Sunteți pe pagina 1din 224

CURS I: NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ŞI

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de drept penal ca ramură a sistemului nostru unitar de
drept şi deosebirea acesteia de noţiunea de ştiinţă a dreptului penal;
 Analiza principiilor fundamentale ca idei şi reguli diriguitoare care fixează
cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă legea penală.

Conţinut:
 Dreptul penal ca ramură de drept
 Ştiinţa dreptului penal
 Principiile fundamentale ale dreptului penal şi cadrul acestor principii

§ 1. Dreptul penal ca ramură de drept

1.1. Consideraţii preliminarii


Existenţa în societate a presupus, încă de la început, organizarea şi disciplina fără de
care convieţuirea ar fi fost de nerealizat. Astfel, instituirea unor reguli de conduită
obligatorii care să stabilească drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor
reciproce a devenit imperios necesară, iar respectarea acestora asigurată, la nevoie, de către
forţa publică. Apărarea valorilor sociale fundamentale ale societăţii împotriva faptelor

1
periculoase a devenit, după apariţia statului, o funcţie importantă a acestuia realizată prin
aplicarea normelor de drept penal.
Astfel, Codul penal în vigoare încă de la primul articol prevede că: „Legea penală
apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept.”
Această reglementare reprezintă norma de bază a tuturor dispoziţiilor cuprinse în
cod, ea constituind orientarea generală de natură să servească la interpretarea şi aplicarea
tuturor normelor penale.

1.2. Noţiunea dreptului penal


Pentru ca persoanele care au săvârşit infracţiuni să fie bine stabilite, pentru ca
pedepsele penale să fie aplicate numai celor ce au săvârşit infracţiuni este necesar să
intervină normele penale care în totalitatea lor formează dreptul penal.
În doctrină s-au formulat diferite definiţii ale dreptului penal, dintre care amintim pe
aceea care arată că „Dreptul penal reprezintă o ramură a sistemului nostru unitar de drept
formată din ansamblul normelor juridice care reglementează conduita persoanelor şi
relaţiile dintre acestea în raport cu valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penală,
prin interzicerea faptelor care pot vătăma sau pot pune în pericol aceste valori, sub
iminenţa aplicării unei sancţiuni penale celor ce le săvârşesc.”

1.3. Caracterele dreptului penal


În doctrină sunt diferite exprimări în ce priveşte caracterele dreptului penal, însă
acestea nu corespund unor conţinuturi distincte ci, în realitate, prin argumentele invocate,
exprimă în mod unitar aceleaşi caractere. Astfel, se poate ajunge la concluzia că dreptul
penal are următoarele caractere: autonom, de drept public şi unitar:
a) caracterul autonom – rezultă din faptul că:
- reglementează relaţii specifice, de apărare socială;
- are un sistem propriu de reguli de conduită;
- are sancţiuni specifice (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative).
b) caracterul de drept public – rezultă din faptul că dreptul penal, reglementând relaţii de
apărare socială, creează raporturi juridice între stat, pe de o parte, şi membrii societăţii,

2
pe de altă parte, care sunt raporturi de putere sau de autoritate în sensul că statul este
cel îndrituit să tragă la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni.
c) caracterul unitar este determinat de existenţa unor principii şi instituţii unitare cu privire
la infracţiune, răspundere penală, sancţiuni, aplicabile întregii legislaţii penale (Codul
penal, legi penale speciale, legi nepenale cu dispoziţii penale).

1.4. Obiectul dreptului penal


În literatura de specialitate s-au conturat două opinii în ce priveşte obiectul dreptului
penal.
Potrivit primei opinii, obiectul dreptului penal constă în relaţiile sociale care revin
dreptului penal şi care privesc activitatea socială de luptă împotriva infracţiunilor prin
tragerea la răspundere penală şi pedepsirea celor ce le săvârşesc.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem celei de a doua opinii potrivit căreia, obiectul
dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială ce se nasc nu din momentul săvârşirii
infracţiunii, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale.

1.5. Scopul dreptului penal


Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva faptelor cu grad de pericol social
crescut, care ar putea prejudicia valorile sociale fundamentale enumerate în art. 1 C.pen.,
urmărindu-se în principal prevenirea săvârşirii infracţiunilor de către membrii societăţii
care respectă legea penală în vigoare şi în subsidiar, aplicare sancţiunilor prevăzute de
lege pentru săvârşirea infracţiunilor.

1.6. Necesitatea dreptului penal este determinată de:


a) necesitatea apărării valorilor sociale;
b) existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea imperioasă a combaterii lui;
c) nevoia de reglementare juridică a acţiunii de apărare a valorilor sociale.

1.7. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept


Dreptul românesc se prezintă ca un drept unitar, în care, între anumite ramuri ale
sale există interacţiuni importante, fapt ce determină ca şi dreptul penal ca ramură distinctă
să se afle în asemenea raporturi. Astfel, dreptul penal va avea legături cu:
a) dreptul constituţional;
3
b) dreptul procesual penal;
c) dreptul execuţional penal;
d) dreptul civil;
e) dreptul administrativ;
f) dreptul financiar ş.a.

§ 2. Ştiinţa dreptului penal

2.1. Noţiunea ştiinţei dreptului penal


Ştiinţa dreptului penal cuprinde un sistem de cunoştinţe despre dreptul penal ca
ramură a sistemului de drept al României. Ştiinţa dreptului penal nu se confundă cu dreptul
penal. Astfel, în timp ce dreptul penal este o ramură a sistemului de drept alcătuită dintr-un
ansamblu de norme juridice, ştiinţa dreptului penal reprezintă un sistem de cunoştinţe
despre raporturile juridice penale şi normele penale care reglementează aceste raporturi.
Astfel, ştiinţa dreptului penal reprezintă ansamblul teoriilor, concepţiilor şi
principiilor stabilite în domeniul dreptului penal. Ea explică şi fundamentează necesitatea
existenţei dreptului penal, elaborează teze ştiinţifice ţinând cont de normele juridice,
practica judiciară şi doctrina din acest domeniu.

2.2. Evoluţia ştiinţei dreptului penal


Cele mai cunoscute şcoli şi curente apărute în domeniul ştiinţei dreptului penal au
fost reprezentate de:
a) Şcoala clasică – promotor Cesare Beccaria, a fundamentat şi sistematizat principiile
fundamentale ale dreptului penal modern;
b) Şcoala pozitivistă – fondată de Enrico Ferri, Cesare Lombroso, Rafaele Garofalo, a
propus pentru prima dată luarea, alături de pedepse, a unor măsuri de siguranţă menite
să combată starea de pericol a infractorului şi să prevină săvârşirea de infracţiuni;
c) Şcoala apărării sociale – potrivit căreia, finalitatea dreptului o reprezintă apărarea
socială realizată prin prevenire şi represiune;
d) Şcoala neoclasică – susţine organizarea ştiinţifică a executării pedepsei privative de
libertate.

4
În România ştiinţa dreptului penal s-a constituit abia după adoptarea Codului penal
şi de procedură penală de la 1864, intrate în vigoare în anul 1865. Prima lucrare de
referinţă o constituie Cursul de drept şi procedură penală publicat în anul 1912 de prof. Ion
Tanoviceanu, urmat în perioada interbelică de Tratatul de drept şi procedură penală , cu
contribuţia remarcabilă a prof. Vintilă Dongoroz, care a dezvoltat şi îmbogăţit doctrina
expusă de predecesorul său.
Ştiinţa dreptului penal, fiind considerată autonomă în cadrul sistemului de ştiinţe
juridice, are totuşi legături cu alte ştiinţe juridice cum sunt cele ale dreptului constituţional,
ale dreptului procesual penal, ale dreptului civil, ale dreptului procesual civil şi altele.
Ştiinţa dreptului penal foloseşte şi rezultatele obţinute în domeniul unor ştiinţe
auxiliare dreptului, dintre care cele mai importante sunt: criminalistica, medicina legală şi
psihiatria judiciară.

§ 3. Principiile fundamentale ale dreptului penal

3. 1. Noţiunea de principii fundamentale şi cadrul acestor principii


Pentru asigurarea scopului dreptului penal, activitatea de combatere a infracţiunilor
trebuie reglementată în concordanţă cu diferite idei şi reguli diriguitoare care fixează cadrul
politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei care
încalcă legea penală. Aceste reguli sunt principiile fundamentale.
Deci, principiile fundamentale ale dreptului penal sunt regulile care ghidează
întreaga reglementare juridică penală, întreaga activitate de combatere a fenomenului
infracţional prin mijloace de drept penal.
Deşi, în literatura de specialitate nu există o unitate de vederi în ceea ce priveşte
cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal, considerăm că, valorificând aceste
puncte de vedere, se impun ca reguli de bază cu valoare de principii fundamentale
următoarele: principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi de
siguranţă, principiul umanismului; principiul incriminării faptelor, care prezintă un anumit
grad de pericol social; principiul egalităţii în faţa legii; principiul prevenirii faptelor
prevăzute de legea penală.

5
3. 2. Conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului penal
a) Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi de
siguranţă potrivit căruia numai legea este cea care stabileşte faptele ce constituie infracţiuni
şi determină pedepsele şi măsurile ce se aplică celor ce le săvârşesc. Art. 73 alin. 3 lit. h din
Constituţia României consacră în textul său acest principiu: „Parlamentul adoptă legi
organice prin care se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”
şi potrivit art. 23 alin. 12: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii”. Aceste dispoziţii constituţionale sunt consacrate în art. 2 din
Codul penal în vigoare, potrivit căruia: „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte”. Prin aceste prevederi, Codul penal în vigoare urmăreşte să asigure deplina aplicare a
principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
b) Principiul umanismului presupune că reglementarea penală trebuie să aibă în
vedere, fără excepţie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, atât faţă de cel ce a
devenit victimă ca urmare a săvârşirii infracţiunii, cât şi faţă de cel ce a săvârşit
infracţiunea.
c) Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol
social potrivit căruia pentru ca o faptă să prezinte pericolul social al unei infracţiuni, ea
trebuie să aducă atingere valorilor sociale fundamentale ocrotite de legea penală şi să
prezinte gradul de pericol social suficient de mare care să determine incriminarea acţiunii
sau inacţiunii respective şi impune aplicarea unei sancţiuni de drept penal. Art. 17 alin. 1,
art. 18 şi art. 181 alin. 1 din Codul penal în vigoare consacră acest principiu.
d) Principiul egalităţii în faţa legii are la bază art. 16 din Constituţia României
care stipulează: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” Deşi Codul penal nu consacră în mod
expres acest principiu, aplicarea sa este evidentă şi prin lipsa unor dispoziţii penale care să
permită tratarea discriminatorie a persoanelor implicate.
e) Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală – reprezintă însuşi
scopul oricărei reglementări penale prin existenţa cărora se urmăreşte protejarea valorilor
sociale fundamentale şi prevenirea săvârşirii de noi fapte penale. Remarcăm faptul că în
aplicarea şi respectarea acestui principiu se întâlnesc:
- necesitatea cunoaşterii normelor de drept penal;

6
- respectarea de bună voie a acestor reguli de către membrii societăţii, prin
conformare, sau, în caz contrar, prin constrângere.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 19-28;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 5-7;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 7-64;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 1-31;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 19-47;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 21-37.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
7
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială ce se nasc:


a) din momentul săvârşirii infracţiunii;
b) din momentul intrării în vigoare a legii penale;
c) după ce a avut loc săvârşirea infracţiunii.

2. Scopul dreptului penal constă în:


a) apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale fundamentale prevăzute în art. 1 din
Codul penal în vigoare;
b) apărarea împotriva altor fapte ilegale decât infracţiunile;
c) apără modul în care are loc tragerea la răspundere penală a infractorilor.

3. Principiul umanismului presupune:


a) ca întreaga reglementare penală să aibă în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului;
b) eliminarea pedepsei cu moartea şi perfecţionarea criteriilor de individualizare a
sancţiunilor de drept penal;
c) instituirea unui regim de executare a pedepselor fără să înjosească persoana
condamnatului sau să-i creeze suferinţe fizice sau psihice, altele decât cele inerente
pedepsei.

Răspunsuri:
1. - b -
2. a - -
3. a b c

8
CURS II: IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de izvor formal de drept penal;
 Analizarea categoriilor izvoarelor formale de drept penal;
 Analizarea noţiunii de normă juridică de drept penal, precum şi a structurii
acestei norme;
 Modul de interpretare a legii penale în vederea aplicării ei, pentru a
descifra voinţa legiuitorului exprimată în această normă, cu privire la un
caz concret.

Conţinut:
 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal;
 Izvoarele formale ale dreptului penal;
 Normele juridice de drept penal;
 Interpretarea legii penale.

§ 1. Noţiunea şi specificul izvoarelor de drept penal

1.1. Noţiunea de izvor de drept penal


În teoria generală a dreptului, expresia „izvor de drept” este folosită în mai multe
accepţiuni. Dintre acestea numai trei prezintă interes pentru dreptul penal, şi anume: izvor
natural, izvor constitutiv şi izvor formal.

9
Izvorul natural îl constituie nevoile, cerinţele şi aspiraţiile vieţii sociale.
Izvorul constitutiv îl constituie voinţa puterii publice de a institui o anumită regulă
de conduită ca normă de drept penal.
Izvorul formal al dreptului penal constă în însuşi actul legislativ care cuprinde
norme de drept penal cu elementele componente ale acestuia.
Aşadar, izvoarele formale ale dreptului penal sunt reprezentate de reglementările
juridice care stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile ce urmează a fi
aplicate, precum şi condiţiile răspunderii penale.

