemplu sporii ciupercilor); cancerigen ori mutagen (produsele
chimice organice, prafurile radioactive etc.).
Multe pulberi sunt de origine naturală (provenind de la vulcani, erupţii
marine, polen, spori etc.), altele sunt de origine antropică, provenind mai ales din
zonele urbane sau industriale, şi se datorează în special agriculturii, proceselor de
fabricaţie industrială şi încălzirii locuinţelor şi spaţiilor de lucru.
După înregistrarea unor progrese importante în cursul anilor 1980, evoluţia
reducerii emisiilor menajere a fost destul de lentă începând cu 1990 (-20% între
1990 şi 2000). Totuşi, concentraţiile de particule din aer sunt într-o mare măsură
stabile în spaţiul European, începând anul 2000.
Trebuie menţionat că poluarea prin particule este foarte sensibilă la
condiţiile meteorologice: de exemplu, în 2007, s-au înregistrat niveluri maxime de
poluare în timpul primăverii, datorate unei furtuni de praf provenite din Ucraina, şi
în luna decembrie, datorita unui puternic front anticiclonic.
13
puternici. Or, excesul de ozon la suprafaţa solului este nociv, în timp ce, în mod
paradoxal, rarefierea stratului de ozon de la nivelurile cele mai înalte ale atmosferei
este la fel de dăunătoare. Această poluare foto-oxidantă (cunoscută sub denumirea
de smog) are un triplu efect: asupra sănătăţii (tulburări respiratorii, dureri de cap,
iritaţii ale ochilor), asupra vegetaţiei (în special asupra pădurilor) şi asupra
materialelor. De reţinut şi faptul că majoritatea acestor compuşi sunt resposanbili
de mirosurile neplăcute răspândite în aer, care constituie una dintre formele cele
mai uşor de peceput ale poluării atmosferice.
Sursele naturale de COV sunt, evident, foarte numeroase (păduri, zone
umede, animale) şi predomină în anumite regiuni ale globului. De cele mai multe
ori, COV provin din patru surse principale: utilizarea domestică ori industrială a
vopselelor şi solvenţilor (33%), transporturile (22%), încălzirea cu lemne (21%) şi,
respectiv, stocarea şi distribuirea hidrocarburilor (3%).
În ciuda măsurilor recente de reducere a acestor emisii, s-a constatat o
creştere a nivelului de ozon în aer, la nivel european, începând cu 1994. Trebuie
avut însă în vedere faptul că această creşterea a nivelurilor se datorează, în acelaşi
timp, şi condiţiilor atmosferice excepţionale (temperatura, timpul de expunere la
razele solare, presiunea atmosferică etc.)
Spre deosebire de cei şase poluanţi principali, există alte substanţe, câteodată
prezente exclusiv sub forma de urme slabe, care sunt emise în cantităţi reduse de
către o diversitate de surse, cum ar fi fabricile, instalaţiile de combustie,
autovehiculele, staţiile de tratare a poluanţilor şi deşeurilor etc. Dintre acestea,
distingem un număr de patru poluanţi semnificativi: metalele, compuşii chimici
organici, particulele sau gazele radioactive şi fibrele (precum azbestul).
Prin ingerare, inhalare sau contact cutanat, consecinţele pentru om ale
acestor poluanţi pot fi diverse: toxicitate (tulburări ale circulaţiei sângelui, tulburări
nervoase, respiratorii, hormonale, renale etc.), risc sporit de cancer, de malformaţii
congenitale ş.a. Se adaugă aici şi consecinţele asupra mediului, în caz de
persistenţă şi bioacumulare a anumitor substanţe: metale grele, poluanţi organici
persistenţi (cum ar fi, de pildă, pesticidele, dioxonele etc.).
În ultimii ani, au fost adoptate reglementări care au ca scop controlarea
emiterii în atmosferă a acestor substanţe periculoase, fie prin interzicerea anumitor
produse, fie prin controlul strict al proceselor de producţie. Convenţia de la Geneva
asupra poluării transfrontieră a inclus, din 1988, şi prevederi referitoare la metale
grele şi la poluanţi organici, şi, în acelaşi timp, a interzis utilizarea azbestului, iar o
Convenţie mondială în privinţa poluanţilor organici a fost semnată în mai 2001 la
Stockholm.
Avem, deci, de-a face cu un domeniu puţin cunoscut şi care pune în discuţie
o analiză mai riguroasă în privinţa toxicităţii şi a eco-toxicităţii mai multor produse
chimice, ce implică, în acelaşi timp, un control sporit al comercializării lor.
14
8. Poluarea radioactivă
15
arbori morţi, ceea ce face ca sinonimia dintre „dispariţia” şi „moartea” copacilor să
fie oarecum excesivă.
Punctele de vedere referitoare la cauzele acestor daune nu au un caracter
unitar. Poluarea aerului este considerată ca principală cauză în Europa centrală,
dar, în alte ţări, acestea diferă fundamental: starea solurilor, vârsta copacilor,
insectele, ciupercile, practicile silvice defectuoase, dar, de asemenea, şi climatul
(seceta, vântul, gerul). În Franţa, de exemplu, seceta din 2003 a dus la creşterea
ritmului de defoliere a tuturor speciilor de copaci, de la 22% la 34%! În ceea ce
priveşte factorii poluatori, principalii poluanţi acizi incriminaţi sunt SO 2, NO şi
amoniacul (care provine din înraşămintele agricole), a cărui pondere tinde să
crească. Aceste poluări acide pot avea un efect fie direct, asupra arborilor şi
frunzelor, fie indirect, prin sol.
Între timp, observăm că şi solurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile;
solurile calcaroase, de exemplu, neutralizează poluările acide. Pare, astfel,
justificată diferenţierea eforturilor de a limita emisiile poluante acide, în funcţie de
natura solurilor din zona pe care acestea o afectează, dar şi în funcţie de sarcina
critică a fiecărui tip de sol. Această diferenţiere acre un caracter inovator şi se
aseamănă cu măsurile luate în privinţa apei. La început, în anul 1985, Convenţia de
la Geneva a impus, de exemplu, în privinţa dioxidiului de sulf, o reducere uniformă
pentru toate statele. În urma revizuirii protocolului privind dioxidul de sulf, din
1994, s-au impus eforturi diferenţiate, în funcţie de „sarcina critică” acceptabilă de
către fiecare tip de sol în parte.
Convenţia de la Geneva a avut rezultate semnificative. Se estimează că, între
1985 şi 2005, suprafeţele unde sarcinile critice au fost depăşite s-au redus cu 50%
în Europa, fiind mai ales datorate scăderii spectaculoase a emisiilor de deşeuri de
SO2. În plus, o directivă a Uniunii Europene din 2001 a impus ţărilor membre să-şi
fixeze plafonuri de emisii pentru poluanţii acizi (SO2, NO, amoniac) în vederea
reducerii acestora cu 50% până în 2010 (în raport cu valorile din anul 1990), pentru
zonele care depăşesc limitele critice. Pentru Franţa, obiectivele au fost de a
diminua emisiile, în 20 de ani, cu 70% pentru SO2 şi cu 57% pentru NOx.
