Sunteți pe pagina 1din 9

Istoria localității

Apariţia Ocniţei este legată de construcţia, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, a căii ferate Bălţi-
Cernăuţi. Localitatea Ocniţa, care a stat la originile oraşului de azi, a apărut pe lîngă staţia de
cale ferată Ocniţa în anul 1897. În aprilie 1898, a fost întocmit primul plan al Ocniţei, fiind
indicate hotarele loturilor celor 45 de proprietari de pămînt. În anul 1903 a fost finisată
construcţia clădirii gării staţiei feroviare Ocniţa. Către anul 1904 populaţia Ocniţei numără 3
240 locuitori, funcţiona şcoala cu două clase, biserica, zemstva.

Datorită aşezării sale avantajoase, în punctul de intersecţie a două ramuri ale căilor ferate, în
anul 1910 Ocniţa devine centrul administrativ local al căilor ferate. În acea perioadă aici
activau depozitul principal şi atelierele de reparaţii a locomotivelor.

Între anii 1918 – 1940 gara Ocniţa se afla în cadrul plasei Otaci, comuna Lipnic, iar între 1941
– 1944 în plasa Climăuţi a aceleiaşi comune.

În anul 1923 populaţia Ocniţei era de 3127 de locuitori. Funcţionau cooperativa agricolă,
abatorul, şcoala primară şi medie, primăria, poşta, telegraful, telefonul, farmacia, 6 cîrciumi,
etc.

În anul 1946 Ocniţa capătă statut de localitate de tip orăşenesc. În 1955 la Ocniţa se
construieşte uzina de producere a cărămizii cu o capacitate de 3 mln. cărămizi şi 250 mii
olane anual.

În anul 1975 Ocniţa, cu o populaţie de 7100 locuitori devine centru raional. În anul 1994
primeşte statutul de oraş şi intră în componenţa judeţului Edineţ. Din anul 2003 oraşul
Ocniţa este centrul administrativ al raionului Ocniţa.

Monumente istorice

Prima biserică din Ocniţa a fost ridicată din lemn, iar protoiereul Teodosie Volovei a fost
primul paroh al bisericii timp de 42 de ani. Biserica ortodoxă din Ocniţa a fost concepută ca
locaş pentru feroviari, conform decretului ţarului Nikolai al II-lea, care prevedea construcţia
edificiilor religioase la toate punctele feroviare importante. Construcţia bisericii a început în
anul 1914, fiind însă oprită în 1917. În anul 1925 lucrările au fost reluate, construcţia bisericii
din piatră fiind finisată în 1931. Picturile interioare au fost realizate de doi pictori italieni şi
unul englez.

În ziua de 6 mai 1931, de Sf.Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, biserica a fost sfinţită. De atunci
hramul oraşului Ocniţa se sărbătoreşte la 6 mai.

În anul 1959 biserica Sf.Gheorghe din Ocniţa a fost închisă, fiind transformată în depozit, apoi
tir. La sfîrşitul anilor 60 ai secolului XX a fost întreprinsă o tentativă de a arunca în aer
biserica, în acest scop au fost chiar efectuate lucrări special. Însă analizînd situaţia s-a ajuns
la concluzia că pentru a distruge locaşul religios este nevoie de o cantitate foarte mare de
explozibil, iar explozia ar fi atît de puternică încît ar putea afecta clădirea gării, şcoala şi mai
multe case. Din acest motiv planul nu a fost pus în aplicare.

În 1989, la iniţiativa orăşenilor, a început renovarea bisericii. De restabilirea picturilor


interioare s-au ocupat pictorii din Ocniţa Constantin Obrejanu, Evghenii Virskii, Alexandr
Cuba.

Marea migrare a popoarelor

Marea migraţie a popoarelor în secolele V-VIPerioada dintre secolele IV – VII a intrat în istoria
Europei ca epoca Marii migraţii a popoarelor, declanşată de mai mulţi factori, care s-a soldat
cu însemnate transformări sociale, politice, etnice, economice şi culturale. Un factor
important în începerea Marii migraţii în Europa l-a constituit migraţia populaţiilor germanice
determinată de creşterea demografică, schimbările în structura socială şi modul de viaţă al
germanilor, răcirea climei în peninsula Scandinavă care a dislocat spre sud o parte a
locuitorilor regiunii.

