Sunteți pe pagina 1din 15

T e m a 12. Probleme filosofice ale informaticii şi ciberneticii. Informatizarea.

Informatizarea medicinei şi cultura tratamentului


(2 ore)
1. Conţinutul şi esenţa informaţiei în raport cu cibernetica. Informatica medicală: aspecte filosofice şi
sociometodologice
2. Problema “trombozei” informaţionale. Informatizarea ca proces şi legitate. Activitatea medicală, etapele şi direcţiile
informatizării ei
3. Informatica socială. Revoluţia informaţională. Societatea informaţională. Fenomenele rudimentare şi subtil-vibratile
în socium
4. Sistemele informaţionale în activitatea medicală şi căile computerizării sferii biomedicale
5. Problemele şi perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova

Problemele filosofice ale informaticii. Informatizarea şi intelectualizarea societăţii.


1. Conţinutul şi esenţa ciberneticii ca disciplină general-ştiinţifică.
2. Premisele apariţiei informaticii, obiectul de studui al ei şi coraportul acesteia cu cibernetica.
3. Informatica socială: esenţa şi conţinutul. Societatea informaţională.
4. Problema “trombozei” informaţionale, informatizarea şi intelectualizarea societăţii.
5. Etapele de bază şi direcţiile informatizării activităţii medicale.
6. Clasificarea sistemelor informaţionale în activitatea medicală şi căile compiuterizării sferei medicale.
7. Problemele şi perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în RM.

1.
Cibernetica apare în prima jumătate a secolului XX şi este produsul nemijlocit al progresului tehnico-
ştiinţific, una din cele mai mari realizări ale ştiinţei contemporane. Întemeietorul ei se consideră N.Wiener, care
definea această disciplină drept o ştiinţă despre dirijare şi conexiuni în organismele vii şi maşini. Savanţii
sovietici B.Biriucov, N.Moiseev, A. Colmogorov dezvoltă mai departe această ştiinţă, subliniind diferite aspecte –
cibernetica este ştiinţa generală despre dirijarea în diverse domenii ale activităşii omeneşti, ale lumii vii şi ale
tehnicii; cibernetica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele complexe de
dirijare. Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor complexe, autoorganizatorice.
Cibernetica a apărut ca un produs şi un mod de soluţionare a anumitor contradicţii în dezvoltarea
societăţii. Din mulţimea de premise putem evidenţia premisele ştiinţifice (necesitatea în integrarea cunoştinţelor),
tehnice (necesitatea în mecanizarea proceselor informaţionale), de producere (modificările în modul de producere
tehnologic) şi logico-matematice (formarea noilor discipline matematice – teoria jocurilor şi operaţiilor, teoria
informaşiei, programarea lineară ş.a.).
Cibernetica poate fi reprezentată ca o orientare ştiinţifică integrală, care poartă un caracter general-
ştiinţific regional. Ea se bazează pe interacţiunea a trei grupe de ştiinţe—sociale, naturaliste şi tehnice . În afară
de aceasta cibernetica foloseşte aşa noţiuni general-ştiinţifice ca sistem, structură, informaţie, funcţie, model,
algoritm, probabilitate ş.a.
Ca orice ştiinnţă cibernetica are principiile sale. Unul din cele mai de vază principii este principiul
conexiunii informaţionale. Conexiunea informaţională este foarte importantă pentru păstrarea integrităţii
sistemelor cibernetice şi poate fi considerată hotărîtoare pentru ele. Alt principiu de existenţă şi funcţionare a
sistemelor de autodirijare este principiul de reflectare activă strîns legat de principiul legăturii inverse. Principiile
menţionate mai sus sunt indisolubile de principiul certitudinii. Funcţionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva
decît procesul de asigurare a integrităţii şi certitudinii lor. Stările interioare ale sistemelor examinate sunt
funcţional invariante în sensul orientării lor spre atingerea unui anumit scop necesar pentru supravieţuirea
sistemelor. O astfel de invariantă funcţională este rezultatul procesului consideranţei şi realizării scopului. Printre
celelalte principii ale ciberneticii e logic să fie evidenţiat principiul ierarhic (subordonării), diversităţii
necesare, completării exterioare şi adaptării. În acelaşi timp accentuăm că nici unul din principiile enumerate
nu poate fi realizat izolat de altele. Ele formează un sistem unic, deschis pentru alte legităţi necunoscute încă
nouă.

2.
A doua jumătate a sec.XX se caracterizează printr-o formare intensivă a noilor orientări de cercetare şi
chiar a noilor domenii de cunoaştere. Pe primul plan se va plasa mai întîi cibernetica, mai apoi cosmonautica,
semiotica, sistemotehnica, ergonomica, scientologia, teoria dirijării ş.a. Un loc deosebit între aceste ramuri ale
ştiinţei îl ocupă teoria informaţiei ştiinţifice. Noua ei denumire “informatica” a fost întrodusă în literatură la
începutul anilor 60 de F.Temnicov, pe atunci această noţiune se folosea deja în limba franceză.
Informatica în aspectul ei netradiţional nou este o operă a celei de-a doua revoluţii electronice, care s-a
început la mijlocul anilor 70 şi a cărei bază materială a devenit tehnica microprocesoarelor. Apariţia
informaticii a fost determinată de necesităţile practicii sociale, computerizării economiei naţionale:
• Computerizarea uneltelor de muncă, montarea instalaţiilor automate de prelucrare a
informaţiei în sistemele mecanice (mecanotronica).
• Computerizarea tehnologiilor de producere pe calea creării şi montării în complexele
tehnologice ale instalaţiilor şi sistemelor dirijării automate (tehnotronica).
• Computerizarea proceselor social-comunicative, formarea tehnologiilor informaţionale pe
calea automatizării multiplelor domenii ale activităţii sociale ca planificarea şi dirijarea, cercetările
ştiinţifice, proiectarea, medicina, criminalistica, instruirea, protecţia mediului, activitatea bancară,
comerţul ş.a.(informatica).
Aşadar, apariţia informaticii ca ştiinţă este rezultatul creării şi aplicării în masă în practica socială a
tehnicii electronice de calcul, computerelor personale, noilor mijloace ale legăturii informaţionale şi
tehnologiilor informaţionale. Informatica este ştiinţa despre prelucrarea informaţiei cu ajutorul computerului,
este ştiinţa care studiază interacţiunea cu mediul social al MEC şi sistemelor computerizate. Obiectul
informaticii este tehnologiile informaţionale, mediul informaţional şi resursa informaţională. Tehnologiile
informaţionale formează mijloacele automatizate de elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a
socioinformaşiei sub aspect de cunoştinţe. Mediul informaţional este acea latură a sferei informaţionale a
sociumului în întregime sau subsistemul lui care e legată nemijlocit cu tehnologiile informaţionale, formînd prin
asta o integritate determinată. Mediul informaţional este un mijloc de comunicare între oameni. Resursa
informaţională este informaţia preţiută ca marfă. Ea are următoarele trăsături:
• A produs cele mai profunde schimbări în viaţa actuală a civilizaţiei, a asociat lumea într-un
sistem unic informaţional.
• Spre deosebire de resursele materiale la utilizare nu se micşorează, ci dimpotrivă se
măreşte.
• În comun cu resursele materiale este o forţă motrice a dezvoltării sociale.
• Devine o forţă de producţie nemijlocită.
• În unire cu omul formează un sistem intelectual creator.
Cibernetica şi informatica au ceva comun – obiectul lor este realitatea informaţională (totalitatea formelor,
felurilor şi manifestărilor informaţiei, sistemelor şi proceselor ei). Însă cibernetica ţine de soluţionarea
problemelor de dirijare, folosind noţiunea conexiunii directe şi inverse. Cibernetica studiază legile dirijării în
sistemele biologice, tehnice şi sociale. Informatica studiază nu pur şi simplu informaţia, ci unitatea mijloacelor
informaţionale, lingvistice, tehnice şi de program-algoritmice, adică ceea ce alcătuieşte baza tehnologiilor
informaţionale, ea studiază trăsăturile fundamentale, structura şi funcţiile sistemelor informaţionale
automatizate.
Sistemele informaţionale automatizate constituie mijlocul comunicaţiilor, schimbului de date şi informaţii şi
joacă rolul de mijloc de păstrare a resurselor informaţionale. Procesele informaţionale de acumulare în societate
duc la formarea memoriei sociale, cele de comunicare favorizează construirea sistemelor comunicărilor sociale,
folosirea posibilităţilor lor în sporirea progresului.
Informatica este studierea legităţilor de creare, transformare, transmitere, păstrare şi utilizare a
informaţiei de toate felurile cu ajutorul computerelor şi sistemelor computerizate. Pe de o parte, informatica
este o ramură deosebită a economiei naţionale, totalitatea tehnicii şi a tehnologiei automatizate informaţionale
(resursele informaţionale), pe de altă parte – un domeniu de cunoştinţe, disciplină general-stiinţifică, teoria
activităţii informaţional-ştiinţifice, ştiinţă care se ocupă cu studierea informaţiei, însuşirilor ei, criteriilor şi
structurilor în sociocomunicările imformaţionale naturale şi artificiale. Informatica ca disciplină general-
ştiinţifică şi ramură a econiomiei s-a dovedit a fi una din cele mai importante forme de intensificare nu numai a
producerii materiale, dar şi a activităţii ştiinţifice, conştiinţei sociale, a sferei spirituale a societăţii în intregime.