Pe lângă această acţiune preventivă în privinţa reducerii cantităţii de emisii
poluante, pot fi luate şi măsuri curative: de exemplu, un program vast de aport de
calciu şi magneziu a fost implementat în pădurile din Munţii Vosgi, în vederea
combaterii acidităţii solurilor.
16
În anul 1979, s-a descoperit că acest strat de ozon se rarefiază deasupra
Antarcticii, în timpul fiecărei primăveri australe, perioadă care începe în lunile
august-septembrie. La sfârşitul anilor 1990, această reducere a atins un nivel de
60%, iar suprafaţa acestei „găuri” a crescut considerabil. Însă maximul de subţiere
al stratului a fost atins în 2006, moment la care localnicii din insula Ushuaia riscau
să fie arşi de vii, dacă ieşeau în timpul zilei neacoperiţi. Foarte rapid, aproape
întreaga comunitate ştiinţifică a acuzat pentru această situaţie anumite produse
chimice pe bază de clor, respectiv cloro-fluoro-carburi (CFC).
Astfel, s-a descoperit destul de repede de ce această „gaură” s-a manifestat
exact deasupra Antarcticii: norii stratosferici de gheaţă, care se formează la
temperaturile foarte scăzute de la Polul Sud (-85oC), favorizează transformarea
CFC-urilor stabile în cloruri active, care atacă direct şi distrug ozonul. Un fenomen
analog, dar de amploarea redusă, a fost constatat deasupra Polului Nord (unde
temperatura este mai ridicată) şi în regiunile de latitudine medie; pentru moment,
au fost ocolite doar regiunile tropicale şi ecuatorile. De notat şi faptul că anvergura
şi nivelul subţierii stratului poate varia semnificativ de la un an la altul, în funcţie
de anotimp şi de condiţiile meteorologice: iarna arctică foarte rece 2004-2005 a
redus semnificativ stratul de ozon, favorizând producerea norilor de gheaţă; invers,
reducerea ozonului de deasupra Antarcticii a fost aproape nesemnificativă în
timpul iernii australe neobişnuit de calde a anului 2002.
17
O altă dificultate, de ordin politic de această dată, este de a convinge ţările în
curs de dezvoltare să semneze protocolul de la Montreal, deoarece acestea nu
doresc să fie condamnate să treacă la utilizarea înlocuitorilor mai scumpi. Trebuie
trmarcat că consimţământul acestor state a fost obţinut la Londra, odată cu crearea
unui Fond pentru mediu global, sub egida Băncii Mondiale şi a ONU, alimentat de
către ţările bogate. Acest fond a fost constituit în favoarea statelor mai puţin
dezvoltate la momentul respectiv, cum erau considerate China şi India.
Oricât de lăudabile ar fi aceste demersuri, nu trebuie să considerăm
problema ca fiind în prezent rezolvată, în condiţiile în care CFC-urile au o durată
de viaţă de peste 40 de ani, întârziind pe această cale regenerarea stratului de ozon.
18
jumătatea populaţiei lumii locuieşte în regiunile de coastă, ar rezulta inundaţii,
dispariţia anumitor zone umede de mare valoare ecologică, salinizarea apelor
subetrane, necesitatea de a deplasa sau de a proteja toate instalaţiile urbane,
industriale sau portuare etc.
XXX
2. Soluţii viabile; provocarea energetică
Deşi au fost, cândva, principalii factori responsabili de efectul de seră, nu ne
vom referi în cele ce urmează la CFC-uri, deoarece au fost interzise aproape în
totalitate. În ceea ce priveşte protoxidul de azot (N2O), contribuţia sa este relativ
slabă (8% la nivel mondial) şi diminuarea sa este legată de utilizarea mai scăzută
sau mai eficientă a îngrăşămintelor pe bază de azot. În ceea ce priveşte metanul,
acesta este răspunzător în proporţie de 14% de efectul de seră la nivel mondial, dar
eliminarea scurgerilor de acest gen produse la extragerea carbonului sau în caz de
transport a produs efectele dorite.
Problema principală este de a reduce emisiile de CO2, responsabil pentru trei
sferturi din efectul de seră. Mai mult de 20% din aceste emisii de CO2 se datorează,
despăduririlor. Pe de o parte, tăierile de copaci se realizează, în marea majoritate a
cazurilor, pentru încălzire prin arderea lemnului, iar pe de alta, ceea ce rămâne din
aceştia intră în descompunere, două situaţii ce duc la generarea masivă de CO 2.
Crearea de noi păduri, sau dezvoltarea celor deja existente, poate contribui la
reţinerea de CO2, deoarece plantele în stadiul de creştere consumă mai mult gaz
carbonic decât cele ajunse la maturitate.
Dar marea parte a emisiilor de CO2 se datorează combustiei combustibililor
fosili (carbon, petrol, gaz), respectiv consumului de energie al societăţii umane
(transport, încălzire etc). În cadrul Uniunii Europene, producţia de energie este
responsabilă de emisia unei proporţii de 34% din totalul de CO2 produs,
construcţiile şi industria de 19%, transporturile rutiere de 22%, încălzirea
locuinţelor şi spaţiilor de lucru de 16%. Nu ne lipsesc însă mijloacele cele mai
adecvate pentru a lupta împotriva CO2-ului rezultat din combustie.
19
transportă, din păcate, de cinci ori mai mult pe trasee rutiere decât cu trenul. În
SUA, din contră, transportul feroviar rămâne dominant.
Pe lângă transporturi, în privinţa construcţiilor, se impune un efort în ceea ce
priveşte izolaţiile, iar în privinţa bunurilor de larg consum, se impune un efort în
vederea sporirii utilizării materialelor reciclabile şi/sau reciclate.
În fine, trebuie pus accentul pe utilizarea simultană a electricităţii şi energiei
termice. În virtutea principiului lui Carnot, producerea de energie generează
căldură. Destul de frecvent, aceasta se pierde (în atmosferă, în apele râurilor sau
mărilor). O mai mare apropiere între centralele energetice şi oraşe sau uzinele
consumatoare de căldură (încălzire urbană etc) ar evita această risipă.
20
1997, ratificat de mai mult de 180 de state şi intrat în vigoare în 2005) a prevăzut,
ca primă etapă, reducerea emisiilor de CO2 pentru 39 de ţări industrializate: acestea
trebuiau să reducă cu 5% media emisiilor de GES până în 2010, raportat la nivelul
din 1990.