În antichitate germanii ocupau teritorii vaste în Europa Centrală şi Scandinavia. Cele mai
însemnate triburi ale germanilor erau goţii, gepizii, alamanii, francii, saxonii, anglii,
longobarzii etc.

Schimbările climatice, în special răcirea climei în spaţiul est-european şi siberian a pus în


mişcare, succesivă, triburile hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, ce s-au succedat în valuri,
participînd la Marea migraţie a popoarelor ce a cuprins Eurasia.

În secolele III – IV o ramură a goţilor, şi anume vizigoţii, se stabilesc în Moldova de sud,


Cîmpia Munteană şi Transilvania. Potrivit datelor arheologice la începutul secolului al IV-lea
d.Hr. în regiunile de cîmpie din afara Carpaţilor se constată o creştere a densităţii
demografice ca urmare a prezenţei confederaţiei gotice. Vizigoţii îşi instituie dominaţia
politică asupra populaţiilor din regiune cum ar fi dacii, sarmaţii (slavii) şi carpii. Ca urmare a
acestor proces pe un spaţiu întins se produce o uniformizare culturală denumită de arheologi
cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov.

În mediul vizigoţilor apar primii creştini. Astfel, în anul 341 d.Hr. din imperiu, pentru a fi
episcopul goţilor creştini este trimis Ulfila, care fiind alungat de germani se stabileşte la sud
de Dunăre.

De la ei au rămas cîteva tezaure, cel mai bine cunoscut fiind cel de la Pietroasa (România). În
timpul conlocuirii autohtonilor cu goţii au avut loc numeroase împrumuturi şi schimburi
reciproce de obiecte şi podoabe.

Attila, regele hunilor (433-453)Schimbarea situației sociale şi politice din regiunea Dunării de
Jos s-a produs în ultimul sfert al secolului al IV-lea. Dincolo de Nistru domina cealaltă ramură
a goţilor, ostrogoţii, conduşi de regele Ermanaric. În anul 376 au apărut prin surprindere,
dinspre stepele Asiei Centrale, hunii şi alanii. Ermanaric este ucis şi ostrogoţii sînt „preluaţi”
în confederaţia hunică (confedereaţia cuprindea mai multe popoare, inclusiv pe slavi). Invazia
hunilor produce o schimbare printre neamurile germanice din sud-estul Europei. Goţii se
retrag la sud de Dunăre, iar hunii, aşezaţi în Pannonia, exercită o dominaţie indirectă şi
asupra teritoriilor dacilor.

Fără a ocupa efectiv regiunile de la est de Carpaţi ca şi alte părţi ale Daciei, dominaţia politică
a acestor nomazi s-a exercitat prin mici detaşamente militare care controlau anumite zone
sau prin intermediul unor grupuri de populaţie germanică supuse. Urme ale aflării hunilor pe
aceste pămînturi, în special cazane de bronz şi podoabe, au fost găsite în cîteva locuri (de
exemplu în apropierea satului Şestaci, raionul Şoldăneşti). La mijlocul secolului al V-lea hunii
sînt înfrînţi de o coaliţie a popoarelor supuse în frunte cu gepizii, neam germanic, care
ulterior (secolele V – VII) se stabilesc în Transilvania. Gepizilor le urmează, în Pannonia (566),
avarii, grupurile cărora pătrund şi în Transilvania. Aşezarea avarilor în aceste teritorii, în anii
567 – 568 a reprezentat un moment de turnură pentru istoria regiunii. S-a pus astfel capăt
controlului politic exercitat în zonă de gepizi, creatorii unor structuri politice relativ fragile.

Paralel cu aceste migraţii ale popoarelor, în secolul al VI-lea are loc pătrunderea unui nou val
de slavi în regiunile nord-dunărene. Izvoarele bizantine amintesc, pentru prima dată, pe
sclavini şi anţi. Slavi se numeau diferite popoare ce locuiau timp de milenii în Europa de nord,
centrală și de est alături de strămoșii noștri geto-dacii. Din a doua jumătate a secolului al VI,
atacurile slavilor asupra frontierei bizantine a Dunării au devenit mai frecvente. În această
vreme, în Cîmpia Munteniei sînt cunoscuţi din izvoarele literare mai mulţi conducători
militari ai slavilor, ca Dauritas, Ardagast şi Musokios, Piragast. Ei numesc ţinutul din Cîmpia
Munteană Vlaşca (Ţara Vlahilor), iar în secolele VI-VII ajung în Transilvania.