3.
În ultimul timp în ştiinţă se instaurează o nouă noţiune – informatica socială care uneşte în mod organic într-
un tot întreg universalitatea informaticii şi particularităţile sociumului. Informatica socială este disciplina care
studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a societăţii şi informaticii, adică a proceselor de informatizare a
societăţii şi socializare a informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei sarcini strîns legate între ele:
• cercetarea consecinţelor sociale ale informatizării,
• studierea condiţiilor şi premizelor sociale ale informatizării,
• evidenţierea şi cerecetarea proceselor şi tendinţelor sistemelor socioinformaţionale om-
computer.
Informatica şi sistemul socioinformaţiei dialectic interacţionează, funcţionează împreună şi n-are sens de a
absolutiza atît informatica, cît şi sistemul socioinformaţiei. Informatica socială se ocupă cu problemele teoriei şi
practicii informaţiei sociale.
Noţiunile principale ale informaticii sociale sunt memoria socială şi intelectul social. Memoria socială nu
este suma mecanică a cunoştinţelor păstrate în societate. Memoria socială poate fi caracterizată drept o
informaţie acumulată pe parcursul dezvoltării social-istorice, stabilită în rezultatul activităţii practice şi de
cunoaştere, transmisă din generaţie în generaţie cu ajutorul mijloacelor social-culturale şi care constituie
baza cunoaşterii individuale şi sociale la fiecare etapă concretă a dezvoltării istorice. În memoria socială putem
evidenţia trei grupe ale purtătorilor ei: uneltele de producţie şi rezultatele materializate ale muncii, de cele mai
multe ori figurînd ca cultura materială; relaţiile sociale obiective, bazate în ultima instanţă pe relaţiile de
producţie; limbajul în sensul larg al cuvîntului.
Intelectul social constituie capacitatea societăţii (sau a unui ori altui subsistem al ei) de a înţelege şi utiliza
în mod constructiv cunoştinţele pe care le are la dispoziţia sa pentru reducerea entropiei remanente şi
suplimentare. Intelectul social este o formă stabilă a activităţii gînditoare în comun a oamenilor. Intelectul social
nu reprezintă suma intelectelor individuale, ci sistemul al cărui nivel de restituire se determină nu atît de
capacităţile oamenilor ce întră în el, cît de relaţiile de comunicare (formale şi neformale) dintre ei. Intelectul
social constituie un sistem deschis ce are următoarele caracteristici: structura de reţea, memoria socială, mijloace
dezvoltate ale informaţiei şi comunicării în masă, stratul intelectual al oamenilor de creaţie ce generează idei,
resursa informaţională drept bază a progresului social. În totalitatea lor elementele indicate formează mediul
intelectual şi informaţional.
Sistemul unic al informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai producţia, dar şi
societatea în întregime, deasemenea procesele ecologice, social-politice, spirituale ş.a. Informatica socială este o
pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării sistemului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii
sociale. Luînd în consideraţie specificul unor genuri aparte ale informaţiei sociale e raţional a crea şapte sisteme
ale informaţiei sociale pe scară statală generală: economic, tehnico-ştiinţific, politic, etic, familial de trai, cu
privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii, cu privire la medicină şi ocrotirea sănătăţii.
Societatea informaţională este un stadiu netradiţional al progresului social apărut în mod obiectiv în
mersul progresului istoric. În comparaţie cu societatea industrială ea presupune un nivel înalt cu mult mai calitativ
de dezvoltare a forţelor de producţie pe contul aplicării formelor şi metodelor intensive de lucru, tehnologiilor
neordinare. Baza dinamicii sociale a societăţii informaţionale o alcătuiesc nu resursele materiale tradiţionale
(structurile rudimentare), ci posibilităţile informaţionale (intelectuale), adică structurile şi mecanismele subtile ale
sociumului: cunoştinţele, ştiinţa, factorii organizatorici a capacităţilor oamenilor, iniţiativa lor de creaţie,
tradiţiile. Cu alte cuvinte instaurarea societăţii informaţionale este legată de formarea structurilor şi mecanismelor
intelectului social, al cărui esenţă se determină de legăturile informaţionale. Societatea informaţională este
societatea în care:
• informaţia şi resursele informaţionale prezintă cel mai mare capital,
• prioritatea informaţiei în comparaţie cu alte resurse,
• se garantează accesul liber la informaţie a fiecăruia,
• se garantează securitatea informaţională,
• baza dezvoltării economice şi sociale sunt tehnologiile informaţionale (scientofage),
• se asigură securitatea ecologică,
• se rezolvă problema “trombozei” informaţionale,
• se realizează unitatea globală a întregii civilizaţii pe baza informaţională,
• maximal se realizează principiile şi idealurile umanistice.
Pe baza societăţii informaţionale apare societatea ecologică. Ea este o etapă în procesul social-istoric de
dezvoltare a omenirii, concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe
anumite tehnologii (agrară, industrială, informaţională). Pentru societatea ecologică, ca şi pentru societatea
informaţională este caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele sociale,
mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor informaţionale, băncilor de
informaţii şi accesul liber la ele. Societatea informaţional-ecologică este aşa societate care dirijază cu resursele
informaţionale ce determină dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria
scientofagă şi tehnologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse,
producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a ei. Revoluţia computerială
şi informatizarea societăţii duce la schimbarea atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate în care se
preîntîmpină catastrofa ecologică şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. Societatea informaţiona-ecologică
este o treaptă în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată, unde pe
primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice.
Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen - a
fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi
corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor),
obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de
bază. Ele se observă cu “ochiul liber” şi se deosebesc chiar la diferenţierea “rudimentată“ a obiectelor. De asupra
acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele mai superioare
care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-tehnologică contemporană le-a lansat
pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice, economice, juridice,
intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei,
condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social. Acestea sunt în primul rînd
structurile şi mecanismele proprietăţii şi pieţii intelectuale (informaţionale); structurile şi mecanismele opiniei
publice şi publicităţii; structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate vitală a ei;
structurile şi mecanismele conştiinţei de masă, ale bunului simţ, potenţialului de creaţie al naţiunii; structurile şi
mecanismele religiei şi moralităţii, eticii, simbolicii de stat, memoriei sociale şi tradiţiilor, structurile psihologiei
sociale etc.
Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile?
Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile progresului social.
Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi
dezvoltare îi aparţine intelectului social. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor
(tehnologiile informaţionale). Moştenirea socială, selecţia intelectuală, transformarea cunoştinţelor în forţă
motrică, reducerea entropiei sociale - acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a progresului
social.
Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale, spirituale, morale) şi
prin aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie
structurile vibratile. Instituţiile opiniei publice (presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse
asociaţii, astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii
primii se includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor anomale în socium,
tentativelor antisociale etc. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din somnolenţe toată
societatea.Aşadar, cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-sociale le constituie esenţa lor
spirituală, intelectuală, mai bine spus conţinutul, tendinţa acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual
al societăţii, bazele morale ale vieţii. Intelectul, ca element primordial creativ al progresului, repreznită un apanaj
nu numai al individului izolat, dar şi al oricărul socium, fie că e societatea în întregime sau o componentă a
acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.).