La nivelul UE, statele membre au fost obligate, din 2005, să-şi plafoneze
emisiile de CO2 prin planurile naţionale de alocare a cotelor de emisie. Acestea nu
au privit, iniţial, decât producţia de energie şi anumite domenii industriale
(producţia de hârtie, de sticlă, de ciment, rafinării, siderurgie), reprezentând
jumătate din emisiile sectoarelor energetice şi industriale, deci numai 25% din CO 2
produs în Europa. Este prevăzută o extindere a acestui plan pentru alte instalaţii,
pentru transportul aerian şi pentru alte GES. O inovaţie s-a produs la nivelul UE la
sfârşitul anului 2008, anume că, începând cu 2013, cotele de CO2 alocate
industriilor nu vor mai fi gratuite, ci vor fi scoase la licitaţie; în mod progresiv,
până în 2027, toate cotele alocate vor fi contra cost (în afară de cele aferente
domeniilor industriale supuse delocalizării). Pentru transportul rutier, un proiect de
directivă europeană vizează limitarea emisiilor de CO2 pentru maşinile noi la
130g/km în 2015 (în loc de 163g/km în 2004), fie un consum de 5l/100km.
Reamintim că emisiile provenite din transportul rutier în Europa au crescut cu 26%
între 1990 şi 2004!
21
de 4000 de MDC au fost deja realizate la nivel mondial. Această metodă
permite celor responsabili finanţarea eliminarea aceleiaşi cantităţi de
GES emise, dar la un cost mai scăzut decât dacă ar fi făcut-o ei înşişi;
Întrebări de control:
22
2. Dispariţia pădurilor.
3. Problematica stratului de ozon.
4. Efectul de seră.
23
CAPITOLUL 3
APA
Apa acoperă 75% din suprafaţa planetei noastre şi, de asemenea, reprezintă
trei sferturi din ţesuturile vii. În ciuda abundenţei sale, apa constituie o resursă rară,
din următoarele motive:
b) La locul potrivit – încă din cele mai vechi timpuri, aşezările umane au fost
întemeiate în apropierea apelor. Încetul cu încetul, s-a creat un dezechilibru între
resursele de apă disponibile şi populaţiile din zonă. Putem face o simplă
comparaţie între capitala aztecă, situată în anul 1519 la malul unui „lac imens cu
apă limpede”, şi citadela artificială, de 23 de milioane de locuitori, lipsită de o
sursă directă de apă dulce, care este Mexico City. Sau între Mesopotamia,
„grânarul lumii” de acum cinci mii de ani, şi deşertul irakian din prezent? Omul,
atras de apă ca de oricare altă resursă, a dat curs unei exploatări exagerate, fie
direct, prin extragerea abuzivă de apă, fie indirect, prin atacarea păturii vegetale
(prin urbanizare, defrişări, agricultură agresivă) sau infrastructura aferentă şi
impusă, practic, de urbanizarea excesivă, ceea ce a suprimat orice element care a fi
dus la reţinerea apei, sporind, în anumite locuri, viteza de scurgere a apelor
curgătoare către mare.
În lipsa resurselor de apă, aceasta poate fi transportată, chiar dacă acest lucru ar
putea constitui, în anumite situaţii, un lux. Apeductele nu sunt o invenţie modernă,
24
iar proiectele de transport ale apei sunt din ce în ce mai extinse: Australia a
deturnat cursul unor fluvii spre vestul şi nordul ţării; Libia a construit un mare
fluviu artificial suberan care, pe o lungime de 1000 de km, colectează pânza
freatică sahariană; rezervoare gigantice, lungi de 200 de metri, transportă apă din
Turcia în Cipru. Este evident că resursele de apă sunt repartizate în mod inegal; la
nivel mondial, acestea pot varia pe o scară de la 1 la 1000, între o ţară aridă şi o
ţară tropicală sau nordică.
I. Necesităţile de apă
1. Necesităţile menajere
25
Majoritatea ţărilor industrializate consumă 150 de litri de apă menajeră pe zi pe cap
de locuitor. Dacă adăugăm şi consumul aferent spaţiilor publice (şcoli, spitale,
spaţii verzi etc), ajungem la o medie de 200 litri/zi.
Se depun eforturi în vederea economisirii consumului de apă, mai ales prin
reducerea cererii, prin eficientizarea utilizării menajere (prin sisteme de
economisire, cum ar fi cele implementate pe maşinile de spălat, sau sistemele
electronice de declanşare a fluxurilor de apă etc) şi prin reducerea pierderilor din
reţea.
În acelaşi timp, tratarea apei menajere rămâne un factor indispensabil. Încă de pe
vremea lui Hipocrate, preocupările în acest domeniu au fost tratate cu seriozitatea
necesară. Epidemia de holeră din Peru, din 1990, a arătat că o apă insalubră încă
poate face ravagii în cadrul populaţiei. Organizaţia mondială a sănătăţii (OMS)
consideră că 80% din maladiile de care suferă populaţia lumii se datorează apei sau
se transmit pe calea apei.
Tratarea acesteia reprezintă eliminarea particulelor în suspensie prin
decantare şi filtrare, şi, ulterior, dezinfectarea acesteia fie cu clor şi ozon, fie printr-
o metodă mai complexă, mai eficientă, dar şi mai costisitoare, numită microfiltrare.
O directivă europeană din 1998, care vine în completarea uneia din 1980, a impus
strandardele europene de calitate a apei potabile.
Se estimează că, în prezent, circa o treime din populaţia mondială trăieşte în
ţări care cunosc probleme moderate ori severe în privinţa apei şi că, până în 2025,
două treimi din omenire se va găsi în această situaţie. Circa 20% din populaţia
mondială nu are acces la apă salubră şi aproximativ 50% nu beneficiază de un
sistem de asanare adecvat.
2. Necesităţile industriale
3. Necesităţile agricole
26
suprafeţele agricole s-au triplat între 1970 şi 1997, şi reprezintă în prezent
aproximativ 6% din suprafaţa cultivată. Acest procent este mult mai ridicat în alte
state europene, mai ales în sud (Spania, Italia), dar şi în state nordice, precum
Danemarca sau Olanda, şi aceasta datorită faptului că nu numai culturile de
porumb, specifice sudului, necesită irigare permanetă (datorită, în aceliaşi timp,
perioadelor de secetă), dar şi terenurile agricole din nordul continentului.
O treime din irigaţii se realizează prin canale şi fose, şi celelalte două treimi,
prim pulverizare, metodă care reduce consumul de apă. Tehnicile de irigaţie cu
picătura, specifice Orientului Mijlociu, sunt încă la început în ceea ce priveşte
implementarea la nivel european.
27
peştilor, nu prin intoxicare, dar prin asfixiere, datorită conţinutului redus de oxigen
al apei.