1.2. Specificul izvoarelor de drept penal


Legea este principalul izvor de drept.
Norma juridică penală, în principiu, îşi află sediul în legi organice, adoptate deci de
Parlamentul României, legi care conţin incriminările, pedepsele şi regimul executării
acestora. Pe cale de excepţie pot deci constitui izvoare formale ale dreptului penal şi
ordonanţele de urgenţă al Guvernului. Într-o singură situaţie, reglementată de Constituţia
României, decretul prezidenţial poate avea valoarea de izvor formal de drept penal, şi
anume aceea a acordării graţierii individuale.
În temeiul art. 11 alin. 2 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii fac parte din dreptul intern.
Normele juridice penale sunt cuprinse în:
- Constituţie;
- Codul penal – marea lor majoritate; se presupune că reglementarea cuprinsă într-un cod
de legi va avea o mai mare stabilitate în timp;
- Legi speciale sau legi nepenale cu dispoziţii penale – pentru domeniile caracterizate de
o evoluţie rapidă şi care, în consecinţă, necesită o adaptare rapidă a reglementărilor;
- Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului;
- Unele decrete prezidenţiale.
Nu pot constitui izvoare formale de drept penal:
- Hotărârile de Guvern ;
- Ordinele miniştrilor;
- Actele normative emise de organele administraţiei publice locale.

10
§ 2. Izvoarele formale ale dreptului penal

2.1. Constituţia României


Constituţia României, ca lege fundamentală care stabileşte regulile cu caracter
general pentru toate ramurile de drept, este şi izvor de drept penal deoarece unele norme ale
sale consacră valorile fundamentale ale statului, valori ce sunt apărate prin normele de drept
penal. De asemenea, anumite prevederi constituţionale se prezintă ca norme cu caracter de
principii care vizează dreptul penal cum ar fi cele exprimate în art. 15 alin. 2 sau art. 16
alin. 1, iar alte prevederi constituţionale reglementează imunitatea de jurisdicţie penală sau
acordarea amnistiei ori a graţierii.

2.2. Legea penală


Legea penală este principalul izvor al normelor de drept penal, cu menţiunea că
numai printr-o lege organică se pot prevedea infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
lor.
Pentru o mai bună cunoaştere a legilor penale, în literatura de specialitate s-au
realizat unele clasificări, avându-se în vedere anumite criterii cum ar fi: domeniul de
aplicare, durata activităţii lor şi caracterul acestora.
În raport cu domeniul de aplicare se face distincţie între:
- lege penală generală;
- lege penală complinitoare;
- lege penală specială;
- lege nepenală cu dispoziţii penale.
În raport cu durata activităţii se face distincţie între:
- lege penală cu durată nedeterminată;
- lege penală cu durată determinată (lege penală temporară).
În raport cu caracterul legilor se face distincţie între:
- lege penală ordinară;
- lege penală extraordinară (excepţională).

11
2.3. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
După cum s-a subliniat în doctrină, din coroborarea dispoziţiilor art. 108 alin. 3
şi art. 115 alin. 4 din Constituţia României rezultă că Guvernul poate emite două categorii
de ordonanţe: ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele simple pot fi emise numai în domenii care nu fac obiectul legilor
organice, ceea ce înseamnă că ele nu pot constitui izvoare formale de drept penal.
Ordonanţele de urgenţă pot să cuprindă norme de natura legii organice dar
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânare,
cu obligaţia de a motiva, în cuprinsul ordonanţei, urgenţa intervenţiei pe această cale. Prin
urmare, aceste ordonanţe de urgenţă, în mod excepţional, pot constitui izvoare formale ale
dreptului penal.

2.4. Decretul prezidenţial


Preşedintele României are anumite atribuţii în reglementările constituţionale. Pe
lângă aceste atribuţii, potrivit art. 94 lit. d din Constituţie, Preşedintele României are ca
atribuţii şi acordarea graţierii individuale, dispusă prin decret.
Având în vedere aceste atribuţii ale Preşedintelui României, în literatura de
specialitate s-a arătat că deoarece în urma acestei măsuri se poate stinge sau modifica
raportul juridic penal, decretul prezidenţial de graţiere individuală poate avea aptitudinea de
izvor formal de drept penal.

2.5. Tratate şi convenţii internaţionale


Unele tratate şi convenţii internaţionale pot fi izvoare ale dreptului penal atunci
când sunt ratificate de puterea legislativă şi cuprind norme ale acestei ramuri de drept. În
literatura de specialitate se face distincţie între tratate şi convenţii internaţionale ca izvoare
indirecte şi izvoare directe.
În cadrul izvoarelor indirecte se includ tratate şi convenţii internaţionale prin
care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte periculoase
pentru întreaga umanitate în a căror reprimare sunt interesate toate statele.
În schimb, în cadrul izvoarelor directe se includ tratatele şi convenţiile
internaţionale ratificate care reglementează norme privind asistenţa judiciară internaţională
în materie penală, convenţiile privitoare la extrădare, recunoaşterea hotărârilor penale străine
şi altele.
12
§ 3. Normele juridice de drept penal

3.1. Noţiunea de normă juridică


Orice lege penală este alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice care
configurează conţinutul normativ al acelei legi.
Potrivit unor opinii, norma juridică penală poate fi definită ca fiind acea normă prin
care se prescriu regulile de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării
acestora.
Specificitatea normelor juridice penale în ansamblul normelor juridice este dată de:
- descrierea în normele de drept penal nu este regula de conduită ci chiar ilicitul;
- sancţiunea, în cazul normelor juridice de drept penal care, în principal, este preventivă
şi represivă;
- modul imperativ de aplicare a normelor juridice penale datorită căruia ele devin
obligatorii şi active din momentul intrării în vigoare a legii, iar încălcarea lor atrage
aplicarea sancţiunii din oficiu, în marea majoritate a cazurilor.

3.2. Structura normelor juridice penale


Normele juridice penale generale prezintă o structură trihotomică – ipoteză,
dispoziţie, sancţiune, variantă adoptată unanim de teoreticieni ai dreptului penal.
Unii autori optează însă pentru structura dihotomică a normei juridice penale
speciale, respectiv dispoziţie şi sancţiune, opinie la care ne raliem deoarece considerăm că
răspunde mai bine realităţii, spre deosebire de autorii care susţin că şi normele juridice
penale speciale au o structură trihotomică – ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

3.3. Clasificarea normelor juridice penale


În literatura de specialitate normele juridice penale au fost clasificate după diverse
criterii. În ceea ce ne priveşte, ne vom opri asupra clasificării după următoarele criterii:
a) după sfera domeniului de aplicare normele juridice penale se clasifică în:
- norme generale;
- norme speciale.
b) după regula de conduită prescrisă de normele juridice penale, acestea se împart în:
- norme prohibitive;

13
- norme onerative.
c) după conţinutul normelor juridice penale, acestea se disting în:
- norme unitare;
- norme divizate.
d) după gradul de determinare a sancţiunii normelor juridice penale, acestea pot fi:
- norme cu sancţiuni absolut determinate;
- norme cu sancţiuni relativ determinate;
- norme cu pedepse alternative;
- norme cu sancţiuni cumulative.

§ 4. Interpretarea legii penale

4.1. Noţiunea de interpretare a legii penale


În doctrină au fost formulate diferite definiţii ale noţiunii de interpretare a legii
penale însă, şi potrivit unei opinii, pe care o considerăm ca fiind cât mai aproape de punctul
nostru de vedere, aceasta constă în operaţiunea logico-raţională care se efectuează cu ocazia
şi în vederea aplicării normelor de drept penal şi are ca scop descifrarea voinţei
legiuitorului exprimată în aceste norme cu privire la cazul concret.

4.2. Necesitatea interpretării legii penale


Practica a dovedit că o bună interpretare a legii penale este fundamentul oricărei
decizii care urmăreşte o aplicare corectă a legii penale. Exprimarea uneori mai puţin clară,
echivocă, a legiuitorului dar şi reglementarea mult prea generală în unele cazuri sunt cele
care determină, o dată în plus, necesitatea acută a interpretării legii penale.

4.3. Formele interpretării legii penale


Interpretarea legii penale cunoaşte mai multe forme care sunt determinate de
subiecţii care pot efectua această activitate. În raport de aceşti subiecţi astfel de forme pot
fi: interpretarea autentică sau legală, interpretarea judiciară sau cauzală şi interpretarea
doctrinară sau ştiinţifică.

14
a) Interpretarea autentică se face de acelaşi organ care a elaborat norma ce se
interpretează, legiuitorul procedând la această operaţiune pe calea unor norme penale
interpretative în cuprinsul legii interpretate sau printr-un act normativ separat.
b) Interpretarea judiciară se realizează de către organele judiciare când trebuie să aplice
legea în cazuri concrete.
c) Interpretarea doctrinară o întâlnim în lucrările de drept penal (manuale, tratate, cursuri,
monografii, articole etc.) ocazie cu care se dau soluţii de interpretare întemeiate din punct
de vedere ştiinţific.

4.4. Metodele interpretării legii penale


Pentru interpretarea legii penale în doctrină se evidenţiază folosirea anumitor
metode, respectiv: interpretarea literală sau gramaticală, interpretarea logică sau raţională,
interpretarea istorică şi interpretarea prin analogie.
a) Interpretarea literală presupune descifrarea voinţei legiuitorului în urma analizei
cuvintelor folosite de acesta, pe baza studierii etimologice, sintactice şi stilistice.
b) Interpretarea logică constă în lămurirea unei norme juridice penale cu ajutorul
raţionamentelor logice, şi anume:
- a fortiori;
- per a contrario;
- ad absurdum;
- a pari.
c) Interpretarea istorică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se
seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte
acea dispoziţie, într-un conţinut istoric dat.
d) Interpretarea prin analogie constă în căutarea înţelesului unei norme penale cu ajutorul
altor norme asemănătoare, abordând aceeaşi materie dar care au o formulare mult mai clară,
mai completă şi mai explicită.

4.5. Rezultatele interpretării legii penale


În urma folosirii corecte a metodelor de interpretare a legii penale, în literatura de
specialitate, s-au scos în evidenţă anumite rezultate din care amintim:

15
a) existenţa unei concordanţe depline între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost
exprimată această voinţă în norma penală interpretată, situaţie în care interpretarea se
numeşte declarativă;
b) existenţa unei discordanţe între voinţa legiuitorului şi ceea ce exprimă textul de lege, în
sensul că litera legii spune mai mult decât a vrut legiuitorul, situaţie în care interpretul
trebuie să restrângă înţelesul normei juridice la limitele impuse de voinţa legiuitorului, caz
în care ne aflăm într-o interpretare restrictivă;
c) existenţa unei neconcordanţe între ceea ce exprimă legea şi voinţa legiuitorului, situaţie
în care litera legii spune mai puţin decât a dorit legiuitorul, fapt ce determină pe interpret să
extindă înţelesul normei pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului, astfel că ne aflăm
în faţa unei interpretări extensive.

4.6. Limitele interpretării


Prin operaţiunea de interpretare trebuie să se ajungă la cunoaşterea normei, la
lămurirea voinţei reale a legiuitorului exprimate în aceasta, iar nu la crearea unei alte norme
sau la deturnarea sensului ei.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 29-40;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 8-12;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 75-100;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 32-36;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 48-56;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 38-59.
16
Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Normele de drept penal îşi au izvorul în:


a) legi penale speciale;
b) legi nepenale;
c) legi organice.

2. Pot constitui izvoare formale ale dreptului penal:


a) hotărârile guvernului;
b) ordinele miniştrilor;
c) actele normative emise de organele administraţiei publice locale.

3. În raport de sfera domeniului de aplicare normele juridice penale se clasifică în:


a) norme juridice penale generale;
b) norme juridice penale prohibitive;
c) norme juridice penale speciale.

17
4. Interpretarea autentică sau legală se face de acelaşi organ care a elaborat legea penală şi
poate fi realizată:
a) de legiuitor, în corpul legii adoptate, când ne aflăm în faţa unei interpretări autentice
contextuale;
b) de organele judiciare, când trebuie să aplice legea la cazuri concrete ce urmează a fi
soluţionate;
c) printr-o lege interpretativă, când ne aflăm în faţa unei interpretări autentice posterioare.

Răspunsuri:
1. a – c
2. - - -
3. a – c
4. a - c

18
CURS III: APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de aplicare a legii penale în general şi a noţiunii de
aplicare a legii penale în timp;
 Analizarea principiului activităţii legii penale, a duratei legii penale,
precum şi a concursului de legi penale;
 Analizarea dispoziţiilor privind extraactivitatea legii penale şi a celor
privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Conţinut:
 Consideraţii generale privind aplicarea legii penale
 Aplicarea legii penale în timp

§ 1. Consideraţii generale privind aplicarea legii penale

1.1. Noţiunea de aplicare a legii penale


Legea penală conţine un ansamblu de norme de drept, de reguli de conduită, a căror
respectare este asigurată prin sancţiuni penale. În acest sens, legea penală se adresează, în
primul rând, tuturor cetăţenilor care au obligaţia să se conformeze cerinţelor acestor norme,
iar în al doilea rând, se adresează organelor judiciare care sunt chemate să aplice sancţiunile
penale celor care nu au respectat cerinţele legii penale.

19
Deci, prin aplicarea legii penale se înţelege executarea sau îndeplinirea
îndatoririlor pe care ea le prevede. Aceasta se poate realiza în două moduri:
- de bună voie, prin respectarea prescripţiunilor acesteia, când legea îşi realizează funcţia
de prevenţie generală;
- prin constrângere, în cazul săvârşirii faptei incriminate, când legea îşi îndeplineşte
funcţia de prevenţie specială, prin recurgerea la sancţiune.