4.
Printre sursele dezvoltării durabile (resursele materiale – petrol, gaz, oţel) un loc important aparţine
informaţiei. Nu ne putem imagina o societate contemporană fără producerea, prelucrarea, transmiterea şi
utilizarea masivelor colosale ale celor mai variate informaţii. Viaţa omului decurge parcă în trei cîmpuri –
energetic, gravitaţional şi informaţional. Savantul spaniol E.Curras afirmă, că omul în dezvoltarea sa a avut şi va
avea nevoie de informaţie după cum are nevoie de apă, aer, sau foc… informaţia este cel de-al patrulea element
vital.
Informaţia este o noţiune general-ştiinţifică (între ştiinţă şi filosofie). Informaţia reprezintă o latură
invariantă a reflectării, este o diversitate reflectată, o reproducere a diversităţii unui obiect în alt obiect în
rezultatul interacţiunii acestora. Dacă orice informaţie este reflectare, atunci nu orice reflectare este informaţie.
Informaţia este forma superioară de reflectare, este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Informaţia şi
reflectarea sunt atribute ale materiei. Deosebim patru tipuri de informaţie (după formele de reflectare) –
elementară (în natura anorganică), biologică (în natura vie), socială (în societate) şi computerizată (în MEC şi alte
instalaţii computerizate).
Informatizarea este implementarea ştiinţei informaticii în toate sferele societăţii, este un proces social global de
producere şi utilizare tot mai profundă de către societate a informaţiei drept sursă de dezvoltare durabilă.
Informatizarea are scopul amplificarea intelectului social şi în baza acestui fapt a restructurării umanistice a
societăţii, crearea societăţii informaţionale. Informatizarea este o tendinţă stabilă a dezvoltării sociale, este o
interacţiune permanentă a societăţii şi informaticii, care presupune două direcţii – de la informatică spre socium
(informatizarea societăţii) şi de la socium spre informatică (umanizarea, socializarea informaticii). Cu dezvoltarea
informatizării tot mai mult şi mai mult se implementează şi utilizează în toate sferele sociumului tehnologii
ştiinţifice, informaţionale. Creşte numărul de oameni ocupaţi în sfera producerii informaţiei şi serviciilor
informaţionale. Nu trebuie uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în societate este intelectualitatea. În
toată lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă (impetuoasă) a intelectualităţii, iar în ţările cele mai
dezvoltate, cum este Japonia, această “pătură“ a depăşit după număr clasă muncitoare şi ţărănimea luate
împreună.