Prin procesul natural de epurare a apelor prin bacterii proprii se realizează tratarea
acesteia în marile staţii de epurare. Aceste bacterii, prezente în apa provenită din
canalizare, atacă direct elementele poluante, mai ales dacă li se administrează
oxigen suplimentar. În aceste condiţii, această formă de tratare se realizează
anterior deversării apei menajere înapoi în râuri. De observat că, la nivel european,
s-a impus utilizarea exclusivă a detergenţilor biodegradabili, care pot fi epuraţi
uşor de către bacterii în staţiile de tratare.
b) Poluarea toxică. Această formă de poluare ucide direct, spre deosebire de cea
organică, care ucide prin asfixiere. Se datorează, bineînţeles, indistriei, mai ales
industriei chimice şi metalurgiei.
Una dintre marile probleme aferente poluării toxice este găsirea unei modalităţi de
măsurare a toxicităţii produselor. În acest sens, o modalitate de testare a fost pusă
la punct la începutul anilor 1970, având la bază un crustaceu de apă dulce numit
dafnie (sau purice de apă). Astfel, apa poluată era diluată până când nu ucidea
decât 50% dintre dafniile din eşantion. Cu cât era nevoie de mai multă diluare a
apei, cu atât aceasta era mai toxică. Totuşi, trebuie avut în vedere că acest test nu
măsoară tecât toxicitatea imediată, nu şi cea pe termen lung, care poate rezulta din
acumularea factorilor toxici. Anumite substanţe pot fi asimilate în sedimente, ca
ulterior să fie eliberate. În cazul altor substanţe, se poate produce fenomenul de
bioacumulare, respectiv anumite forme de viaţă să le asimileze în organismul lor,
ducând la apriţia unor fenomene de concentrări succesive de-a lungul întregului
lanţ trofic.
Aceasta se întâmplă în cazul metalelor grele (plumb, cadmiu, mercur) sau
insecticidelor sau erbicidelor (în special faimosul DDT). Fenomenul de
bioacumulare (plante – microorganisme – peşti – mamifere) a fost descoperit în
anii 1950 în golful japonez Minamata. Un compus organic pe bază de mercur a fost
găsit la capătul lanţului trofic, fiind provenit de la crustacee şi peşti, consumate de
către om. S-a înregistrat un număr semnificativ de decese. În anii 1960, pelicanii
americani au murit în urma consumului de peşte contaminat cu DDT. S-au regăsit,
în unele organisme, doze de 100.000 de ori mai ridicate decât cele existente în apă.
Majoritatea acestor compuşi nu numai se acumulează, dar şi persistă în cadrul unui
ecosistem; astfel, în 1990, la 20 de ani de la interzicerea DDT-ului, acesta se
regăsea încă în lacurile din Japonia.
Convenţia de la Stockholm din 2001 a decis interzicerea a 20 de poluanţi organici
persistenţi. Aceste produse toxice pot contamina apele fie direct, prin deversare, fie
prin transport atmosferic pe distanţe lungi (pesticidele sau mercurul sunt substanţe
volatile), fie în urma curăţării terenurilor sau a plantelor contaminate. Infiltrarea
pesticidelor agricole în apele subterane a devenit, la sfârşitul anilor 1990, o
preocupare majoră a furnizorilor de apă potabilă. Cum originea acestei forme de
poluare este difuză, deci nu poate fi localizată precis în spaţiu, singura soluţie poate
28
fi reformarea tehnicilor şi metodelor de producţie sau interzicerea anumitor
produse.
c) Materiile în suspensie. Apa poate prelua diferite particule, fie provenite din
eroziuni naturale, fie din deversări artificiale, cum ar fi în cazul localităţilor sau
centrelor industriale. Aceste materii în suspensie pot crea o poluare estetică, pot
afecta viaţa peştilor (prin pătrunderea de particule în branhii), sau chiar pot
contribui la poluarea organică sau toxică. La începutul anilor 1990, trei sferturi din
materiile în suspensie proveneau din deversările urbane, iar numai un sfert din
deversări industriale. Între timp, nivelul acestora a scăzut semnificativ.
Eliminarea acestor particule în suspensie are loc, în general, prin simpla decantare,
prin depunere pe fundul marilor bazine din cadrul staţiilor de epurare ale marilor
oraşe.
e) Poluarea bacteriană.
29
Această formă de poluare generează multiple probleme de ordin sanitar. Ea poate
afecta, în primul rând, apa de băut, fapt pentru care aceasta este supusă unor forme
speciale de protecţie. Astfel, de regulă, alături de dezinfectarea acesteia, sunt
prevăzute în jurul puţurilor de captare a apei potabile „perimetre de protecţie“, în
cadrul cărora o serie de activităţi sunt limitate şi/sau interzise, pentru a se profita de
marea putere de epurare a solului.
În această situaţie, dacă riscurile aferente apei potabile sunt practic eliminate (cel
puţin în ţările industrializate!), rămân însă două alte riscuri bacteriologice: în
privinţa înotului şi în privinţa crustaceelor.
Deşi anumiţi oameni de ştiinţă au afirmat că apa mării are capacităţi bactericide
semnificative, se pare că acestea nu funcţionează în privinţa streptococilor din
fecale, nici pentru salmonella, şi nici pentru virusuri. Se pare că poluarea organică
sau cea prin materii în suspensie poate servi drept suport pentru poluarea
bacteriană. În orice caz, poluarea plajelor, pe de o parte, şi a crustaceelor, pe de
altă parte, fac obiectul reglementărilor şi supravegherii la nivel european.
Protecţia apelor de coastă împotriva poluării bacteriene nu este uşoară, deoarece
staţiile de epurare obişnuite nu afectează această formă de poluare. Tratarea cu clor
deşeurilor, în prezent cea mai eficientă soluţie, nu este neapărat benefică pentru
mediul marin. O altă soluţie ar fi tratamentele cu ozon, dar acestea sunt mult prea
costisitoare. Tehnicile naturale (crearea de lagune artificiale pentru deversarea
apelor uzate şi irigarea terenului) sunt mult mai eficiente, utilizând puterea
epuratoare a aerului, soarelui şi solurilor.
f) Poluarea termică. O mare parte a apelor utilizate în industrie sunt ape de răcire,
care apoi se evacuează, la temperaturi ridicate. În ceea ce priveşte centralele
electrice, acestea emit în mod inevitabil căldură, fie în atmosferă, fie în apă.
Acest fenomen de încălzire a apelor poate avea două consecinţe principale:
- o influenţă directă asupra vieţii unor specii de plante şi animale;
- o activitate bacteriană mai intensă şi, astfel, un foarte mare consum de oxigen (se
observă frecvent, în perioadele foarte calde, peşti plutind la suprafaţa apei,
asfixiaţi, victime ale unui „şoc de căldură“).