1. 2. Elementele în raport cu care se analizează aplicarea legii penale


Aplicarea legii penale, ca şi a oricărei legi, poate fi cercetată în raport cu o serie de
elemente strâns legate de fenomenele juridice penale care determină limitarea aplicării
acestei legi. Asemenea elemente sunt:
- timpul, în sensul că orice faptă se situează în timp, iar legea are o anumită durată;
- teritoriul sau spaţiul – deoarece orice faptă se plasează într-un anumit loc;
- persoanele – deoarece nu se poate face abstracţie de persoanele care sunt beneficiare
sau destinatare ale dispoziţiilor legii penale;
- faptele – pentru că sunt legate de activitatea umană şi legea penală se referă la anumite
manifestări pe care le interzice sau le ordonă.

§ 2. Aplicarea legii penale în timp

2.1. Noţiunea şi cadrul de reglementare al aplicării legii penale în timp


Aplicarea legii penale în timp ocupă un loc important în teoria dreptului penal
deoarece, pe de o parte, această lege are o durată în timp limitată, iar pe de altă parte,
infracţiunile se săvârşesc la o anumită dată în raport cu legea penală. Astfel, potrivit unor
autori, prin aplicarea legii penale în timp se înţelege aplicarea prescripţiilor
sancţionatoare ale acesteia în raport cu momentul săvârşirii infracţiunii şi cu cel al
tragerii la răspundere penală a infractorului.
Cadrul de reglementare a acestui subiect se află situat în art. 10-16 din Codul penal
în vigoare.

20
2.2. Activitatea legii penale
Codul penal în vigoare stipulează în art. 10: „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”, consacrând astfel principiul activităţii legii
penale.
Deci, legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea în vigoare
a legii, şi nici infracţiunilor săvârşite după ieşirea ei din vigoare.
O lege poate dobândi forţă obligatorie numai dacă este în vigoare, adică este activă.
O lege penală este activă de la data intrării în vigoare şi până la data ieşirii ei din vigoare,
aşadar numai între aceste momente îşi produce efectele.
Drept urmare, intervalul de timp situat între momentul intrării în vigoare a legii
penale şi cel al ieşirii din vigoare a acesteia poartă denumirea de durată de aplicare a legii
penale.
Intrarea în vigoare a legii penale nu coincide cu data adoptării acesteia şi nici cu
data publicării ei în Monitorul Oficial, momente de la care ea nu are eficienţă juridică.
Pentru a dobândi această eficienţă trebuie să se urmeze o procedură anumită. Astfel,
procedura de adoptare şi de intrare în vigoare a legilor este reglementată în art. 74-78 din
Constituţia României care prevede că, după adoptarea de către Parlament, legea se trimite
spre promulgare Preşedintelui României urmând ca apoi să fie publicată în Monitorul
Oficial şi să intre în vigoare la 3 zile după publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei.
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare care poate fi:
- expresă – când legea nouă prevede că se abrogă legea anterioară;
- tacită – când legea nouă reglementează aceeaşi materie ca şi legea anterioară şi chiar
dacă abrogarea vechilor prevederi nu se face în mod expres, ea este subînţeleasă;
- totală – când legea este scoasă din vigoare în întregul ei;
- parţială – când abrogarea se referă în mod expres doar la anumite reglementări cuprinse
în lege.
În situaţia unei legi penale temporare ieşirea ei din vigoare se realizează la
împlinirea termenului până la care ea urma să opereze sau dacă a fost elaborată pentru un
anumit scop ea iese din vigoare în momentul realizării scopului..
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că este posibil ca legile penale nu
numai să se succeadă, ci să şi coexiste în timp, să fie deopotrivă active. Coexistenţa a două

21
sau mai multe legi penale care reglementează concomitent aceeaşi materie constituie
concursul de legi penale, care concurs va fi soluţionat în raport de următoarele reguli:
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât de o lege penală generală
cât şi de o lege penală specială, ambele în vigoare în acelaşi timp – în acest caz
se va aplica legea penală specială, deoarece legea specială derogă de la legea
generală;
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât în norme cuprinse în partea
specială a Codului penal, cât şi în norme penale cuprinse în legi cu caracter
extrapenal – situaţie în care se va aplica legea extrapenală pentru că aceasta
particularizează condiţiile de incriminare şi sancţionare a faptei respective.

2.3. Neretroactivitatea legii penale


Se pot ivi situaţii când se săvârşesc unele fapte în timpul când o lege veche era în
vigoare şi pe care nu le incriminează însă, printr-o lege nouă, acele fapte au fost
incriminate, situaţie în care nu se poate aplica legea nouă deoarece aceasta nu poate
retroactiva.
În acest sens, art. 11 din Codul penal în vigoare prevede că: „Legea penală nu se
aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. Potrivit
acestor dispoziţii, legea penală este neretroactivă, ea nu se poate aplica decât faptelor
săvârşite din momentul intrării în vigoare a legii.

2.4. Extraactivitatea legii penale


În doctrină s-a arătat că de multe ori, când o lege penală intră în vigoare există, încă
neepuizate, o serie de raporturi juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare şi care
urmează să primească o soluţionare sub imperiul legii noi.
Sau, alteori, avem situaţii când deşi o lege penală a ieşit din vigoare continuă totuşi
să subziste unele raporturi juridice născute pe când legea era încă activă şi care nu şi-au
găsit rezolvare până la abrogarea ei.
Aceste cazuri de trecere de la o lege la alta au primit denumirea de situaţii
tranzitorii, când nu se poate aplica decât una din cele două legi ajungându-se astfel la
extraactivitatea legii aplicabile.
Extraactivitatea legii a cărei aplicare se face, se poate realiza în 2 modalităţi:
- prin aplicarea legii vechi – caz în care vom spune că aceasta este ultraactivă;
22
- prin aplicarea legii noi – caz în care vom spune că aceasta devine retroactivă, derogând
astfel de la principiul neretroactivităţii legii penale.
Legea penală nouă devine retroactivă când se va aplica, prin extindere, şi asupra
conflictelor de drept penal născute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Extinderea
nu se poate realiza decât în caz de excepţie când se poate abate de la principiul
neretroactivităţii legii penale. O asemenea excepţie are loc în următoarele situaţii:
- a legii penale dezincriminatoare (art. 12 alin. 1 din Codul penal în vigoare);
- a legii penale care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative (art. 12 alin.
2 din Codul penal în vigoare);
- a legii penale interpretative;
- a legii penale mai favorabile (art. 15 alin. 2 din Constituţia României şi art. 12
alin. 1 din Codul penal în vigoare);
Legea penală veche devine ultraactivă când se va aplica, şi după ieşirea ei din
vigoare, asupra conflictelor de drept penal născute în timpul când ea era în vigoare.
Vor avea asemenea caracter retroactiv următoarele legi penale:
- legea penală temporară ((art. 16 din Codul penal în vigoare);
- legea penală mai favorabilă (art. 13 din Codul penal în vigoare).

2.5. Aplicarea legii penale mai favorabile


Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate oricare din legea penală veche sau
legea penală nouă, dacă este mai favorabilă infractorului, devine aplicabilă, teorie care a
devenit dominantă în toate legislaţiile moderne.
Aplicarea legii penale mai favorabile este reglementată de art. 15 alin. 2 din
Constituţia României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”, dar şi de art. 13, 14, 15 din Codul penal în vigoare unde sunt prevăzute două
ipoteze:
A. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a
intervenit o hotărâre definitivă.
Este ipoteza prevăzută în art. 13 din Codul penal în vigoare de unde rezultă că: „În
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit
una sau mai multe legi penale se aplică legea cea mai favorabilă”.

23
Rezultă că asemenea dispoziţii pot fi aplicate numai dacă infracţiunea a fost
săvârşită când o lege penală era în vigoare iar judecata a avut loc potrivit altei legi penale
şi, totodată, aceste legi au conţinut reglementări diferite.
În această situaţie, pentru determinarea legii penale mai favorabile, se vor avea în
vedere:
- condiţiile de incriminare a faptei;
- condiţiile de urmărire şi de judecată;
- natura şi durata pedepsei;
- alte prevederi necesare pentru determinarea legii penale mai favorabile, cum ar fi:
recidiva, concursul de infracţiuni, circumstanţele atenuante şi agravante etc.
- termenul de prescripţie.
B. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care a intervenit
o hotărâre definitivă.
Aplicarea legii penale mai favorabile în această ipoteză se va realiza potrivit art. 14
şi 15 din Codul penal în vigoare, în situaţia când pedepsele nu au fost executate sau sunt în
curs de executare ori au fost executate în întregime.
De asemenea, aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu pedepsele definitive
este reglementată în Codul penal în vigoare sub două modalităţi:
a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este reglementată în art. 14 din
Codul penal în vigoare, potrivit căruia legea penală nouă este obligatorie în toate
cazurile în care ea înlocuieşte pedeapsa mai gravă pronunţată de instanţă în baza legii
vechi, cu o pedeapsă de o altă natură, mai atenuată, sau reduce maximul special, încât
acesta devine inferior pedepsei aplicate de instanţă.
Dispoziţiile acestui text de lege prevăd toate situaţiile posibile în practică cu soluţii
corespunzătoare atât cu privire la pedepsele principale, cât şi la pedepsele
complementare, al măsurilor educative şi de siguranţă.
De aceste prevederi beneficiază şi foştii condamnaţi care au executat în întregime pedeapsa
ori au beneficiat de graţierea totală sau a restului de pedeapsă, înainte de intrarea în
vigoare a legii noi mai favorabile.
b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară – reglementată de art. 15 din
Codul penal în vigoare în sensul că dacă sancţiunea aplicată este mai mică decât
24
maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de
persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie
menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi însă coborâtă sub
limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului
special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Criteriile avute în vedere de instanţă pentru aplicarea facultativă a legii penale mai
favorabile privesc: gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului, conduita
acestuia, precum şi timpul executat din pedeapsă.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 41-51;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 13-19;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 121-144;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 88-124;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 78-101;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 87-108.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

25
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Durata de aplicare a legii penale este situată:


a. între momentul începerii comiterii infracţiunii şi momentul epuizării infracţiunii;
b. între momentul intrării în vigoare a unei legi penale generale şi momentul intrării în
vigoare a unei legi penale speciale;
c. între momentul intrării în vigoare a legii penale şi momentul ieşirii din vigoare a legii
penale.

2. Neretroactivitatea legii penale are loc când:


a. se săvârşesc unele fapte în timpul când o lege veche este în vigoare şi ea nu le
incriminează, însă într-o lege nouă acestea sunt prevăzute ca infracţiuni;
b. o lege nouă dezincriminează o faptă care, până atunci, a fost incriminată printr-o lege
anterioară;
c. fapta continuă să rămână infracţiune în legea nouă, sub altă denumire.

3. Retroactivitatea legii penale are loc când:


a. o faptă prevăzută de legea penală a fost abrogată din legea penală specială însă rămâne
ca infracţiune în legea penală generală;
b. o lege penală nouă dezincriminează o faptă care până atunci a fost incriminată printr-o
lege anterioară:
c. o faptă prevăzută de legea penală a fost abrogată din legea penală specială însă rămâne
ca modalitate de săvârşire a altei infracţiuni.
26
4. În situaţia în care legea penală va extraactiva se va aplica:
a. legea penală din momentul în care s-a săvârşit infracţiunea;
b. legea penală nouă;
c. legea penală mai favorabilă.

5. În urma îndeplinirii condiţiilor necesare aplicării facultative a legii penale mai


favorabile în cazul pedepselor definitive instanţa poate dispune:
a. fie menţinerea pedepsei;
b. fie mărirea pedepsei;
c. fie reducerea pedepsei.

Răspunsuri:

1. - - c
2. a - -
3. – b –
4. - - c
5. a - c

27
CURS IV: APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de aplicare a legii penale în spaţiu;
 Analizarea principiului teritorialităţii legii penale şi excepţiile de la acest
principiu;
 Analizarea principiilor personalităţii legii penale, realităţii legii penale şi a
universalităţii legii penale, precum şi prioritatea convenţiilor
internaţionale;
 Însuşirea reglementărilor privind extrădarea pasivă şi extrădarea activă.

Conţinut:
 Aplicarea legii penale în spaţiu
 Extrădarea şi alte forme de cooperare internaţională pentru reprimarea
criminalităţii

§ 1. Aplicarea legii penale în spaţiu

1.1. Noţiunea şi cadrul de reglementare al aplicării legii penale în spaţiu


În timp ce legea penală română se aplică tuturor infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României, infracţiunile pot fi săvârşite în spaţii diferite, atât pe teritoriul României cât şi în
afara acestui teritoriu, de către cetăţeni români sau fără cetăţenie care au domiciliul în ţară
sau de către cetăţeni străini sau fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării

28
împotriva statului sau a cetăţenilor români. De asemenea, există cazuri când cetăţenii străini
săvârşesc infracţiuni pe teritoriul ţării noastre şi se refugiază pe teritoriul altor state, sau
săvârşesc infracţiuni în străinătate şi se refugiază pe teritoriul României.
În consecinţă, în literatura de specialitate s-a subliniat că aplicarea legii penale în
spaţiu îmbracă aspecte diferite, astfel:
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României –
se va avea în vedere principiul teritorialităţii legii penale;
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului
României – se va avea în vedere fie principiul personalităţii legii penale, fie cel al
realităţii legii penale, fie al universalităţii legii penale;
- aplicarea legii penale române trebuie făcută şi în raport cu formele care privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii, în cazul extrădării.
În concluzie, prin normele privind aplicarea legii penale în spaţiu se înţelege
ansamblul normelor juridice privitoare la întinderea şi aplicarea legii penale în raport cu
locul săvârşirii infracţiunii, cu spaţiul sau teritoriul de săvârşire al acesteia.
În acest sens, Codul penal în vigoare a prevăzut norme juridice cu privire la
aplicarea legii penale în spaţiu, în art. 3-9.

