În matematică, algoritmul lui Euclid este o metodă eficientă de calcul al celui mai mare divizor

comun (CMMDC). El este denumit după matematicianul grec Euclid, care l-a descris în Cărțile VII
și X din Elementele.[1]

CMMDC a două numere este cel mai mare număr care le divide pe ambele. Algoritmul lui Euclid
exploatează observația că cel mai mare divizor comun al două numere nu se modifică dacă
numărul cel mai mic este scăzut din cel mai mare. De exemplu, 21 este CMMDC al numerelor
252 și 105 (252 = 21 × 12; 105 = 21 × 5); întrucât 252 − 105 = 147, CMMDC al lui 147 și 105 este
tot 21. Cum cel mai mare dintre cele două numere este redus, repetarea acestui proces dă
numere din ce în ce mai mici, până când unul dintre ele este 0. Când se întâmplă aceasta,
CMMDC este celălalt număr, cel nenul. Inversând pașii algoritmului lui Euclid, CMMDC se poate
exprima sub formă de suma celor două numere inițiale, fiecare înmulțite cu un întreg pozitiv sau
negativ, de exemplu: 21 = 5 × 105 + (−2) × 252. Această proprietate importantă se numește
identitatea lui Bézout.

Prima descriere rămasă a algoritmului lui Euclid este lucrarea lui Euclid intitulată Elementele (c.
300 î.e.n.), fiind unul dintre cei mai vechi algoritmi numerici încă utilizați. Algoritmul original a
fost descris doar pentru numere naturale și lungimi geometrice (numere reale), dar algoritmul a
fost generalizat în secolul al XIX-lea și la alte tipuri de numere, cum ar fi întregii Gaussieni și
polinoamele de o variabilă. Aceasta a dus la noțiuni moderne de algebră abstractă, cum ar fi
inelele euclidiene. Algoritmul lui Euclid s-a generalizat și pentru alte structuri matematice, cum
ar fi nodurile și polinoamele multivariate.

Algoritmul lui Euclid are numeroase aplicații practice și teoretice. Este un element cheie al
algoritmului RSA, o metodă de criptare cu chei publice des folosită în comerțul electronic. Este
utilizat pentru a rezolva ecuațiile diofantice, cum ar fi calcularea numerelor care satisfac mai
multe congruențe (Teorema chinezească a resturilor) sau inversul multiplicativ al unui corp.
Algoritmul lui Euclid poate fi utilizat pentru a construi fracții continue, în metoda lanțului Sturm
pentru găsirea rădăcinilor reale ale unui polinom, și în mai mulți algoritmi moderni de factorizare
a întregilor. În fine, este o unealtă de bază pentru demonstrarea unor teoreme din teoria
modernă a numerelor, cum ar fi teorema celor patru pătrate a lui Lagrange și teorema
fundamentală a aritmeticii (factorizarea unică).

Algoritmul lui Euclid calculează eficient CMMDC a două numere oricât de mari sunt, deoarece nu
necesită niciodată un număr de pași mai mare decât de cinci ori numărul de cifre (în bază 10) al
celui mai mic întreg. Gabriel Lamé a demonstrat aceasta în 1844, marcând începutul teoriei
complexității computaționale. În secolul al XX-lea s-au dezvoltat metode de îmbunătățire ale
eficienței algoritmului.

Cel mai mare divizor comun

Algoritmul lui Euclid calculează cel mai mare divizor comun (CMMDC) a două numere naturale a
și b. Cel mai mare divizor comun g este cel mai mare număr natural care îi divide pe a și pe b. Cel
mai mare divizor comun este adesea scris ca CMMDC(a, b) sau, mai simplu, ca (a, b),[2] deși a
doua notație matematică este utilizată și pentru alte concepte matematice, cum ar fi vectorii
bidimensionali sau intervalele deschise.

Dacă CMMDC(a, b) = 1, atunci a și b sunt prime între ele.[3] Această proprietate nu depinde de
primalitatea lui a și a lui b.[4] De exemplu, numerele 6 și 35 nu sunt numere prime, deoarece
ambele au doi factori: 6 = 2 × 3 și 35 = 5 × 7. Cu toate acestea, 6 și 35 sunt prime între ele.
Niciun alt număr natural în afară de 1 nu divide și pe 6 și pe 35, deoarece ele nu au niciun factor
prim în comun.

Un dreptunghi 24-pe-60 acoperit cu zece pătrate 12-pe-12, în care 12 este CMMDC al numerelor
24 și 60. Mai general, un dreptunghi de a-pe-b poate fi acoperit din pătrate cu latura de c doar
dacă c este divizor comun al lui a și b.