Primele reglementări juridice privind apele au avut un caracter răzleţ, vizând mai
ales rezolvarea litigiilor în materie de proprietate. Într-o a doua etapă, apar unele
acte cu caracter normativ privind ansamblul problemelor ridicate de exploatarea
acestui element natural, dar care nu depăşesc sfera intereselor riveranilor. În sfârşit,
în cea de a treia fază, asistăm la reflectarea interesului public general, şi, în
consecinţă, putem vorbi şi despre unele aspecte privind gospodărirea raţională şi
protecţia apelor, care cunosc o dezvoltare neîntreruptă, ajungând la conturarea şi
afirmarea unei noi subramuri de drept (dreptul apei) şi chiar a unui drept uman
30
fundamental specific, dreptul (la accesul) la apă (de calitate corespunzătoare),
ambele aferente sferei mai largi, a dreptului mediului.
În ţările române, norme juridice referitoare la regimul apelor se întâlnesc încă din
dreptul daco-roman, şi apoi în cadrul vechiului drept românesc, fiind dezvoltate
ulterior, inclusiv în primele legiuiri scrise: Cartea românească de învăţătură
(1646) a lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii (1652) a lui Matei Basarab.
Cu toate acestea, abia în Codul Calimach (1817) şi în Legiuirea Caragea (1818),
apele cunosc o reglementare mai detaliată, în cadrul dreptului de proprietate, prin
consacrarea stăpânirii statului asupra râurilor, cu malurile şi limanurile lor, în
scopul navigaţiei, asupra insulelor (ostroavelor) care se formează pe albiile
acestora, precum şi delimitarea proprietăţii în cazul aluviunilor, avulsiunilor etc. şi
alte drepturi în legătură cu apele. Codul civil din 1865 a prevăzut în art. 476 că
fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile de mal şi locurile
de unde s-a retras apa mării şi porturile naturale sunt dependente de domeniul
public, iar Constituţia din 1866 (art. 19) a stabilit că „libera şi neîmpiedicata
întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile este de domeniul public”.
Un pas înainte în această direcţie s a făcut în Constituţia din 1923, care a extins
sfera domeniului public în materie de ape, prevăzând că „sunt bunuri publice şi
apele ce pot produce forţă motrice şi acelea care pot fi folosite în interes obştesc”.
În aplicarea dispoziţiilor constituţionale de principiu, la 27 iunie 1924 a fost
adoptată prima lege specială în domeniu, Legea regimului apelor, care declară
bunuri publice „toate apele ce pot produce forţă motrice, ca şi pe cele care pot fi
utilizate în interes obştesc”, reglementează folosirea apelor şi amenajarea lor, iar ca
structură administrativă, în acest sens, se creează o direcţie a apelor în cadrul
Ministerului Lucrărilor Publice.
După 1944, o serie de reglementări au impus un nou regim utilizării şi protecţiei
apelor prin unele acte normative, precum: Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr.
5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor etc.
Actualul regim de folosinţă şi conservare a resurselor de apă este stabilit prin
Legea apelor nr. 107/1996 (cu modificările ulterioare) şi alte acte normative
conexe.
La nivelul Uniunii Europene, Directiva-cadru nr. 2000/60/CE din 23 octombrie
2000 prevede că fiecare stat are obligaţia, începând cu anul 2009, să elaboreze
planuri de gestiune concrete pentru toate districtele hidrografice, pentru a atinge,
până în decembrie 2015, „o stare bună a apelor”.
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, prin modificările şi
completările aduse prin Legea nr. 310/2004 (de implementare a Directivei-cadru)
şi mai ales prin Legea nr. 112/2006, Legea nr. 107/1996 a asimilat concepţia
generală, obiectivele şi instrumentele de realizare prevăzute în Directiva cadru nr.
2000/60/CEE. Documentul comunitar se preocupă de ansamblul apelor
Comunităţii (cu excepţia apelor marine), văzute ca un tot, fără a le separa, precum
directivele anterioare, în ape dulci, ape sărate şi ape subterane. Gestiunea este
gândită pe ecosistem şi nu pe categorii de ape, după criterii precum destinaţia
31
acestora. O altă noutate adusă de directiva cadru este gestiunea apei pe bazin
hidrografic; statele membre trebuie să recenzeze bazinele hidrografice de pe
teritoriul lor şi să creeze districte hidrografice, în care să instituie dispozitive
administrative adecvate; pentru fiecare district, se impune elaborarea unui plan de
gestiune şi de programe de măsuri, stabilirea unui registru de zone protejate, care
se bucură de un program special de supraveghere. Directiva creează trei tipuri de
instrumente: analize şi studii iniţiale, o analiză economică pentru gestiunea apei şi
o supraveghere sistematică din parte statelor membre, după aceleaşi baze
ştiinţifice.
Întrebări de control:
CAPITOLUL 4
POLUAREA SONORĂ
32
importanţă redusă. De regulă, statul plasează aceste responsabilităţi în sarcina
autorităţilor locale, care, cel mai adesea, sunt incapabile de a impune o acţiune
minimă şi omogenă.
La nivelul Uniunii Europene, de pildă, deşi există de mult timp diferite
reglementări asupra zgomotelor produse de motoare sau de vehicule, prima
directivă având ca obiect zgomotul ambiant a fost adoptată abia la 25 iunie 2002
(Directiva 2002/49/CE privind evaluarea şi gestiunea zgomotului ambiental). Sfera
de aplicare a acesteia rămâne, totuşi, redusă, deoarece aceasta se limitează la a
defini indicatorii de zgomot comuni pentru toate statele membre, solicitând
autorităţilor centrale să elaboreze hărţi ale zgomotului, în funcţie de intensitate şi
de sectoarele cele mai sensibile, şi planuri de acţiune, pentru perioada 2008-2013,
în funcţie de dimensiunile aglomerărilor urbane sau de sectoarele vizate.
I. Efectele zgomotului
Zgomotul produce efecte, în primul rând, asupra auzului: fie printr-o oboseală
auditivă, care reprezintă un deficit provizoriu de auz, şi care se manifestă începând
de la zgomote de 75 la 80 dB, fie printr-un efect de mască, zgomotul împiedicând
auzirea conversaţiilor ori semnalelor de pericol şi contribuind, astfel, la la
producerea unei „izolări fonice“, fie printr-o pierdere definitivă a auzului, care se
poate produce în caz de expunere la zgomot intens şi prelungit (peste 85 dB timp
de 8 ore pe zi, de-a lungul mai multor ani).
Zgomotul poate avea, de asemenea, şi alte efecte asupra sănătăţii, în special asupra
sistemului cardiovascular (provocând, mai ales, hipertensiune arterială) sau asupra
sistemului digestiv, sau asupra echilibrului psihic. Acesta este, în acelaşi timp, un
important agent de stres.
