Sunteți pe pagina 1din 37

ANSAMBLUL MÂNĂSTIRII JITIANU (I)*

Rasofor CALINIC PETCU

A. Bisericile

1. Biserica dispărută
Mânăstirea Jitianu a fost întemeiată pe la sfârșitul secolului al XVI-
lea1, în pădurea seculară de la marginea de miazăzi a Craiovei. Ctitorul,
popa Novac2 din Popova, a ridicat-o în cinstea Sf. Mare Mucenic Dimitrie
și a închinat-o lavrei athonite Sf. Pavel, care era locuită pe atunci de
călugări de un neam cu el, adică sârbi3. Potrivit unei tradiții locale,
„această mănăstire a fost făcută din vechime de lemn” 4, iar cea dintâi
biserică și-a avut prestolul așezat pe trunchiul rămas în picioare al unui
copac retezat, fiind, la rândul ei, „la început făcută de lemn”5.
În 1640, Petru Bogdan Bakšić, vizitând mânăstirile Bucovăț și
Jitianu, aflate „aproape de oraș, în codri”, nota că „bisericile sunt foarte
frumoase”6.
La 3 august 1657, Mânăstirea Jitianu primea vizita Patriarhului
Macarie al III-lea al Antiohiei, însoțit de arhidiaconul său, Paul din Alep.
*
Acest material a fost publicat în format electronic pe platforma academia.edu, la data de
20.01.2019.
1
Prima atestare documentară a Mânăstirii Jitianu este zapisul de danie al fraților Alexie și
Pârvul din Craiova, din 12 martie 1593, aflat în prezent în arhiva Mânăstirii Sf. Pavel din
Muntele Athos.
2
În 1597, preotul Novac cumpărase o moșie în Popova, cu „locul din jurul mănăstirii
lui” (Arhiva Mânăstirii Sf. Pavel, documentul nr. 476), iar la 1779 se știa despre el că
„au zidit dintâi această mănăstire” (Arhivele Naționale Istorice Centrale [în continuare
ANIC], Manuscrisul 453, f. 37v).
3
Originea sârbească a numelui preotului și a numelui satului în care acesta locuia, precum
și închinarea ctitoriei sale unei mânăstiri sârbești conturează ipoteza că Novac era sârb.
4
General Năsturel, Mănăstirea Jitianu din Județul Doljiu, în Albina, nr. XIII (1909-1910),
p. 314.
5
Această informație provine dintr-un raport al monahiei Fevronia Miclăuș, stareță a
acestei mânăstiri între anii 1933 și 1948, și are ca sursă mărturiile orale ale localnicilor
(Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale [în continuare SJAN Dolj], colecția
Mănăstiri, Schituri, Epitropii, Parohii, Dosarul 22/1934, f. 19).
6
Călători străini despre Țările Române.Vol. V, Editura Științifică, București, 1973, p.
207.

1
Renumitul cronicar sirian nota în jurnalul său de călătorie că la Jitianu se
lucra intens la zidirea unei biserici noi (biserica actuală), conform
dispozițiilor testamentare ale Doamnei Bălașa, soția Domnitorului
Constantin Șerban (Domn al Țării Românești între anii 1654 și 1658):
„Răposata doamnă [Bălașa] a lăsat cu limbă de moarte să se înalţe
biserică nouă şi acum se lucrează la zidirea ei cu cinci bolţi” 7. Cronicarul
relatează mai departe că la Jitianu a observat ceva deosebit în scena
Înfricoșătoarei Judecăți: „În toate aceste mănăstiri și biserici sunt
zugrăviți Satana și ceata lui în mijlocul râului de foc curgător, cu numele
fiecăruia. L-am văzut [zugrăvit] la Mănăstirea Jitianu, negru, jucând [ca
un] urs”8. L-a văzut zugrăvit în biserica veche, căci despre cea nouă
arătase mai înainte că „acum se lucrează la zidirea ei”. Prin urmare, noua
biserică nu a fost zidită în locul și pe temeliile celei vechi (care ar fi trebuit
mai întâi dărâmată), ci într-un alt loc, pe propriile fundații 9, după cum
confirmă izvoarele istorice: „zidită şi înălţată din temelie”10; zidită şi
înălţată din temelie şi început”11; di-nceput zidită şi înălţată din temelie” 12;
zidită şi înălţată din temelia ei”13; zidită şi înălţată din temelia ei”14;
„zidită din temelia ei”15, „s'au făcut din temelie” 16. Prin găsirea unui alt
amplasament pentru noua biserică, preotul Novac a fost lăsat să-și doarmă
mai departe somnul de veci sub streașina ctitoriei sale.
De acum, incinta mânăstirii avea să se contureze împrejurul măreței
ctitorii a Doamnei Bălașa, biserica lui Novac rămânând să străjuiască mai
departe mormintele ctitorilor și ale călugărilor care se înmulțeau în juru-i,
până când se va fi năruit cu totul. Se observă aici o analogie între istoria
7
Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, traducere de Ioana Feodorov,
Editura Academiei Române şi Editura Istros a Muzeului Brăilei, Bucureşti şi Brăila, 2014,
p. 372.
8
Ibidem, p. 380.
9
În cazul în care arheologii vor descoperi în viitor sub pardoseala actualei biserici urmele
unei ctitorii mai vechi, atunci această ipoteză întemeiată pe informațiile date de Paul din
Alep va trebui reconsiderată.
10
ANIC, Manuscrisul 723, f. 455v.
11
Ibidem, f. 449v.
12
Ibidem, f. 450v.
13
Ibidem, f. 457v.
14
Idem, Manuscrisul 453, f. 5.
15
Idem, Manuscrisul 723, f. 436.
16
Arhiva Institutului Național al Patrimoniului (în continuare AINP), fond Comisia
Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 2.

2
Mânăstirii Jitianu și cea a Mânăstirii Dintr-un Lemn, unde „un boier de la
Curte a îndrăgit această mănăstire și, păstrând biserica de sus de pe deal
[biserica veche de lemn], așa cum este ea azi, a înălțat mai jos de ea o
mănăstire mare, de piatră, cu o biserică foarte frumoasă”17.

2. Biserica actuală

Ctitorul
Izvoarele istorice care confirmă că Doamna Bălașa este ctitorul
actualei biserici a Mânăstirii Jitianu sunt numeroase:
– inscripția de pe piatra de mormânt a Doamnei Bălașa, aflată în
biserica Sf. Vineri din incinta Curții Domnești de la Târgoviște 18: „Într-
acestŭ mormăntŭ zace acoperit trupul al prealuminatei Doamnei Balașii,
doamna și soțiia cea iubită a prealuminatului domnŭ Io Costa(n)tin
Șerban, Voevodul Țerii Romănești, a moșteanului domnŭ, caria 27 de a(n)i
umplăndŭ cu soțiia ei și în domnie 3 ane. Fost-au și mănăstirii Jitiianului
ziditoare și a multe moaște ale sfinților înpodobitoare, săracilor
miluitoare, credinții dereapte rămnitoare și lucrure scumpe pururea
lucrătoare și a toată sărăcimea, a oameni pătimaș(i) ca o destoinică
ajutătoare, cu mare plănsŭ și cu jale de ai e(i) oameni și de toți, viața ei o
au sfărșit, trecănd de vărsta ei 45 a(n)i, întămplăndu-s(ă) la pogribanie ei
ferecitul părintel(e) Macarie i patriiarhul ot Atehofiia. Ѿ вьітѩ мира
҂зр҇ѯе ѿ рьпльщеніа же ҂ах҇нз, м(ѣ)с(е)ца м(а)рт(ъ), дьн(і) б҇і19.
Μπαλαςα Ηγεμονις παλην αγρε τον υπνον ιανει των αγαθων γαρ υπνος κʹου
θανατως τελεθει. Εν ετη 165720. Is(pravnic) Badea clucer”.
– Jurnalul de călătorie al lui Paul din Alep: „Şi am ajuns la o
mănăstire cu hramul Sf. Dimitrie, numită Jitianu. [...] Ea se află în

17
Paul din Alep, op.cit., p. 350.
18
Transcrierea îmi aparține. Textul inscripției a mai fost publicat, dar cu unele erori, de
Nicolae Iorga, în Inscripții din bisericile României, Fascicula I, 1905, p. 110-111.
19
„De la facerea lumii 7165, iar de la Întrupare 1657, luna martie, zile 12”.
20
„Bălașa Doamna se va trezi (va învia) iarăși (din nou) din somnul cel veșnic (veșniciei),
căci somnul celor buni nu se termină odată cu moartea (nu se va sfârși într-un fel de
moarte). La anul 1657”. Îi mulțumesc părintelui profesor Mihai Ciurea de la Facultatea de
Teologie din Craiova, pentru ajutorul dat în traducerea acestui fragment.

3
mijlocul pădurii. Răposata doamnă [Bălaşa] a lăsat cu limbă de moarte să
se înalţe biserică nouă şi acum se lucrează la zidirea ei cu cinci bolţi” 21.
– un hrisov al lui Şerban Cantacuzino, de la 8 aprilie 1681: „Sfintei şi
dumnezeieştii mănăstiri, ce să chiamă Jătiian, care iaste zidită şi înălţată
din temelie de dumneaei, Doamna Bălaşa, doamna unchiului domnii méle,
Io Costandin Şărban Voevod”22;
– un hrisov al lui Şerban Cantacuzino, de la 20 iunie 1682: „Sfintei şi
dumnezeieştii mănăstiri, ce să chiamă Jătiian, care să află zidită şi
înălţată din temelie şi început de răposata Doamna Bălaşa, doamna
Domnului unchiului domnii méle”23;
– un hrisov al lui Constantin Brâncoveanu, de la 1 decembrie 1688:
„Sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Jătiian, care să află di-
nceput zidită şi înălţată din temelie de răposata Doamna Bălaşa, doamna
Domnului răposatului Io Costandin Voevod”24;
– un hrisov al lui Constantin Brâncoveanu, din 1689: „Sfintei şi
dumnezeieştii mănăstiri Jătiianul, care iaste zidită şi înălţată din temelia
ei de răposata Doamna Bălaşa a dumnealui, răposatului Costandin
Voevod, feciorul lui Şărban Vodă”25;
– Letopisețul cantacuzinesc (1690): „Făcut-au Costandin vodă și o
mănăstire mare, care iaste în vârful unii movile din București, unde iaste
hramul sfetăii Costandin țar și muma lui, Elena. Și Doamna lui Bălașa au
făcut o mănăstire ce să cheamă Jitiianul, den sus de Craiova, lângă
Jiiu”26;
– un hrisov al lui Ştefan Cantacuzino, de la 24 mai 1714: „Sfintei şi
dumnezeieştii mănăstiri Jitiianu ot sud Dolj, care iaste zidită şi înălţată

21
Paul din Alep, op.cit. p. 372.
22
ANIC, Manuscrisul 723, f. 455v. Datarea s-a făcut după documentul original, aflat la
Mânăstirea Sf. Pavel din Muntele Athos (Florin Marinescu, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου
Όρους Αρχείο Ιεράς Μονής Αγίου Παύλου, Atena, 2002, Documentul nr. 78, p. 87).
23
ANIC, Manuscrisul 723, f. 449v.
24
Ibidem, f. 450v.
25
Ibidem, f. 457v.
26
Istoria Țării Românești (1290-1690). Letopisețul cantacuzinesc, ediție critică întocmită
de C. Grecescu și D. Simonescu, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960, p.
119.