Fie g = CMMDC(a, b). Cum a și b sunt multipli ai lui g, ele pot fi scrise sub forma a = mg și b =
ng, și nu există niciun număr mai mare G > g pentru care aceasta să fie adevărată. Numerele
naturale m și n trebuie să fie prime între ele, deoarece orice factor comun poate fi scos din m și n
pentru a-l face pe g mai mare. Astfel, orice alt număr c care divide și pe a și pe b trebuie să-l
dividă și pe g. Cel mai mare divizor comun g al lui a și b poate fi definit ca divizorul comun care
este divizibil cu orice alt divizor comun c.[5]

CMMDC poate fi vizualizat după cum urmează.[6] Fie o suprafață dreptunghiulară a pe b, și orice
divizor comun c care divide pe a și pe b. Laturile dreptunghiului pot fi divizate în segmente de
lungime c, ceea ce împarte dreptunghiul în pătrate de latură c. Cel mai mare divizor comun g este
cea mai mare valoare a lui c pentru care acest lucru este posibil. Pentru ilustrare, o suprafață
dreptunghiulară de 24-pe-60 se poate diviza în pătrate de: 1-pe-1, 2-pe-2, 3-pe-3, 6-pe-6 sau 12-
pe-12. Deci 12 este cel mai mare divizor comun al lui 24 și 60. O suprafață dreptunghiulară 24-
pe-60 poate fi împărțită într-un grid de 12-pe-12 pătrate, cu două pătrate pe o latură (24/12 =
2) și cinci pătrate pe cealaltă (60/12 = 5).
CMMDC a două numere a și b se poate defini ca produsul factorilor primi comuni ai celor două
numere.[7] De exemplu, întrucât 462 se factorizează în 2 × 3 × 7 × 11 și 1071 se factorizează în
3 × 3 × 7 × 17, cel mai mare divizor comun al lui 462 și 1071 este egal cu 21 = 3 × 7, produsul
factorilor lor primi comuni. Dacă două numere nu au factori primi în comun, cel mai mare divizor
comun al lor este 1—ele sunt prime între ele. Un avantaj important al algoritmului lui Euclid este
că el poate găsi CMMDC eficient fără să trebuiască să calculeze factorii primi.[8][9] Factorizarea
numerelor întregi mari este considerată a fi o problemă atât de dificilă încât multe sisteme
criptografice moderne se bazează pe ea.[10]

O definiție mai subtilă a CMMDC este utilă în matematica avansată, în particular în teoria
inelelor.[11] Cel mai mare divizor comun g al două numere a și b este și cel mai mic multiplu
întreg al lor, adică cel mai mic număr de forma ua + vb unde u și v sunt numere întregi. Rezultă
că mulțimea multiplilor întregi ai lui a și b (mulțimea numerelor de forma ua + vb) este aceeași
cu mulțimea multiplilor întregi ai lui g (mg, unde m este întreg). În limbajul matematic modern,
Idealul format de a și b este ideal principal generat de g. Echivalența acestei definiții a CMMDC
cu celelalte definiții este descrisă mai jos.

CMMDC a trei sau mai multe numere este egal cu produsul factorilor primi comuni ai tuturor
celor trei numere,[12] care poate fi calculat luând CMMDC pe perechi de numere.[13] De
exemplu,

CMMDC(a, b, c) = CMMDC(a, CMMDC(b, c)) = CMMDC(CMMDC(a, b), c) =

CMMDC(CMMDC(a, c), b).

Astfel, algoritmul lui Euclid care calculează CMMDC al doi întregi este suficient pentru a calcula
CMMDC al oricât de mulți întregi.

Inducție, recursivitate și coborâre infinită

Trei metode matematice sunt utilizate mai jos: inducția, recursivitatea și coborârea infinită.
Inducția[14] este utilizată adesea pentru a demonstra o teoremă pentru toate numerele naturale
n.[15] Această abordare începe prin a arăta că, dacă teorema este valabilă pentru n, ea este
valabilă și pentru n + 1. Astfel, dacă teorema este valabilă pentru un singur caz (de regulă, n =
1), ea este valabilă pentru toate numerele mai mari (n = 2, 3, etc.). Recursivitatea unei
ecuații[16] este proprietatea ei de a lega numerele ce formează un șir a1, a2, a3, etc.[17] Al n-lea
termen al șirului, an, este adesea exprimat în funcție de alți termeni ai șirului, cum ar fi an−1. De
exemplu, numerele Fibonacci sunt definite recursiv; fiecare termen este suma celor doi termeni
precedenți: Fn = Fn−1 + Fn−2. Mai multe ecuații asociate cu algoritmul lui Euclid sunt
recursive. În fine, în coborârea infinită,[18] o soluție dată în numere naturale este utilizată pentru
a construi o soluție cu numere naturale mai mici.[19] Soluțiile, însă, nu se pot micșora nelimitat,
deoarece există un număr finit de numere naturale mai mici ca numerele naturale inițiale. Astfel,
fie soluția originală era imposibilă, fie construcția unor soluții mai mici trebuie să se termine.
Acest din urmă argument este folosit pentru a arăta că algoritmul lui Euclid pentru numere
naturale trebuie să se termine într-un număr finit de pași.