Totodată, s-a constatat că zgomotul împiedică dezvoltarea limbajului şi
deprinderea cititului la copii (fiind afectaţi mai ales cei care iau masa în cantine
şcolare, la frecvenţe de peste 80 dB).
33
problemă o constituie zgomotul produs de trafic. În ceea ce priveşte plângerile,
însă, reiese că zgomotele produse de instalaţiile industriale şi comerciale sunt cele
mai problematice. Şi aceasta, datorită faptului că, evident, nu se pot formula
plângeri admonistrative împotriva „traficului” în general, fiind mai uşor ca acestea
să se concentreze împotriva unui subiect anume, cum ar fi, de pildă, împotriva unei
uzine.
A. Transportul rutier
34
- limitarea vitezei (reducerea la 30 km/h, experimentată în Elveţia ori Germania, ar
permite reducerea zgomotului cu 4-5 dB;
- interzicerea circulaţiei pe anumite trasee ori la anumite ore. În multe state
europene se interzice traficul greu pe timpul nopţii, sau se impun anumite rute
ocolitoare. S-au creat, de asemenea, spaţii de staţionare pe timp de noapte şi centre
de încărcare/descărcare, situate în afara oraşelor.
Pentru a izola sursele principale de zgomot rutier au fost ridicate ecrane acustice
de-a lungul şoselelor, sau s-a impus izolarea fonică a imobilelor riverane.
B. Transportul aerian
Deşi mai puţin generalizat decât zgomotul produs de transporturile rutiere, cel
produs de transportul aerian îşi face simţită prezenţa, în principal faţă de populaţia
riverană aeroporturilor.
Primele măsuri au vizat reducerea la sursă a zgomotelor produse de aeronave
(avioane, elicoptere etc.), şi au fost impuse mai întâi în cadrul Organizaţie Aviaţiei
Civile Internaţionale, pentru a fi reluate ulterior în cadrul legislaţiilor naţionale sau
internaţionale. În principal, reducerea zgomotelor produse de aparatele de zbor s-a
datorat, în mare măsura, eforturilor întreprinse de către constructorii de aeronave în
vederea reducerea consumului de carburant.
În multe ţări, deşi de cele mai multe ori numai la nivel simbolic, s-au impus taxe
asupra avioanelor producătoare de zgomote, taxe care se varsă în fonduri dedicate
izolării fonice a aeroporturilor.
Ca şi în cazul autovehiculelor, măsurile de gestiune sunt deosebit de importante
pentru prevenirea ori combaterea zgomotelor. Acestea se pot materializa prin:
- interzicerea totală a avioanelor producătoare de zgomot puternic, care s-a impus,
la nivel european, începând cu aprilie 2002;
- restricţii orare, în special interdicţia de zbor în timpul nopţii, fie totală, fie
parţială;
- plafonarea traficului: limitarea numărului de avioane, fie pe timp zi, fie pe timp
noapte;
- stabilirea de noi itinerarii, altitudini de survol şi proceduri de zbor.
C. Transporturile feroviare
35
aceasta problemă a căpătat un caracter de continuitate după apariţia, în anul 1964, a
reţelei Shinkansen.
Au fost utilizate numeroase procedee pentru a reduce la sursă zgomotul produs de
traficul feroviar, majoritatea vizând tehnicile şi materialele de construcţie ale
echipamentelor feroviare (materialele din care se fabrică frânele, cauciucarea
şinelor, izolarea fonică a tunelelor etc.)
Se adaugă, şi în acest caz, impunerea ecranelor de protecţie fonică, izolarea
construcţiilor riverane şi gestiunea corespunzătoare a traficului.
2. Zgomotele de vecinătate
3. Izolaţia
Oricare ar fi sursa zgomotului, soluţia finală o constituie, de cele mai multe ori,
izolarea. La nivel personal, aceasta se poate realiza fie prin căşti de protecţie, fie
prin dopuri introduse în canalul auditiv. În privinţa clădirilor, se impune izolarea
acustică, pentru a oferi o protecţie sporită faţă de zgomotele produse de vecini şi
cele provenind din exterior. Zgomotele pot pătrunde în locuinţe fie pe cale aerului
(uşi, ferestre, guri de aerisire) fie prin materiile solide, prin vibraţii (ale pereţilor,
ale ţevilor etc).
36
Regulile acustice cunoşteau, până nu demult, suficiente lipsuri. Situaţia s-a
ameliorat în ultimii ani: controalele efectuate la nivel european au arătat că, în anii
1970, reglementările relative la zgomot se aplicau în proporţie de 7%.
Cincisprezece ani mai târziu, acestea se aplică în proporţie de 70%!
Întrebări de control:
CAPITOLUL 5
REGIMUL DEŞEURILOR
37
Din punct de vedere al provenienţei lor, deşeurile pot fi: deşeuri menajere, deşeuri
industriale, deşeuri agroalimentare şi deşeuri nucleare.
I. Deşeurile menajere
A. Tratamentul biologic priveşte mai ales partea fermentabilă (circa 60% din
total) a gunoaielor (deşeuri alimentare, hârtie, deşeuri organice etc.). Poate fi
38
vorba, în această situaţie, de două variante: fie fermentaţia în aer liber
(compostajul), fie fermentaţia controlată. Compostajul constă în lăsarea deşeurilor
să fermenteze în aer liber pentru o perioadă de mai multe luni. Apoi, în uzine
specializate, are loc operaţiunea numită „de compostare” care dă naştere, pe de o
parte, aşa-numitor „humus“-uri1, iar pe de alta, unor elemente chimice în cantitate
slabă, precum magneziu, cupru, zinc etc.
Fermentaţia controlată (metanizare) se realizează în spaţii închise ermetic, din care
este eliminat oxigenul. Această procedură are ca rezultat un biogaz compus în
proporţie de 55%-60% din metan, utilizabil în producerea de energie termică,
energie electrică etc. Produsul solid al acestei operaţiuni poate fi utilizat în
agricultură. Acest procedeu a cunoscut o răspândire destul de largă la nivel
european, în state precum Franţa (6 uzine), Germania (mai mult de 30 de uzine),
Spania sau Elveţia.
39
şi tratate pentru a evita orice contaminare a pânzei freatice. Biogazul rezultat din
fermentarea internă a gunoaielor depozitate trebuie captat şi eliminat prin ardere
(existând riscul de producere de mirosuri şi de explozii). În sfârşit, trebuie avută în
vedere obligativitatea reamenajării sitului după exploatare.
Toate aceste aspecte pot să scumpească costul depozitărilor, care rămâne totuşi
scăzut în raport cu cel al incinerării şi compostajului. Totuşi, în viitorul apropiat,
preţul metrului pătrat de spaţiu de depozitare, 12 euro, ar putea creşte la valori între
40 euro şi 90 de euro.