4
din temelia ei de răposata Doamna Bălaşa a domniei sale răposatului
Constantin Voevod cel Bătrân, feciorul lui Şerban Voevod”27.
– raportul autorităților austriece privind privilegiile, averile și
veniturile mânăstirilor din Oltenia (1731): „Monasterium Zithian fuit ex
fundamento extructum a Domina Balas matre Constantini Serbani
Vajvodae”28, „Monasterium Zithian ist erbaut von den Palas, Mutter des
Constantini Serbany Vayvod”29;
– pagina de titlu a Condicii Mânăstirii Jitianu din anul 7249 (1740-
1741): „Condica sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Jătiian
[...], care mănăstire iaste zidită din temelia ei de Doamna Bălaşa, ce-au
fost doamnă răposatului Costandin Vodă cel bătrân”30;
– introducerea făcută de copist la hrisovul Domnitorului Constantin
Șerban de la 18 aprilie 1655: „Hrisovul răposatului Costandin Șărban
Voevod, ce au zidit Doamna lui mănăstirea Jătiian întăi, de la leatul 7163,
pentru 150 bolovani de sare de la ocna cea mare, ca să-i ia mănăstirea”31;
– un raport din anul 1838 al Protoieriei Județului Dolj, unde se
menționează că biserica Mânăstirii Jitianu este zidită „de Doamna Bălaşa,
soţia lui Constantin Voivod cel Bătrân”32;
– pisania de la 1853: „Această Sf. Monastire Jitianu unde să
prăsnuește hramul Sf. Dimitrie s'au făcut din temelie de Doamna Bălașa a
lui Costandin Vv. cel Bătrân”33;
– catagrafia Mânăstirii Jitianu din anul 1858: „Biserica monastirii
Jitia din Districtulŭ Doljiu, zidită la anulŭ 1651 de Doamna Bălaşa a lui
Costandin Voevod cel Bătrân”34;

27
ANIC, Manuscrisul 453, f. 5.
28
Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace,
Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1906, p. 260.
29
Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. VI
(1700-1750), Bucureşti, 1878, p. 445.
30
ANIC, Manuscrisul 723, f. 436.
31
Ibidem, f. 437.
32
„Delă pentru mânăstirile şi bisericile câte sânt în coprinsul acestei plăşi şi de cine sânt
zidite – 1838” în Oltenia. Documente, cercetări, culegeri, nr. 9/1941, p. 129.
33
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 2.
34
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 378/1860, f. 13.

5
– catagrafia Mânăstirii Jitianu din anul 1864: „Biserica monastirii
Jitia din Dist. Doljiu, zidită la anulŭ 1651 de Dómna Bălaşa allui
Costantin Voevod cellŭ Bătrân”35;
– un raport al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, din anul
1881: [biserica Mânăstirii Jitianu] „a fost întemeiată de Doamna Bălașa,
soția lui Constantin-Vodă cel bătrân”36.
Originară din părțile Moldovei, Bălașa era fiica stolnicului
Nicolache Ralli și a Maricăi. Mătușa ei, Safta, era soția Domnitorului
Gheorghe Ștefan al Moldovei, iar unchiul ei, Pătrașco, era cumnatul
Domnitorului Leon Tomșa al Țării Românești37. În jurul vârstei de 18 ani,
ea s-a căsătorit cu postelnicul Constantin din Dobreni, care va ajunge
Domn al Țării Românești, în anul 1654. În cei 27 de ani de căsnicie, cei doi
au avut un singur copil, o fiică pe nume Bălașa38, care a decedat la vârsta
copilăriei. Constantin și Bălașa sunt ctitorii bisericilor Adormirea Maicii
Domnului din Dobreni (județul Giurgiu), Sf. Gheorghe din Pitești și Sf.
Împărați Constantin și Elena din București (actuala catedrală patriarhală) 39.
Demnitatea de Doamnă a țării îi aducea Bălașei câte 1000 de dinari pe an
de la cei care exploatau minereul de aur din ținutul Vâlcii 40. În 1656, în
apropierea bisericii Sf. Vineri din Târgoviște, ea a construit o clădire
pentru adăpostirea celor săraci și bolnavi, „ca să fie de odihnă creștinilor
cari cad în nevoe, cei ce scapă la sfănta beserecă”41. A dăruit Mânăstirii

35
Ibidem, dosar 986/1864, f. 3.
36
Monumente Naţionali. Monastiri şi biserici ortodocse. Raporturi de la comisiunile
întocmite pentru cercetarea lor, Partea a II-a, Bucureşti, 1881, p. 207.
37
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova.
Sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 158, 352, 353.
38
Informația provine din tabloul votiv al bisericii din Dobreni (jud. Giurgiu).
39
Atribuirea zidirii bisericii fostului schit Ciutura (satul Ciutura, comuna Vârvoru de Jos,
județul Dolj) Domnitorului Constantin Șerban și Doamnei Bălașa nu a primit acordul
istoricilor, iar prezența celor doi în tabloul votiv și în pisania de acolo trebuie pusă în
legătură cu statutul schitului Ciutura de metoc al Mânăstirii Jitianu.
40
„Tot acest tărâm dintre Râmnic și Mănăstirea Cozia este plin de nenumărate ochiuri de
apă, între rădăcini de copaci asemănători cu salcia. Când deschid stăvilarele și scot
afară mâlul ies din el firicele de aur. Acestea sunt vestitele băi de aur din Țara Valahiei,
care sunt totdeauna ale doamnei, soața domnului, ca să fie câștigul ei. De la ea le iau [cu
chirie] țiganii aurari și fierarii țării acesteia, după cum ni s-a spus, pentru o mie de
dinari pe an” (Paul din Alep, op. cit., p. 349).
41
Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României, Vol. I, Fascicula I, 1905, p. 112.

6
Bistrița (jud. Vâlcea) racla în care se află moaștele Sf. Grigorie
Decapolitul42, a împodobit cu aur și pietre prețioase mâna Sf. Nifon, aflată
la Catedrala Mitropolitană din Craiova43, „și alte multe bunătăți și odoară
scumpe au făcut și le-au împărțit pre la Sfetagora și prin alte părți” 44. În
ultimele zile de viață, ea „a lăsat cu limbă de moarte să se înalțe biserică
nouă” la Mânăstirea Jitianu, despre care știa că fusese atacată și jefuită în
timpul răscoalei seimenilor și dorobanților din 165545. A trecut la cele
veșnice la 12 martie 1657, în Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi 46,
având numai 45 de ani. A fost îngropată în biserica Sf. Vineri din
apropierea Curții domnești, iar mormântul a fost acoperit cu o frumoasă
lespede de marmură albă, purtând inscripția redată mai sus. La începutul
anului 1658, tătarii au atacat Curtea domnească și au jefuit mai multe
morminte, printre care și pe cel al Doamnei Bălașa 47. O informație
(deocamdată neconfirmată de arheologi) furnizată de pomelnicul lui
Samuil eclesiarhul (1766) arată că rămășițele pământești ale Domnitorului
Constantin Șerban și ale Doamnei Bălașa s-ar odihni sub lespezile ctitoriei
lor din București48.

42
Istoria Țării Românești..., p. 119.
43
Inscripții de pe raclele din Catedrala Mitropoliei din Craiova, în Mitropolia Olteniei,
anul XII, nr. 1-2/1960, p. 94.
44
Istoria Țării Românești..., p. 119-120.
45
Lidia A. Demény, L. Demény, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală
populară?, Editura Științifică, București, 1968, p. 79.
46
„În joia [din Săptămâna] Pocăinței a răposat Bălașa, doamna lui Constantin-vodă, și
am așezat-o cu mare alai sub un baldachin din cuprinsul Curții. Au purtat-o jur-
împrejurul bisericii. Au fost de față la îngropăciune, pe lângă arhierei, toți marii preoți și
călugări, și tuturor li s-au împărțit danii. Și după ce au îngropat-o în pridvorul bisericii
din afara Curții au făcut un ospăț mare pentru tot poporul și au împărțit tuturor săracilor
și țăranilor aflați de față, după cum au spus, mai mult de zece pâini. Fiecărui sărman [i s-
a dat] câte o pâine, un blid de mâncare și un pocal de vin. La fel au făcut și la nouă zile,
adică la pomenire” (Paul din Alep, op.cit., p. 335).
47
„Apoi au sfărâmat mormintele răposaților și le-au jefuit, după care au pus foc
Mitropoliei și bisericii în întregime, deodată cu biserica de la Curte. Au sfărâmat
mormântul lui Matei-vodă, care ceruse să fie dus și îngropat la Mănăstirea Arnota, pe
care am pomenit-o mai devreme, dar Constantin-vodă nu a voit aceasta. Au sfărâmat
apoi mormântul doamnei, al fiului ei și al doamnei lui Constantin, le-au jefuit și le-au luat
veșmintele” (Ibidem, p. 405).
48
Octavian Dărmănescu, Constantin Șerban Vodă și Bălașa Doamna, ctitori în Pitești, în
Argesis. Studii și comunicări. Seria Istorie, XXII, 2013, p. 97.

7
Cu toate că izvoarele istorice arată cât se poate de clar că biserica
Mânăstirii Jitianu este ctitoria Doamnei Bălașa, în pisania actuală a
bisericii, zugrăvită în anul 1932, scrie cu totul altceva: „Zidită a fost din
temelie această sfântă și dumnezeiască biserică să fie altar de închinare în
zilele, cu cheltuiala și ostenelele Voevodului Țării Valahiei Constantin
Basarab Cârnul, în anii dela Hristos Domnul și Stăpânul 1654-1658”.
Însă, chiar în spatele acestor cuvinte era scris cu slove chirilice că „această
Sf. Monastire Jitianu unde să prăsnuește hramul Sf. Dimitrie s'au făcut din
temelie de Doamna Bălașa a lui Costandin Vv. cel Bătrân”. Prin simpla
citire a vechii pisanii ar fi fost evitată această confuzie, căci nu există nicio
dovadă că Domnitorul Constantin Șerban ar fi avut vreo contribuție la
zidirea bisericii. Probabil că în viitor numele Doamnei Bălașa își va relua
locul cuvenit în pisania și în istoria bisericii Mânăstirii Jitianu.
O opinie greșită privind identitatea ctitorului bisericii a avut-o și
Nicolae Stoicescu. În 1967, el afirma că „dintr-un document din 1658 iunie
19 rezultă că [biserica] ar fi fost clădită din piatră de Ghinea vistier şi
Udrişte vistier”49, crezând că este vorba de vistierul Ghinea Brătășanu 50.
Documentul cu pricina, transcris în condica Mânăstirii Hurez 51, este un act
de schimb de moșii, încheiat la 19 iunie 1658 între Mânăstirea Jitianu și
Ghinea logofătul (care nu este aceeași persoană cu visiterul Ghinea
Brătășanu). Acesta era un binefăcător mai vechi al mânăstirii. Împreună cu
Udriște, al doilea vistier, „au făcut sfânta mănăstire de piatră, ca să fie
pomană dumnealor în véci”52. Nu putem exclude posibilitatea ca la zidirea
bisericii să-și fi adus contribuția și acești doi dregători, însă mărturiile
istorice arată clar că principalul ctitor al bisericii este Doamna Bălașa.
Tocmai de aceea, în 1990, Nicolae Stoicescu revine asupra opiniei sale,
spunând că „este foarte posibil ca cei doi să fi ridicat biserica cu banii
lăsați de doamna Bălașa”53.

49
Nicolae Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale din Țara Românească, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 1967, p. 480.
50
Idem, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, vol. I, Editura
Mitropolia Olteniei, 1970, p. 391.
51
ANIC, Manuscrisul 449, f. 381v; Idem, Manuscrisul 719, f. 356.
52
Vezi nota anterioară.
53
Niclae Stoicescu,Constantin Șerban, Editura Militară, București, 1990, p. 50.