În 602, ca urmare a evenimentelor ce au dus la disoluţia frontierei bizantine a Dunării, slavii


au trecut şi s-au aşezat în masă în Peninsula Balcanică. Înaintarea slavilor a influenţat evoluţia
populaţiei autohtone de origine geto-dacică din spaţiul carpato-dunărean şi din Peninsula
Balcanică. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a împărţit populaţia autohtonă în două mari
grupuri: unul la nord, cuprinzînd urmaşii dacilor librei; altul, la sud, în Peninsula Balcanică,
unde în diferite zone, alături de slavii deveniţi majoritari, se păstrează comunităţile, atestate
sub numele de vlahi. Aşezările vlahilor din Bosnia şi Serbia au dăinuit pînă la sfîrşitul evului
mediu, cînd au fost asimilate parțial de populaţia sud-slavă.

La nord de Dunăre procesul a evoluat invers: autohtonii i-au asimilat pe slavi timp de cîteva
secole (acelaşi lucru se întîmplă cu slavii aşezaţi în Epir, Tessalia, Pelopones, care în cîteva
sute de ani au fost asimilaţi de greci).

Prezenţele slave sînt atestate arheologic în secolele V-VII în mediul cultural Ipoteşti-Ciurelu-
Cîndeşti (la sud de Carpaţi) sau Costişa-Botoşana-Hanska (la est de Carpaţi).

Un moment favorabil pătrunderii noilor grupuri de slavi la sud de Dunăre l-a reprezentat
sosirea şi instalarea la sud de fluviu a unei părți a bulgarilor de pe Volga – protobulgarilor în
anii 680-681.

De-a lungul secolelor VIII – X în spaţiul balcano-dunărean s-a dezvoltat cultura Dridu care
cuprindea nordul Bulgariei, Dobrogea, teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, sudul şi centrul
Moldovei. Purtătorii acestei culturi a fost o populaţie sedentară, preponderent agricolă,
considerată de unii cercetători un rezultat al îmbinării tradiţiilor autohtone de origine geto-
dacă şi slave prezente în acest areal.

Slavii stabiliţi la nord de Dunăre nu modifică caracterul autohton al populaţiei din spaţiul
carpato-dunărean. Contribuţia lor se resimte mai ales în vocabular şi în preluarea de către
autohtoni a denumirii unor instituţii.

Toate popoarele migratoare au exercitat o anumită influenţă asupra populaţiei autohtone.


Cea mai puternică a fost influenţa slavilor. Influenţa slavă a lăsat urme adînci în evoluţia
instituţională, religioasă şi culturală a populaţiei autohtone de-a lungul întregii lor istorii
medievale. Începînd cu secolele IX-X, slavona devine limbă a bisericii din regiunea balcano-
dunăreană, se adoptă unii termeni slavoni referitori la instituţiile politice, bisericești şi
militare, precum slujbă, voievod şi cneaz.

Mai tîrziu slavona va deveni limbă de cult şi de cancelarie a statelor medievale Moldova şi
Valahia.

Nu este cunoscut cum se autodenumea populaţia autohtonă în secolele IV-XII din spaţiul
carpato-nistrean. Dar, deşi regiunea era stăpînită de diferite popoare migratoare, strămoşii
noştri, fiind organizaţi în comunităţi omogene din punct de vedere etnic, au supravieţuit, în
special în regiunile montane şi cele împădurite, unde se retrăgeau în caz de pericol,
menţinîndu-şi limba, cultura, tradiţiile şi obiceiurile, moștenite de la tracii și geto-dacii antici.
Nivelul de organizare politică, dezvoltarea economică şi culturală a permis strămoşilor noştri
să asimileze acele popoare care au rămas în spaţiul carpato-pontic.

Traco-geto-dacii în viziunea autorilor antici

Numerosi scriitori antici, greci sau latini, au facut consemnari despre geto-daci, dedicandu-le
chiar opere intregi. Imprejurarile timpului au facut ca pretioase marturii scrise despre cea
mai cunoscuta ramura din marea familie traca, ramura de nord, geto-dacii, sa nu se pastreze
pana in zilele noastre. Totusi insemnarile ramase cuprind un registru variat referitor la viata
materiala, spirituala si de stat a acestora.