Un alt inconvenient al depozitării este acela al consumului unei resurse uneori rare:
spaţiul, care trebuie să fie un teren, bine delimitat, situat nu prea departe de oraş, şi
totuşi izolat, destul de rar de găsit în regiunile dens populate. Se consideră că
depozitarea tuturor deşeurilor ar fi o adevărată risipă de spaţiu, şi că o soluţie
optimă ar fi depozitarea exclusivă a părţii dintre acestea care nu pot fi tratate pe
altă cale (compostaj, incinerare etc.).
40
2. colectarea la domiciliu, la momente specifice sau în acelaşi timp cu
ridicarea deşeurilor normale, dar în pubele sau containere diferite, urmând a fi
ulterior triate şi tratate corespunzător. Triajul se poate realiza, de exemplu, prin
distincţia dintre deşeuri reciclabile (sticlă, hârtie, mase plastice) şi nereciclabile
(deşeuri alimentare), sau dintre deşeuri fermentabile şi nefermentabile.
a. Incinerarea.
Aceasta se realizează destul de rar, fie în staţiile de incinerare a deşeurilor
menajere, adaptate la cerinţele deşeurilor industriale, fie în staţii specializate.
Deşeurile sunt supuse unui proces fizico-chimic de cimentare, la temperaturi de
aproximiativ 20000 celsius, neutralizându-se, astfel, o mare parte a substanţelor
toxice.
Tehnicile de evapo-incinerare se aplică deşeurilor lichide diluate: mai întâi,
se evaporă apa, ca apoi deşeul concentrat să fie ars.
41
b. Tratamentul fizico-chimic constă fie în detoxificarea deşeurilor (prin
neutralizarea acizilor, decianurizare etc.), fie în separarea componentelor chimice
ale deşeurilor.
Una dintre principalele piedici din cale reciclării este existenţa normelor de
calitate pentru o gamă largă de produse (cum ar fi, de pildă, masele plastice care
intră în contact cu produsele alimentare. Totuşi, de cele mai multe ori, avem de-a
face doar cu un protecţionism abuziv al materiilor prime noi.
III. Deşeurile agricole reprezintă, din punct de vedere cantitativ, partea cea
mai importantă a deşeurilor. Acestea pot fi deşeruri animale, reziduuri vegetale,
reziduuri lemnoase şi reziduuri ale industriei agroalimentare.
În ciuda abundenţei cantitative, se discută puţin asupra deşeurilor agricole,
datorită faptului că, din punct de vedere calitativ, acestea ridică cele mai puţine
probleme pentru mediu, deoarece pot fi mai uşor valorificate sau asimilate de
natură.
Îngroparea acestora pune, totuşi, din ce în ce mai multe probleme în ceea
ce priveşte spaţiul de depozitare şi poluarea aerului, solului sau a apelor. În cele
42
mai multe cazuri, cererea pentru spaţii specializate în acest sens depăşeşte
posibilităţile materiale, naturale.
Valorificarea deşeurilor agricole în alimentaţia animalelor trebuie
realizată în condiţii sanitare ireproşabile. Se cunoasc efectele unor maladii precum
„boala vacii nebune”, care a atins mii de bovine şi care s-a datorat alimentaţiei pe
bază de deşeuri animale tratate insuficient. Există, deci, situaţii în care reciclarea
are limite.
43
care degajă multă căldură), să fie îngropate la mare adâncime (câteva sute de
metri), în straturi geologice adecvate: fără pânză freatică, fără risc seismic etc.
Specialiştii apreciază că patru tipuri de roci sunt corespunzătoare în acest sens:
sarea (fără apă şi fiind o rocă foarte plastică), argila, granitul şi şisturile. Pentru
deşeurile a căror durată de viaţă atinge milioanele de ani, stabilitatea şi etanşeitatea
rocii de depozitare, la o scară temporală geologică, sunt criterii esenţiale. Ideal ar fi
ca aceste depozitări să fie reversibile, în sensul că deşeurile să poată fi recuperate,
în caz de nevoie.
Întrebări de control:
44
CAPITOLUL 6
PRODUCŢIA CURATĂ ŞI FĂRĂ RISC
45
Dar ideea care iese în evidenţă este că ar fi mult mai avantajoasă combaterea răului
la sursă, respectiv prin impunerea producţiei „curate”. Cu alte cuvinte, fie prin
fabricarea de produse „curate”, fie prin implementarea şi utilizarea unor mijloace
de producţie„curate”.
I. Produsele „curate”
46
producerii pe scară largă a înlocuitorilor adecvaţi, respectând condiţiile
legale.
A. Controlul poluanţilor
47
Agricultura intensivă a ultimelor decenii a cauzat creşterea nivelului poluării
apelor, prin îngrăşăminte (nitraţi) şi prin pesticide. Utilizarea exagerată a acestor
produse este, pe de o parte, o ameninţare la adresa mediului, şi, pe de altă parte, o
cheltuială inutilă pentru producător.
Această formă de poluare este dificil de controlat, datorită faptului că este difuză,
fiind deci dificil de imaginat tehnici de epurare adecvate. Singurul remediu este, în
acest caz, producţia curată.
a) Avantajele OMG-urilor:
48
- rezistenţă sporită la anumite erbicide, permiţând astfel distrugerea
plantelor dăunătoare fără ca cele utile să fie afectate.
b) Riscurile OMG-urilor:
c) Reglementarea OMG-urilor
1. Riscurile industriale
Opinia publică a păstrat în memorie accidentele de la Feyzin (Franţa, 1966 –
explozia a două sfere de propan în apropierea unei autostrăzi – 18 morţi, 84 de
răniţi) sau de la Seveso (Italia, 1976 – eliminarea unui nor de dioxină de către o
uzină petrochimică – nu au fost victime, dar 750 de persoane au fost evacuate),
Bhopal (India, 1984 – explozii la un centru de prelucrare a gazului lichefiat –
câteva sute de morţi), Toulouse (Franţa, 2001 – explozia unui depozit de nitrat de
amoniu – 30 morţi, 2500 de răniţi, pierderi materiale considerabile). Ne mai
amintim şi de poluarea chimică a Rinului (1986), sau a Tisei şi a Dunării
(deversările de cianură provenite de la combinatul Aurul Baia Mare, 30 ianuarie
2000).
49
În urma accidentului de la Seveso, Comuntiatea Europeană a adoptat o
directivă (82/501/CEE, republicată prin directiva 96/82/CE) în vederea
reglementării răspunderii pentru riscurile industriale. Astfel, această directivă
stabileşte norme prin care uzinele sunt obligate să realizeze studii de evaluare a
riscurilor şi planuri de intervenţie (internă şi externă), să informeze populaţia din
apropierea instalaţiilor industriale şi să respecte strict regimul urbanistic local (prin
constituirea zonelor de protecţia din jurul uzinelor).