8
Datare
Nu există izvoare istorice care să fi reținut anul construirii bisericii.
Funcționarul trimis de Prefectură în anul 1858, pentru inventarierea
bunurilor mânăstirii, interpretând greșit datele pisaniei existente atunci, a
notat în catagrafie că biserica a fost „zidită la anulŭ 1651”54. Greșeala o va
repeta și funcționarul trimis cu aceeași însărcinare în anul 1864. Însă,
arătam la început că zidirea bisericii a fost prevăzută în dispozițiile
testamentare ale Doamnei Bălașa, care s-a stins din viață la 12 martie 1657.
De aceea, datarea bisericii mai înainte de ziua morții ctitorului este
absurdă.
Lucrările de construcție au debutat, cel mai devreme, în primăvara
anului 1657. La 3 august 1657, delegația Patriarhiei Antiohiei a găsit
lucrările într-un stadiu destul de avansat, căci „părintele nostru patriarh a
stropit cu aghiazmă biserica și a spus rugăciunile obișnuite pentru
aceasta”55. Nu avem niciun indiciu că lucrările ar fi depășit anul 1657.
Meșterii au avut grijă ca zidirea bisericii să se încheie mai înainte de
venirea iernii, căci în cazul înghețării mortarului umed din ziduri, clădirea
ar fi fost periclitată și s-ar fi prăbușit56. Graba de care erau în general
stăpâniți constructorii vremii, pentru evitarea efectuării procesului de priză
a mortarului în anotimpul friguros, poate fi constatată și în cazul altor
biserici: biserica Mânăstirii Coșuna – Bucovăț (zidită între 20 iulie și 3
octombrie 1572)57, biserica Mânăstirii Tutana (zidită între 9 iulie și 10
septembrie 1582)58, biserica Sf. Nicolae din Brâncoveni - Olt (zidită între 3
august și 6 decembrie 1634)59, biserica Mânăstirii Căldărușani (zidită între
14 iulie și 20 octombrie 1638)60, biserica Sf. Dimitrie din Coșoteni –
Teleorman (zidită între 30 iunie și 1 august 1647) 61, biserica Mânăstirii
54
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, dosar 378/1860, f. 13; Ibidem,
dosar 986/1864, f. 3.
55
Paul din Alep, op. cit.,p. 372.
56
Cristian Moisescu, Biserica Mănăstirii Coșuna (Bucovăț) și locul ei în evoluția
arhitecturii religioase din Țara Românească, în Muzeul Național, XII, București, 2000, p.
35.
57
Domnitorii și ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, Editura Cuvântul
Vieții, București, 2009, p. 114.
58
Ibidem, p. 124.
59
Ibidem, p. 143-144.
60
Ibidem, p. 147.
61
Ibidem, p. 161.

9
Clocociov (zidită între 4 mai și 31 august 1645)62, biserica Sf. Nicolae din
Turnu Roșu (zidită în aprilie-septembrie 1653) 63, biserica Sf. Nicolae din
Făgăraș (zidită între 17 iunie și 30 septembrie 1698)64, biserica Buna
Vestire din Vernești – Buzău (zidită între 8 mai și 20 octombrie 1714) 65.
Prin urmare, biserica Mânăstirii Jitianu a fost construită în anul 1657.

Parcurs istoric
Din Condica Mânăstirii Jitianu de la 1741 aflăm că „după aceia,
stricăndu-să zidurile mănăstirii și nefiind altcineva din neamul ctitorilor,
s'au apucat un jupăn Pătru de au dres-o și au și zugrăvit-o” 66. Pisania de
la 1853 este mai bogată în detalii, arătând că biserica, „după trecere de
timp s'au surpat și neavând călugării unde să meargă, s'au apucat popa
Luca egumenul de la Sfetagora de o au dres și rămâind neisprăvită, jupăn
Pătru Obedeanu vel armaș s'au apucat și au săvârșit-o, înfrumusețând-o
cu zugrăveală, odăjdii și altele. În zilele domniei lui Io Costandin Basarab
Vv. Brâncoveanu”67. Un raport al Protoieriei Județului Dolj, din anul 1838,
amintește că reparațiile „s'au făcut de un Luca Egumenu cu cheltuiala
mânăstirii și murind călugăru, au rămas nejugrăvit”68. Informațiile din
acest raport au fost preluate chiar din pisania așezată după închierea acestor
reparații. Implicarea lui Pătru Obedeanu în renovarea bisericii mai este
menționată în Raportul autorităților austriece privind privilegiile, averile și
veniturile mânăstirilor din Oltenia (1731): „postmodum vero a supremo
militiae Colonello Domino Petro Obedanul renovatum”69, „nach der Hand
aber von dem Obrist Petro Obedanul renovieret worden”70.
Așadar, cu trecerea timpului, biserica s-a degradat și, pentru că
familia ctitorului se stinsese, reparațiile s-au făcut cu cheltuiala mânăstirii,
fiind începute de egumenul din acea vreme, Arhimandritul Luca, originar
62
Ibidem, p. 178.
63
Ibidem, p. 166.
64
Ibidem, p. 261.
65
Ibidem, p. 305.
66
ANIC, Manuscrisul 723, f. 436.
67
Rasofor Calinic Petcu, Inscripții și însemnări de la Mânăstirea Jitianu, p. 8
(https://www.academia.edu/37451440/Inscrip%C8%9Bii_%C8%99i_%C3%AEnsemn
%C4%83ri_de_la_M%C3%A2n%C4%83stirea_Jitianu, consultat la data de 9.01.2019).
68
Delă pentru mânăstirile..., p. 129.
69
Nicolae Dobrescu, op.cit., p. 260.
70
Documente privitoare la Istoria Românilor..., p. 445.

10
de la Mânăstirea athonită Sf. Pavel. Murind egumenul, lucrările au fost
continuate și finalizate de către un important reprezentant al boierimii
oltene a acelor vremuri, pe nume Pătru Obedeanu71. În cadrul acestor
lucrări, cea mai importantă etapă a fost zugrăvirea bisericii, care până
atunci era decorată doar cu ornamentații monocrome, ce fuseseră realizate
pe tencuiala crudă, imediat după zidire.
Repararea și zugrăvirea bisericii s-au înfăptuit cândva în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu, fără a se cunoaște cu exactitate anul.
În pisania de la 1853 este indicat în mod greșit anul 1651, când Constantin
Brâncoveanu nici nu era născut. Nici anul 7226 (1 septembrie 1717 – 31
august 1718), menționat în raportul Protoieriei, nu poate fi acceptat, căci se
situează în afara domniei voievodului martir și nu ține seama de faptul că,
în 1717, Pătru Obedeanu avea rangul de mare serdar 72. Revenind la
Arhimandritul Luca, acesta a murit cândva după 15 martie 171173, când
este menționat pentru ultima dată în documente. Următorul egumen,
Arsenie (probabil tot un arhimandrit originar de la Mânăstirea Sf. Pavel),
apare în documente începând cu 6 martie 1712 74. Se observă că în sursele
documentare de mai sus nu este pomenit cel care i-a urmat în egumenie
Arhimandritului Luca, ceea ce constituie un indiciu că Pătru Obedeanu a
finalizat lucrările mai înainte de venirea noului egumen. Ar fi fost de
neconceput ca pisania așezată la sfințirea bisericii, în amintirea unor
asemenea lucrări de amploare, să omită numele egumenului în funcție. De
aceea, în actualul stadiu al cercetărilor, se poate admite că renovarea și
zugrăvirea bisericii s-au desfășurat pe parcursul anului 1711, iar anul
inscripționat în pisanie (și preluat greșit în raportul Protoieriei) era 7220 (1
septembrie 1711 – 31 august 1712).
Cauza care a provocat degradarea bisericii la doar cinci decenii de
la zidirea ei (și care constituie o problemă până astăzi) este umiditatea
excesivă din sol, mânăstirea fiind așezată în albia majoră a Jiului, pe o

71
Pătru Obedeanu se înrudea cu Conda armașul și cu soția lui, Maria din Obedin, doi
binefăcători mai vechi ai Mânăstirii Jitianu, unde își și dormeau somnul de veci. Aceștia
închinaseră mânăstirii jumătate din moșia satului Știubei, pe la începutul secolului al
XVII-lea (a se vedea cartea de judecată a lui Chirca, mare ban al Craiovei, de la 24 aprilie
1656, în ANIC, Manuscrisul 723, f. 472-472v).
72
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători..., p. 220.
73
Florin Marinescu, op.cit., Documentul nr. 110, p. 102.
74
Ibidem, Documentul nr. 112, p. 103.

11
limbă de pământ mărginită pe trei laturi de Balta Jitianului (secată la
începutul secolului trecut). Alți factori distructivi vor fi fost cutremurul din
19 august 1681 și cel din 12 iunie 170175.
La 21 februarie 1823, când nu trecuseră multe zile de la moartea
Arhimandritului Ioanichie (egumen al Mânăstirii Jitianu între anii 1815 și
1823), Căimăcămia Craiovei este informată că din altarul bisericii „lipsesc
toate podoabele ce să cuvine, adică masa sfăntului prestol este o piatră de
moară, care au și lucrat la moară, așternutul este numai o pănză
muscălească, și aceia ruptă, sfintele vase proaste și prăpădite” 76. Starea în
care se afla biserica nu dura de multă vreme, căci egumenul anterior,
Arhimandritul Antim (1792-1815), „multă silință și străduire au făcut, a
pune toate lucrurile cele părăsite și înțelenite la orânduială, spre a înnoi și
a spori cele ce sânt spre zidire și spre folosul sfintei case” 77, iar la plecarea
lui lăsase mânăstirii case noi, impozante, cu două caturi și cu pivnițe
dedesupt și un impunător turn-clopotniță cu trei caturi. Biserica, în care
îngropase trupul răposatei sale mame, în 1797, o lăsase în bună rânduială,
iar acum lipsea prestolul sfântului altar, pe care el însuși așezase, în 1795,
Evanghelia greco-română cu ferecătură de argint. Situația aceasta trebuie
să fi avut aceeași pricină pentru care și casele mânăstirii, construite cu doar
zece ani în urmă, se aflau în dărăpănare: „din pricină că au șăzut oștiri în
mănăstire”78. Este drept că nu poate fi scutit de vină nici Arhimandritul
Ioanichie, care nu s-a putut ridica la înălțimea realizărilor predecesorului
său. El nu a apucat al optulea an de egumenie, căci, copleșit de bătrânețe și
de boală, s-a stins din viață la casa mânăstirii din Craiova, unde era îngijit
de ceva vreme79. Luând cunoștință de situația descrisă mai sus,
Căimăcămia Craiovei a poruncit „a face un picior de zid și sfănta masă de

75
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului, Cutremurele din
România și efectele lor
(https://www.infp.maps.arcgis.com/apps/Cascade/index.html?
appid=b49bc333fd1b4755ae887f00db578137&folderid=9cb5fc997b174746a70d69cd69cf
d609, accesat la data de 01.01.2019).
76
ANIC, Manuscrisul 430, f. 820.
77
Idem, Manuscrisul 453, f. 3.
78
Idem, fond Catastișe mănăstirești, dosar 51/1823, f. 4. Este vorba de trupele de panduri
care au ocupat mânăstirea în 1821.
79
Ibidem, f. 2, 3.