Intelectualizarea şi este creşterea ponderii muncii intelectuale în toate sferele producţiei sociale, în
activitatea spirituală a personalităţii, majorarea capacităţilor creatoare şi legăturilor informaţionale în societate.
Intelectualizarea depinde nu numai de nivelul de studii a membrilor societăţii, nu atît de creşterea puterii
memoriei sociale (numărul de cărţi şi reviste în biblioteci, cantitatea de brevete şi patente ş.a.), ci de crearea unui
mecanism de utilizare raţională a informaţiei şi perfecţionare a legăturilor informaţionale. Intelectualizarea nu-i
altceva decît unirea capacităţilor intelectuale a individului cu posibilităţile tehnicii informational-electronice
(computere, mijloace de comunicare, mass-media ş.a.).
Încă F.Engels afirma, că dezvoltarea ştiinţei se intensifică proporţional patratului distanţei (în timp) de la
punctul ei iniţial. În timpul nostru are loc creşterea exponenţială a informaţiei. Din 1750 pînă în 1950 populaţia
lumii a crescut de trei ori. Numărul revistelor ştiinţifice în această perioadă a crescut aproximativ de zece mii de
ori. Dacă în 1665 în întreaga lume se edita o singură revistă, pe timpurile lui I.Newton (1642-1727)– cinci, apoi
acuma se editează anual mai mult de 200 mii de reviste ştiinţifice. Fluxul informaţiei tehnico-ştiinţifice se
măreşte permanent. Dacă 15 – 20 ani în urmă volumul informaţiei ştiinţifice se dubla la fiecare 5 – 7 ani, în
ultimul timp dublarea are loc anual. Poliţele bibliotecii de stat din Rusia (a doua bibliotecă în lume după
biblioteca congresului SUA) se lungesc anual cu 15 km. Supraproducerea informaţiei este evidentă.
“Explozia” informaţională, acompaniată de lipsa (“foametea”) informaţională se numeşte criză
informaţională, iar mai exact – “tromboză” informaţională. “Tromboză” informaţională se manifestă cel puţin
în trei momente de bază. În primul rînd, în contradicţia dintre posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi
percepe informaţia şi fluxurile şi masivele existente ale informaţiei sociale necesare. În al doilea rînd, în
producerea unei cantităţi considerabile a informaţiei suplimentare, care îngreunează şi împiedică calea spre
utilizarea socioinformaţiei folositoare. În al treilea rînd, în încălcarea integrităţii sistemelor comunicaţiilor sociale,
care se exprimă în hipertrofierea intereselor departamentale în detrimentul celor ştiinţifice generale. Ieşirea din
criza informaţională este în informatizarea societăţii şi folosirii mai depline a tehnologiilor informaţionale.
5.
Activitatea medicală se caracterizează printr-un şir de particularităţi, dintre care cea mai esenţială este
specificul obiectului de muncă al ei. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În
activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a materiei,
unitatea aspectului biologic şi social, de aceea rezolvarea problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice şi
clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică.
Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi
subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. În activitatea
medicală predomină factorul subiectiv. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea
obiectivă a bolnavului, iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale
organismului, care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie
evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură
DEX, p 974 Semiologie – parte a oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi
medicinei care se ocupă cu calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.
descrierea simptomelor şi a Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu
semnelor diferitor boli, precum şi informaţia despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi
a metodelor de a le pune în trebuie descifrată şi interpretată.Această activitate este orientată mai întîi de toate
evidenţă şi de a le diagnostica;
simptomatologie.
spre culegerea şi prelucrarea informaţiei, ea se deosebeşte printr-o tehnologie
originală. Culegerea informaţiei se complică în permanenţă, în ea se includ diverse mijloace tehnice, fizice,
chimice, biologice şi alte metode de diagnosticare. În condiţiile RTŞ, informatizării sferelor sociale se schimbă
radical procesul de diagnosticare a bolilor. Diagnosticarea (semiologia) medicală actuală s-a transformat dintr-o
formă deosebită a activităţii medicale într-o disciplină ştiinţifică.
Gîndirea clinică a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul şi capacitatea de a
medita asupra specificului. Pe de o parte, medicul operează cu cunoştinţe pregătite (gata), pe de altă parte – capătă
informaţia pe baza studierii manifestării specifice a binecunoscutei unităţi nozologice la bolnavul dat. Tehnica şi
tehnologia computerizată întroduc modificări principiale în esenţa procesului de muncă în activitatea medicală,
ele transformă parţial mijloacele “manuale” de culegere şi prelucrare a informaţiei pe bază computerizată.
Medicina de azi trece treptat de la sistemul binar “medic – pacient” la sistemul din trei elemente “medic –
tehnica – pacient”. A apărut chiar şi o denumire de hibrid “informatica medicală”. În condiţiile informatizării
sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi tratament. Folosirea computatoarelor în
medicină are o mare perspectivă, deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Ca rezultat al
informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude unilateralitatea şi
subiectivismul în procesul activităţii medicale. Informatizarea medicinei contribuie la creşterea competenţei şi
profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei muncii creatoare.Odată cu aceasta informatizarea medicinei
are nu numai consecinţe pozitive, dar şi negative. Informaţia medicală nu poate fi formalizată pe deplin. Numai
în manual tabloul clinic al bolii este clasic, în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care compiuterul
nu poate să le evidenţieze. Mijloacele tehnice şi compiuterele, fiind surse de informaţie despre bolnav,
funcţionează pe baza programelor formal-logice şi deaceea sunt într-o măsură oarecare limitate, ne dau nişte
concluzii probabile despre mai multe boli posibile. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a
diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu maşina). Compiuterizarea şi informatizarea sferei medicale nu
poate înlocui complet metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să posede atît metodele clasice, cît şi
metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru asta se cere o pregătire profesională a medicilor mai amplă,
care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-metodologică.
Sarcina de bază a informaticii medicale – informatizarea sferei medicale şi ocrotirii sănătăţii,
automatizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ – se poate realiza în cîteva etape.
• Prima etapă – elaborarea metodelor de diagnosticare computerizată şi a pronosticării automatizate, de
asemenea automatizarea procesului de diagnosticare şi alegerea tratamentului.
• A doua etapă – crearea modelelor informaţionale ale diverselor boli. O modelare similară are un şir de
privilegii faţă de alte metode de studiere a bolilor omului, întrucît apare posibilitatea în mod nemijlocit în
procesul de diagnosticare şi tratare a bolnavului de a întroduce corective, care să ridice considerabil
eficacitatea tratamentului.
• A treia etapă – crearea sistemelor operaţionale de automatizare a proceselor de diagnosticare şi tratament
(sistemele expert). Sistemele expert (sau sistemele cognitiv-artificiale) sunt programe bazate pe cunoştinţe
care modelează comportamentul şi capacitatea omului expert de a rezolva probleme într-o specialitate
îngustă.Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa
celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Şi totuşi sistemele de experţi sunt
limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului respectiv.
Practica medicală actuală dictează două direcţii de bază ale informatizării sferei medicale: automatizarea
prelucrării informaţiei medicale cu ajutorul MEC inclusiv şi stabilirea diagnosticului şi unirea aparatelor medicale
cu MEC.

6.
Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se numai de anumite
funcţii, organe ori procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul
nu-i în stare să cuprindă toată această informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea
sferei medicale, întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Clasificarea acestor sisteme
poate fi:
1. În dependenţă de metoda de prelucrare a informaţiei
• Sisteme informaţionale de căutare bazate pe tehnica de calcul de perforare.
• Sisteme informaţionale de căutare de gen manual.
• Sistemele automatizate de prelucrare a informaţiei medicale.
• Sistemele expert.
2. În dependenţă de destinaţie
• Sisteme informaţionale de căutare.
• Sisteme informaţionale de prelucrare.
• Sisteme de dirijare.
• Sisteme automatizate de conducere ( SAC ).
3. După sarcina lor
• Sisteme de cercetare.
• Sisteme de diagnosticare.
• Sisteme de pronosticare.
• Sisteme de supraveghere şi comandă.
• Sisteme de tratament.
Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai
avantajoase orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la stabilirea
diagnosticului ori tratament din cauza că a uitat un oarecare simptom, n-a recunoscut varianta mai puţin întîlnită a
unei sau altei boli, nu şi-a amintit la timp un anumit medicament, n-a atras atenţia cuvenită la unele manifestări
secundare a procesului patologic. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în capacitatea de a culege şi
acumula experienţa medicilor, dar şi de a o transmite lucrătorilor practici ai sferei medicale.

7.
Computerizarea şi informatizarea in activitatea medicală se află în centrul atenţiei şi în Republica
Moldova. În multe instituţii curative metodele avansate, progresive îşi croiesc drum în viaţă, favorizînd sporirea
eficacităţii practicii curative, sistemului de ocrotire a sănătăţii în întregime. MEC îşi află aplicarea în spitalul de
urgenţă medicală a municipiului Chişinău. Aici au fost create SAC – staţionar, clinică, punctul de dispecer,
farmacia. Practic informaţia în întregime despre bolnavi, munca medicilor, personalul administrativ-economic,
farmacie se întroduce în computer. Aceaste şi multe alte măsuri oferă posibilitatea de a-i elibera pe medici de o
muncă necreatoare secundară, a acorda mai multă atenţie nemijlocit tratamentului bolnavilor.
Noi tehnologii informaţionale sunt implementate şi în Centrul Republican de Diagnosticare medicală şi
alte instituţii medicale. Sunt aplicate cu succes MEC în farmacia didactică a USMF “N.Testemiţanu”. În
computer a fost întrodusă informaţia despre mecanismul acţiunii, indicaţiilor şi contraindicaţiilor preparatelor
curative, existenţa lor în depozite şi farmacii. Aceasta permite medicului a găsi o cale cu mult mai concretă de
tratare a bolnavilor.
Există un şir de probleme legate de informatizarea şi computerizarea ocrotirii sănătăţii şi a medicinii în
RM. Mai întîi de toate există problema de genul asigurării tehnologice. Instituţiile ocrotirii sănătăţii suferă o lipsă
a mijloacelor de finanţare pentru procurarea computerelor şi tehnicii respective. Costisitoare sunt şi programele ce
asigură funcţionarea acestei tehnici. O altă problemă este cea psihologică. Nu toţi medicii şi mai cu seamă
personalul mediu medical sunt pregătiţi pentru implementarea MEC. O bună parte din medici nu au o prgătire
specială pentru acest lucru sau nici nu doresc s-o aibă.
Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde cerinţelor timpului.
Programele sunt puţin adaptate la practica medicală, sistemul de ocrotire a sănătăţii în întregime. Pe lîngă toate
acestea învăţămîntul se desfăşoară, de regulă, în afara instituţiilor medicale.
Altă problemă este legată de acea situaţie, în care aplicarea MEC în ocrotirea sănătăţii nu este legitimată.
Chiar şi acolo unde funcţionează în mod normal computerele, nu s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de
ambulator, medicii ca şi 200 ani în urmă mai mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite
“hîrtii”. Programiştii sunt angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti.
Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor medicale. În sfera medicală
există foarte multe categorii, care cu greu se supun sistematizării şi formalizării. Nu toate simptomele şi termenii
medicali pot fi exprimaţi cantitativ. Un şir de afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor,
iar fiecare medic fixează doar acele simptome, cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare.
Aici e nevoie de o sistematizare serioasă şi de un reducţionism raţional.
O mare problemă pentru medicină rămîne a fi sinonimia. În multe disciplini aparte numărul sinonimelor
ajunje pînă la 25 – 40% din numărul total al termenilor. Este foarte mare ponderea şi a termenilor eponimi
(formaţi de la nume proprii). Toate acestea necesită nu numai pregătirea pentru lucrul cu MEC, dar şi educarea
medicilor în spiritul culturii corespunzătoare a gîndirii.
Şi totuşi cîte greutăţi nu am întîlni noi, căile de informatizare a medicinei sunt cele mai diverse, rolul lor în
perfecţionarea şi ridicarea eficacităţii acestor sfere este de neînlocuit. Totodată obţinerea succeselor evidente ale
informatizării medicinei, a importanţei ei în organizarea activităţii curative ultimul cuvînt decisiv rămîne totuşi a
fi al medicului. Funcţia umanistică a medicinei, compasiunea şi caritatea ţin numai de firea omului, de aceea toate
forţele şi întreaga noastră pricepere trebuie să fie orientate spre curăţirea şi perfecţionarea sufletului lui,
calităţilor sociale. Munca medicului nu este uşoară, dar cu mare perspectivă în planul de umanizare a activităţii
curative, a întregii sfere medicale a societăţii.