1.2. Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul ţării


1.2.1. Principiul teritorialităţii
Art. 3 din Codul penal în vigoare prevede principiul teritorialităţii sub formularea:
„Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
În baza acestui principiu, orice persoană care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul
ţării noastre, indiferent de cetăţenia sa şi de locul unde îşi are domiciliul va fi trasă la
răspundere penală potrivit prevederilor legii penale române.
Pentru o aplicare corectă şi coerentă a acestui principiu trebuie explicată noţiunea de
„teritoriu”, în accepţiunea dată de legea penală, respectiv aşa cum este stipulată în art. 142
din Codul penal în vigoare: ”Prin termenul teritoriu din expresiile „teritoriul României” şi
„teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu
subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al
acesteia”.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 143 alin. 1 din Codul penal în vigoare arată faptul că
infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării priveşte însă nu doar orice infracţiune comisă pe
29
teritoriul ţării, dar şi pe acelea săvârşite pe o navă sau aeronavă română, astfel conferindu-
se un înţeles mai amplu noţiunii de teritoriu prezentată anterior. Acelaşi articol precizează
în mod suplimentar, în alin. 2, că infracţiunea se va considera săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat
numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii,această prevedere fiind
cunoscută în doctrină şi ca principiul ubicuităţii.
1.2.2. Excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului
teritorialităţii
Excepţiile de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii privesc
patru situaţii, când aplicabilă poate fi legea penală străină:
- imunitatea de jurisdicţie
- infracţiuni săvârşite în sediile misiunilor diplomatice
- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe
teritoriul României
- infracţiuni săvârşite la bordul unor nave sau al unor aeronave străine aflate pe teritoriul
României (cu cele două modalităţi, după cum navele sau aeronavele sunt militare sau
comerciale ori guvernamentale).

1.3. Aplicarea legii penale faptelor săvârşite în afara teritoriului ţării


Aşa cum am amintit anterior în ipoteza aplicării legii penale faptelor săvârşite în
afara teritoriului ţării operează trei principii: principiul personalităţii legii penale,
principiul realităţii legii penale şi principiul universalităţii legii penale.
1.3.1. Principiul personalităţii legii penale
Principiul personalităţii legii penale, prevăzut în art. 4 din Codul penal în vigoare
stipulează că legea penală va fi aplicată infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă
făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.
Pentru a se putea aplica legea penală română unei infracţiuni săvârşite în străinătate
potrivit principiului personalităţii aşa cum s-a evidenţiat în doctrină trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să se săvârşească în întregime în străinătate;
- infracţiunea săvârşită să fie prevăzută de legea penală română;
- făptuitorul să fie cetăţean român sau fără cetăţenie, cu domiciliul în România, în
momentul săvârşirii infracţiunii.
30
1.3.2. Principiul realităţii legii penale
Principiul realităţii legii penale, prevăzut în art. 5 alin. 1 din Codul penal în
vigoare, precizează că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
în condiţiile în care sunt îndreptate contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui
cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii
unui cetăţean român, dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe
teritoriul ţării noastre.
Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 5 alin. 1
din Codul penal în vigoare se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 alin. 2 din Codul penal în
vigoare). Odată îndeplinite cerinţele sus-menţionate aplicarea legii penale este exclusivă şi
necondiţionată.
1.3.3. Principiul universalităţii legii penale
Principiul universalităţii legii penale, consacrat în art. 6 din Codul penal în vigoare
stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României în
condiţiile în care făptuitorul, cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate, comite
o faptă prevăzută ca infracţiune alta decât cele enumerate în art. 5 alin. 1 C.pen. în vigoare,
faptă incriminată şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dublă incriminare) şi acesta
se află în România. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau
a unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea
lui.
Asemenea dispoziţii nu se aplică când, potrivit legii statului în care infractorul a
săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost
executată ori este considerată ca executată.
Trebuie precizat însă faptul că dispoziţiile privitoare la realitatea şi universalitatea
legii penale sunt aplicabile dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională care
are prioritate (art. 7 din Codul penal în vigoare).

31
§ 2. Extrădarea şi alte forme de cooperare internaţională
pentru reprimarea criminalităţii

2.1. Justificarea cooperării judiciare în materie penală şi formele acesteia


Datorită amplificării şi proliferării fenomenului infracţional ce capătă forme
organizate pe teritoriul mai multor state, cooperarea în combaterea acestui fenomen devine
o problemă comună. În acest scop au luat naştere diferite forme de cooperare judiciară
internaţională pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
În doctrină se arată că potrivit reglementărilor din legislaţia penală română în
vigoare, distingem două categorii de forme de cooperare internaţională în reprimarea
criminalităţii, şi anume: unele consacrate de Codul penal în vigoare şi de Codul de
procedură penală, iar altele consacrate în Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
Formele de cooperare consacrate de Codul penal în vigoare şi de Codul de
procedură penală sunt:
- aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate, potrivit principiului
universalităţii legii penale;
- incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau
ratificării de către România a unor convenţii internaţionale;
- recunoaşterea potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
străinătate;
- consacrarea recidivei internaţionale în Codul penal;
- transmiterea în temeiul reciprocităţii de informaţii şi date privitoare la antecedentele unor
infractori, copii de pe hotărâri penale, cazier judiciar şi alte date necesare în lupta contra
criminalităţii;
- extrădarea.
Reglementările existente, în Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, prevăd
ca forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală:
- extrădarea;
- predarea în baza unui mandat european de arestare;
- transferul de proceduri în materie penală;
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare;
- transferul persoanelor condamnate;

32
- asistenţa judiciară în materie penală.

2.2. Extrădarea, formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală


După cum s-a subliniat în literatura de specialitate extrădarea este un act bilateral,
politic şi juridic, prin care statul pe teritoriul căruia se află un infractor străin îl predă, la
cerere, statului unde s-a săvârşit infracţiunea, ori statului ale cărui interese au fost afectate
prin săvârşirea faptei, sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală, a
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul respectiv .
Din această definiţie rezultă caracteristicile extrădării, respectiv:
- act de cooperare judiciară internaţională;
- act bilateral, realizat între două state (statul solicitat şi statul solicitant);
- conţinut politic (realizat pe baza voinţei liber exprimate în cadrul convenţiilor
internaţionale);
- pronunţat caracter juridic (reglementată prin norme de drept).
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată, conform art. 9 din actualul Cod penal:
- pe bază de convenţie internaţională;
- pe bază de reciprocitate;
- în lipsa acestora, în temeiul legii.
Clasificarea extrădării se poate face, după poziţia statului aflat în discuţie, în:
- pasivă – când statul acordă extrădarea;
- activă – când statul cere extrădarea.

2.3. Extrădarea pasivă


2.3.1. Condiţiile extrădării pasive
Pentru a se realiza extrădarea pasivă legislaţia în vigoare cere îndeplinirea unor
condiţii expres prevăzute cu privire la:
- persoana supusă extrădării;
- faptele săvârşite;
- pedeapsa prevăzută de lege sau pedeapsa aplicată de instanţa de judecată;
- competenţa privind urmărirea, judecarea şi executarea pedepsei.
2.3.2. Procedura extrădării pasive
În situaţia extrădării pasive, autoritatea competentă a statului solicitant se poate
adresa direct sau pe cale diplomatică cu o cerere de extrădare formulată în scris. Se mai
33
poate folosi şi o altă cale convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul
român solicitat.
Extrădarea din România se hotărăşte de justiţie. În acest sens, Ministerul Justiţiei, în
calitate de autoritate centrală, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte următoarele
activităţi:
- primeşte cererea de extrădare;
- examinează cererea de extrădare şi actele anexate acesteia din punct de vedere al
regularităţii internaţionale;
- transmite cererea de extrădare şi actele anexate acesteia procurorului general
competent;
- restituie motivat cererea de extrădare şi actele anexate acesteia în cazurile când constată
neîndeplinirea condiţiilor de neregularitate internaţională;
- pune în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, hotărârea
definitivă prin care s-a dispus extrădarea;
- comunică către autoritatea centrală a satului solicitant soluţia dată cererii de extrădare
sau cererii de arestare provizorie în vederea extrădării.
În cadrul acestei proceduri statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi
de Ministerul Public din România. La cererea statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia
pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.
Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritoriului
în care domiciliază sau în care a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe
lângă aceasta.
Cererea de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în
complet format din doi judecători. Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare poate fi
atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5
zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2.3.3. Extrădarea voluntară
Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile
pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă
consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant.
După ce instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de
lege, în sensul că nu există nici un impediment care exclude extrădarea, ia act despre acesta

34
prin sentinţă, care este definitivă şi care se transmite de îndată, în copie legalizată,
Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii.
2.3.4. Efectele extrădării pasive
În caz de acordare a extrădării pasive, Ministerul Justiţiei informează de îndată
Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării, precum şi
asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă. Totodată
statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării precum şi asupra duratei
arestului executat în vederea extrădării.
Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul
Administraţiei şi Internelor va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta
Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.
În caz de forţă majoră care împiedică predarea, statul interesat va informa despre
aceasta celălalt stat. Ambele state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare.

2.4. Extrădarea activă


2.4.1. Condiţiile extrădării active
În situaţia extrădării active reglementările actuale prevăd că, extrădarea unei
persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de
arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat
o măsură de siguranţă, va fi solicitată statului străin pe teritoriul căruia aceasta a fost
localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de legea privind
cooperarea judiciară în materie penală.
În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei prevăzute de lege, există şi o condiţie
suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea
efectuării urmăririi penale, şi anume, ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare
acţiunea penală în condiţiile Codului de procedură penală.
2.4.2. Urmărirea internaţională în vederea extrădării
În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu
poate fi dus la îndeplinire deoarece persoana în cauză nu se află pe teritoriul României,
instanţa care a emis mandatul sau instanţa de executare, după caz, la propunerea
procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire
internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească

35
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin
canalele specifice.
2.4.3. Reguli specifice de desfăşurare a procedurii judiciare de extrădare
activă
De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin structura specializată, sau de
Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în
urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la
îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare
preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta
lege pentru a se solicita extrădarea.. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în
termen de 24 ore.
Prin această încheiere rămasă definitivă se pot constata următoarele:
a) sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, situaţie în care se comunică
Ministerului Justiţiei care, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de
regularitate internaţională şi, în raport de concluziile acestui examen, fie întocmeşte cererea
de extrădare pe care o transmite statului solicitat, fie propune ministrului justiţiei să
sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive. Instanţa, dacă constată că
cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că
cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând hotărârea atacată. Hotărârea
instanţei de revizuire este definitivă.
b) nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea, situaţie în care, de
asemenea, se comunică Ministerului justiţiei care, la rândul său, nu va întocmi cererea de
extrădare.
2.4.4. Efectele extrădării active
Când extrădarea a fost acordată la cererea statului român, persoana extrădată va fi
adusă în ţară şi predată de urgenţă, după caz, penitenciarului sau autorităţii judiciare
competente. Dacă extrădatul urmează să execute o pedeapsă definitivă, el va fi depus la
penitenciar. În ipoteza în care extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat la
cerere, asigurându-i-se toate drepturile la apărare. În situaţia în care extrădarea s-a obţinut
36
în vederea tragerii la răspundere penală, urmărirea şi judecata se vor desfăşura potrivit
procedurii de drept intern.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 51-76;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 19-34;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 100-120;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 60-87;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 62-78;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 62-86.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
37
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Unele excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii sunt:


a. infracţiunile săvârşite în sediile reprezentanţelor economice străine;
b. infracţiunile săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine în România;
c. infracţiunile săvârşite la bordul navelor ori aeronavelor comerciale străine aflate în
porturile sau aeroporturile româneşti.

2. Pentru a se putea aplica legea penală română în cazul unei infracţiuni săvârşite în
străinătate, potrivit principiului personalităţii, aşa cum rezultă din Codul penal în
vigoare, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
a. infracţiunea să se săvârşească în întregime în străinătate;
b. infracţiunea să fie prevăzută de legea penală străină;
c. făptuitorul să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie cu domiciliul în România,
în momentul săvârşirii infracţiunii.

3. Potrivit principiului realităţii, legea penală se aplică:


a. infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra bunurilor unui cetăţean român;
b. infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean străin;
c. infracţiunilor prevăzute la literele „a” şi „b” săvârşite de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care domiciliază pe teritoriul României.

4. Potrivit principiului universalităţii, legea penală se aplică:


a. altor infracţiuni decât cele pentru care se aplică principiul realităţii legii penale,
săvârşite în afara teritoriului ţării;
b. infracţiunilor prevăzute la litera „a” săvârşite de către un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;
c. faptelor descrise la literele „a” şi „b” atunci când sunt prevăzute ca infracţiuni şi de
legea penală a ţării unde au fost săvârşite, iar făptuitorul se află în ţară.

38
5. Din conţinutul reglementărilor privind extrădarea rezultă că, pentru a se putea realiza
extrădarea pasivă, se cer îndeplinite şi următoarele condiţii privind urmărirea penală,
judecarea şi executarea pedepsei:
a. infracţiunea să fie, atât potrivit legislaţiei statului român cât şi legislaţiei statului
solicitant, dintre acelea pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană să nu se opună extrădării ;
b. să se fi împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale sau termenul prescripţiei
executării pedepsei, fie potrivit legislaţiei statului român, fie potrivit legislaţiei statului
solicitant, sau să fi intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţă
să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legislaţii;
c. persoana expulzată să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură
garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor de apărare sau de un
tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori să aibă de executat o
pedeapsă pronunţată de acest tribunal.