12
lemn bun în patru colțuri, cum și cele vor fi de lipsă în sfăntul altar, nu cu
mare cheltuială, ci numai ca să nu fie lipsă”80.
La 10 iunie 1823, în locul răposatului Ioanichie este instalat
egumen Arhimandritul Partenie. La acea dată, starea bisericii era
următoarea: „Sfănta mănăstire (a se înțelege biserica) să află de zid, cu
două turnuri (adică turla bisericii și turnul clopotniță) și două clopote, pe
dinafară tencuită, pe dinlăuntru zugrăvită peste tot, tămpla este zugrăvită,
dar pe alocurea este și poleită, jățurile toate sănt bune, zdravene, pe jos
pardosită cu cărămidă, învelișul este de șindrilă de brad vechiu, pe la
multe locuri este șindrila stricată”81.
În anii 1852-1853, biserica a fost renovată de către Arhimandritul
Dorotei. Consolidarea clădirii a necesitat îndepărtarea completă a
tencuielii, atât în interior, cât și în exterior. Consecințele acestei măsuri au
fost distrugerea totală a picturii interioare și a posibilelor decorațiuni
exterioare executate în câmpurile firidelor. Noua pictură a fost executată în
stil neoclasic, în ulei, fiind opera a doi pictori locali, Pătru Zugravu și
Costache Petrescu. Lucrările s-au încheiat „în zilele Prea Înălțatului
nostru Domn Barbu Dimitrie Știrbey Vv. și supt arhipăstoria episcopului
al Râmnicului D. D. Calinic”. Sfințirea bisericii a săvârșit-o însuși Sfântul
Ierarh Calinic, la 10 iunie 185382.
La preluarea egumeniei de către Arhimandritul Daniil, în ziua de 9
decembrie 1858, biserica era „de zid, cu o turlă și o clopotniță cu do(u)ă
clopote, unul mare și altul micŭ, învelitoarea cu șiță, pe dinafară spoită
albŭ, iar înlăuntru zugrăvită peste tot, cu tâmpla asemenea de zid,
zugrăvită, pardoseala (din) scânduri de brad, cu 37 jețuri, din care unul
arhierescŭ și cu do(u)ă uși de lemnŭ”83. Biserica se găsea în aceeași stare
și la 186484.
După secularizare, biserica a rămas în „grija” statului român, prin
Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, care a respins constant, de-a

80
Idem, Manuscrisul 430, f. 820v.
81
Idem, fond Catastișe mănăstirești, dosar 51/1823, f. 2.
82
În acea vreme, Sf. Calinic își avea reședința la Schitul Gănescu din Craiova, aflat la 5
km de Mânăstirea Jitianu. Corespondența dintre Episcopia Râmnicului și Mânăstirea
Jitianu relevă bunele relații dintre Sf. Ierarh Calinic și ultimii doi egumeni ai acestei
mânăstiri, Arhimandritul Dorotei și Arhimandritul Daniil.
83
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 378/1860, f. 14.
84
Ibidem, dosar 986/1864, f. 7.

13
lungul a cinci decenii, toate solicitările de renovare a bisericii. Motivul
invocat de cei care, până nu de mult, le imputau egumenilor greci
degradarea bisericilor, era, în mod ironic, lipsa de fonduri, deși statul avea
acum în proprietate toată averea Bisericii.
La 12 august 1868, directorul Fermei-școli de agricultură de la
Balta Verde (care funcționa de un an de zile în localul fostei mânăstiri)
raporta Ministerului că biserica „are mare necesitate de oarecare
reparațiuni, între altele învelitoarea este în cea mai ne esprimabilă
proastă stare, din a cării causă a începutŭ a cădea brâurile și cu streșinile
de susŭ ale zidului, despre care am onoare a vă asigura, Domnule
Ministru că lăsăndu-se și pe iarnă în starea care se găsește, nu va fi de
mirare a vedea și boltele căzute din cauza ploilorŭ, și atunci răulŭ
devenindŭ mai mare, cheltuelile s-ar înzeci pentru reparațiune, pe cândŭ
astăzi având necesitate numai de învelitoare și oarecare mici reparațiuni
în afară și în întru, costulŭ nu poate fi atât de însemnatŭ”85.
La 20 august 1873, îngrijitorul bisericii, protosinghelul Constantie
Iliescu, scria Ministerului că acoperișul bisericii este „spart în toate părțile
și ruinat, încât ploă prin biserică”86.
În 1881, o comisie a Ministerului constata că „biserica are
trebuință neapărată de un înveliș nou și de unele mici reparaturi”87.
În 1906, Mihail Sadoveanu vizitează biserica și o descrie astfel:
„Naltă, lung zidită, măreață încă în trista-i și derăpănata-i bătrânețe, cu
acoperișuri sparte prin care se învolburează furtunile și ploile, brăzdată
de crăpături lungi, rănită pretutindeni în coaste de neînduplecata vreme,
săracul lăcaș al Domnului și al vrednicilor oameni cari au fost odată și
acum nu mai sunt, stă trist în singurătatea locului, la o parte de sat, lângă
Balta Verde, care doarme moartă ca și trecutul acelor locuri. Vin câțiva
oameni și deschid. Se tânguesc că au un popă bătrân, ca și cum nici n-ar
fi; că biserica stă să se crape, că zi de zi tot mai cu frică, cu spaimă parcă,
sună clopotul în turnul descoperit. Au făcut hârtii la stăpânire, au umblat
prin lumea asta nouă, pentru credință, pentru biserica lor; dar vremurile
acestea sunt grele, fără credință și nimeni n-ascultă glasul celui umilit.
[...] Ca un cerșetor pe moarte, la o margine de drum, plin de durere și de
85
Ibidem, dosar 1149/1864, f. 32.
86
Ibidem, f. 118.
87
Monumente naționali. Monastiri și biserici ortodocse. Raporturi de la comisiunile
întocmite pentru cercetarea lor, Partea a II-a, București, 1881, p. 207.

14
fiori, așa stă acum biserica aceasta a unui falnic trecut”88. Tulburătoare
imagine...
Trei ani mai târziu, generalul P. V. Năsturel, arăta, la rându-i, că
biserica „este foarte ruinată, având zidurile crăpate de cutremur, iar
acoperișul în halul în care se vede pe fotografii. În potriva crăpăturilor,
întreaga biserică a fost încinsă cu legături de fer pe dinafară și cu traverse
metalice în interior, traverse care sunt cruciș și curmeziș spre a susține
zidurile în toate sensurile, astfel că în această tristă stare dreptcredincioșii
continuă a asculta pe lângă serviciul divin și cântările inoportune ale
stăncuțelor, precum și a asista la căderea diferitelor materiale de care se
servă aceste păsări la confecționarea cuiburilor lor; adesea câte un puiu
de stăncuță, mai zburdalnic în locuința părintească, cade în mijlocul
bisericii când preotul se întâmplă a fi eșit acolo cu sfintele daruri”89.
Tot în 1909, Virgiliu Drăghiceanu, membru al Comisiunii
Monumentelor Istorice, arăta într-un raport că „este o adevărată jale
priveliștea grandioasei biserici, de care Doamna Bălașa era așa de
mândră, încât punea să scrie pe piatra de mormânt că e «ziditoare
Jitianului»: trei blăni bătute de vânturi izbesc zidurile turnului și ale
bisericii rămase desvelite, deși se slujește până astăzi în biserica acoperită
numai de bolți. [...] Socotesc că dacă e de prisos a se face o lucrare de
restaurare, cel puțin trebuie făcută una de conservare, învelindu-se cel
puțin biserica spre a sluji locuitorilor de lăcaș și spre a perpetua și
amintirea fundatoarei Jitianului”90.
În 1914, din cauza stării avansate de degradare, biserica a fost
închisă cultului public91. Au urmat demersuri pentru reparații către
Comisiunea Monumentelor Istorice (în continuare CMI), dar „din lipsă de
mijloace, ele nu s-au putut realiza”92. Tot în 1914, Ștefan Ciuceanu,
corespondent al CMI, cercetează bisericile fostelor mânăstiri Bucovăț și
Jitianu, „a căror dărăpănare dacă mai continuă, fără a se lua urgente
măsuri de conservare, va face imposibilă mai târziu orice încercare de a le
88
Mihail Sadoveanu, Biserica Jitianului, în Ramuri, anul I, nr. 7-8, iunie-iulie 1906, p.
131-132.
89
General Năsturel, art.cit., p. 314.
90
Virgil N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei. Al III-lea raport, în Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice, anul XXVII, 1934, p. 103-104.
91
Eparhia Râmnicului Noului Severin, Anuar pe anii 1921-1925, București, 1924, p. 373.
92
Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1914, București, 1915, p. 24-25.

15
mai salva. La amândouă coperișul e atât de prăpădit încât plouă
deabinelea înăuntru”93. În 1915, Prefectura Județului Dolj înaintează CMI
raportul preotului paroh al comunei Balta Verde pentru repararea bisericii.
În continuare, este însărcinat arhitectul Nicolae Ghika-Budești „să mai
cerceteze odată biserica aceasta, arătând la ce sumă s-ar ridica lucrările
strict necesare pentru conservarea ei”94. În urma raportului întocmit de
arhitect, se ia decizia „să se înscrie această biserică pe tabloul
reparațiilor mai urgente”95.
În anul 1920 încep, în sfârșit, lucrările de consolidare și de
restaurare a bisericii96. Acestea se vor desfășura pe parcursul a 12 ani,
până în 1932. Membrii Comisiunii care au avut o contribuție substanțială la
salvarea acestui monument sunt Nicolae Iorga (Președintele CMI), Nicolae
Ghika-Budești (Directorul CMI), Alexandru Referendaru (arhitect-șef al
Regionalei Olteniei a CMI) și Iancu Luca Atanasescu (următorul arhitect-
șef al Regionalei Olteniei a CMI, după moartea lui A. Referendaru).
Lucrările au fost finanțate din bugetul CMI și din sumele colectate de la
locuitorii satelor Braniște și Balta Verde, prin intermediul Comitetului de
inițiativă pentru repararea și restaurarea Bisericii Sf. Dumitru, fosta
Mănăstire Jitianu, condus de învățătorul comunei Balta Verde, T.
Stănescu97. De asemenea, au fost acordate ocazional diverse sume de bani
de către Ministerul Cultelor și de către Prefectura Județului Dolj.
Pentru început, în anii 1921-1922 s-au efectuat lucrări de
conservare de către antreprenorul Robert Albahari, sub supravegherea
arhitectului Ioan Trajanescu98. Începând cu anul 1923, lucrările s-au
efectuat de către antreprenorul Barto Copetti din Craiova, sub

93
Ibidem, p. 101.
94
Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1915, București, 1916, p. 19.
95
Ibidem, p. 23.
96
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 39.
97
La 4 mai 1925, acesta îi scria arhitectului Alexandru Referendaru: „Eu nu voiu pregeta
un moment să strâng bani, ca să terminăm până în toamnă. Așa cum m'am sacrificat
pentru școală, mă voiu sacrifica și pentru biserică. Dați-mi, vă rog, o mână de ajutor în
această chestie și vă va rămâne, pe lângă portretul Dvs. pe unul din pereții bisericii și o
vecinică amintire și recunoștință în sufletele locuitorilor și mai ales în sufletul lui T.
Stănescu” (SJAN Dolj, fond Comisia Monumentelor Istorice - Secțiunea Craiova [în
continuare CMI-SC], dosar 1/1925, f. 4-5).
98
Ibidem, f. 1; AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 13, 14.