CIBERNETICA ŞI INFORMATICA

Norbert dovedeşte, încă din prima decadă a vieţii, a fi un supradotat. Se naşte la 26.11. 1894 în Columbia
(SUA) ca fiu al lui Leo Wiener, profesor de filologie, limbi şi culturi slave la Harvard, personalitate de o exigenţă
şi disciplină extremă, impusă atât sieşi cât şi fiului pe care îl obligă să se dedice studiului matematicilor şi al
limbilor străine. Tânărul se angajează pe linia impusă de tatăl său însă, în paralel, face reuşite studii care îi aduc,
la numai 18 ani, titlul de doctor în filosofie la celebra Universitate Harvard. Obţine simultan şi o râvnită bursă de
studii care îi va purta paşii la Cambridge în Anglia şi apoi la, Gottingen în Germania. Eliberat de obligaţiile unui
studiu obligatoriu, tânărul Norbertt Wiener ajunge sub aripa ocrotitoare a lui Bertrand Russel, marele pontif al
filosofiei ştiinţelor şi matematicilor. Russel îl iniţiază în secretele logicii matematice, îl convinge de necesitatea
studiului fizicii, şi că trebuie să-şi adâncească bagajul de cunoştinţe în materie de matematici superioare, în care
scop îl încredinţează lui G.H. Hardy, profesor la Oxford şi Cambridge. Hardy va transmite tânărului doctor
pasiunea sa pentru studiul integralei Labesgue.
Urmează o serie de contacte, dictate aparent de un drum anarhic. Doar aparent, pentru că Norbert Wiener
adoptă vechea metodă a anticilor care îşi completau studiile vizitându-i pe marii maeştri ai lumii cunoscute de
atunci. în acest mod îi cunoaşte pe J.E. Littlewood, pe Landau şi David Hilbert şi lucrează în domeniul topologiei,
studiu la modă, în cadrul Universităţii Columbia în anii 1914 şi 1915. Sub conducerea lui A.E. Ingham de la
Universitatea Leeds contribuie la rezolvarea unor aspecte particulare ale temei analizei armonice. La Copenhaga,
unde îi cunoaşte pe fraţii Bohr, împreună cu Herald continuă studiile pe tema analizei armonice şi îşi extinde
lucrările în domeniul teoriei numerelor.
În anul universitar 1915/1916 funcţionează ca docent şi asistent la Harvard. în această calitate susţine o
serie de prelegeri ce puneau în valoare lucrările lui Alfred North Whitehead.
După un scurt „job" la Universitatea din Mâine şi intrarea americanilor în război, ajunge ca mobilizat,
necombatant din cauza vederii, pe poligonul experimental din Aberdeen (Maryland) unde lucrează la alcătuirea
tabelelor de tragere pentru artilerie. între timp face şi ceva ziaristică „de corvoadă", expresia aparţine lui Norbert
însuşi, şi redactează două articole ştiinţifice, fără mare importanţă, în domeniul algebrei ajutat profesional de
W.F. Osgood, prieten al familiei, care îi găseşte un post de instructor1 la secţia de matematici a Institutului tehnic
din Massachusetts (M.I.T.)
După o scurtă perioadă de adaptare abordează o serie de lucrări pe tema mişcării browniene; „Lucrările vor
deveni după vreo douăzeci de ani un instrument deosebit de util pentru inginerii electricieni". 2 Din păcate, cele
două personalităţi ce domină lumea matematicilor americane nu-i acordă o atenţie deosebită. Va fi apreciat în
schimb de colegi europeni ca Paul Levi şi Maurice Frechet. Ca participant la Congresul Internaţional de
Matematici de la Strasburg din 1920, va cunoaşte toate somităţile ştiinţelor matematice în afara celor neinvitate
din Germania. Cu Frechet va colabora un timp cu ocazia unei invitaţii pe care acest renumit matematician francez
i-o adresează.
Nu neglijează teoria cuantelor, teoria relativităţii şi alte preocupări şi teme de fizică şi matematică ce
trebuiau să constituie în viitor bazele teoretice ale ştiinţei conducerii, armonizării şi transmiterii informaţiei. 3 în
acest scop îl cunoaşte pe Turing şi apoi pe Shannon ale căror lucrări sunt orientate tot în sensul cercetărilor sale.
îşi completează cunoştinţele în domeniul neurologiei, neurofiziologiei, neuropatologiei şi electroencefalografiei,
colaborând cu diverşi specialişti din aceste domenii4., împreună cu Arturo Rosenbluet pune la punct un dispozitiv
matematic care permitea observatorului să studieze cu mare precizie potenţialul de acţiune electrică al undelor
cerebrale. Norocul ajută de astă dată. într-una dintre călătoriile sale la Paris, Norbert Wiener îl cunoaşte pe un
anume Freymann, editor şi conducător al editurii „Hermann and Cie". Proectul de a publica o carte în care
matematicianul să-şi prezinte ideile privitoare la comunicaţii, automatizare şi sistemul nervos ia repede contururi
şi iată-1 pe autor încercând să pună pe hârtie idei la elaborarea cărora lucrase peste douăzeci de ani.5 Cităm:
„Lucram din greu la această carte, dar primul lucru care m-a încurcat a fost faptul că nu ştiam ce titlu să
aleg şi cum să denumesc materia. .. .Am căutat un cuvânt convenabil din domeniul comenzii. Singurul la care m-
am putut gândi era cuvântul grecesc kybernetes care înseamnă cârmaci. Am hotărât că, întrucât cuvântul pe care-1
căutam urma să fie utilizat în engleză, trebuie să ţin seama de pronunţarea engleză a cuvântului grecesc şi aşa am
ajuns la denumirea de cybernetics - cibernetică. Mai târziu am aflat că, în Franţa, încă la începutul secolului al
XlX-lea fizicianul Ampere folosise acelaşi cuvânt în sens, sociologic; dar pe atunci nu ştiam aceasta.
Ceea ce pleda pentru termenul de cibernetică era faptul că era cel mai bun cuvânt prin care eram în stare să
exprim arta şi ştiinţa comenzii în toate domeniile în care această noţiune este aplicată. Cu mulţi ani înainte,
Vannevar Bush îmi spusese că trebuie găsite noi instrumente ştiinţifice pentru abordarea noilor teorii cu privire la
conducere şi organizare. Până la urmă am început să caut asemenea instrumente în domeniul comunicaţiilor.
Lucrările mele anterioare de teorie a probabilităţilor, aşa cum sunt explicate în cercetările mele asupra mişcării
browniene, m-au convins că o idee semnificativă cu privire la organizare nu se poate obţine într-o lume în care
totul este necesar şi nimic nu este întâmplător.
Am fost nevoit să recurg la lucrările lui Willard Gibbs şi la concepţia că lumea nu este un fenomen izolat, ci
unul dintre numeroasele fenomene posibile având o anumită distribuţie a probabilităţilor. Am fost obligat să
consider cauzalitatea ceva care poate să fie mai mare sau mai mic, iar nu ceva care ori este, ori nu este.
Baza ideilor mele în cibernetică se află în întregime în problemele de care m-am ocupat în lucrările
anterioare. Deoarece mă interesam de teoria comunicaţiilor, a fost necesar să examinez teoria informaţiei şi mai
ales acea informaţie parţială cu ajutorul căreia cunoaşterea unei părţi a sistemului ne oferă date despre restul
sistemului...
De fapt, un pod sau o clădire pot să facă faţă sarcinilor fiindcă nu sunt total rigide. Tot astfel o organizaţie
poate exista numai dacă părţile ei pot să reacţioneze într-o măsură mai mare sau mai mică la sistemele de tensiuni
interne. Trebuie să considerăm organizaţia ceva care posedă o interdependenţă între diferitele porţiuni organizate,
dar o interdependenţă de diferite grade. Anumite interdependenţe interne trebuie să fie mai importante decât
altele, ceea ce revine la a spune că interdependenţa internă nu este totală şi că determinarea anumitor cantităţi ale
sistemului lasă altora posibilitatea de a varia. Această variaţie de la caz la caz este statistică şi numai o teorie
statistică are suficientă libertate pentru a da noţiunii de organizare o semnificaţie raţională...
Deoarece lucrasem în cea mai strânsă legătură posibilă cu fizicieni şi ingineri, ştiam că datele noastre nu pot
fi niciodată precise. Avusesem un anumit contact cu mecanismul complicat al sistemului nervos şi ştiam că
informaţia cu privire la lumea înconjurătoare este limitată de ceea ce poate transmite sistemul nervos...
Pentru mine, logica, şi învăţarea şi întreaga activitate mentală au fost întotdeauna incomprehensibile ca
tablou complet şi închis şi le puteam înţelege numai ca un proces prin care omul se raportează la mediul său.
Semnificativă este bătălia pentru a învăţa, nicidecum victoria. Orice victorie care este absolută este urmată de
îndată de un amurg al zeilor, în care însăşi noţiunea de victorie se dizolvă în momentul în care este atinsă.
Noi înotăm în amonte împotriva unui mare torent de. dezorganizare care tinde să reducă toate la echilibru şi
uniformitate, la moartea termică descrisă de legea a doua a termodinamicii. Ceea ce Maxwell, Boltzmann şi Gibbs
înţeleg prin moarte termică în fizică îşi are un corespondent în etica lui Kirkegaard, care a arătat că noi trăim într-
un univers moral haotic. în acest univers, obligaţia noastră principală este de a introduce enclave arbitrare de
ordine'şi sistem. Aceste enclave nu vor persista aici la nesfârşit... Noi nu luptăm pentru o victorie definitivă într-
