Sunteți pe pagina 1din 7

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA ISTORIA BISERICII


ORTODOXE ROMÂNE

VIZITA LUI BARNABA SI SAUL LA IERUSALIM


FAPTELE APOSTOLILOR 11, 25-30

Pr. Prof. Coord.: Student:

Craiova
2018
Comentariu pe versete

25 Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul;

Barnaba s-a dus apoi la Tars. Lucrul acesta este însemnat. Presupune că Saul
urma să aprobe lucrarea care se săvârşea la Antiohia şi arată încrederea lui Barnaba
că Saul era persoana potrivită pentru a ajuta în lucrarea de acolo. Acesta mai lasă
să se înţeleagă că se păstrează nişte legături cu Saul prin scrisoare sau prin sol,
după plecarea lui la Ierusalim. Se poate deduce că Saul a rămas în Tars şi în
împrejurimile lui, predicând Evanghelia acolo şi în oraşele învecinate ale Ciliciei
Să caute pe Saul. Literal, să vâneze pe Saul. Acela căruia Domnul i Se
arătase şi care fusese desemnat ca un vas ales (cap. 9,15) să ducă numele lui
Hristos la neamuri, era solicitat acum să se alăture lui Barnaba în această nouă
lucrare pentru neamuri la Antiohia. Fără îndoială după ce a auzit de lucrarea puterii
lui Dumnezeu acolo, Saul a acceptat invitaţia.

26 şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la
adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a
dat numele de creştini în Antiohia.

Un an întreg. Spre deosebire de alte cazuri, aici lungimea timpului e dată cu


exactitate. Saul predicase la Damasc şi la Ierusalim, dovedindu-şi noua sa vocaţie.
În biserica din Antiohia el a găsit linişte şi un prilej corespunzător râvnei lui.
Adunările bisericii. Sau, în biserică Nu în clădirea bisericii – în posesia
bisericii n-au fost clădiri decât începând din secolul al treilea – dar în adunări. Cei
interesaţi se adunau cu credincioşii şi erau încorporaţi în organizaţia bisericii de
îndată ce acceptau pe deplin solia Evangheliei.
Au învăţat pe mulţi oameni. V. 21.24.
Li s-a dat numele de Creştini. (Au fost numiţi creştini, KJV). Mai bine, au
primit numele de Creştini. Împăratul roman Iulian, numit Apostatul (anii 361-363
d. Hr) nota că tendinţa de a inventa porecle ca o formă de satiră caracteriza
populaţia Antiohiei pe vremea sa. Aceeaşi tendinţă fără îndoială predomina pe
vremea ivirii creştinismului. Prima silabă de la cuvântul creştin de la Gr.
Christos, Hristos, în timp ce finalul este esenţial latin şi comparabil cu cuvinte ca
Pompeiani, urmaşii lui Pompei şi alte nume de partide. La fel în Evanghelii apare
un termen analog, Irodiani (Herodianai, Matei 22,16), care aparent reflectă
asociaţie romană. Poate iarăşi numele va fi fost dat în batjocură creştinilor de către
păgâni, cam la fel cum termenul Lutherani a fost folosit în derâdere 15 secole mai
târziu de către vrăjmaşii urmaşilor lui Luther. Pare că ucenicii lui Hristos nu şi-au
dat singuri numele şi întrucât folosirea lui ar lăsa să se înţeleagă că aceia care îl
purtau erau urmaşi ai lui Mesia, Hristosul, e lucru sigur că el nu le va fi fost dat de
către iudei. Motivul noului termen e aparent. Când aceşti noi convertiţi dintre
neamuri s-au ataşat bisericii din Antiohia, nici unul din numele de mai înainte nu ar
fi cuprins întreaga grupare cosmopolită. Ei nu mai erau toţi nazarineni sau galileeni
sau greco-iudei şi în faţa oamenilor din Antiohia ei trebuie să fi apărut ca un
amestec curios. De aceea, termenul hibrid creştini (cristiani), un cuvânt grec cu o
terminaţie latină, ar fi părut corespunzătoare pentru ei. Ceva mai târziu ceea ce
fusese la început o ironie a devenit un nume cu care cineva să se fălească: Dacă
suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine (1 Petru 4,16).
Tradiţia însă, atribuie originea numelui lui Euodius, primul episcop al
Antiohiei. Ignaţiu, succesorul lui Euodius, ca conducător al bisericii de acolo, l-a
folosit adesea.
27 În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia.
O împlinire a profeţiei lui Ioel, la care făcuse referire Petru în predica lui din
Ziua Cincizecimii (cap. 2,17) că nu vor fi profeţi în tânăra biserică (vezi Fapte
13,1.2; Efeseni 2,20). Totuşi, nu putem primi din relatările NT o descriere clară a
ceea ce era slujba acestor prooroci. Ei erau oameni care posedau un dar al Duhului,
care uneori erau ocupaţi cu predicarea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi
uneori aveau puterea de a prezice evenimente viitoare, aşa cum a făcut Agab aici
(vezi Fapte 13,1; 15, 32; 19,6; 21,9.10; Romani 12,6; 1 Corinteni 12,10.28.29;
13,2; 14,6.29-37) Minunea proorocilor trebuia evident să fie luată ca o aprobare în
plus dată de biserica din Ierusalim lucrării pe care Saul şi Barnaba o făceau la
Antiohia.