16
supravegherea arhitectului Alexandru Referendaru99. În anul 1924 s-au
realizat următoarele lucrări: săpături de pământ în jurul bisericii pentru
constatarea fundațiilor și a subizidirilor anterioare, subzidirea clopotniței
cu zidărie de cărămidă presată și mortar de var gras amestecat cu ciment,
legături de fier la turlă, repararea și completarea cornișei, refacerea
tencuielilor și repararea zidăriei deteriorate la biserică și la clopotniță,
construcția șarpantei, tencuirea bolților100.
La 8 februarie 1925, arhitectul Referendaru înaintează CMI dezivul
cu lucrările care urmează a se executa în continuare: acoperiș și streașină la
turlă și la clopotniță; zidărie la cornișe; tencuială exterioară și tencuieli
interioare la biserică; pardoseală din lespezi de piatră; trotuar de cărămidă
presată pe un strat de beton în jurul bisericii; ferestre de fier la turlă, la
corpul bisericii și la amvonul clopotniței; ancadramente de piatră la ferestre
și la ușa de intrare în biserică, utilizându-se și cele vechi existente; trepte
de piatră la intrare; vopsirea streașinei; curățarea cărămizilor aparente cu
perii și spălarea lor cu acid clorhidric; facerea unui coș pentru sobă; cruce
de fier pe acoperișul altarului; uși de stejar la biserică și la clopotniță; trei
balcoane de stejar cu parapete simple la clopotniță și lucrări de completare
(pictură murală, cafas pentru cor, policandru, mobilier, clopot,
împrejmuirea curții)101. În acel an, Comitetul de refacere a contribuit la
finanțarea lucrărilor cu suma de 100.000 lei102.
La 27 martie 1925, arhitectul Referendaru este anunțat de
constructor că sub pardoseala bisericii au fost descoperite două pietre
tombale. Informația este transmisă mai departe la București103.
După decesul lui Alexandru Referendaru, lucrările au fost preluate
de către noul arhitect-șef al Secțiunii Regionale a Olteniei a CMI, Iancu
Luca Atanasescu. Acesta a trebuit să refacă proiectul întocmit de
Referendaru, întrucât o parte din lucrări nu a primit avizul CMI. De
exemplu, pardosirea bisericii cu lespezi de piatră a fost respinsă, din cauză

99
SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 1/1925, f. 2.
100
Situație provizorie nr.1 pentru diferite lucrări executate la restaurarea bisericei
Mănăstirea Jitianu din Balta Verde, jud. Dolj (Ibidem, f. 9).
101
Deviz pentru completarea restaurărei bisericei Jitianu – Balta Verde, de lângă
Craiova pentru anul 1925 (Ibidem, file nenumerotate).
102
Ibidem, f. 4.
103
Ibidem, f. 3.

17
că biserica avea deja pardoseală nouă din scânduri, executată în anii trecuți
prin contribuția financiară a localnicilor104.
Până la 31 decembrie 1926 se executaseră următoarele lucrări:
pardoseală de scânduri de brad în altar și naos și pardoseală de cărămidă în
pronaos; tencuieli interioare; refacerea șarpantei; streașină; învelitoare cu
șiță; curățarea fațadei de tencuiala veche; tencuirea și rostuirea fațadelor și
completarea cu cărămidă aparentă; refacerea zidăriei de cărămidă la
locurile unde a necesitat; trotuar din beton și cărămidă în jurul bisericii;
trepte de piatră la intrarea principală; vopsirea streașinei; tâmplărie de
stejar (ferestre la pronaos), tâmplărie de brad (ușă la clopotniță); ferestre de
fier cu geamuri; gratii și ancadramente de piatră la ferestre105.
La 15 mai 1927, Comitetul de refacere solicită CMI aprobare
pentru începerea lucrărilor de refacere a picturii106. Finanțarea lucrărilor a
rămas pe seama comunității, căci pictura, „fiind nouă, nu cade în
atribuțiunile Comisiunii”107. La 21 iulie 1927, Comitetul de refacere îi
contractează pe pictorii Gustav Nill și A. Hancel (probabil un ucenic al
primului) din Craiova, pentru suma de 272.000 lei, 600 kg de făină de
grâu, 1000 de ouă de găină și 200 de păsări domestice. De asemenea,
trebuia să li se asigure pictorilor schelele necesare și oameni pentru
ajutor108. La încheierea contractului, s-au plătit pictorilor 136.000 lei, iar
alți 42.000 lei s-au dat în cursul lucrărilor, mai rămânând de plată 94.000
lei109. Încă din 1926, Prefectura Județului Dolj donase 200.000 lei pentru
lucrările la pictură110.
În 1927, cu banii alocați de CMI s-au executat mai multe piese de
mobilier (un scaun episcopal, un iconostas pentru miruit și două pupitre
rotative pentru cântăreți, toate din lemn de stejar, uși împărătești și
diaconești din lemn de tei), tâmplărie de brad (uși și ferestre), tâmplărie de
104
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 32-33.
105
Situația definitivă de lucrările executate până la 31 decembrie 1926 la Mănăstirea
Jitianu, com. Balta Verde, jud. Dolj (SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 1/1925, file
nenumerotate).
106
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137 f. 39.
107
Adresa nr. 326/29.03.1932 a CMI către Episcopia Râmnicului - Noului Severin
(document aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
108
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 41.
109
Adresa nr. 101/04.07.1929 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (SJAN Dolj, fond
CMI-SC, dosar 1/1925, f. 39).
110
Adresa nr. 104/13.05.1931 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (Ibidem, f. 25).

18
stejar (ferestre cu jaluzele la clopotniță), poartă din lemn de brad la intrarea
în curtea mânăstirii, acoperită cu șiță, vopsitul întregii tâmplării și reparații
la strane111.
La 4 iulie 1929, arhitectul Atanasescu informează CMI că
„biserica mănăstirii, pentru a se reda cultului, mai are nevoie de pictură
interioară, vopsitul stranelor și al ușilor de la tâmplă, pisanie, clopot și
împrejmuire de ulucă”112.
În 1929, Comitetul de refacere se afla în imposibilitate de a mai
strânge bani de la locuitori, „din cauza secetei ce a bântuit în ultimii
ani”113. Se cere CMI un ajutor financiar, dar solicitarea este respinsă, din
lipsă de fonduri114. În această situație, Gustav Nill sistează lucrările. La 22
mai 1930, el însuși solicită CMI fondurile necesare pentru terminarea
picturii115.
În noaptea de 18 spre 19 martie 1932, perosane neidentificate au
pătruns în biserică și au profanat cele două morminte din pronaos116. Cazul
a fost anchetat de Parchetul Tribunalului Dolj, dar a rămas nesoluționat.
Pentru ca biserica să nu mai fie expusă unor asemenea fapte, CMI a
solicitat Episcopiei Râmnicului „a numi un păzitor sau îngrijitor la
această biserică care a fost restaurată de Comisiunea Monumentelor
Istorice cu ajutorul populației, rămânând de restaurat numai pictura, care
fiind nouă, nu cade în atribuțiunile Comisiunii și în același timp a fi redată
cultului, populația fiind lipsită de slujba divină”117.
La 18 iulie 1932, Gustav Nill reia lucrul la pictura bisericii, după
ce, mai înainte, reușise să ajungă la un acord cu parohia privind terminarea
lucrărilor, în limita sumei de 50.000 lei118.
111
Ibidem, dosar 5/1928, f. 2, 4.
112
Adresa nr. 101/1929 a arhitectului Inacu Atanasescu către CMI (Ibidem, dosar 1/1925,
f. 39).
113
Adresa nr. 101/1929 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (Ibidem, f. 39).
114
Adresa nr. 744/1929 a CMI către arhitectul Iancu Atanasescu (Ibidem).
115
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 59.
116
Adresa nr. 58/1932 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (SJAN Dolj, fond CMI-
SC, dosar 1/1925, f. 28).
117
Adresa nr. 326/29.03.1932 a CMI către Episcopia Râmnicului - Noului Severin
(document aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
118
Adresa nr. 85/21.07.1932 a Parohiei Balta Verde către arhitectul Iancu Atanasescu
(SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 1/1925, filă nenumerotată); AINP, fond Comisia
Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 80.

19
La 24 august 1932, Ministerul Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor
informează Episcopia Râmnicului că biserica a fost restaurată în întregime,
iar în starea în care se găsește poate fi redată cultului, cerând „să se
detașeze un iermonah de la mănăstirea care veți crede de cuviință, ca
astfel să se poată păstra în bună stare această mănăstire de valoare
istorică, azi restaurată”119.
La 13 noiembrie 1932, biserica este sfințită de către arhimandritul
Efrem Enăcescu, exarhul mânăstirilor din Episcopia Râmnicului, în
prezența autorităților județene și comunale120 și a „gloatelor creștine” din
satele Braniște și Balta Verde, „care uitându-și de îndatoririle lor
pământești, cum și de criza bănească care le bântuie, și-au jertfit cu cea
mai deplină și caldă iubire pungile lor sărace, ca Dumnezeirea în Sfânta
Treime să aibă și aci, la Jitianu, sfântul Său altar de jertfă a Trupului și a
Sângelui Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos”121.
Ca urmare a solicitărilor insistente ale CMI și ale Ministerului
Cultelor de a trimite un ieromonah care să păzească și să îngrijească
biserica restaurată cu mari eforturi, Episcopia Râmnicului va reînființa
Mânăstirea Jitianu. Însă, această decizie avea să fie începutul unei lungi
perioade de conflicte între personalul monahal al mânăstirii, pe de o parte,
și preotul paroh și enoriașii parohiei Balta Verde, pe de altă parte.
La 14 februarie 1935, arhitectul Atanasescu informează CMI că
„biserica are nevoie de refacerea din nou a întregei învelitori, întrucât ea,
fiind făcută pe timpul răposatului Referendaru, acum 12-14 ani, s-a
distrus, intrând în putrefacție”122. La rândul ei, stareța Fevronia Miclăuș va
solicita în mai multe rânduri Ministerului Cultelor refacerea acoperișului,
căci „fiind din șiță, din cauza ciorilor este tot găurit”123. La 5 noiembrie
1937, un vânt puternic a doborât crucea de pe turla bisericii, iar în cădere a

119
Adresa nr. 11.341/24.08.1932 a Ministerului Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor către
Episcopia Râmnicului - Noului Severin (document aflat în arhiva Arhiepiscopiei
Craiovei).
120
Adresa nr. 149/14.11.1932 a Exarhatului Mânăstirilor din Oltenia către Episcopul
Râmnicului - Noului Severin (document aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
121
Adresa nr. 9344/24.11.1932 a Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului
Severin către CMI (document aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
122
Adresa nr. 43/14.02.1935 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (SJAN Dolj, fond
CMI-SC, dosar 1/1925, f. 51).
123
Adresa nr. 60/15.11.1936 a Mânăstirii Jitianu către CMI (Ibidem, f. 53).