Răspunsuri:

1. – b –
2. a – c
3. - - -
4. a b c
5. - - -

39
CURS V: RAPORTUL JURIDIC PENAL

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de raport juridic penal şi categoriile acestuia;
 Analizarea elementelor raportului juridic penal de conformare şi ale
raportului juridic penal de conflict;
 Analizarea legăturii intrinseci a raporturilor juridice penale cu faptele
juridice penale.

Conţinut:
 Noţiunea raportului juridic penal şi categoriile acestuia
 Raportul juridic penal de conformare
 Raportul juridic penal de conflict
 Faptele juridice penale

§ 1. Noţiunea raportului juridic penal şi categoriile acestuia

1.1. Noţiunea raportului juridic


În momentul intrării în vigoare a legii penale ia naştere un raport juridic penal între
stat şi membrii societăţii, raport în care:
- statul are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage
la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiunea;

40
- în acelaşi timp membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a suporta
sancţiunile penale în măsura în care au încălcat prevederile normelor penale.
Deci, raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată prin legea
penală.
Raportul juridic penal, fiind un raport de apărare a valorilor sociale fundamentale,
are ca trăsătură esenţială faptul că nu apare ca rezultat a unui acord de voinţă între părţi, ci
este impus prin forţă imperativă a legii.

1.2. Categoriile raporturilor juridice penale


În funcţie de modul în care se realizează respectarea dispoziţiilor normelor penale
distingem între:
- raporturi juridice penale de conformare sau cooperare – când respectarea se face de
bună voie de către majoritatea celor cărora li se adresează;
- raporturi juridice penale de conflict sau de contradicţie – determinate de încălcarea
normei penale urmată de aplicarea unor sancţiuni penale celor vinovaţi.

§ 2. Raportul juridic penal de conformare

2.1. Noţiunea raportului juridic penal de conformare


Odată cu intrarea în vigoare a legii penale iau naştere raporturi juridice penale care
constau în respectarea de bună voie a dispoziţiilor acestei legi, de către persoane fizice sau
juridice nedeterminate în individualitatea lor.
În cadrul acestor raporturi juridice, statul are dreptul de a impune respectarea valorii
sociale ocrotite de legea penală iar membrii societăţii au obligaţia de a nu încălca
prevederile legii penale..
Astfel, în doctrină s-a arătat că raportul juridic penal de conformare reprezintă acel
raport ce ia naştere din conformarea faţă de normele juridice penale şi constă din dreptul
statului de a pretinde respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi obligaţia membrilor
societăţii de a respecta conduita descrisă în normele de incriminare.

41
2.2. Subiectele raportului juridic penal de conformare
Subiecte ale raportului juridic penal de conformare sunt statul şi persoana fizică sau
juridică nedeterminată în individualitatea sa.
- statul este subiect determinat, principal, care se substituie titularilor valorii sociale
apărate de legea penală şi impune membrilor societăţii de a se abţine de la săvârşirea
infracţiunilor;
- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale este subiect adiacent al raportului
juridic penal de conformare alături de stat;
- persoana fizică sau juridică, nedeterminată în individualitatea sa, căreia norma de drept
penal i se adresează cu obligaţia de a avea conduita corespunzătoare.

2.3. Conţinutul şi obiectul raportului juridic penal de conformare


Conţinutul acestui raport juridic este format din:
- dreptul statului de a pretinde membrilor societăţii o conduită conformă cu cerinţele
normei penale;
- obligaţia membrilor societăţii să se conformeze acestor cerinţe.
Obiectul îl constituie conformarea conduitei destinatarilor cerinţelor normei penale.

2.4. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare


Naşterea acestui raport se realizează în momentul intrării în vigoare a normei
penale.
Modificarea lui se produce prin extinderea sau restrângerea obligaţiei de
conformare în urma modificărilor ce intervin în conţinutul normei penale.
Stingerea raportului juridic penal de conformare poate avea loc prin:
- ieşirea din vigoare a normei penale care l-a reglementat;
- pierderea calităţii cerută de lege de către destinatarul obligaţiilor prevăzute prin
norma penală.
În literatura de specialitate se susţine faptul că raportul juridic penal de conformare
nu încetează în urma săvârşirii unei infracţiuni deoarece, deşi s-a născut un raport juridic
penal de conflict, cel de conformare v-a continua să existe, deoarece cel în cauză are mai
departe obligaţia de a respecta prevederile legii, chiar dacă le-a încălcat anterior.

42
§ 3. Raportul juridic penal de conflict

3.1. Noţiunea raportului juridic penal de conflict


Dacă la un moment dat, după intrarea în vigoare a legii penale, vreo persoană nu
respectă dispoziţiile legale, raportul juridic penal care, până atunci, era de conformare, va
lua forma unui raport juridic penal de conflict.
Potrivit unor autori, raportul juridic penal de conflict reprezintă raportul care se
naşte între stat şi infractor, din momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în dreptul statului
de a aplica sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată şi obligaţia infractorului de a
suporta sancţiunea, ca urmare a nesocotirii normei.

3.2. Subiectele raportului juridic penal de conflict


Subiectele raportului juridic penal de conflict sunt statul (în principal) şi persoana
fizică sau juridică (în secundar) care a suferit o vătămare în urma comiterii infracţiunii, cât
şi persoana fizică sau juridică care a săvârşit infracţiunea şi urmează să răspundă penal:
Statul – are dreptul de a trage la răspundere, prin organele sale specializate, pe cei
care au încălcat legea penală.
Alături de stat există, ca subiect adiacent al aceluiaşi raport, persoana fizică sau
juridică titulară a valorii sociale lezate, care are dreptul de a participa ca parte vătămată în
calitate de persoană determinată în individualitatea sa.
Persoana fizică sau juridică care a săvârşit o infracţiune şi poate răspunde din punct
de vedere penal, în condiţiile legii, este o persoană determinată în individualitatea sa.

3.3. Conţinutul şi obiectul raportului juridic penal de conflict


Conţinutul acestui raport este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi,
respectiv:
- dreptul statului de a stabili temeiurile răspunderii penale şi de a impune aplicarea şi
exercitarea sancţiunii corespunzătoare, dar şi obligaţia de a acţiona, prin organele sale,
în conformitate cu legea;
- obligaţia persoanei fizice sau juridice care a comis infracţiunea de a răspunde penal
pentru fapta săvârşită şi de a executa sancţiunea aplicată, dar şi dreptul de a pretinde
pedepsirea sa în limitele prevăzute de lege şi cu respectarea drepturilor procesuale;

43
- dreptul persoanei fizice sau juridice, titulară a valorii sociale lezate, de a participa ca
parte vătămată în cadrul procesului penal cu obligaţia de a folosi toate mijloacele
procesuale în scopul aflării adevărului numai potrivit legii.
Obiectul îl constituie aplicarea şi executarea pedepsei principale, pedepsei accesorii
şi a celei complementare, precum şi a măsurilor educative.

3.4. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict


În ceea ce priveşte momentul naşterii raportului juridic penal de conflict, ne raliem
părerii, potrivit căreia aceasta are loc la data săvârşirii infracţiunii de către destinatarul
normei penale.
În doctrină s-au stabilit situaţiile când se modifică sau când se stinge raportul juridic
penal de conflict.
Modificarea acestui raport se poate realiza dacă intervine una din următoarele
situaţii:
- adoptarea şi intrarea în vigoare a unei legi penale mai favorabile după săvârşirea
infracţiunii;
- apariţia unei legi de graţiere care comută pedeapsa aplicată în una mai uşoară;
- apariţia unei legi de graţiere care reduce pedeapsa stabilită de instanţă în anumite limite.
Stingerea raportului juridic penal de conflict poate avea loc în una din următoarele
modalităţi:
- executarea pedepsei;
- apariţia unei legi de amnistie după săvârşirea infracţiunii;
- apariţia unei legi de graţiere totală când aceasta prevede expres aplicarea sa şi asupra
pedepselor complementare;
- prescripţia răspunderii penale;
- prescripţia executării pedepsei;
- lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea părţilor;
- cauzele generale de nepedepsire;
- legea dezincriminatoare.

44
§ 4. Faptele juridice penale

4.1. Noţiunea faptelor juridice penale


Naşterea raportului juridic penal nu se iveşte oricum şi oricând, ci numai în anumite
situaţii. De asemenea, datorită unor asemenea situaţii, raportul juridic penal se poate
modifica sau stinge.
De exemplu, pentru naşterea raportului juridic penal de conformare este nevoie de
edictarea unei norme penale, iar pentru naşterea raportului juridic penal de conflict este
nevoie de comiterea unui furt, unui viol, situaţii care nu sunt altceva decât fapte juridice.
După cum s-a susţinut în literatura de specialitate, faptele juridice penale pot fi
definite ca stări, situaţii, împrejurări, fapte prevăzute de legea penală, care dau naştere,
modifică sau sting raportul juridic penal de conflict.

4.2. Clasificarea faptelor juridice penale


În doctrină s-a arătat că în funcţie de efectele pe care le produc asupra raportului
juridic penal faptele juridice se clasifică în:
- fapte juridice constitutive – când determină naşterea raportului juridic penal;
- fapte juridice modificatoare – când au ca efect modificarea regimului răspunderii penale
pe durata derulării raportului juridic penal;
- fapte juridice extinctive – când au ca rezultat stingerea raportului juridic penal.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 77-83;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 35-39;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 121-144;

45
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 88-124;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 78-101;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 108-116.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Raportul juridic penal de conformare constă în:


a. faptul că ia naştere între stat şi infractor din momentul săvârşirii infracţiunii;
b. dreptul statului de a pretinde respectarea valorilor sociale ocrotite de legea penală;
c. obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea.

2. Raportul juridic penal de conflict constă în:


a. faptul că ia naştere din conformarea faţă de normele juridice penale;
b. dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată;
46
c. obligaţia membrilor societăţii, ca destinatari ai legii penale, de a respecta conduita
descrisă în normele de incriminare.

3. Modificarea raportului juridic penal de conflict are loc când, potrivit legii penale,
intervine una din următoarele situaţii:
a. adoptarea unei legi penale mai favorabile după săvârşirea infracţiunii;
b. ieşirea din vigoare a legii penale;
c. săvârşirea unei fapte interzise.
4. Stingerea raportului juridic penal de conflict se realizează prin anumite modalităţi,
dintre care amintim:
a. săvârşirea faptei interzise;
b. lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia ori împăcarea părţilor în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede în mod expres condiţia existenţei plângerii
prealabile pentru punerea în mişcare a acţiuni penale sau că împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală;
c. apariţia legii dezincriminatoare după săvârşirea infracţiunii.

Răspunsuri:
1. – b –
2. – b –
3. a - -
4. – b c

47
CURS VI: NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE
INFRACŢIUNII (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea opiniilor privind accepţiunea conceptului de infracţiune, adică a
faptei descrise de legea penală într-un anumit grad de abstractizare, cât şi
aceea care-l examinează ca o instituţie fundamentală a dreptului penal;
 Analizarea noţiunii de infracţiune în general, prin care se subliniază
trăsăturile caracteristice, esenţiale şi comune tuturor faptelor incriminate
de legea penală;
 Analizarea pericolului social al unei fapte în înţelesul legii penale, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, precum şi felurile acestui pericol.

Conţinut:
 Conceptul de infracţiune şi definiţia generală a infracţiunii
 Pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii

§ 1. Conceptul de infracţiune şi definiţia generală a infracţiunii

1.1. Conceptul de infracţiune


În ştiinţa dreptului penal, conceptul de „infracţiune” este folosit în mai multe
accepţiuni.

48
Într-o primă accepţiune acest concept desemnează norma de incriminare, adică fapta
descrisă de legea penală împreună cu elementele sale constitutive care definesc în
ansamblul lor o infracţiune.
Prin descrierea în normele penale de incriminare şi prin interzicerea sub sancţiunea
penală a diferitelor acţiuni sau inacţiuni periculoase sau vătămătoare pentru valorile sociale,
legiuitorul defineşte conţinutul diferitelor infracţiuni ca furtul, omorul, înşelăciunea,
tâlhăria, ultrajul etc.
Într-o altă accepţiune, conceptul de „infracţiune” este folosit în sensul de faptă
concretă, săvârşită de făptuitor, şi ale cărei trăsături esenţiale corespund cu descrierea faptei
incriminate. Potrivit acestei păreri infracţiunea îmbracă forme concrete (furt, omor săvârşit
de x sau de y etc.)
Potrivit altei accepţiuni, conceptul de „infracţiune” este examinat ca instituţie
fundamentală a dreptului penal, care alături de celelalte instituţii fundamentale şi anume,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează structura dreptului penal. De
aceea, ori de câte ori din cauza unor situaţii stabilite de lege, o faptă nu are caracter penal şi
drept urmare nu este infracţiune, acesta este un motiv pentru care nu se poate angaja
răspunderea penală şi nici nu se poate aplica o pedeapsă.

1.2. Definiţia generală a infracţiunii


Pentru activitatea practică şi pentru cunoaşterea ştiinţifică a diferitelor infracţiuni ca
fapte descrise ori concret săvârşite, a fost necesară elaborarea noţiunii generale de
infracţiune prin care sunt evidenţiate trăsăturile esenţiale şi comune tuturor infracţiunilor.
Astfel, prin art. 17 alin. 1 C.pen., a fost definită infracţiunea în general ca fiind fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Dacă o faptă concretă nu întruneşte trăsăturile esenţiale şi comune prevăzute de
norma penală ea nu va constitui infracţiune ci o faptă din alte ramuri ale dreptului.
Conceptul de infracţiune definit prin cele trei trăsături esenţiale nu trebuie
confundat cu conceptul de conţinut al infracţiunii. Acesta din urmă are în vedere fapta
descrisă în norma de incriminare care o defineşte ca o infracţiune determinată (furt, viol,
tâlhărie etc.)

