Cultul sfinţilor şi al icoanelor

Creţu Oana Facultatea de

Grupa H211 Istorie,an II

Cultul icoanelor- Geneza imaginii creştine

Biserica Ortodoxă a păstrat intactă o bogăţie imensă în domeniul liturgic şi al gândirii

plastice, dar totodată şi în cel al artei sacre. Se ştie că cinstirea icoanelor ocupă un loc important
în Biserica Ortodoxă. Şi asta pentru că icoana nu este o simplă imagine, un obiect decorativ sau o
ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea e ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect
de cult, care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică deosebita importanţă pe care
Biserica o oferă ei, imaginii specifice pe care ea însăşi a eleborat-o în decursul istoriei sale, în
lupta împotriva ereziilor şi a păgânismului, imagine pe care a plătit-o cu preţul sângelui unui
număr mare de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste, adică icoanei ortodoxe.
Biserica vede în icoană nu unul dintre aspectele învăţăturii ortodoxe, ci expresia ortodoxiei în
ansamblu. Cinstirea icoanelor lui Hristos, ale Fecioarei Maria, ale sfinţilor şi îngerilor e o dogmă
a credinţei creştine formulată la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic: ea decurge din dogma
fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu s-a făcut Om. Pe bună dreptate ,de multe ori
icoana e numită ,,teologie în imagini ˝. Provenienţa cuvântului ,,icoană˝ este limba greacă
,,ekion˝care înseamnă ,,portret’’, ,,chip’’. Pe când imaginea creştină era în formare, în Bizanţ
acest cuvânt însemna orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui înger, sfânt sau a unui
eveniment din istorie, indiferent dacă această imagine era sculptată ori pictată, mobilă sau
monumentală şi indiferent de tehnica folosită în redarea sa.1

Când vorbim de icoane, vom avea în vedere imaginea sacră în general, fie că sunt pictate pe
planşă, frescă, mozaic ori sculpturi. Biserica afirmă că imaginea sfântă a existat încă de la
începutul creştinismului. Este o consecinţă a întrupăirii divine, creştinismul fiind inseparabil de
ea.2

Chiar dacă de-a lungul timpului au existat opoziţii împotriva icoanelor, imaginea în sânul
Bisericii există, totuşi un curent esenţial care promova imaginile ce domina tradiţia Bisericii care
vorbeşte despre existenţa imaginii Domnului, încă de când El trăia pe pământ şi a icoanelor

1
Leonid Uspensky, Teologia icoanei, , Editura Renaşterea şi Patmos Cluj Napoca, 2012, p. 13.
2
Ibidem, p.16.
Maicii Domnului, făcute la Cincizecime. Aşadar, imaginea e proprie naturii înseşi a
creştinismului, căci aceasta e revelarea nu doar a Cuvântului, ci şi a Chipului Lui Dumnezeu
manifestată prin Dumnezeu Omul. Strămoşul imaginii creştine nu este idolul păgân, cum s-a
crezut la un moment dat, ci lipsa de imagini concrete şi directe înainte de întrupare şi de
asemenea simbolul veterotestamentar, tot aşa cum strămoşul Bisericii e Vechiul Israel, nu lumea
păgână, e poporul ales de Dumnezeu pentru a primi descoperire sa, chipul lui Dumnezeu cel
Nevăzut este cu neputinţă de reprezentat căci: ,, Cum e cu putinţă să se zugrăvească ceea ce este
nevăzut?’’ afirma Ioan Damaschin în Tratatul al treilea apologetic contra acelora care atacă
icoanele sfinte. În ceea ce priveşte interdicţia chipurilor creaturilor dată de Dumnezeu lui Moise,
ea are un singur scop, să împiedice poporul să se închine creaturilor, si nu Creatorului ei : ,,Să nu
te închini lor şi să nu le slujeşti.”3 Dată fiind aplecarea spre idolatrie, făpturile riscau să fie
divinizate şi adorate. Altfel zis, un chip al unei creaturi nu-L poate înlocui pe Dumnezeu pe care
poporul nu L-a auzit vorbind. De aceea facerea unei asemănări de orice fel era o greşeală
înaintea Creatorului. De aici şi cuvintele: ,,Să nu greşiţi,dar nici să vă faceţi chip cioplit sau
închipuiri de a vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat ori femeie,sau închipuirea vreunui dobitoc
de pe pământ.”(Deuteronom 4 16/17)4.