Autorii greci ii mentionau, de obicei, sub numele de geti pe locuitorii din regiunea Dunarii
Inferioare, respectiv din Muntenia ,Dobrogea sau Moldova. In scrierile latine sunt mentionati
cu numele de daci cei care locuiau in zona intracarpatica , in Transilvania si Banat1). Pe
meleagurile noastre au ajuns mai intai grecii dinspre sud si sud-est, care i-au intalnit mai
intai pe geti si in izvoarele elene acesta e numele mai des folosit. Romanii au venit mai tarziu
in contact cu dacii, mai ales cei dinspre apus, si scriitorii latini folosesc cu predilectie aceasta
denumire.2)

Sub oricare din aceste denumiri autorii antici aveau in vedere aceeasi comunitate etnica,
intre daci si geti existand doar o delimitare geografica. De aceea, cand ne referim la locuitorii
spatiului carpato-danubiano-pontic in perioda antica ii avem in vedere pe geti sau daci ori, in
termeni moderni geto-daci sau daco-geti.

Primele informatii scrise ne sunt oferite de un logograf din Milet, Hecateu. Ca geograf si
istoric, a scris printre alte lucrari si Inconjurul pamantului, din care nu s-au pastrat decat
fragmente. Intr-unul din aceste fragmente gasim consemnate doua triburi, crobyzii si trizii
(sau tirizii), care locuiau in sudul Dobrogei de astazi.3) Izvoarele mai tarzii pomenesc si ele
aceste triburi ca facand parte din neamul getilor, asa incat, prin opera lui Hecateu, getii isi fac
aparitia in istoria scrisa a omenirii.4)

Herodot in Istorii, nazuind sa dea o veritabila istorie universala pentru vremea lui, inchina si
getilor mai mult decat cateva cuvinte.5) Povestind campania regelui Darius din 514 i.e.n.
impotriva scitilor de la nordul Marii Negre, Herodot spune urmatoarele: „ Inainte de-a ajunge
la Istru, birui mai intai pe geti , care se cred nemuritori. Caci tracii, locuitorii din Salmydessos
si cei care ocupa tinutul asezat mai sus de orasele Apolonia si Mesembria – pe nume
scirmiazi si nipseeni – s-au predat lui Darius fara lupta. Getii, insa, fiindca s-au purtat
nechibzuit, au fost indata inrobiti, macar ca ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre
traci.”6) Herodot rezolva astfel trei probleme referitoare la geti: teritoriul ocupat (inainte de
Dunare), religia ( se cred nemuritori) si apartenenta etnica la neamul tracilor. Tot Herodot ne
spune ca numele apelor din Campia Munteana, ca Naparis, Argesis, Buzaeus si Seretus sunt
tracice, iar intre Carpati si Dunare, nu e loc pentru alti traci decat pentru geti, care locuiau pe
malul drept pana la varsarea in mare, si care locuiau sub numele de carpi in Moldova de
miazazi.7)

Herodot este primul care ne ofera cele mai complete si ample informatii despre religia lor,
pastrate pana astazi. In cartea a IV-a din Istorii reda ceea ce i-au povestit grecii de pe
tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin. Conform acestora Zalmoxis a fost un muritor,
rob al lui Pytagora in Samos. Dupa ce a fost eliberat, si-a strans bogatii, s-a intors in patria sa,
unde prin mijloace inselatoare 8) a reusit sa insufle noua credinta tracilor „ nevoiasi si saraci
cu duhul” ( IV, 95). El pune sa i se construiasca o casa in care „ ii primea si ii punea sa
benchetuiasca pe fruntasii tarii, invatandu-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul dintre
urmasii acestora nu vor muri, ei vor merge intr-un anume loc unde vor trai pururi si vor avea
parte de toate bunatatile.” (IV, 95) 9) Dupa un timp Zalmoxis a coborat in locuinta
subpamanteana, unde a stat trei ani, timp in care getii, crezandu-l mort, l-au jelit, iar in al
patrulea an a aparut, demonstrand ca invatatura sa este adevarata. Referiri ample face
Herodot si la practicarea cultului de catre getii care se credeau nemuritori : o data la cinci ani
ei trimit un sol la Zalmoxis pe care, dupa ce ii impartasesc nevoile lor, apucandu-l de maini si
de piciore, il arunca in trei sulite. Daca solul moare imediat, inseamna ca zeul le accepta
cererile, in caz contrar solul este considerat un ticalos, dupa aceea fiind trimis un alt sol
„ caruia ii dau insarcinari inca fiind in viata ” (IV, 94). De asemenea, este prezentat si ritualul
gonirii tunetelor si fulgerelor, deoarece ei cred ca nu exista alt zeu in afara de al lor. In finalul
relatarii sale Herodot mentioneaza ca ar fi trait mult inainte de Pytagora, insa acesta nu e
acceptat de grecii care nu puteau admite ca o asemenea invatatura sa apartina „ barbarilor”.
10)