49
§ 2. Pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii

2.1. Noţiunea şi condiţiile pericolului social


Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie să atragă
răspunderea penală a infractorului trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social care
este una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Având în vedere importanţa acestei trăsături, legiuitorul , printr-o normă penală, a
arătat în ce constă pericolul social al unei infracţiuni.
Astfel, potrivit art. 18 C.pen.: „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii
penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile arătate
în art. 1 C.pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.
Deci, pericolul social reprezintă încălcarea normelor penale în vigoare având ca
rezultat împiedicarea desfăşurării normale a relaţiilor sociale. Gradul de pericol social al
unei infracţiuni trebuie să fie mai ridicat comparativ cu al celorlalte forme de ilicit juridic
(civil, administrativ, disciplinar). Gradul de pericol social cerut pentru existenţa infracţiunii
trebuie raportat la împlinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- să existe o acţiune sau inacţiune;
- acţiunea sau inacţiunea să aducă atingere anumitor valori sociale (să pună în primejdie,
să vatăme sau să lezeze valorile sociale apărate de legea penală);
- pentru sancţionarea acţiunii sau inacţiunii să fie necesară aplicarea unei pedepse.

2.2. Felurile pericolului social


În legislaţia penală şi în doctrină se distinge între:
- pericol social generic – stabilit de legiuitor în momentul incriminării faptei
- pericol social concret (specific) – apreciat de organele judiciare în urma săvârşirii faptei
concrete şi reprezintă unul din criteriile individualizării pedepsei.

2.3. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni


Este posibil ca în practică o faptă concret comisă să nu fie considerată infracţiune
datorită lipsei pericolului social specific acelei fapte, situaţie în care legiuitorul s-a văzut
nevoit să reglementeze fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Astfel,
prin art. 181 alin. 1 C.pen. s-a dispus că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

50
penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni”.
În art. 181 alin. 2 C.pen. sunt prevăzute criteriile obligatorii de care trebuie să ţină
seama organele judiciare pentru stabilirea gradului de pericol social al unei infracţiuni.
Aceste criterii sunt:
- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
- scopul urmărit de făptuitor în comiterea faptei;
- împrejurările în care a fost comisă fapta;
- urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
- persoana şi conduita făptuitorului.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 84-88;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 40-41;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 145-153;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 125-138;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 102-106;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 117-132.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro
51
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt:


a. fapta să prezinte pericol social în înţelesul legii penale;
b. fapta să fie săvârşită fără vinovăţie;
c. fapta să fie prevăzută de legea penală.

2. Pentru a stabili dacă o faptă prezintă pericol social trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a. să existe o acţiune şi nu o inacţiune;
b. acţiunea şi nu inacţiunea să aducă o atingere anumitor valori sociale;
c. pentru sancţionarea acţiunii sau inacţiunii să fie necesară aplicarea unei pedepse penale.

3. Potrivit dispoziţiilor normelor penale o faptă poate fi considerată ca lipsită de pericolul


social al unei infracţiuni când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. fapta săvârşită să aducă o atingere minimă valorilor sociale apărate de legea penală;
b. modul cum s-a realizat conţinutul concret al faptei să o individualizeze aşa cum este
comisă;
c. fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă.
4. Unele criterii de stabilire în concret a gradului de pericol social al faptei sunt:
a. necesitatea aplicării unei măsuri;
b. urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
c. persoana şi conduita infractorului.
52
5. În doctrină şi în legislaţia penală se face distincţie între formele pericolului social, şi
anume:
a. pericol social generic, stabilit de legiuitor în momentul incriminării faptei, şi care se
referă la un anumit tip de infracţiune;
b. pericol social concret, rezultat în urma săvârşirii unei fapte concrete şi apreciat de
organele judiciare cu ocazia desfăşurării activităţii procesual penale;
c. pericolul social mixt, rezultat din modul cum s-a reglat conţinutul concret al faptei.

Răspunsuri:

1. a – c
2. – – –
3. a b c
4. – b c
5. a b –

53
CURS VII: NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE
ALE INFRACŢIUNII (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea aptitudinii psihice a făptuitorului în comiterea faptei pentru a se
putea stabili dacă acesta a acţionat cu vinovăţia de care legea
condiţionează săvârşirea infracţiunii;
 Analizarea conceptului de faptă prevăzută de legea penală ca trăsătură
esenţială a infracţiunii şi corelaţia cu principiul legalităţii incriminării.

Conţinut:
 Vinovăţia, trăsătură esenţială a infracţiunii
 Fapta prevăzută de legea penală, trăsătură esenţială a infracţiunii

§ 1. Vinovăţia, trăsătură esenţială a infracţiunii

1.1. Vinovăţia şi factorii săi


Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să poată fi calificată ca infracţiune ea
trebuie să îndeplinească pe lângă cerinţele legate de gradul de pericol social şi să
corespundă unei norme de incriminare, şi pe cea legată de vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi
faţă de urmările faptei sale, adică să acţioneze cu acea poziţie psihică de care legea
condiţionează săvârşirea infracţiunii.

54
Ea presupune interacţiunea a doi factori:
- factorul intelectiv – priveşte reprezentarea la nivelul conştiinţei a faptei şi a rezultatului
socialmente periculos;
- factorul volitiv – priveşte voinţa de a săvârşi fapta.

1.2. Formele şi modalităţile vinovăţiei


Deşi nu există o definiţie legală a vinovăţiei, totuşi, potrivit art. 19 alin. 1 C.pen.,
sunt descrise formele şi modalităţile acesteia. Potrivit acestui text: „Vinovăţia există când
fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”.
La aceste două forme ale vinovăţiei se mai adaugă şi o formă mixtă, praeterintenţia
sau intenţia depăşită, specifică unor infracţiuni.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de urmările faptei, la rândul lor, intenţia şi
culpa pot avea modalităţi diferite.
1.2.1 Intenţia şi modalităţile acesteia
Intenţia, ca formă a vinovăţiei, se poate prezenta, la rândul ei, în două modalităţi:
intenţie directă şi intenţie indirectă.
a) Intenţia directă există atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale
şi, mai mult, urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 19
alin. 1 pct. 1 lit. a C.pen.).
Intenţie directă va exista în toate cazurile în care producerea rezultatului constituie
scopul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În general, intenţia directă rezultă din modul şi împrejurările de comitere a faptei, de
mijloacele folosite şi de conduita infractorului.
b) Intenţia indirectă există atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale
şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (art. 19 alin. 1 pct.
1 lit. b C. pen.).
Pentru reţinerea intenţiei indirecte trebuie să se constate că subiectul, pe plan
intelectiv, a prevăzut cel puţin două rezultate: unul cert şi altul eventual, iar faţă de acesta
din urmă a adoptat o atitudine de indiferenţă, de acceptare, subiectul acţionând cu dorinţa
de a se produce neapărat primul rezultat.
În cazul acestei modalităţi a intenţiei subiectul nu ia nici o măsură pentru ca cealaltă
urmare, eventuală, să nu se producă, ci acceptă producerea ei ca „preţ” al producerii
primului rezultat.
55
Alte modalităţi ale intenţiei ca formă a vinovăţiei pe care doctrina le enumeră sunt:
- intenţia simplă – când infractorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului;
- intenţia calificată – când prin producerea rezultatului se urmăreşte atingerea unui scop
prevăzut în norma de incriminare;
- intenţia iniţială – când se prevede rezultatul de la început;
- intenţia unică – atunci când se urmăreşte săvârşirea unei singure fapte sau obţinerea
unui singur rezultat;
- intenţia complexă – când se decide săvârşirea mai multor fapte sau/şi obţinerea mai
multor rezultate etc.
1.2.2. Culpa şi modalităţile acesteia
Culpa, ca formă a vinovăţiei, comportă la rândul ei mai multe modalităţi. Astfel,
potrivit art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., culpa poate fi cu prevedere sau uşurinţă şi culpa simplă
sau neglijenţa
a) Culpa cu prevedere sau uşurinţa va exista când infractorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce (art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. a C.pen.).
Sub aspectul factorului intelectiv, culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia
indirectă în sensul că infractorul prevede rezultatul faptei sale, însă în cazul intenţiei
indirecte el acceptă rezultatul eventual, pe când în cazul culpei cu prevedere, socotind că-l
va putea evita.
b) Culpa simplă sau neglijenţa va exista când infractorul nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b
C.pen.).
Sub aspectul factorului intelectiv, culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte
forme ale vinovăţiei deoarece lipseşte elementul de prevedere al rezultatului pe care-l găsim
la celelalte forme de vinovăţie.
În afară de modalităţile normative ale culpei în literatura de specialitate se
evidenţiază şi alte modalităţi ale acesteia, dintre care amintim:
- imprudenţa are în vedere o activitatea ce se desfăşoară fără ca făptuitorul să-i acorde
atenţia necesară;
- nepriceperea se referă la lipsa cunoştinţelor cerute de corecta îndeplinire a unei
activităţi;
- nedibăcia presupune lipsa abilităţilor făptuitorului în cazul concret;
56
- culpa directă – vizează comportarea infractorului însuşi;
- culpa indirectă – priveşte o acţiune săvârşită de o altă persoană.
1.2.3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia
Potrivit unor opinii, intenţia depăşită sau praeterintenţia este o formă mixtă de
vinovăţie ce cuprinde intenţia şi culpa reunite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce
se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav
decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută
acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut , deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Astfel, autorii unei asemenea opinii au definit intenţia depăşită ca fiind o formă
mixtă de vinovăţie care apare ca element subiectiv în conţinutul unor infracţiuni, atunci
când făptuitorul prevede şi urmăreşte ori acceptă producerea unui rezultat socialmente
periculos, dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se execută activitatea infracţională
rezultatul produs este unul mai grav decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat dar pe care
făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat, sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a
prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

§ 2. Fapta prevăzută de legea penală,


trăsătură esenţială a infracţiunii

2.1. Noţiunea de faptă prevăzută de legea penală


Art. 17 alin. 1 C.pen. prevede că: „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Deci, simpla cuprindere într-un
text de lege penală a caracteristicilor unei fapte nu o califică drept infracţiune. Este
necesară îndeplinirea şi a celorlalte cerinţe, a pericolului social şi a formei de vinovăţie
prevăzută de norma de reglementare cu care trebuie săvârşită fapta, lipsa oricăreia dintre
aceste trăsături conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.
În concluzie, orice infracţiune trebuie prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă
prevăzută de legea penală este şi infracţiune.
Astfel, conceptul de „faptă prevăzută de legea penală” nu se confundă cu acela de
„infracţiune”.

57
Când ne referim la fapta prevăzută de legea penală avem în vedere modelul legal,
adică norma de incriminare care descrie trăsăturile obiective ale faptei, pe când infracţiunea
este o faptă concretă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi ale cărei trăsături
se suprapun pe cele ale modelului legal, adică a faptei descrise în norma de incriminare.
Deci, prevederea faptei în legea penală este numai una din cerinţele esenţiale ale
infracţiunii, ea nu epuizează conceptul de „infracţiune”.

2.2. Corelaţia dintre fapta prevăzută de legea penală şi principiul legalităţii


incriminării
Principiul legalităţii incriminării este prevăzut în art. 2 C.pen., potrivit căruia legea
penală prevede care fapte constituie infracţiuni. Acest principiu stă la baza trăsăturii
esenţiale referitoare la prevederea faptei de către legea penală, fapt care nu înseamnă şi
existenţa unei echivalenţe între ele.
În literatura de specialitate s-a susţinut că pentru realizarea trăsăturii referitoare la
prevederea faptei de legea penală este suficientă dispoziţia legală care descrie acea faptă, în
schimb, pentru realizarea principiului legalităţii incriminării, alături de dispoziţia care
descrie fapta, mai trebuie să existe şi dispoziţia care să dea o reglementare legală celor două
trăsături esenţiale şi a tuturor situaţiilor pe care le implică.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 88-93;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 41-44;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 153-165;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 139-153;

58
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 106-111;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 132-145.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:


a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
c. nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:


a. prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui;
b. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
59
c. nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia
şi culpa reunite, şi poate exista când:
a. s-a săvârşit o faptă cu intenţie prin care se prevede, se urmăreşte ori se acceptă
producerea unui rezultat socialmente periculos;
b. s-a săvârşit o faptă din cele prevăzute la litera „a”, dar în realitate, datorită unor
împrejurări, rezultatul produs este mult mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a
acceptat, sperând fără temei că nu se va produce;
c. s-a săvârşit o faptă din cele prevăzute la litera „a”, dar în realitate, datorită unor
împrejurări, rezultatul produs este mult mai grav, pe care făptuitorul nu l-a prevăzut, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă.

4. Persoanele juridice, cu excepţiile prevăzute de legea penală, răspund penal dacă


infracţiunile au fost săvârşite:
a. în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice ;
b. în interesul sau în numele persoanei juridice;
c. cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunsuri:

1. a - -
2. – b c
3. – b c
4. a b c

60
CURS VIII: CONŢINUTUL INFRACŢIUNII (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea şi însuşirea condiţiilor obiective şi subiective cerute de norma de
incriminare pentru ca un anumit tip de faptă să constituie infracţiune;
 Analizarea modului în care se grupează şi raporturile care se statornicesc
între diferitele elemente şi condiţii care compun conţinutul generic al
infracţiunii;
 Însuşirea reglementărilor normelor juridice penale privind condiţiile
preexistente infracţiunii, respectiv obiectul, subiectul, locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii.