20
deteriorat acoperișul124. La 11 martie 1938, arhitectul Atanasescu transmite
CMI că „acoperișul este în stare foarte rea, din care pricină parte din
bolți s-au umectat și a început a cădea tencuelile, polaia pătrunzând prin
acoperișul deteriorat de grindină și furtuni” 125. Dorind să se păstreze
aspectul originar al monumentului, noua învelitoare a bisericii urma să fie
tot din șiță. Stareța Fevronia, însă, transmite CMI că „această sf. Biserică
are neapărat nevoie de tablă pe acoperiș, deoarece șindrila peste puțin
timp iarăși are să fie stricată, din cauza mulțimei de ciori care în fiecare
an își fac cuiburi”126. CMI nu este de acord cu învelitoarea din tablă, iar
până la urmă biserica este acoperită cu țiglă127. Lucrările se încheie odată
cu anul 1938128.
În 1939 se mai fac unele lucrări de întreținere: tencuieli interioare și
exterioare și legături de fier la corpul bisericii129.
În anul 1940, în urma revărsării Jiului, apele au ajuns până sub
zidurile bisericii, afectând pardoseala de scândură130.
Seismul din 10 noiembrie 1940 a fost o probă a calității lucrărilor
realizate de CMI în deceniile anterioare, căci în afară de câteva fisuri la
turlă și la catapeteasmă, nu s-au înregistrat alte stricăciuni131.
În noaptea de 25 spre 26 iunie 1949, în timpul unei furtuni, turla
bisericii a fost lovită de trăznet, fiind necesară refacerea învelitorii de
țiglă132. Reparațiile au fost executate de către antreprenorul Umberto
Antoniali din Craiova133.

124
Adresa nr. 101/8.11.1937 a Mânăstirii Jitianu către arhitectul Iancu Atanasescu
(Ibidem, f. 56).
125
Adresa nr. 247/11.03.1938 a arhitectului Iancu Atanasescu către CMI (Ibidem, f. 54).
126
Adresa nr. 50/29.05.1938 a Mânăstirii Jitianu către CMI (Ibidem, filă nenumerotată).
127
Adresa nr. 1594/1938 a CMI către arhitectul Iancu Atanasescu (Ibidem, filă
nenumerotată).
128
Ibidem, f. 49.
129
„Deviz estimativ de lucrările de întrețienre necesare de efectuat la biserica și chiliile
Mănăstirii Jitianu, Doljiu, în campania anului 1939” (Ibidem, file nenumerotate).
130
Adresa nr. 32/19.03.1953 a Mânăstirii Jitianu către Arhiepiscopia Craiovei (document
aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
131
Adresa nr. 181/13.11.1940 a Mânăstirii Jitianu către CMI (SJAN Dolj, fond CMI-SC,
dosar 1/1925, f. 46).
132
Adresa nr. 96/28.06.1949 a Mânăstirii Jitianu către Arhiepiscopia Craiovei (document
aflat în arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
133
SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 1/1925, f. 44.

21
În 1958 s-a înlocuit pardoseala bisericii și s-au curățat catapeteasma
și o parte din icoane134. Mici lucrări de întreținere s-au mai efectuat în anii
1969, 1975 și 1976135.
În urma cutremurului din 4 martie 1977, biserica a fost consolidată
cu tiranți și centuri de beton armat. În anii următori s-a înlocuit pardoseala
de scândură cu una din lespezi de piatră, s-a înlocuit învelitoarea de țiglă
cu una de tablă de aramă și s-au refăcut soclul și tencuielile exterioare. De
asemenea, s-au îndepărtat cantități mari de pământ din jurul bisericii,
făcându-se o pantă pentru dirijarea apelor pluviale departe de temelie.
Ultima lucrare majoră din această perioadă a fost restaurarea picturii de
către Dan Neamu, în anii 1988-1989.
La 20 iulie 1989, biserica a fost sfințită de către ÎPS Nestor
Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei. Cu această
ocazie, biserica a primit ca hram secundar pe Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.
Cele mai recente lucrări de restaurare și consolidare au debutat în
august 2018.
În prezent, biserica este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice ca
monument de arhitectură de valoare națională (cod LMI DJ-II-m-A-
08203.01).

Arhitectura
Biserica este construită din cărămidă, pe plan triconc, și aparține
stilului arhitectural muntenesc sau vechi românesc. Este o construcție
unitară, care nu a avut de suferit transformări sau adaosuri de-a lungul
timpului. Are 21 m lungime, 7 m lățime la nivelul navei centrale și o
grosime a pereților de peste un metru.
Altarul este semicircular în interior și poligonal (5 laturi) în exterior
și este boltit cu o semicalotă. La nord și la sud prezintă două nișe pentru
proscomidiar și diaconicon, adâncite în grosimea zidului. Este despărțit de
naos printr-o catapeteasmă de zid, străpunsă de trei deschideri cu arcatură
trilobată în partea superioară.
Naosul prezintă două abside laterale, semicirculare în interior și
pligonale (5 laturi) în exterior, boltite fiecare cu câte o semicalotă. La
134
Adresa nr. 47/1958 a Mânăstirii Jitianu către Arhiepiscopia Craiovei (document aflat în
arhiva Arhiepiscopiei Craiovei).
135
Devizele acestor lucrări se găsesc în AINP, fond Direcția Monumentelor Istorice, dosar
627.

22
exterior, absidele sunt încadrate de masivi puternici de zidărie, ca niște
contraforți, cu scopul asigurării stabilității turlei. Patru pilaștri masivi care
flanchează absidele laterale susțin arcele și pandantivii, deasupra cărora se
ridică tamburul circular al turlei, cu diametrul de 5 m, străpuns de 12
ferestre înalte și înguste și acoperit de o boltă semisferică, aflată la o
înălțime de 15 m de la nivelul pardoselii. În partea vestică a naosului, pe
pereții de nord și de sud sunt două firide mari, străpunse fiecare de câte o
ferestruică. Acoperirea acestui spațiu este realizată printr-o boltă
semicilindrică. Naosul este despărțit de pronaos printr-un zid plin, străpuns
de un gol de ușă.
Pronaosul este construit pe un plan pătrat. Patru pilaștri plasați în
colțurile încăperii sprijină arcele, care împreună cu pandantivii și
timpanele, susțin o boltă semisferică.
În afară de ferestrele turlei, spațiul interior este luminat de 5 ferestre
mari (una în axul absidei altarului, două în axele absidelor laterale din naos
și câte una pe pereții de nord și de sud ai pronaosului) și 4 ferestre mici
(două în nișele altarului și două în nișele din partea din spate a naosului).
Toate ferestrele sunt îngustate spre exterior și evazate spre interior.
În urma seismelor, s-au montat tiranți de fier în altar, pronaos și
exonartex, naosul fiind prevăzut încă de la construcție cu tiranți de lemn.
În exterior, un brâu perimetral creează două registre decorate cu
firide semicirculare în partea superioară și despărțite de lezene. Brâul este
format dintr-un tor flancat de două rânduri de zimți de cărămidă. Firidele
din rândul superior sunt mai mici și mai dese decât cele din rândul inferior.
Lezenele, arcele firidelor și spațiile dintre acestea sunt netencuite, lăsând la
vedere alternanța dintre cărămida roșie și rosturile umplute cu mortar.
Brâul perimetral și câmpul firidelor sunt tencuite și văruite în alb.
Ancadramentele de piatră ale ferestrelor mari se încheie cu arcadă trilobată
în acoladă, iar ale celor mici sunt simple. Soclul este profilat în partea
superioară cu un sfert de tor care, pe fațada de vest, conturează un arc în
plin cintru în jurul portalului. Cornișa este alcătuită din trei rânduri de
zimți. Tamburul turlei se sprijină pe o bază cu secțiunea pătrată. Cele 12
fețe ale tamburului sunt mărginite pe muchii prin câte o colonetă de
secțiune semicirculară, pe care se descarcă trei rânduri de arcaturi zimțate.
Golul îngust al ferestrelor deschise pe fiecare latură a tamburului este lărgit
spre exterior prin două arcade suprapuse rezultate dintr-o dublă retragere a
zidăriei.

23
În zona absidei de sud atrag atenția două cărămizi situate pe două
laturi diferite și la înălțimi diferite și integrate în zidărie în poziție verticală,
pe ale căror fețe se profilează câte o cruce (fig. 3d, 3g). Rostul lor trebuie
să fi fost cu totul altul decât acela de simple decorații ale paramentului,
căci în urma cercetării atente a fațadelor, nu au fost identificate urme ale
altor cărămizi de acest fel.
În fotografiile realizate înainte de lucrările de reparații din 1920-
1932, se poate observa că fațadele erau integral tencuite și văruite în alb.
Arhitectul Nicolae Ghika-Budești, constatând că „arcurile firidelor și
picioarele lor verticale sânt zidite cu cărămizi de bună calitate, cu
rosturile umplute cu mortar”, considera că „această zidărie nu era
destinată la origine a fi tencuită” 136. De aceea, în cadrul lucrărilor
menționate anterior s-a ținut cont de opinia lui, iar fațadele au căpătat
aspectul actual. Totuși, Tereza Sinigalia este de altă părere: „Cărămizile
nu sunt perfect presate, rosturile dintre ele nu sunt perfect finisate, iar
agregatul din mortar este destul de mare. Aceste aspecte lasă loc
supoziției că biserica a fost gândită a fi tencuită sau măcar acoperită cu
un gled subțire, care, prin transparență, să permită urmărirea jocului de
cărămidă și tencuială”137.

Pictura
Din rațiuni tehnice138, biserica nu a putut fi zugrăvită îndată după
construire, fiind necesară trecerea a cel puțin trei ani pentru uscarea
zidurilor. În așteptarea pictării, pereții interiori au fost decorați provizoriu
cu o zugrăveală simplă, monocromă, cu care biserica a putut fi introdusă în
cult. Cum Doamna Bălașa murise mai înainte de construirea bisericii, ar fi
urmat ca zugrăvirea să fie finanțată de către Domnitorul Constantin
136
N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și în Oltenia. Partea a III-a.
Veacul al XVII-lea, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXV, fascicula
71-74, 1933, p. 70.
137
Tereza Sinigalia, Repertoriul arhitecturii în Țara Românească, 1600-1680, Vol. I,
Editura Vremea, București, 2002, p. 219-220.
138
Zidurile unei biserici noi erau dilatate, din cauză că materialele întrebuințate la
construcție conțineau multă apă. Dacă biserica ar fi fost pictată imediat după construire,
prin uscarea și contractarea zidurilor, s-ar fi produs fisurări și cojiri ale picturii. În aceste
condiții, pentru ca biserica să poată fi introdusă în cult până la pictarea definitivă,
tencuiala era decorată cu o pictură provizorie, monocromă, constând în diverse motive
geometrice, cruci, monograme etc.

24
Șerban. Numai că acesta a fost mazilit la începutul anului 1658 și a plecat
în pribegie, de unde nu s-a mai întors. De aceea, biserica a rămas
nezugrăvită timp de cinci decenii, până la începutul secolului al XVIII-lea,
când vel armaș Pătru Obedeanu „au dres-o și au și zugrăvit-o”139. Acest
fapt este consemnat și în pisania de la 1853: „jupăn Pătru Obedeanu vel
armaș s'au apucat și au săvârșit-o, înfrumusețând-o cu zugrăveală, odăjdii
și altele”140.
Despre această primă pictură a bisericii nu avem informații. Ea a
fost înlăturată complet, odată cu suportul ei, în cadrul lucrărilor de reparații
din anii 1852-1853, iar interiorul a fost retencuit și repictat. Noua pictură a
fost realizată în ulei, în stil neoclasic, de către doi pictori locali, Pătru
Zugravu și Costache Petrescu. Are o calitate artistică medie și este parțial
afectată de retușări și intervenții ulterioare, care au distrus mare parte din
materia autentică. Pictura realizată în acești ani se păstrează în registrele
superioare ale catapetesmei și pe jumătatea inferioară a pereților bisericii,
în chenare dreptunghiulare și medalioane semicirculare.
Între anii 1927 și 1932, pictura a fost restaurată și completată de
către Gustav Nill, unul dintre membrii echipei de pictori ai catedralei Sf.
Dumitru din Craiova. Lucrările au constat în repictarea integrală, în tehnica
tempera, a turlei și a bolților altarului, naosului, pronaosului și
exonartexului și în curățarea și retușarea picturii existente pe pereții
verticali. Pictura realizată de Gustav Nill este de o calitate superioară celei
de la 1853 și poate fi încadrată în stilul neobizantin, cu anumite interpretări
personale ale pictorului. Astăzi, ea se mai păstrează doar pe bolțile
absidelor altarului și naosului și pe bolta turlei. Același pictor este și
autorul celor patru icoane mari ale catapetesmei și al panourilor ușilor
împărătești și diaconești.
Următoarele lucrări de restaurare a picturii au fost realizate de către
Dan Neamu, între 15 iulie 1988 și 19 iulie 1989. S-au pictat din nou
interiorul tamburului turlei, pandantivii de la baza turlei, bolta
semicilindrică și nișele laterale din partea din spate a naosului, bolta și
timpanele pronaosului și exonartexul. Pictura este în stil neobizantin. Cea
din naos și proanos este în ulei, iar cea din exonartex este în frescă.