Primele icoane apărute, odată cu creştinismul sunt cele ale lui Iisus Hristos şi ale Maicii Sale .
Biserica îşi întemeiază toată iconografia pe cele două imagini, veritabili poli ai cultului ei. După
întrupare putem să-i reprezentăm şi pe proorocii şi pe patriarhii Vechiului Legământ ca martori
ai omenirii deja răscumpărate de prin sângele Dumnezeului Întrupat. Imaginea acestor oameni
cât şi cea a sfinţilor nu ne pot trimite către idolatrie, deoarece acum ne este cunoscut chipului
Tatălui, pentru că afirmă Ioan Damaschin: ,,Noi am primit puterea de a discerne ce poate fi redat
în icoane ,facem reprezentări spre slava şi sfinţenia Lui.” Legătura fundamentală între imagine şi
creştinism este izvorul tradiţiei după care încă de la început biserica propovăduia lumii
creştinismul în acelaşi timp prin cuvânt şi imagine.5 De aceea ,Părinţii celui de-al şaptele Sinod

3
Ibidem, p22.
Ieşirea 20 5 şi Deuteronomul 5 9
4
Ibidem, p25.
5
Ibidem, p.30
Ecumenic afirmau că: ,,Tradiţia de a face icoane există încă din timpul propovăduirii
apostolice”.6

Primele icoane ale lui Hristos şi ale Fecioarei Maria

Tradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut în timpul vieţii sale pământeşti.
Este vorba de imaginea pe care în Occident o numim ,,Sfânta Faţă”, iar în Biserica ortodoxă
,,Chipul nefăcut de mână”. Istoria provenienţei acestei prime imagini ne e oferitî de textele în
cinstea serbării ei de la 16 august ,,ai închipuit icoana preasfintei feţei Tale şi credinciosului
Abgar ,o ai transmis-o celui credincios ce voia să Te vadă , cel de heruvimi nevăzut”(stihira pe
glasul 8 de la vecernie). Cât despre autorii vechi, ei nu fac până în sec. VI nicio aluzie la
imaginea Sfintei Feţe, poate pentru că ea era încă zidită ,,existenţa ei uitată”. Menţiunea cea mai
veche se numeşte ,, Doctrina lui Addai”. Acesta a fost episcop de Edessa. În lucarea sa foloseşte
o tradiţie locală sau documente pe care nu le cunoaştem. Cel mai vechi autor necontestat care
menţionează icoana transmisă lui Abgar este Evagrie Ponticul, călugăr creştin şi ascet de la
sfârşitul secolului al IVlea, în ,,Istoria bisericească” el numeşte portretul,, icoană făcută de
Dumnezeu”. Pânza pe care s-a întipărit faţa lui Dumnezeu a fost mult timp păstrată la Edessa, ca
cel mai de preţ odor al oraşului. Unii creştini ţineau sărbătoare în cinstea ei în Orient în secolul al
VIIIlea, după exemplul bisericii din Edessa. În discursul perioadei iconoclaste , Ioan Damaschin
aminteşte de chipul miraculos. La 788 Părinţii celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic se referă la el
în mai multe rânduri. Leon, citeţ al Catedralei Sfintei Sophia din Constantinopol, participând la
Sinod povesteşte despre faptul că s-a închinat la Sfânta Faţă din Edessa. În anul 944 împăratul
bizantin Constantin Profirogenetul şi Roman I au cumpărat sfânta icoană de la Edessa.
Constantin a evocat-o într-un discurs ca fiind protectoarea imperiului. Icoana este furată şi
urmele ei se pierd în anul 1204 când cruciaţii jefuiesc Constantinopolul. Chipul Domnului
nefăcut de mână omenească se numeşte Sfânta Mahramă. 7