un viitor nedefinit. Cea mai mare victorie posibilă constă în a fi, a continua să fii şi a fi fost. Nici o înfrângere nu
ne poate priva de succesul de a fi existat într-un anumit moment de timp într-un univers căruia îi suntem
indiferenţi.
Această atitudine nu înseamnă defetism, ci mai curând simţul tragediei care domneşte în lume, o lume în
care necesitatea este reprezentată prin dispariţia inevitabilă a diferenţierii. Declararea propriei noastre naturi şi
încercarea de a construi o enclavă de organizare în faţa tendinţei de dezordine care domină natura este o insolenţă
împotriva zeilor şi a necesităţii de fier pe care o impun ei. Aici este tragedia, dar tot aici rezidă şi gloria.
Acestea erau ideile pe care voiam să le sintetizez în cartea mea despre cibernetică. Primele mele scopuri
erau foarte concrete şi limitate. Voiam să elaborez o expunere despre noua teorie a informaţiei, pe care o
dezvoltasem împreună cu Shannon, despre noua teorie a predicţiei, care-şi avea rădăcinile în lucrarea antebelică a
lui Kolmogorov şi în cercetările mele asupra predictorilor pentru artileria antiaeriană. Doream să atrag atenţia
unui public mai larg... asupra legăturilor dintre aceste idei şi să-i indic o nouă abordare a tehnicii comunicaţiilor
care să fie în primul rând statistică. Doream de asemenea să avertizez acest public asupra lungului şir de analogii
dintre sistemul nervos uman şi maşina de calcul şi comandă care ne-a inspirat lui Rosenblueth şi mie lucrarea
noastră comună. Totuşi nu puteam porni la realizarea acestei sarcini multiple fără un inventar intelectual al
resurselor mele. Aproape de la bun început mi-a devenit clar că aceste noi concepţii asupra comunicaţiilor şi
comenzii implică o nouă interpretare a omului, a cunoaşterii de către om a universului şi a societăţii...
A comunica cu lumea din afară înseamnă a primi mesaje de la ea şi a-i expedia mesaje. Pe de o parte,
aceasta înseamnă a observa, a experimenta şi a învăţa, iar pe de altă parte, a ne exercita influenţa asupra lumii din
afară, astfel încât acţiunile noastre să devină subordonate unui scop şi eficiente. De fapt, experimentarea este o
formă de conversaţie bilaterală cu lumea exterioară în cadrul căreia folosim comenzi de pornire pentru a
determina condiţiile apariţiei observaţiilor şi, în acelaşi timp, utilizăm apariţia observaţiilor pentru a spori
eficienţa comenzilor noastre.
Comunicaţia este cimentul societăţii. Societatea nu constă numai dintr-un număr de indivizi care se
întâlnesc pentru a se certa sau de dragul procreării, ci este o interacţiune internă a acestor indivizi în lăuntrul unui
organism mai mare. în acele societăţi care au avut suficient noroc pentru a poseda o bună scriere, o mare parte a
acestei tradiţii comune este păstrată în scris, dar există societăţi care fără scriere au păstrat o întreagă tradiţie sub
forma unei tehnici de memorizare rituală în cântecele şi povestirile triburilor.
Sociologia şi antropologia sunt în primul rând ştiinţe ale comunicării şi, prin urmare, intră în câmpul general
al ciberneticii. Ramura specială a sociologiei cunoscută sub numele de economie şi care se distinge prin folosirea
unor măsurători numerice mai bune a valorilor sale decât restul sociologiei este o ramură a ciberneticii în virtutea
caracterului cibernetic al sociologiei înseşi.
În afară de funcţia sa în aceste ştiinţe deja existente, cibernetica nu poate să nu influenţeze filosofia ştiinţei
în special în domeniul metodei ştiinţifice şi al epistemologiei, adică al teoriei cunoaşterii. în primul rând, punctul
de vedere statistic atât de manifestat în cibernetică şi în cercetările mele anterioare ne sileşte să adoptăm o nouă
atitudine faţă de ordine sau regularitate...
Astfel, din punctul de vedere al ciberneticii, lumea este un organism care nici nu este atât de rigid închegat,
încât să nu poată fi schimbat în unele aspecte fără arşi pierde identitatea în toate aspectele, nici nu este atât de slab
închegat, încât orice să se poată întâmpla oricând. Este o lume lipsită atât de rigiditatea modelului newtonian al
fizicii, cât şi de flexibilitatea amorfă a unei stări de entropie maximă sau moarte termică în care nu se poate
întâmpla niciodată nimic realmente nou. Este o lume a proceselor şi nu una a unui echilibru final mort spre care
duc procesele, după cum nu este nici determinată de la bun început în toate evenimentele sale printr-o armonie
prestabilită ca aceea a lui Leibniz.
Într-o asemenea lume, cunoaşterea este în esenţă procesul cunoaşterii. Nu are sens să căutăm o cunoaştere
finală a stării asimptotice a universului la sfârşitul timpului, căci această stare asimptotică (dacă există) este, după
toate probabilităţile, lipsită de timp, de cunoaştere şi de sens. Cunoaşterea este un aspect al vieţii pe care trebuie s-
o interpretăm cât timp trăim, dacă în general ea poate fi interpretată. Viaţa este o interacţiune continuă între
individ şi mediul său şi nicidecum un mod de a exista sub forma eternităţii.
Toate acestea reprezintă modalitatea în care cred că am fost capabil să adaug ceva pozitiv pesimismului lui
Kirkegaard şi al acelor scriitori care s-au inspirat din el. Printre aceştia, cei mai importanţi sunt existenţialiştii. Nu
am înlocuit marasmul existenţei printr-o filosofie optimistă ca a Polyannei, dar cel puţin m-am convins pe mine
că premisele mele, care nu sunt prea îndepărtate de cele ale existenţialismului, sunt compatibile cu o atitudine
pozitivă faţă de univers şi faţă de viaţa noastră în el.
Acestea sunt ideile principale la care reflectam pe când îmi scriam cartea despre cibernetică", încheia
Wiener acest capitol de reflecţii. Mai departe el adaugă: „Freymann nu dădea o prea mare însemnătate comercială
lucrării Cibernetica şi, de fapt, nimeni de ambele părţi ale Oceanului nu-i acorda o deosebită atenţie. Când ea a
devenit un best-seller ştiinţific, am fost uimiţi cu toţii, şi eu cel mai mult.
Această carte m-a transformat dintr-o dată...
Conferinţele, invitaţiile, interviurile se ţineau lanţ.
La începutul anului 1950, Norbert Wiener obţine o bursă Fullbright. în această calitate conferenţiază la
College de France şi participă la Congresul pentru maşini de calcul rapid şi automatizat care îşi desfăşura lucrările
la Paris în luna ianuarie a anului 1951.
Surmenajul pricinuit de această activitate susţinută îl obligă să se interneze în spitalul cantonal din Geneva.
Restabilit, îşi reia activităţile - Cibernetica se născuse.
Ea este o ştiinţă interdisciplinară care stabileşte reguli şi legi în tehnică, medicină, biologie, sociologie ş.a.
Aceste reguli şi legi se referă la modul de comunicare, informare, depozitare, valorificare şi feed-back; este în
fond o teorie a cunoaşterii, cu o influenţă deosebită în tehnologia maşinilor electronice de calcul, a dispozitivelor
de reglaj automat şi măririi capacităţii de memorizare.6
La dezvoltarea conceptelor cibernetice au participat tehnicieni, psihologi, biologi şi, aşa cum am văzut, în
primul rând matematicieni. Toţi vorbesc şi susţin în scris că noua descoperire va duce într-un viitor imprevizibil
la noi structuri umane prevăzute cu „inteligenţă artificială" care vor pricinui restructurarea claselor în societăţile
viitorului.7
Informatica este una dintre ramurile ciberneticii; este ştiinţa prelucrării informaţiei dar nu numai deoarece
ea îşi asumă şi obligaţia de a culege automat informaţiile provenind din orice sursă, de a le transmite, de a le
memoriza şi în final de a le utiliza.8
După cum vedem, diferenţele sunt foarte subţiri. Este posibil ca în curând să auzim vorbindu-se exclusiv
despre informatică, extensia sferei acestei noţiuni suprapunându-se complet celei de cibernetică rezervată până
astăzi mai ales conceptelor teoretice dezvoltate de Wiener şi Shannon în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Oricare dintre cele două soluţii vor fi adoptate de congresele viitoare, informatica, fiică a ciberneticii sau
informatica drept copil, fără părinţi legitimi, faptele sunt aceleaşi. Iată-ne faţă în faţă cu revoluţionarul secolului
ultim încheiat: computerul sau ordinatorul, cu care va trebui să ducem o căsnicie armonică în anii ce vor veni.
În cele ce urmează suntem obligaţi, pentru motive uşor de înţeles, să presupunem drept cunoscute părţi care
se referă la istoria maşinilor de calcul, teoria constructivă şi a funcţiei cumputerelor ş.a. pentru a ne limita la ceea
ce vom numi prestaţiile computerelor în medicină. La sfârşitul acestui capitol vom încerca să schiţăm o definiţie a
informaticii medicale mai conformă cu recentele dezvoltări ale acestei noi ştiinţe.
INFORMATICA MEDICALĂ