139
ANIC, Manuscrisul 723, f. 436.
140
Rasofor Calinic Petcu, art.cit., p. 8.

25
Cele mai recente lucrări de restaurare a picturii au debutat în
toamna anului 2018.
Distribuția iconografică este următoarea:
Sf. Altar. În centrul bolții este zugrăvită Maica Domnului stând pe
un jilț împărătesc, cu Pruncul Iisus în brațe, încadrată de doi îngeri.
Deasupra acestei scene este zugrăvit în medalion Dumnezeu–Tatăl,
încadrat de doi îngeri. Pe intradosul arcului de deasupra catapetesmei sunt
zugrăviți în medalionae Sfinții Proroci David, Solomon și Moise. Pe
peretele vertical al absidei sunt zugrăviți Sfinții Ierarhi Nicolae, Ioan Gură
de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Pe peretele nișei
diaconiconului este zugrăvit Sf. Mucenic Roman diaconul, iar deasupra,
Jertfa lui Avraam. Pe peretele nișei proscomidiarului este zugrăvită
Vedenia Sf. Petru din Alexandria, iar deasupra nișei, Jertfa lui Abel. Pe
peretele estic al catapetesmei sunt zugrăviți Sfinții Arhidiaconi Lavrentie și
Ștefan.
Catapeteasma. Registrul inferior este format din patru icoane mari,
detașabile: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sf. Mare Mucenic Dimitrie
(icoana hramului) și Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Urmează registrul
praznicelor împărătești, zugrăvite în 12 chenare dreptunghiulare, în
miljlocul cărora se află Cina cea de taină. Următorul registru este cel al
Sfinților Apostoli, așezați câte doi în șase panouri dreptunghiulare, iar în
mijloc este zugrăvit Mântuitorul Iisus Hristos stând în picioare pe globul
pământesc. În ultimul registru sunt zugrăviți opt Sfinți Proroci, așezați câte
doi în patru medalioane, iar în mijloc este Maica Domnnului Oranta.
Deasupra catapetesmei este crucea răstingirii, încadrată de două molenii în
formă de cruce, pe care sunt reprezentați Maica Domnului și Sf. Apostol
Ioan. Pe canaturile ușilor împărătești este zugrăvită icoana Buneivestiri, iar
pe cele două uși diaconești sunt reprezentați Sfinții Arhangheli Mihail (N)
și Gavriil (S).
Naosul. Pe bolta turlei este zugrăvit Iisus Hristos Pantocrator,
înconjurat de heruvimi și de serafimi. Între ferestrele turlei sunt zugrăviți
șase Sfinți Proroci, la baza turlei sunt cei doisprezece Sfinți Apostoli, iar pe
pandantivi sunt cei patru Sfinți Evangheliști. Pe bolțile absidelor laterale
sunt zugrăvite cele două mari praznice, dar invers față de distribuția
tradițională: Nașterea Domnului (N) și Învierea Domnului (S). Mai jos sunt
zugrăvite scene ilustrând momente principale din viața și activitatea
Mântuitorului. Astfel, pe bolta absidei de nord sunt zugrăvite scenele: Iisus

26
binecuvântând copiii, Convorbirea cu femeia samarineancă și Potolirea
furtunii pe mare, iar pe bolta absidei de sud sunt zugrăvite scenele: Femeile
mironosițe la mormânt, Iisus în Templu, la vârsta de 12 ani și Botezul
Domnului. Pe peretele vertical al absidei de nord sunt zugrăviți Sfinții
Mucenici Evstatie, Teodor, Trifon și Dimitrie, iar pe peretele vertical al
absidei de sud sunt zugrăviți Sfinții Mucenici Artemie, Mina, Pantelimon
și Gheorghe. Pe intradosul bolții din partea de vest a naosului este zugrăvit
în medalion Iisus Hristos - Marele Arhiereu, încadrat de două scene
neotestamentare: Rugăciunea din grădina Ghetsimani și Răstignirea
Domnului. Mai jos, pe peretele de nord sunt zugrăviți Sfinții Nicandru,
Marcian și Dasius, iar pe peretele de sud sunt zugrăviți Sfinții Mucenici
Iuliu Veteranul, Valentinian și Stratonic.
Pe peretele vestic al naosului se află portretele ctitorilor. Spre sud
sunt zugrăviți Domnitorul Constantin Șerban, împreună cu Doamna
Bălașa. Domnitorul are mustață, barbă de lungime medie, bine îngrijită și
poartă pe cap o cușmă îmblănită, decorată cu surguci și broșă din pietre
prețioase. Peste anteriu este încins cu taclit, iar deasupra poartă o feregea
cu guler și margini din blană de samur. În mâna dreaptă ține un buzdugan.
Doamna Bălașa are părul pieptănat cu cărare pe mijloc, ascuns sub o
căciulă de samur decorată cu o broșă din pietre scumpe. La gât poartă
șiraguri de mărgăritare, completate de cerceii din urechi și de inelele de pe
degete. Are o rochie de culoare verde, cu guler din dantelă țesută cu fir de
aur. Talia este strânsă cu un cordon încheiat cu două paftale rotunde, aurite.
Peste rochie poartă o feregea tivită cu blană de hermină. Spre nord se află
portretul Arhimandritului Dorotei. Acesta este îmbrăcat în dulamă și rasă,
iar pe cap poartă camilafcă. Este încins la mijloc cu un taclit. În mâna
dreaptă ține un metanier, iar în mâna stângă ține toiagul de egumen. La gât
poartă crucea de arhimandrit și un colan de culoare roșie, pe care este
prinsă Crucea de aur a Ordinului imperial Franz Joseph. Arhimandritul
Dorotei era atât de mândru de titlul de „Cavalier” pe care i l-a conferit
conducătorul Imperiului Habsburgic în anul 1850141, încât le-a cerut
pictorilor să i-l așeze lângă nume. La mijloc, între portretele ctitorilor, este
pisania din 1932. Deasupra, pe timpan, este zugrăvită Intrarea în Ierusalim.

141
ANIC, fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Bunuri mici. Vol. I, dosar 2/1832, f.
189.

27
Pronaosul. Pe boltă este zugrăvită Sf. Treime neotestamentară,
înconjurată de sfinți melozi fără nume. Pe pandantivi, sunt zugrăviți Sfinții
melozi Ștefan, Efrem, Andrei și Roman. Pe peretele de est sunt zugrăviți
Mântuitorul Iisus Hristos (dreapta), Maica Domnului (stânga), Fuga în
Egipt (centru), iar deasupra, pe timpan, Maica Domnului Oranta. Pe
peretele de sud sunt zugrăviți Sf. Cuv. Pavel de la Xiropotamu (stânga), Sf.
Cuv. Parascheva (dreapta), iar pe timpan, Sf. Arh. Gavriil. Pe peretele de
vest sunt zugrăvite Sfintele Mucenițe Ecaterina (stânga) și Varavara
(dreapta), iar deasupra, pe timpan, Sf. Ioan Botezătorul. Deasupra ușii de
acces este zugrăvită pisania din 1989. Pe peretele de nord sunt zugrăviți
Sfinții Cuvioși Antonie (stânga) și Sava (dreapta), iar deasupra, pe timpan,
Sf. Arhanghel Mihail. Icoana Sf. Cuv. Pavel de la Xiropotamu rămâne o
mărturie peste veacuri că Mânăstirea Jitianu a fost metoc al Mânăstirii Sf.
Pavel din Muntele Athos, din voința întemeietorului ei, preotul Novac.
Exonartexul. Pe boltă este zugrăvită Sf. Treime la stejarul din
Mamvri, înconjurată de o horă de îngeri. Pe pandantivi sunt zugrăviți
Sfinții Proroci Daniil, Isaia, Ieremia și Zaharia. Pe peretele de est, deasupra
ușii, este zugrăită icoana hramului, Sf. M. Mc Dimitrie, iar deasupra, doi
îngeri ținând o pânză, pe care este scris: „Slavă întru cei de sus. Pace pe
pământ”. Sfinții Apostoli Petru și Pavel încadrează ambele părți ale ușii de
intrare în biserică. Pe intradosul arcului de deasupra intrării sunt zugrăviți
Sf. Mc. Tatiana, Sf. Cuv. Mavra de la Ceahlău, Sf. Cuv. Vasile de la
Poiana Mărului, Sf. Ier. Pahomie al Romanului, Sf. Ier. Ghelasie de la
Râmeț, Sf. Cuv. Ioan de la Prislop, Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți și Sf. Mc.
Filofteia de la Argeș. Pe fața arcului sunt zugrăviți Sfinții Mucenici Lupu,
Emilian de la Durostorum, Valention, Iuliu Veteranul, Ermil, Stratonic și
Isihie. Pe peretele de sud sunt zugrăviți Sfinții Oprea Nicolae, Dimitrie cel
Nou, Paisie de la Neamț și Calinic de la Cernica. Deasupra, pe timpan, este
zugrăvită pătimirea Sfinților Mucenici Epictet și Astion de la Halmyris. Pe
peretele de vest sunt zugrăviți Sf. Ier. Niceta de Remesiana și Sf. Cuv.
Nicodim de la Tismana. În mijloc este zugrăvit ÎPS Nestor Vornicescu,
Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei (1978-2000). Pe laturile
ferestrelor sunt zugrăviți următorii sfinți: Teofana Basarab, Ioan Casian,
Dionisie Exiguul și Teotim al Tomisului. Deasupra, pe timpan, sunt
zugrăvite două scene din viața Sf. Dimitrie: Sf. Dimitrie judecat de
împăratul Maximilian și Sf. Dimitrie binecuvântându-l pe Nestor. Pe
laturile ușii de nord sunt zugrăviți Sfinții Cuvioși Daniil Sihastrul și Vasile

28
de la Moldovița. Pe peretele de nord sunt zugrăviți Sf. Ier. Irineu de
Sirmium, Sf. Cuv. Grigorie Decapolitul, Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul, Sf.
Cuv. Rafail de la Agapia și Sf. Mc. Ioan Valahul. Deasupra, pe timpan,
este zugrăvită pătimirea Sf. Martiri Brâncoveni la Istanbul. Particularitatea
picturii exonartexului - realizată în 1988-1989 - constă în faptul că mulți
sfinți au fost zugrăviți mai înainte de canonizarea oficială. De exemplu,
Sfinții Paisie de la Neamț, Daniil Sihastrul, Antonie de la Iezerul sau
Leontie de la Rădăuți au fost canonizați în 1992, Sf. Ierarh Pahomie al
Romanului a fost canonizat în 2007, Sfinții Dionisie Exiguul și Rafail de la
Agapia au fost canonizați în 2008, iar Cuvioșii Vasile de la Moldovița,
Mavra de la Ceahlău și Teofana Basarab încă nu au fost recunoscuți oficial
ca sfinți.