6
Ibidem, p.31
7
Ibidem, pp.33-34
Dacă icoana Mântuitorului, fundament al iconografiei creştine reproduce trăsăturile
Dumnezeului făcut Om, icoana Maicii Domnului o reprezintă pe întâia fiinţă omenească ce a
realizat scopul întrupării, îndumnezeirea Domnului. Biserica Ortodoxă afirnă locul Fecioarei cu
omenirea căzută, care poartă urmele păcatului originar şi nu o exclude din descendenţa lui Adam.
În acelaşi timp, demnitatea ei excepţională de Maică a lui Dumnezeu, desăvârşirea ei
personală,ultimul grad de sfinţenie pe care l-a atins explică această cinstire excepţională pe care
a atins-o. Fecioara este cea dintâi din tot neamul omenesc care a ajuns desăvârşită prin
transfigurarea totală a fiinţei ei la ţelul tuturor făpturilor ,,cu adevărat Maica lui Dumnezeu”,
după proclamarea solemnă a celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, veghează cu Hristos asupra
destinului lumii. Imaginea sa ocupă primul loc după cea lui Hristos şi face pereche cu aceasta;
ea se destinge de icoanele altor sfinţi sau ale îngerilor atât prin varietatea tupurilor iconografice
cât şi prin cantitatea şi intensitatea cinstirii lor. Tradiţia ortodoxă atribuie Sfântului Luca primele
icoane pictate ale Fecioarei, în număr de 3 după Cincizecime. Una se numeşte
,,Mângâietoarea”fiind cu Fiul în braţe şi mângâindu-se reciproc, cea de-a doua ,,Călăuzitoarea”
care arată calea şi ultima care o ilustrează pe Maică fără prunc.8

Cele mai vechi mărturisiri despre icoanele Sfântului Luca datează din secolul VI. Ea i se atribuie
istoricului şi citeţului bizantin al Catedralei Sfintei Sophia din Constantinopol,pe numele lui
Teodor din anul 530. Înafară de icoanele pictate de Sfântul Luca tradiţia mai aminteşte de o
icoană a Fecioarei Maria nefăcută de om, apărută în mod miraculos, ,,Maica Domnului din
Lidda”.9 În secolul VIII, Sfântul Gherman, viitorul patriarh al Constantinopolului, trecând prin
Lidda a ous să se facă o reproducere a icoanei pe care a trimis-o la Roma. În epoca iconoclastă,
Maica Domnului din Lidda mai purta numele şi de Notre Dame din Roma serbată la 26 iunie.

Sensul şi conţinutul icoanelor

Acesta reiese din învăţătura pe care Biserica a formulat-o despre iconoclasm. Fundamentul
cinstirii icoanelor şi sensul imaginii liturgice sunt dogmatic dezvăluit mai cu seamă în slujba a 2

8
Ibidem, p 42-43.
9
Ibidem, p.46.
sărbători: a Sfintei Feţe pe care deja am menţionat-o şi cea a biruinţei ortodoxiei, sărbătoare a
triumfului icoanei şi al triumfului definitiv al dogmei întrupării dumnezeieşti.10

Icoana indică sfinţenie în aşa fel încât ea să nu fie nici sub înţeleasă, nici supra adăugată de
gândirea noastră, ci vizibilă ochiului nostru omenesc. Icoana este imaginea unui om în care este
realmente harul, cel ce mistuie patimile şi sfinţeşte totul. De aceea trupul lui este reprezentat cu
totul diferit de trupul omenesc obişnuit stricăcios. Icoana este o transmitere sobră, cu totul lipsită
de orice exaltare a unei anumite realităţi duhovniceşti. Ea nu înfăţişează dumnezeirea, ci
prezintă participarea omului la viaţa dumnezeiască.11 Există o legătură organică între cinstirea
sfinţilor şi cea a icoanelor. Pentru reprezentarea lui Hristos, a sfinţilor şi a evenimentelor istorice
sfinte, Biserica respectă cu pioşenie realitatea istorică. Trăsăturile caracteristice ale sfinţilor vor
fi păstrate cu grijă. Nu e vorba doar de transmiterea unei imagini consacrate de Tradiţie, ci mai
degrabă de păstrarea unei legături directe şi vii cu persoana pe care o înfăţişează icoana.12

10
Ibidem, p.140.
11
Ibidem, pp. 153-156
12
Ibidem, p.157.