Mai întâi iată principalele indicaţii ale informaticii în domeniul medical:9


o Înregistrarea de parametri identificatori şi semiologici caracteristici cazului în studiu (culegerea
automatizată).
o Asistarea raţionamentului şi a deciziei medicale (ipoteze de diagnostic diferenţial).
o Standardizare a limbajului medical şi unificare a sistemelor de clasificare.
o Simplificarea şi sistematizarea modului de documentare, băncile de informaţii.
o Spitalul. Optimizarea activităţii spitalului ca şi centru informaţional metodologic (clinic, didactic,
ştiinţific, economic).
o Optimizarea tratamentului ambulatoriu şi clinic şi scăderea cheltuielilor de sănătate.
o Informarea pacientului.
o Stabilirea profilului genetic al pacientului (anexă la datele de anamneză).
o Monitorizarea semnalelor fiziologice şi elaborarea unor prognoze.
o Sisteme de înregistrare şi prelucrare ale imagisticei medicale (identificarea cromosomilor,
stabilirea gradului de stenoză vasculară).
o Optimizarea activităţii didactice.
o Controlul eficienţei activităţii de spital şi al unităţilor ambulatorii (cabinet, clinică de zi etc).
Şi acum definiţia promisă.
Informatica medicală este disciplina ştiinţifică ce are drept obiect culegerea, păstrarea şi prelucrarea
informaţiei din domeniul medical în scopul obţinerii unui diagnostic cât mai exact şi rapid, al optimizării
tratamentului şi al procesului didactic. în vederea atingerii acestor obiective ea colaborează cu matematica,
statistica, lingvistica, teoria cunoaşterii, ştiinţele experimentale şi biologia moleculară.
Informatica medicală lărgeşte la infinit capacitatea de memorizare, facilitează contactele cu pacientul şi
abordarea simultană a unor teme ştiinţifice de către echipe de diverşi specialişti interconectaţi.
În sensul acestei definiţii informaţia medicală şi biologică, adăugăm, este o ştiinţă autonomă ale cărei
legături cu cibernetica sunt mai mult de ordin principial-teoretic.