Obiecte de patrimoniu
Cel mai vechi inventar cunoscut al bisericii este catagrafia
întocmită la 10 iunie 1823142, cu ocazia preluării egumeniei de către
Arhimandritul Partenie. La acea dată, în biserică se găseau următoarele
obiecte: două fețe de masă pe prestol (una de pânză și alta de stambă); o
cruce mică îmbrăcată în argint (fig. 5d); o pungă de mătase cu procovețe, o
cutiuță și o linguriță de argint; un potir cu tot tacâmul de cositor; o față de
masă de stambă la proscomidiar; două sfeșnice de alamă mici; o pânză
muscălească pe prestol; două epitrahile noi; un epitrahil vechi; două stihare
vechi; un stihar de stambă vechi; o sfită de stambă; un colan cu paftale de
alamă; trei perechi de rucavițe (mânecuțe) de stambă vechi; două orare de
mătase; un epitaf; un steag; două cădelnițe de alamă; o tavă mică pentru
anafură; un antimis de atlas vechi; două linguri mici de cositor; trei aere de
stambă noi. În restul bisericii se aflau: cinci candele de cositor; cinci
candele de sticlă; patru icoane împărătești (Domnul Hristos, Maica
Precista, Sf. Dimitrie și Sf. Nicolae); două sfeșnice mari sculptate și
poleite, cu câte trei făclii poleite (fig. 5a, 5i); un sfeșnic mic sculptat și
poleit; două sfeșnice mici zugrăvite; un tetrapod zugrăvit; o poală de
stambă pe iconostas; o icoană mare prăznicară pe iconostas; 12 icoane mici
prăznicare; o colimvitră de aramă; două tetrapoade la strane; un policandru
de alamă mic; o candelă mare de madem cu patru sfeșnice, cărți grecești
(un Triod, 12 Mineie, două Penticostare, un Apostol, o Psaltire, un

142
Idem, fond Catastișe mănăstirești, dosar 51/1823.

29
Pandect, un Molitfelnic [fig. 5h]), cărți românești (o Evanghelie, un
Apostol, un Triod, 12 Mineie, două Penticostare, un Octoih, o Psaltire, trei
Liturghiere, un Molitfelnic, un Acatistier, o Biblie, o Cazanie) și patru cărți
„sârbești”, adică în limba slavonă.
Următoarea catagrafie cunoscută este cea de la 9 decembrie 1858143,
când Arhimandritul Dorotei își încheie egumenia de 30 de ani. Printre
obiectele cu care acesta sporise averea mânăstirii se numărau: un potir cu
discul, sveada și lingurița de argint (fig. 5c); un potir cu discul, sveada și
lingurița de madem, o cădelniță de argint; o cruce de argint; 6 candele de
argint (fig. 5f); două sfeșnice de madem și două de argint; două lingurițe de
argint; o pereche de paftale de argint; un policandru mare de alamă, cu 24
de sfeșnice. În locul icoanei Sf. Nicolae, pe catapeteasmă se găsea acum
icoana Sf. Ioan Botezătorul. De asemenea, în biserică se găseau 37 de
strane, din care una era arhierească.
În februarie 1864 îi vine rândul Arhimandritului Daniil să predea
mânăstirea, dar nu următorului egumen, ci curatorului numit de Guvern,
căci Mânăstirea Jitianu se desființează, iar toate bunurile ei devin
proprietatea Statului. Părerea conform căreia egumenii greci ar fi părăsit
țara cu bunurile de valoare ale mânăstirilor închinate nu găsește susținere la
Jitianu. În catagrafia144 întocmită cu prilejul amintit mai sus nu sunt
semnalate lipsuri din inventarul bisericii. În privința singurei Evanghelii
existente în mânăstire, amintită și în catagrafiile anterioare, se menționează
că avea text bilingv (grecesc și românesc) și ferecătură de argint. Mai mult
ca sigur, este vorba de un exemplar al Evangheliei greco-române tipărite la
București, în 1693. Evanghelia o cumpărase Arhimandritul Antim, apoi o
ferecase în argint și o închinase mânăstirii în 1795.
După secularizare o parte din obiectele de cult aflate în biserică au
dispărut. La 13 august 1873, îngrijitorul bisericii, protosinghelul Costantie
Iliescu, scria Ministerului că „între obiectele bisericii sânt multe lipsă, din
care cauză suferă preoții în lucrarea serviciului divin, precum asemenea și
multe de reparat, precum candele de argint, cădelnițe, sfeșnice, geamuri
pe la ferești și altele”, cerând alocarea unei sume de bani pentru repararea
lor, „căci au devenit toate în proastă stare, nemaifăcând nimenea
nimic”145.
143
Idem, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 378/1860, f. 13-21.
144
Ibidem, dosar 986/1864.
145
Ibidem, dosar 1149/1864, f. 117.

30
În anul 1912, Ștefan Ciuceanu, directorul Fundației Aman din
Craiova, reușește să salveze de la pieire câteva piese de patrimoniu din
biserica ajunsă în stare de precolaps (ca urmare a „purtării de grijă” pe care
statul român a manifestat-o față de bisericile mănăstirești, după
secularizare). Astfel, în ziua de 3 mai 1912, Ștefan Ciuceanu, însoțit de
Marius Metzulescu, ajutor de primar al Craiovei, și de Ștefan Nanu,
profesor la Liceul ,,Carol I“ din aceeași localitate, au ridicat de la
Mânăstirea Jitianu, cu acordul preotului slujitor, următoarele obiecte: două
sfeșnice împărătești mari (despre care Al. Zagoritz spunea că sunt „dintre
cele mai frumoase modele din câte se cunosc”146- fig. 5a, 5i), un sfeșnic
mic, pisania chiliilor de la 1813, Evanghelia bilingvă, cele două coperte
care formau ferecătura de argint a Evangheliei (fig. 5g), trei iconițe pe
lemn rotunde, o căldărușă de aramă, o cruce din argint în filigran (fig. 5d),
cele două canaturi ale ușilor împărătești ale altarului, o icoană pe lemn,
două paftale de argint și crucea răstignirii din spatele prestolului. Preotul
însă, dându-și seama de greșeala de a fi cedat obiectele fără aprobarea
superiorilor, a reclamat îndată ridicarea lor la Episcopia Râmnicului și la
Ministerul Cultelor147. Au urmat discuții aprinse între Episcopie și Primăria
Craiovei. La 4 iulie 1929, arhitectul Iancu Atanasescu îi înainta lui Nicolae
Iorga lista cu „obiectele ridicate de persoane necompetente și depuse la
Muzeul Aman din localitate”, rugându-l „a dispune și a interveni celor în
drept pentru cedarea lor bisericii”148. Solicitarea a fost reluată de către
preotul paroh Titus Locusteanu la 30 august 1932149, însă fără un rezultat
favorabil. După desființarea Fundației Aman, obiectele au fost împărțite
între Muzeul Olteniei și Muzeul de Artă din Craiova, iar astăzi pot fi
admirate în expozițiile permanente ale acestor două instituții de cultură.
O Evanghelie (Snagov, 1697) care a aparținut Mânăstirii Jitianu a
fost identificată de Nicolae Iorga în biblioteca Episcopiei Râmnicului, la
începutul secolului trecut150.
146
Al. M. Zagoritz, Sfețnice românești și candelabre italiene, în Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice, anul VII, fascicula 25, ianuarie-martie 1914, p. 23.
147
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice,dosar 137, f. 57.
148
SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 1/1925, f. 39.
149
AINP, fond Comisia Monumentelor Istorice, dosar 137, f. 79.
150
Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României, Vol. II, București, 1908, p. 327. Pe
evanghelie se afla următoarea însemnare: „Această sfăntă Evanghielie iaste a sf[i]ntei
mănăstirii Jătiianulŭ, ș'au legat-o Sfințiia Sa părintele ig[u]m[enŭ] chirŭ Ananiia.
Oc[tombrie] 24 dn[i], leat 7233” (1724).

31
În anul 1941, încă mai existau în mânăstire câteva piese din vechiul
mobilier al bisericii (jilțul arhieresc, iconostasul pentru miruit, cele două
strane pentru cântăreți, un tetrapod și patru sfeșnice de lemn portative),
însă „aceste obiecte toate sunt distruse de tot și necesită a fi scoase din
inventar”151.
În prezent, singurele bunuri mobile cu valoare de patrimoniu
rămase în posesia mânăstirii sunt152:
– piatra de mormânt a jupânului Luca cupețul (†1732-1733), situată
în pronaosul bisericii;
– un Evhologhion grecesc legat în piele, ediția Veneția, 1777 (fig.
5h);
– piatra de mormânt a jupânesei Păuna din Silivria (†1797), mama
Arhimandritului Antim, situată tot în pronaosul bisericii;
– trei fragmente din pisania caselor construite de Arhimandritul
Antim în 1813;
– o candelă de argint, din cele cumpărate de Arhimandritul Dorotei
(fig. 5f);
– un set de sfinte vase (potir, disc, steluță și linguriță) din argint aurit,
cumpărate de Arhimandritul Dorotei în 1852 (fig. 5c).
Bunuri cu valoare istorică sau artistică pot fi considerate și
următoarele piese mai recente:
– două candele de alamă, donate de familia Păunescu din Craiova, cu
ocazia sfințirii bisericii, în anul 1932;
– mobilier sculptat: un jilț arhieresc (fig. 5e), două pupitre pentru
cântăreți, un iconostas pentru miruit (toate din lemn de stejar) și
ușile împărătești și diaconești ale catapetesmei (din lemn de tei).
Toate aceste piese au fost realizate în anul 1927 de către tâmplarul
Marin Bărbulescu din Craiova153, după planurile arhitectului Iancu
Atanasescu154, iar panourile sfintelor uși au fost pictate de Gustav
Nill;

151
Inventarul averei Sf. M-ri Jitianu–Dolj, întocmit astăzi, 10 aprilie 1941 (document aflat
în posesia Mânăstirii Jitianu).
152
Pentru inscripțiile și însemnările existente pe unele dintre aceste obiecte, vezi Rasofor
Calinic Petcu, art.cit., passim.
153
SJAN Dolj, fond CMI-SC, dosar 5/1928, f. 4.
154
Ibidem, dosar 1/1928.

32
– două sfeșnice de lemn sculptat (fig. 5b);
– o cruce mare de lemn (crucea Răstignirii), donată de familia
Spiratos, în 1945;
– cele patru icoane mari ale catapetesmei, realizate de Gustav Nill în
timpul lucrărilor de restaurare a picturii din anii 1927-1932:
Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sf. Dimitrie și Sf. Ioan
Botezătorul;
– o icoană reprezentând „Adormirea Maicii Domnului”, donată de
familia căpitanului C. Păcuraru din Craiova;
– o icoană reprezentându-l pe Sf. Nicolae, pictată de Gheorghe Tudor
din Craiova și donată de Maria Chirițescu din Pitești.

33
Fig. 1: Secțiunea longitudinală a bisericii și a turnului
(releveu realizat de arhitectul Alexandru Referendaru)

Fig. 2: Planul orizontal al bisericii și al turnului


(releveu realizat de arhitectul Alexandru Referendaru)

34
Fig. 3: detalii ale fațadei bisericii

35
Fig. 4: detalii ale picturii bisericii

36
Fig. 5: obiecte provenind de la biserica Mânăstirii Jitianu

37