După accidentul de la Toulouse, din 2003, autorităţile franceze au emis o
lege care impune tuturor uzinelor de mare risc elaborarea de planuri de prevenire a
riscurilor tehnologice.
2. Riscurile nucleare
Accidentele de la Three Mile Island (SUA, 1979 – nu au existat emisii
radioactive, ci doar topiea parţială a reactorului), de la Cernobîl (URSS, 1986 –
explozia unui reactor neacoperit) sau de la Fukushima (Japonia, martie 2011)
reamintesc comunităţii internaţionale pericolul real al industriei nucleare. În cazul
a 80% dintre accidentele nucleare, eroarea umană joacă un rol major (mai precis,
incapacitatea operatorilor şi tehnicienilor de a reacţiona în timp util); în aceste
condiţii, se evidenţiază importanţa sistemelor automate de reacţie şi gestiune în caz
de accident, care înlocuiesc acţiunea umană în ceea ce priveşte măsurile imediate
ce trebuiesc luate.
Agenţia Internaţională a Energie Atomice (organ al ONU, la care au aderat
mai mult de 100 de state) realizează periodic studii preventive de audit asupra
centralelor nucleare şi, de asemenea, studii de impact, în urma producerii de
accidente.
Totuşi, principalul risc nuclear rămâne, proliferarea armelor nucleare.
A.I.E.A. ţine o evidenţă strictă a materiilor prime utilizabile în domeniu, pentru a
evita deturnarea acestora în scopuri militare. Apariţia combustibililor micşti
uraniu-plutoniu şi complexitatea procedeelor de re-tratare a combustibililor uzaţi
fac ca sarcina Agenţiei să fie din ce în ce mai dificilă (de exemplu, în Iran sau,
anterior anilor 2000, în Irak).
50
mare), legături radio permanente, echipaje specializate bine instruite, interzicerea
anumitor rute considerate ca fiind periculoase etc.
Organizaţia Maritimă Internaţională (organ al ONU) a decis, în 1993, ca
toate petrolierele noi să fie dotate cu cocă dublă începând cu anul 1996, iar în
2003, că toate navele cu cocă simplă existente vor fi retrase din uz, până în 2010.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană a dispus, în 2002, crearea unei agenţii
europene pentru sigranţa maritimă, cu sediul la Lisabona, şi a demarat procedurile
în vederea adoptării unei directive având ca obiect consolidarea reglementării
procedurilor de informare şi de urmărire a navelor de mare risc.
4. Transporturile periculoase
Transportul rutier, feroviar, prin conducte sau pe orice altă cale al
substanţelor toxice, inflamabile sau explozive, reprezintă un alt factor de risc
important. Explozia unui camion care transporta propylenă în apropierea unui
spaţiu de camping din Spania (1978 – 216 morţi) sau a unui gazoduct în apropierea
a două trenuri în URSS (1989 – 645 morţi) au fost, din fericire, determinante în
vederea reglementării acestor problemle la nivel internaţional.
Există norme internaţionale:
- în privinţa mijloacelor de transport (cisterne, vehicule, tehnici şi mijloace
de transport etc);
- în privinţa pregătirii şi specializării personalului (pregătire specială
pentru şoferii care transportă substanţe periculoase);
- în privinţa exploatării (etichetele de risc şi planurile de transport,
interzicerea anumitor trasee sau itinerarii, reguli privind încărcarea şi
descărcare produselor etc).
Întrebări de control:
1. Produsele „curate”.
2. Problematica organismelor modificate genetic.
3. Enumeraţi principalele forme de risc şi prezentaţi una dintre ele.
51
CAPITOLUL 7
I. Legislaţia
52
în susţinerea acţiunii internaţionale, dincolo de nivelul statal sau
european.
53
europene aferente sectoarele industriale. În 2008, 33 de sectoare industriale erau
reglementate în acest mod.
Directiva europeană din 21 aprilie 2004 referitoare la răspunderea de mediu
impune ca anumite activităţi să prevină şi să repare daunele care pot fi cauzate
apelor, solului şi speciilor protejate.
54
De cele mai multe ori, taxele perepute sunt vărsate într-un fond general
pentru protecţia mediului, sau direct la bugetul de stat. Oricum ar fi, simpla
existenţă a acestor taxe impune conturarea unui nou comportament al
consumatorilor şi al producătorilor.
55
Exemplul mecanismului intern din SUA în materia emisiilor de SO 2 nu este
pertinent în această situaţie, întrucât în caz de „depăşire a drepturilor de poluare“,
autorităţile naţionale pot aplica sancţiuni contravenţionale sau chiar penale. După
cum se ştie dreptul internaţional public este lipsit de forţa de constrângere necesară
aplicării dispoziţiilor sale.
Uniunea Europeană a impus, începând cu anul 2005, o piaţă comunitară a
emisiilor de CO2, numai pentru întreprinderi.
56
vederea sprijinirii activităţilor şi cercetărilor ştiinţifice, în funcţie de
pertinenţa acestora.
V. Cercetările ştiinţifice
57
având ca temei principiul cooperării transnaţionale dintre societăţi şi laboratoare de
cercetare, cuprinde şi programe pentru mediu, cum ar fi EUROMAR (privind
poluarea mărilor) sau EURO-ENVIRON (tehnologii antipoluare).
Sub egida ONU sau a organizaţiilor-satelit şi a Consiliului Internaţional a
Uniunilor Ştiinţifice, au fost lansate numeroase programe mondiale de cercetare, în
special asupra climatului (împreună cu Organizaţia meteorilogică mondială).
Programul „Man and Biosphere” al UNESCO implică mai mult de 140 de state şi
are ca obiect biodiversitatea, solurile şi pădurile tropicale, savanele, munţii,
impactul marilor metropole asupra mediului; acest program a indentificat la nivel
mondial mai mult de 500 de rezervaţii ale biosferei.
58
sau Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă (Johannesburg, 2002) a înţeles
această miză dublă majoră.
Întrebări de control:
Bibliografie selectivă
Mircea Duţu, Andrei Duțu – Curs de Dreptul Mediului, Ed. C.H. Beck, 2014
Mircea Duţu – Ecologie, „Probleme ale protecţiei mediului şi conservării naturii”,
Bucureşti, 1994
Mircea Duţu – Ecologie, „Filosofia naturală a vieţii”, Editura Economică, 1999
Toma G. Maiorescu, „Ecosofia”, Ed. Ateneul Român, Bucureşti, 2001
Mircea Duţu – Tratat de Dreptul Mediului, Ed. C.H. Beck, 2007
Mircea Duţu - Dreptul internaţional al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
Lester R Brown, Ch. Flavin, H. French – Starea lumii, Editura Tehnică, Bucureşti,
2001; 2003; 2005; 2006.
59