Conţinut:
 Noţiunea şi clasificarea conţinutului infracţiunii
 Condiţiile preexistente infracţiunii

§ 1. Noţiunea şi clasificarea conţinutului infracţiunii

1.1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii


Deoarece infracţiunile nu pot fi deosebite între ele pe baza trăsăturilor esenţiale care
le diferenţiază de alte forme de ilicit juridic, care nu întrunesc trăsăturile esenţiale ale unei
infracţiuni, în doctrină a fost necesar să se opereze cu conceptul de conţinut al infracţiunii
care ajută la deosebirea faptelor ilicite penale între ele.

61
Conţinutul infracţiunii este descris în norma de incriminare, fapt ce defineşte un tip
particular de faptă ilicită penală, adică un model abstract legal. Drept urmare, pentru ca o
faptă să constituie infracţiune, ea trebuie să prezinte, pe lângă trăsăturile esenţiale şi
condiţiile descrise în conţinutul unei norme de incriminare.
Astfel, aşa cum s-a menţionat în doctrină, conţinutul infracţiunii poate fi definit ca
fiind totalitatea condiţiilor obiective şi subiective, cerute de norma de incriminare pentru
ca un anumit tip de faptă să constituie infracţiune.

1.2. Conţinutul generic de infracţiune


1.2.1. Concept
În vederea studierii conţinuturilor diferitelor infracţiuni, în doctrină s-a dat naştere
noţiunii de conţinut generic al infracţiunii, care evidenţiază ceea ce este comun tuturor
conţinuturilor particulare de infracţiune (adică condiţiile cerute de lege).
Deoarece aceste condiţii comune se situează în anumite raporturi, putem defini
conţinutul generic al faptei incriminate ca fiind modul în care se grupează şi raporturile care
se statornicesc între diferitele condiţii care compun acest conţinut.
1.2.2. Clasificarea condiţiilor din norma de incriminare
În literatura de specialitate, condiţiile care alcătuiesc conţinutul particular al
incriminării au fost clasificate, potrivit anumitor criterii, dintre care amintim:
a) După elementele la care se referă, acestea se clasifică în:
- condiţii privitoare la actul de conduită cu cele două laturi ale sale (latura obiectivă şi
latura subiectivă);
- condiţii care se referă la obiectul şi subiecţii infracţiunii;
- condiţii referitoare la timpul, locul şi modul de desfăşurare a infracţiunii.
b) După rolul şi importanţa lor în existenţa incriminării, acestea se clasifică în:
- condiţii esenţiale, sunt acelea fără de care incriminarea în configuraţia sa de bază sau
tipică nu se poate realiza;
- condiţii accidentale, sunt acelea care se adaugă la cele esenţiale şi servesc la conţinutul
incriminării în una din variantele agravate sau atenuate.
c) În raport cu momentul în care intervin în săvârşirea faptei, acestea se
clasifică în:
- condiţii preexistente, sunt acelea care se referă la obiectul material al infracţiunii, la
subiectul activ şi pasiv al infracţiunii;
62
- condiţii concomitente, sunt acelea care se cer a fi întrunite în momentul comiterii faptei,
ele se referă la locul sau la timpul săvârşirii acesteia;
- condiţii subsecvente, sunt acelea care intervin după săvârşirea faptei şi vizează
producerea unui anumit rezultat.
d) După cum privesc fapta sau persoana infractorului, acestea se clasifică în:
- condiţii reale sunt acelea care se referă la fapte;
- condiţii personale sunt acelea care se referă la infractor şi la victimă.
1.2.3. Clasificarea conţinuturilor particulare din norma de incriminare
În literatura de specialitate se fac diferite clasificări ale conţinuturilor particulare din
norma de incriminare, în raport cu diferite criterii, a căror cunoaştere are ca scop o cât mai
corectă interpretare şi aplicare a normelor juridice de incriminare cuprinse în partea
specială a Codului penal sau în legi penale speciale, dintre care menţionăm:
a) După structura lor aceste conţinuturi se clasifică în:
- conţinutul juridic care cuprinde ansamblul de condiţii cerute de norma de incriminare
pentru existenţa unui anumit tip de incriminare;
- conţinutul constitutiv este o parte a conţinutului juridic şi se referă numai la condiţiile
privind activitatea materială şi psihică cerută de norma de incriminare;
- conţinutul simplu – cuprinde condiţiile unei singure acţiuni sau inacţiuni, un singur
rezultat socialmente periculos şi are la bază o singură formă de vinovăţie;
- conţinutul complex cuprinde trăsături care caracterizează două acţiuni cu urmările lor
sau două forme de vinovăţie care trebuie realizate cumulativ.
b) În raport cu variantele de incriminare aceste conţinuturi se clasifică în:
- conţinutul de bază sau tipic care cuprinde toate condiţiile necesare pentru existenţa unei
anumite incriminări;
- conţinutul agravat cuprinde condiţiile conţinutului de bază la care se adaugă anumite
elemente circumstanţiale;
- conţinutul atenuat cuprinde conţinutul de bază căruia i se alătură alte condiţii
conducând la o micşorare a gravităţii faptei incriminate.
c) În raport cu criteriul formelor de săvârşire ale faptelor incriminate
asemenea conţinuturi se clasifică în:
- conţinutul integral se realizează când au fost îndeplinite toate condiţiile cerute de norma
de incriminare şi corespunde faptei în forma sa consumată;

63
- conţinutul trunchiat sau atipic are loc în situaţia în care fapta săvârşită nu a realizat toate
condiţiile cerute de norma de incriminare.
1.2.4. Structura conţinutului generic al infracţiunii
După majoritatea părerilor, structura conţinutului generic al faptei incriminate se
compune din următoarele condiţii: preexistenţa infracţiunii, a situaţiei premisă şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii.
a) Condiţii preexistente sunt referitoare la:
- obiectul infracţiunii;
- subiecţii infracţiunii;
- locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
b) situaţia premisă şi conţinutul constitutiv al infracţiunii se referă la:
- situaţia premisă – este o condiţie prealabilă pentru existenţa infracţiunii şi constă în
preexistenţa unei realităţi pe care trebuie să se grefeze săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală;
- conţinutul constitutiv care se referă la actul de conduită cu cele două laturi (obiectivă şi
subiectivă).

§ 2. Condiţiile preexistente infracţiunii

2.1. Obiectul infracţiunii


2.1.1. Noţiunea de obiect al infracţiunii
Între membrii societăţii apar anumite relaţii sociale în cadrul cărora are loc un
proces de evaluare a ceea ce este convenabil sau neconvenabil pentru viaţa socială ca şi
pentru fiecare membru al societăţii în parte.
În acest proces de evaluare apare şi noţiunea de valoare socială, adică atributul
acordat unor bunuri, stări, situaţii de natură să satisfacă buna convieţuire a oamenilor.
Unele din aceste valori sociale care prezintă o relevanţă importantă pentru
dezvoltarea societăţii, sunt ocrotite de legea penală, în sensul că aceasta din urmă
orientează conduita oamenilor în raport cu aceste valori. Prin ocrotirea acestor valori
sociale, legea penală apără, implicit relaţiile sociale în cadrul cărora se regăsesc asemenea
valori.

64
Din cele expuse, în doctrină, s-a tras concluzia că obiectul infracţiunii este constituit
din valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori care sunt
puse în pericol sau prejudiciate efectiv prin săvârşirea infracţiunii.
2.1.2. Clasificări ale obiectului infracţiunii
În literatura de specialitate sunt evidenţiate două mari categorii de obiecte ale
infracţiunii: obiect juridic şi obiect material.
a) Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie valorile şi relaţiile sociale
ameninţate sau vătămate şi ocrotite de normele dreptului penal. Dar cum o
infracţiune poate fi îndreptată împotriva unei singure relaţii sociale sau
împotriva unui grup de relaţii sociale obiectul juridic apare sub două forme:
- obiect juridic generic sau de grup este constituit dintr-un grup de relaţii sociale formate
în jurul unei valori sociale fundamentale comune unui grup de infracţiuni;
- obiect juridic special este specific fiecărei infracţiuni care poate îmbrăca două forme şi
anume: obiect juridic special simplu (format din relaţii sociale privitoare la o unică
valoare socială) şi obiect juridic special complex (format din relaţii sociale privind două
sau mai multe valori sociale dintre care una este în principal ocrotită iar celelalte în
secundar).
b) Obiectul material al infracţiunii care, la unele infracţiuni pe lângă obiectul
juridic special au şi o valoare socială exprimată într-o entitate materială.
Deci, prin obiect material al infracţiunii se înţelege bunul, lucrul sau corpul
persoanei asupra căreia este îndreptată activitatea materială descrisă în
norma penală ameninţându-l cu un pericol sau vătămându-l efectiv. Obiectul
material al infracţiunii nu trebuie confundat cu mijloacele materiale care au
putut servi la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, nu trebuie confundat
obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate la faţa locului.

2.2. Subiecţii infracţiunii


2.2.1. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii
Subiecţii infracţiunii pot fi, pe de o parte, destinatarii legii penale care nu au
respectat normele incriminatoare, iar pe de altă parte, titularii valorii sociale ocrotite de
legea penală, faţă de care s-a comis infracţiunea.

65
Cu alte cuvinte, subiecţii faptei incriminate sunt persoanele fizice sau juridice
implicate într-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a săvârşirii infracţiunii, fie a
suportării consecinţelor determinate de comiterea acesteia.
Rezultă că subiecţii faptei incriminate sunt de două categorii, şi anume: subiecţi
activi şi subiecţi pasivi.
2.2.2. Subiecţii activi ai infracţiunii
Subiecţi activi ai infracţiunii sunt persoanele fizice sau juridice care săvârşesc
sau contribuie la comiterea unei infracţiuni şi, potrivit legii, pot fi traşi la răspundere
penală.
În doctrină s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
fizică sau juridică pentru a putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunii.
Astfel, pentru ca o persoană fizică să poată avea calitatea de subiect activ al
infracţiunii trebuie ca, în momentul comiterii acesteia, să îndeplinească anumite condiţii
cerute de legea penală, cu privire la:
- vârstă;
- responsabilitate;
- libertate de voinţă şi de acţiune.
În legislaţia penală română în vigoare, prin art. 191 alin. 1 C.pen. s-a consacrat
răspunderea penală a persoanei juridice. Potrivit acestui text de lege, pentru ca o persoană
juridică să răspundă penal trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:
- persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune;
- infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice;
- persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea penală;
- să existe prezenţa elementului subiectiv cerut de norme de incriminare pentru ca fapta
să constituie infracţiune.
Art. 191 alin. 2 C.pen. a consacrat concursul între răspunderea penală a
persoanei juridice şi cea a persoanei fizice în sensul că răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice mod, la săvârşirea acelei infracţiuni.

66
2.2.3. Subiecţii pasivi ai infracţiunii
Subiecţii pasivi ai infracţiunii sunt persoanele fizice sau juridice, titulare ale
valorilor sociale ocrotite de legea penală, care au suferit o vătămare în urma comiterii
infracţiunii.
Totuşi nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii cu subiectul pasiv de
drept civil al infracţiunii.
În literatura juridică se face clasificarea între subiectul pasiv general sau mediat,
care este întotdeauna statul, şi subiect pasiv special sau imediat, care este persoana titulară a
valorii sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune.

2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii


Săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi concepută fără existenţa comiterii într-un loc
şi într-un anumit moment. În general, o infracţiune se poate săvârşi în orice loc şi în orice
timp.
Totuşi, în doctrină de la această regulă s-au evidenţiat două excepţii:
- când locul şi timpul săvârşirii faptei sunt elemente constitutive ale infracţiunii (de
exemplu: în public, în timp de război, pe drumurile publice ş.a.);
- când locul şi timpul constituie elemente circumstanţiale în conţinutul calificat sau
agravat al unor infracţiuni (de exemplu: omor comis în public devine omor calificat)

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 94-101;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 45-47;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 165-173 şi pag. 196-224;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 153-175;
67
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 112-202;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 146-168.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Condiţiile preexistente infracţiunii sunt:


a. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
b. actul de conduită cu cele două laturi (obiectivă şi subiectivă);
c. obiectul şi subiecţii infracţiunii.

2. Formele obiectului juridic al infracţiunii sunt:


a. obiect ca mijloc material de probă;
b. obiect juridic generic;
c. obiect juridic special.

68
3. Subiect activ al săvârşirii unei infracţiuni este o persoană care, potrivit legii penale,
poate fi trasă la răspundere penală, şi anume:
a. o persoană fizică sau o persoană juridică;
b. o persoană care are antecedente penale;
c. o persoană care nu a depăşit vârsta de 60 de ani.

4. Subiect pasiv special al săvârşirii infracţiunii poate fi:


a. numai o persoană juridică care suferă urmările unei anumite infracţiuni;
b. o persoană fizică care suferă urmările unei anumite infracţiuni;
c. o persoană fizică fără discernământ care suferă urmările unei anumite infracţiuni.

5. În general, o infracţiune se poate săvârşi în orice loc şi în orice timp, acestea


necondiţionând existenţa infracţiunii, regulă de la care există şi excepţii când acestea
condiţionează existenţa infracţiunii, şi anume:
a. când locul şi timpul săvârşirii faptei sunt elemente necesare conţinutului juridic al
infracţiunilor (de exemplu, în public, pe drumurile publice, în timp de război);
b. când trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se pot realiza în orice loc şi în orice timp s-ar
săvârşi infracţiunea;
c. când locul şi timpul constituie elemente circumstanţiale în conţinutul calificat sau
agravat al anumitor infracţiuni (de exemplu, omorul comis în public devine omor
calificat).