INFORMATICĂ - ştiinţa despre legităţile de creare, transformare, transmitere, păstrare şi utilizare a informaţiei
de toate felurile cu ajutorul computerelor şi sistemelor computerizate. Apariţia I. ca ştiinţă este rezultatul creării şi
aplicării în masă în practica socială a tehnicii electronice de calcul, computerelor personale, noilor mijloace ale
legăturii informaţionale şi tehnologiilor informaţionale. I. este ştiinţa care studiază interacţiunea cu mediul social
al MEC şi sistemelor computerizate. Obiectul informaticii este tehnologiile informaţionale, mediul informaţional
şi resursa informaţională. Tehnologiile informaţionale formează mijloacele automatizate de elaborare, păstrare,
transmitere şi utilizare a socioinformaţiei sub aspect de cunoştinţe. Mediul informaţional este acea latură a sferei
informaţionale a sociumului în întregime sau subsistemul lui care e legată nemijlocit cu tehnologiile
informaţionale, formînd prin asta o integritate determinantă. Mediul informaţional este un mijloc de comunicare
între oameni. Resursa informaţională este informaţia preţuită ca marfă. I. este, pe de o parte, o ramură deosebită a
economiei naţionale, totalitatea tehnicii şi a tehnologiei automatizate informaţionale (resursele informaţionale), pe
de altă parte – un domeniu de cunoştinţe, disciplină general-stiinţifică, teoria activităţii informaţional-ştiinţifice,
ştiinţă care se ocupă cu studierea informaţiei, însuşirilor ei, criteriilor şi structurilor în sociocomunicările
informaţionale naturale şi artificiale. I. ca disciplină general-ştiinţifică şi ramură a economiei s-a dovedit a fi una
din cele mai importante forme de intensificare nu numai a producerii materiale, dar şi a activităţii ştiinţifice,
conştiinţei sociale, a sferei spirituale a societăţii în întregime.

INFORMATICĂ MEDICALĂ – compartiment a informaticii care are sarcina de bază informatizarea sferei
medicale şi ocrotirii sănătăţii, automatizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ. Dezvoltarea
medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se numai de anumite funcţii, organe ori
procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul nu-i în stare să
cuprindă toată această informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei
medicale.

INFORMATIZAREA MEDICINEI - introducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale în


medicină şi ocrotirea sănătăţii. I. m. se poate realiza în cîteva etape. Prima etapă – elaborarea metodelor de
diagnosticare computerizată şi a pronosticării automatizate, automatizarea procesului de diagnosticare şi alegerea
tratamentului. A doua etapă – crearea modelelor informaţionale ale diverselor boli. O modelare similară are un şir
de privilegii faţă de alte metode de studiere maladiilor umane, întrucît apare posibilitatea în mod nemijlocit în
procesul de diagnosticare şi tratare a bolnavului de a introduce corective, care să ridice considerabil eficacitatea
tratamentului. A treia etapă – crearea sistemelor operaţionale automatizate a proceselor de diagnosticare şi
tratament (sistemele expert). Practica medicală actuală dictează două direcţii de bază ale informatizării sferei
medicale: automatizarea prelucrării informaţiei medicale cu ajutorul MEC inclusiv şi stabilirea diagnosticului şi
unirea aparatelor medicale cu MEC.

INFORMATICĂ SOCIALĂ - disciplina care se ocupă cu problemele teoriei şi practicii informaţiei sociale. Ea
studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a societăţii şi informaticii, adică a proceselor de informatizare a
societăţii şi socializare a informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei sarcini strîns legate între ele: cercetarea
consecinţelor sociale ale informatizării, studierea condiţiilor şi premiselor sociale ale informatizării, evidenţierea
şi cercetarea proceselor şi tendinţelor sistemelor socioinformaţionale om - computer. Noţiunile principale ale I. s.
sunt memoria socială şi intelectul social. I. s. este o pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării
sistemului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii sociale.

INFORMATIZARE – proces sistemic de activitate, care este orientat spre posedarea resursei informaţionale cu
scopul făuririi societăţii informaţionale. I. este implementarea ştiinţei informaticii în toate sferele societăţii, este
un proces social global de producere şi utilizare tot mai profundă de către societate a informaţiei drept sursă de
dezvoltare durabilă. I. este o tendinţă stabilă a dezvoltării sociale, este o interacţiune permanentă a societăţii şi
informaticii, care presupune două direcţii – de la informatică spre socium (informatizarea societăţii) şi de la
socium spre informatică (umanizarea, socializarea informaticii). I. include elaborarea şi realizarea noilor
tehnologii, sistemelor comunicaţiei, acumulării şi transmiterii datelor, care asigură utilizarea completă şi la timp a
informaţiei şi cunoştinţelor în diverse genuri de activitate a oamenilor. I. constituie o etapă generală şi inevitabilă
a evoluţiei civilizaţiei omeneşti, o perioadă de asimilare a tabloului informaţional al lumii, de concepere a
comunităţii legilor de circulaţie a informaţiei în natură şi societate, de realizare intensivă a industriei producerii
informaţiei. I. conţine cîteva componente – informaţia, industria informaticii şi omul. Ea joacă rolul de
restructurare intelectual-umanistă a activităţii vitale a individului pe baza resursei informaţionale cu ajutorul
tehnologiilor informaţionale în scopuri de creare a noilor civilizaţii, mai ales a societăţii informaţionale. I.
preconizează majorarea cardinală a intelectului social, suficient pentru soluţionarea problemei strategice a
supravieţuirii şi dezvoltării civilizaţiei sub aspect umanist şi în ultimă instanţă pentru constituirea noosferei.

INFORMAŢIE – o latură esenţială, invariantă a reflectării, care poate să se materializeze, să se transmită de la


un obiect la altul pe parcursul proceselor de reflectare. I. poate fi prezentată ca o diversitate reflectată,
reproducerea diversităţii unui obiect în alt obiect drept rezultat al interacţiunii lor. I. este un fenomen obiectiv
caracteristic orişicăror formaţiuni materiale, care posedă caracteristici calitative şi cantitative. Obiectivitatea şi
universalitatea proceselor informaţionale nu exclud, ci dimpotrivă admit particularităţi specifice ale informaţiei
pentru diverse niveluri ale materiei. Deosebim patru tipuri de informaţie: elementară (în natura anorganică),
biologică (în natura vie), socială şi computerială (în MEC şi alte sisteme computerizate). În natura anorganică
informaţia, aidoma reflectării, există într-o formă potenţială drept premisă a actualizării ei de către sistemele
organice în procesul de aplicare. Capacitatea nu numai de a căpăta informaţia, dar şi a o aplica în mod activ
constituie însuşirea fundamentală a sistemelor vii şi sociale, de asemenea a instalaţiilor cibernetice.
Socioinformaţia are particularităţile sale (transmiterea, prelucrarea, transformarea etc.). Sistemul unic al
informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai producţia, dar şi societatea în întregime,
deasemenea procesele ecologice, social-politice, spirituale ş.a.

INFORMAŢIE SOCIALĂ - o varietate de informaţie (după formele de reflectare împreună cu informaţia


elementară, biologică şi computerizată) ce reflectă procesele şi fenomenele sociale. Pentru dirijarea proceselor
sociale e necesar de a crea un sistem unic al I.s. Luînd în consideraţie specificul unor genuri aparte ale I.s. e
raţional de a crea şapte sisteme ale informaţiei pe scară statală generală: economic, tehnico-ştiinţific, politic, etic,
familial de trai, cu privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii, cu privire la medicină şi ocrotirea sănătăţii.