Parintele istoriei nu este insa primul autor care vorbeste despre getii care locuiau intre
Muntii Balcani, Dunare si Marea Neagra.11) Dramaturgul atenian Sofocle,intr-un fragment
din tragedia Triptoleum vorbeste despre „ Charnabon, care in timpurile de fata domneste
peste geti”.12) Este vorba probabil despre getii care locuiau in partea de sud a Dunarii.13)
Ulterior, in remarcabila sa lucrare stiintifica Istoria razboiului peloponesiac, Tucidide, care se
tragea dintr-o familie de traci incetatenita la Atena, remarcandu-se printre cei mai de seama
reprezentanti ai istoriografiei antice, ii mentioneaza si el pe geti: „… getii peste care dai daca
treci muntii Haemus, mai ales in vecinatatea Pontului Euxin. Getii si populatiile din acest tinut
se invecineaza cu scitii, au aceleasi arme si sunt toti arcasi calari …” 14)

Menandru, cel mai de seama autor de comedii de dupa Aristofan, mentioneaza numele
getilor. El acorda unui personaj (sclav) numele de Daos ( lup in limba traco-frigienilor). 15) se
pune problema daca Daos folosit de Menandru in comediile sale, preluat apoi sub forma de
Davos sau Davus in comedia latina, reprezinta pe daci ori este vorba despre un alt trib.16)

Strabon este cel care a incercat sa dea raspunsul la aceasta intrebare, care vorbind despre
geti, spunea: „ socot ca ei se numeau in vechime davi. De aici si numele de sclavi, Geta si
Davos, obisnuite la atici. Aceasta presupunere merita mai multa crezare decat aceea potrivit
careia numele ar veni de la – scitii dai - , care locuiesc prea departe, langa Hyrcania ; si nu
pare de crezut sa se fi adus de acolo sclavi in Attica. Intr-adevar atenienii ii numeau pe sclavii
lor dupa numele neamurilor de unde ii aduceau”.17) Presupunerea lui Strabon a fost
acceptata in mare masura, propunandu-se ca numele vechi, Daos, se va transforma in dakos.
Alti invatati insa, bazandu-se ca Tucidide ( II, 96; VII, 27 ) cunoscuse o populatie ce locuia in
Muntii Rhodopi, de origine tracica ce se numea dioi, presupun ca este vorba despre anumiti
sclavi ce proveneau din aceasta parte a Peninsulei Balcanice. 18)

Strabon aminteste existenta getilor pe malul nordic al Dunarii, stabilind urmatoarele


deosebiri intre geti si daci: „ getii sunt aceia care se inclina catre Pont si rasarit; dacii, aceia
ce vin catre Germania si izvoarele Istrului. Partea superioara a Istrului care sta catre izvoarele
lui, pana la cataracte, se numeste Danubiu si trece mai ales pe langa daci; partea inferioara
pana la Pont, de care sunt vecini getii, se numeste Istru”.19) Prin urmare, getii locuiau mai
catre Pont, in Muntenia, poate si prin Moldova, iar dacii, mai spre apus, prin Banat si
Transilvania.20)

Strabon ne mai ofera informatii si cu privire la limba geto-dacilor, spunand: „ dacii vorbeau
aceeasi limba cu getii”.21)

Prima stire precisa referitoare la regatul getilor din nordul Dunarii o avem de la Ptolemaios,
care il intovaraseste pe Alexandru in expeditia sa din 335 impotriva getilor din Drobogea, si,
cu aceasta ocazie descrie el insusi cele vazute. Versiunea originala a lui Ptolemaios e pastrata
de Strabon si Arrian. 22) Arrian spune urmatoarele : “… getii parasira si orasul, care nu era
bine intarit. Isi luara copiii si femeile pe cai, cat puteau duce caii. Ei se retrasesera cat putura
mai departe de fluviu prin locuri singuratice. Alexandru cuceri orasul si lua toata prada pe
care o lasasera getii.”23)