28 Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o
foamete mare în toată lumea. Şi a şi fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.
Agab. Acelaşi prooroc apare mai târziu în naraţiunea de la Cezareea (cap.
21,10.11)

A vestit prin Duhul. Compară afirmaţia din cap. 21,11.


O foamete mare. Foametea acesta e probabil aceea menţionată de Iosif
(Antiquities, vol XX, 2,5) care spune cum Elena, regina din Adiabene de la răsărit
de Tigru, pe când era în vizită la Ierusalim a ajutat poporul obţinând pentru el grâu
din Alexandria şi smochine uscate din Cipru. Foametea acesta poate fi privită ca o
împlinire parţială a profeţiei lui Isus din Matei 24,7.
Lumea. Gr., oikumene, un cuvânt referindu-se la pământul locuit. În Luca
41,4.5 şi oriunde în altă parte în NT, este folosit pentru Imperiul Roman.
Împăratului Claudiu. (Claudius Caesar, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p.
10) omiterea lui Caesar. Domnia lui Claudiu a durat de la anul 41 la anul 54, d.
Hr., perioadă care a fost memorabilă pentru mai multe perioade de foamete.

29 Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor


care locuiau în Iudeea,

Ucenicii. Adică, biserica din Antiohia.


Fiecare după puterea lui. Literal, după prosperitatea fiecăruia. Se pare că
această colectare a fost făcută ca urmare a profeţiei, înainte ca foametea propriu-
zisă să fi venit. Fără îndoială Saul şi Barnaba au fost activi la înflăcărarea
oamenilor dintre neamuri să sprijine această binefacere. A fost prima dintre acele
strângeri de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim (Romani
15,25.269 care au avut un loc însemnat în activitatea lui Pavel (cf. Fapte 24,17; 1
Corinteni 9; Galateni 2,10) şi pe care apostolul le considera ca o legătură de unire
dintre iudei şi neamurile din biserică. Dărnicia convertiţilor din Ierusalim în
înflăcărarea primei lor iubiri (Fapte 2,45), împreună cu persecuţiile lor următoare
(cap. 8,1) probabil că i-a lăsat mai expuşi decât cei mai mulţi la presiunea sărăciei.
Astfel, atunci când a venit foametea se poate să-i fi găsit în mare măsură
dependenţi de ajutorul bisericilor aşezate în regiuni neafectate de foamete. Biserica
din Antiohia a dat un valoros exemplu pentru alte biserici.

30 ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor la prezbiteri, prin mâna lui


Barnaba şi a lui Saul.
Prezbiterii. Gr. presbiteros, bărbaţii mai bătrâni şi aşa bătrâni, prezbiteri.
Aceasta este prima notare a unor astfel de slujbaşi în biserica creştină. Ei probabil
nu erau apostolii, deoarece prezbiterii sunt menţionaţi separat de apostoli în cap.
15,2.4.6. De aici înainte, ei apar ca un element proeminent al organizaţiei
bisericeşti. Termenul prezbiter şi în mare măsură oficiul din biserică la care se
referea, avea fundaluri atât în viaţa neamurilor, cât şi a iudeilor. Papirusurile din
Egipt arată că prezbiterii jucau un rol important în viaţa economică a sătenilor
locali. Astfel s-au făcut apeluri la ei în ce priveşte chestiuni privitoare la închiriere
de terenuri şi plătirea impozitelor). În Asia Mică termenul era folosit pentru
membrii unei corporaţii şi în Egipt pentru preoţii unui templu.
În viaţa iudaică, cuvântul bătrân (presbuteros) era folosit pentru a desemna
pe conducătorul unei sinagogi locale, cum e arătat în Inscripţia Theodotus (vezi
cap. 4,5). Termenul se află astfel la îndemână pentru a fi adoptat de biserica
creştină pentru slujbaşii ei care deţineau răspunderile primare în congregaţiile lor
locale. Pe lângă aceste răspunderi locale, prezbiterii din biserica din Ierusalim se
poate să fi ocupat poziţia oarecum analogă cu aceea a zegenim-ilor din Sinedriul
Iudaic, întrucât ei, împreună cu apostolii, sunt văzuţi în cap. 15 că au avut o
oarecare autoritate dincolo de limitele propriei lor congregaţii. În cazul de faţă, lor,
cei în nevoie, le-au fost trimise fondurile colectate la Antiohia, prin mijlocirea lui
Barnaba şi a lui Saul. În biserica primară prezbiterul era cunoscut şi ca episkopos,
însemnând supraveghetori, un cuvânt care a ajuns la noi ca episcop.
Deşi istoric, cel puţin din secolul al 3-lea d. Hr., termenii prezbiter (bătrân)
şi episcop au reprezentat doi slujbaşi diferiţi ai bisericii, dovezi din NT arată clar
că în vremurile apostolice cei doi termeni se refereau la acelaşi slujbaş (cf. 1
Timotei 3,2-9 cu Tit 1,1). Clement din Roma (c. anul 96 d.Hr) pare să le egalizeze
(Epistle to the Corinthians, 44) şi Chrisostom (m. anul 407 d. HR) declara: În
vechime, prezbiterii erau chemaţi supraveghetori (sau episcopi) şi slujitori (sau
diaconi) ai lui Hristos şi supraveghetori, prezbiterii .
Potrivit cu epistola lui Iacov una dintre datoriile unui prezbiter este vizitarea
bolnavilor, rugăciune la Domnul pentru refacerea sănătăţii lor şi ungerea lor cu
untdelemn pentru vindecare (cap. 5,14).