Dio Cassius ii numeste daci pe cei care locuiau pe ambele maluri ale Istrului, specificand apoi
ca s-ar numi daci cei care locuiesc pe malul nordic al fluviului „fie ca sa fi fost si acestia geti
sau traci”.24) Aici se intrevede un amestec intre daci si geti si ambele poarta denumirile date
si unuia si celuilalt din ele.25) In alt loc, se constata iarasi o amestecare a numelor sub care
sunt cunoscute aceste popoare: „Eu ii numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum isi
spun ei insisi si cum le zic si romanii, macar ca stiu prea bine ca unii dintre greci ii numesc
geti, fie pe drept, fie pe nedrept. Caci eu imi dau bine seama ca getii locuiesc dincolo de
Haemus, de-a lungul Istrului”.26) Drept urmare, Dio Cassius ii numeste daci pe locuitorii de
pe ambele maluri ale Istrului, denumirile de geti si daci fiind pentru el sinonime.

Dacii sunt mentionati pentru prima data sub aceasta denumire de catre Caesar in secolul I
i.e.n. in opera sa De bello Gallico: “Padurea incepe de la hotarele helvetilor, nemetilor si
rauracilor si se intinde in linie dreapta paralel cu Dunarea, pana la hotarul dacilor si
anartilor”.27)

Intr-o stire mai veche, din jurul anului 200 i.e.n., intr-un fragment din Istoria lui Filip a lui
Trogus Pompeius se relateaza un eveniment din istoria dacilor din vremea regelui Oroles,
cand dacii luptara fara izbanda impotriva bastarnilor: „Si dacii sunt o mladita a getilor. In
vremea regelui Oroles, se luptara fara succes impotriva bastarnilor si de aceea, ca pedeapsa
pentru slabiciunea aratata, au fost siliti din porunca regelui, ca atunci cand voiau sa doarma
sa puna capul in locul picioarelor si sa faca sotiilor lor serviciile pe care mai inainte acestea
obisnuiau sa le faca lor”28) In prologul aceleiasi carti, Trogus Pompeius mentioneaza
„despre originea panonilor si cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”.29)

Numele Dacia apare in mod sigur in secolul I e.n. la Pliniu cel Batran in Istoria naturala 30)
„Cartea a IV-a cuprinde asezarea geografica, neamurile…Daciei, Sarmatiei, Scitiei a insulelor
din Prut” 31) si la Tacit in Agricola (41,2).

La sfarsitul secolului I i.e.n. Frontinus, om politic roman descrie in Stratagemele, diferite


stratageme folosite de comandantii militari romani in decursul istoriei. Pomeneste si de daci
in legatura cu actiuni ale romanilor la Dunare de pe la sfarsitul secolului al II-lea i.e.n..32)
„Fiind stramtorat de catre scordisci si daci, care erau mai multi la numar…” 33)

Izvoarele antice atesta si o stratificare sociala. Se atesta prezenta nobililor daci – tarabostes –
si a oamenilor de rand –comati – prin scrierile lui Dio Cassius, Criton si Iordanes 34) care
spune ca : „ acei care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, apoi pilleati dintre ei se
alegeau regii si preotii”.35) Alaturi de marea nobilime mai sunt pomeniti si acei capillati sau
comati care reprezentau oamenii de rand. 36) Cu privire la regi, Dion Chrysostomos, prin
Iordanes, ne spune ca acestia erau alesi din randul marilor nobili, pilleati sau tarabostes. Tot
dintre acestia era ales si marele preot. 37)

Din insemnarile lui Herodot cat si ale lui Ptolemeu, Criton rezulta ca cea mai importanta
ramura a economiei era agricultura. Se dezvolta de asemenea si apicultura si viticultura, iar
din scrierile lui Strabon si Arrian, preluate din Ptolemeu, aflam de intinderea mare a
semanaturilor de grau. 38)

Pe parcursul istoriei aflam din ce in ce mai multe lucruri despre geto-daci : de la cele cateva
cuvinte ale lui Herodot, care ii aminteste printre randuri, pana la Ptolemaios care ii cunoaste
personal pe geto-daci. Din pacate, scrierile celui din urma nu s-au pastrat , insa, Strabon si
Arrian au fost cei care i-au preluat informatiile.

Marturiile izvoarelor literare sunt unanime in a afirma ca getii si dacii erau acelasi popor,
deosebirile fiind doar regionale. In mod limpede, reiese faptul ca vatra permanenta a acestui
neam era spatiul carpato-danubiano-pontic.

S-ar putea să vă placă și