Răspunsuri:

1. a – c
2. – b c
3. a b c
4. - b c
5. a - c

69
CURS IX: CONŢINUTUL INFRACŢIUNII (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea condiţiei prealabile pentru existenţa infracţiunii, respectiv
situaţia premisă;
 Analizarea şi însuşirea normelor juridice penale care reglementează
activitatea materială, însoţită de aspectul psihic al subiectului faptei penale.

Conţinut:
 Situaţia premisă
 Conţinutul constitutiv al infracţiunii

§ 1. Situaţia premisă

Existenţa unor infracţiuni este determinată de anumite condiţii prealabile şi constă


în preexistenţa unor realităţi (situaţii, stări, calităţi, rapoarte) pe care trebuie să se grefeze
săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.
În situaţia unor asemenea fapte dacă lipseşte situaţia premisă cerută de norma
penală săvârşirea acestora nu este posibilă şi, drept urmare, nu pot exista ca infracţiuni.
În acest sens pot fi date ca exemplu dispoziţiile art. 305 C.pen. din cadrul cărora
rezultă că săvârşirea infracţiunii de abandon de familie presupune preexistenţa unei

70
obligaţii legale de întreţinere sau a obligaţiei de plată a unei pensii de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească.

§ 2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Deoarece, acţiunea făptuitorului, interzisă prin norma penală, este o componentă


esenţială a conţinutului constitutiv al faptei incriminate, se impune analizarea sa sub două
aspecte, şi anume: unul obiectiv, sau latura obiectivă şi altul subiectiv, sau latura
subiectivă.

2.1. Latura obiectivă


În literatura de specialitate s-a arătat în ce constă latura obiectivă a infracţiunii cât şi
componentele sale.
Astfel, activitatea fizică materială desfăşurată de subiectul activ, susceptibilă să
producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin punerea în pericol sau lezarea efectivă a
unei valori sociale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare acesteia constituie latura obiectivă
a infracţiunii.
Structura laturii obiective a infracţiunii cuprinde trei componente:elementul
material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.
2.1.1. Elementul material
Elementul material reprezintă actul de conduită interzis sau impus prin norma de
reglementare şi se poate realiza, de regulă, printr-o acţiune sau o inacţiune.
Elementul material poate fi descris în norma de incriminare printr-un cuvânt (luarea,
uciderea etc.) sau printr-o expresie (actul sexual, omisiunea de a denunţa). În afară de
cuvinte sau expresii, la unele infracţiuni,în norma de incriminare sunt cuprinse şi unele
cerinţe esenţiale cum ar fi cele referitoare la modul de executare (prin violenţă), mijloacele
folosite (incendii, explozii), locul săvârşirii (în public), timpul săvârşirii (în timp de război)
etc.
În raport de modalitatea elementului material infracţiunile pot fi comisive sau
omisive.

71
2.1.2. Urmarea imediată
Urmarea imediată constă în schimbarea în lumea obiectivă pe care o produce
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod
adusă uneia din valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale.
Această urmare poate consta:
- fie într-o stare de pericol – când se creează o ameninţare pentru obiectul infracţiunii
- fie într-o vătămare efectivă – prin modificarea obiectului sau a poziţiei acestuia.
Dacă legiuitorul a prevăzut în norma de incriminare producerea unui anumit
rezultat, fapta comisă se va numi infracţiune de rezultat. Dacă legiuitorul nu a prevăzut în
norma de incriminare necesitatea producerii unui rezultat, considerând că urmarea acesteia
rezultă implicit fapta comisă, care va avea totuşi o urmare, se va numi infracţiune de
pericol.
2.1.3. Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate reprezintă legătura de la cauză la efect, respectiv între
elementul material şi urmarea socialmente periculoasă, legătură pretinsă de legea penală
pentru existenţa infracţiunii.
Deşi în norma de incriminare nu se menţionează în mod expres cerinţa legăturii de
cauzalitate, aceasta caracterizează orice infracţiune. Lipsa unei astfel de legături conduce la
nerealizarea elementelor laturii obiective a infracţiunii şi implicit la inexistenţa acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracţiunilor de rezultat,
când are loc o vătămare efectivă a obiectului ocrotirii penale, în schimb, în cazul
infracţiunilor de pericol, rezultă din săvârşirea faptei.
În doctrină sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate,
teorii ce pot fi grupate în două curente. Un curent susţine teza monistă, iar altul teza
pluralistă.
Teza monistă cuprinde teorii care susţin că urmarea imediată are o singură acţiune
care trebuie considerată cauză a efectului produs, celelalte acţiuni sunt considerate simple
condiţii fără semnificaţie juridico-penală.
Teza pluralistă cuprinde teorii care susţin că urmarea imediată este rezultatul unui
concurs de cauze.

72
2.2. Latura subiectivă
După cum s-a susţinut în doctrină, latura subiectivă cuprinde totalitatea condiţiilor
cerute de lege, pentru calificarea ca infracţiune a faptei prevăzute de legea penală, cu
privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările socialmente
periculoase ale acesteia.
Conţinutul laturii subiective a infracţiunii cuprinde trei componente: elementul
subiectiv, mobilul şi scopul.
2.2.1. Elementul subiectiv
Elementul subiectiv (sau vinovăţia) este constituit din formele şi modalităţile
vinovăţiei şi reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de urmările
acesteia, exprimată în forma cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că vinovăţia, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, nu trebuie confundată cu elementul subiectiv din conţinutul infracţiunii. Se
poate ca în concret să existe una din formele şi modalităţile de vinovăţie arătate în art. 19
din Codul penal în vigoare şi totuşi să lipsească elementul subiectiv al unei anumite
infracţiuni (de exemplu, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, art. 289 C.pen., se
cere săvârşirea faptei cu intenţie; dacă aceasta a fost comisă din culpă există vinovăţie ca
trăsătură esenţială, dar nu ca element subiectiv al acestei fapte). Sunt situaţii ca în concret
să existe elementul subiectiv şi totuşi să nu existe vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii (de exemplu, fapta săvârşită în stare de legitimă apărare ori în stare de
necesitate).
Deoarece elementul subiectiv nu este descris decât rareori în conţinutul normei de
incriminare a unei fapte determinate, legiuitorul a reglementat în art. 19 alin. 1 C.pen.
vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, formele şi modalităţile acesteia, iar în alin. 2
şi 3 ale aceluiaşi articol a instituit două reguli generale potrivit cărora se procedează la
identificarea vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii după modalitatea sub care se
înfăţişează elementul material al fiecărei infracţiuni, care poate consta într-o acţiune sau
inacţiune.
Vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii, se poate prezenta sub forma intenţiei,
culpei sau a praeterintenţiei.

73
2.2.2. Mobilul infracţiunii
Acţiunile sau inacţiunile umane sunt determinate de anumite necesităţi, dorinţe,
interese, emoţii, sentimente, pasiuni care, în anumite situaţii devin motive sau mobiluri ale
infracţiunii şi care stau în spatele efortului de voinţă ce determină săvârşirea faptei.
Mobilul reprezintă impulsul intern al făptuitorului din care ia naştere rezoluţia
infracţională, deci este legat de momentul iniţial al adoptării hotărârii. Lipsa mobilului
reprezintă un indiciu de anormalitate psihică şi determină cercetarea responsabilităţii
făptuitorului. Cunoaşterea mobilului serveşte la stabilirea pericolului social concret şi
individualizarea pedepsei, dar există şi situaţii când mobilul este prevăzut în mod expres în
norma de incriminare ca element al laturii subiective sau apare ca element circumstanţial în
conţinutul agravat al unor infracţiuni.
2.2.3. Scopul infracţiunii
În cele mai multe situaţii săvârşirea infracţiunii presupune reprezentarea clară a
rezultatului faptei de către făptuitor, urmărindu-se un scop, adică o situaţie la care aspiră cel
ce săvârşeşte fapta (de exemplu, înlăturarea unui rival).
Scopul reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei şi presupune reprezentarea
clară a faptei de către făptuitor, deci este legat de momentul finalizării actului. Cunoaşterea
scopului are relevanţă, în general, doar în stabilirea pericolului social concret şi
individualizarea pedepsei. Uneori poate însă apare şi ca element circumstanţial al variantei
agravate a infracţiunii.
Scopul nu se confundă cu mobilul deoarece el aparţine momentului finalizării
actului, pe când mobilul este legat de momentul iniţial al adoptării hotărârii (de exemplu,
un omor se poate comite având ca mobil gelozia, răzbunarea, pe când scopul este
suprimarea vieţii unei persoane).

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 101-108;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 48-50;
74
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 172-196;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 176-198;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 203-231;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 168-185.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Latura obiectivă a infracţiunii cuprinde în structura sa următoarele componente:


a. mijloacele de probă;
b. urmarea imediată;
c. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

75
2. Elementul material al laturii obiective constă în:
a. actul de conduită interzis de norma de incriminare;
b. actul de conduită impus de norma de incriminare;
c. legătura de cauzalitate între actul de conduită şi mijloacele de probă.

3. Rezultatul sau urmarea imediată a infracţiunii poate apare:


a. ca o consecinţă materială (vătămare efectivă a obiectului, o alterare a substanţei sale);
b. ca o consecinţă nematerială (ca o stare de pericol, când se creează o ameninţare la
adresa pentru obiectele ocrotirii penale);
c. ca mijloace de probă.

4. Conţinutul laturii subiective a infracţiunii cuprinde ca elemente componente:


a. urmarea imediată;
b. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
c. mijloacele de probă.

5. Scopul infracţiunii constă în:


a. obiectivul urmărit de către făptuitor prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii;
b. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
c. atitudinea făptuitorului faţă de mijloacele materiale de probă.

Răspunsuri:

1. –b–
2. ab–
3. ab–
4. ---
5. a--

76
CURS X: FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Evidenţierea activităţii infracţionale în derularea ei care parcurge cele
două perioade: una internă sau psihică, de concepţie, şi alta externă, de
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
 Însuşirea reglementărilor normelor penale privind formele faptei
incriminate, atât cea tipică cât şi cele atipice.

Conţinut:
 Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate
 Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii
ilicite cele privind actele pregătitoare şi tentativa (noţiune, condiţii de
existenţă şi conţinut)

§ 1. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

1.1. Perioadele infracţiunii intenţionate


Activitatea infracţională începe printr-o hotărâre de a săvârşi infracţiunea, continuă
printr-o acţiune de pregătire, după care se trece la executarea acţiunii infracţionale,
sfârşindu-se cu producerea rezultatului socialmente periculos.
Activitatea infracţională prezintă, în derularea ei, două perioade: una internă şi alta
externă.
77
1.1.1. Perioada internă
Înainte de a începe executarea activităţii materiale în psihicul făptuitorului are loc
luarea hotărârii infracţionale.
De subliniat este faptul că în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate rezoluţia
infracţională precede în timp executarea.
Perioada internă reprezintă un proces derulat la nivel psihic de iniţiere şi decizie cu
privire la hotărârea infracţională şi în acest sens distingem trei momente sau faze:
- naşterea ideii de a comite infracţiunea (determinată în majoritatea cazurilor de un
mobil);
- deliberarea (făptuitorul cugetă asupra ideii de a săvârşi fapta);
- luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea (poate renunţa la comiterea faptei sau să treacă
la săvârşirea ei).
Dacă hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu este exteriorizată, rămâne necunoscută,
neavând relevanţă penală şi, drept urmare, nu este incriminabilă. Numai dacă o persoană
caută prin anumite acte să o pună în evidenţă capătă interes din punct de vedere penal.
În caz de excepţie, hotărârea infracţională deşi constituie un proces psihic intern,
poate avea şi o latură externă atunci când hotărârea de a comite infracţiunea a fost luată în
comun de mai multe persoane, situaţie în care fapta este incriminată ca o infracţiune de
sine-stătătoare (de exemplu, infracţiunea de complot prevăzută de art. 167 C.pen.).
O altă excepţie o întâlnim în cazul în care o persoană comunică verbal altor
persoane hotărârea de a comite o infracţiune (de exemplu, infracţiunea de ameninţare
prevăzută de art. 193 C.pen.).
1.1.2. Perioada externă
După luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea, dacă făptuitorul tece la efectuarea de
acte materiale ale acesteia, se ajunge în perioada externă, adică a celei de realizare a
infracţiunii.
Perioada externă ţine de materialitatea activităţii infracţionale şi este delimitată de
momentul efectuării primului act material al săvârşirii infracţiunii şi respectiv de cel al
producerii rezultatului socialmente periculos. În această perioadă procesul de înfăptuire a
hotărârii infracţionale parcurge următoarele etape sau faze:
- a actelor preparatorii sau de pregătire (cuprinde activităţi care pregătesc executarea
infracţiunii);

78
- a actelor de executare propriu-zisă (cuprinde activităţi prin care se realizează fapta
incriminată);
- a urmărilor socialmente periculoase (acţiunea materială a fost terminată şi durează până
se produce rezultatul).

1.2. Noţiunea de faze ale infracţiunii intenţionate


Realizarea de acte şi acţiuni, în anumite momente sau etape ale desfăşurării
activităţii infracţionale, care contribuie la săvârşirea faptei incriminate şi la producerea
rezultatului socialmente periculos, constituie fazele de desfăşurare ale unei infracţiuni
intenţionate.
Astfel, fazele de desfăşurare ale infracţiunii intenţionate, în doctrină au fost definite
ca fiind acele etape pe care le parcurge activitatea infracţională din momentul primei
manifestări exterioare şi până în momentul producerii rezultatului, în unele cazuri, sau a
epuizării activităţii infracţionale, dacă este cazul.

§ 2. Formele infracţiunii intenţionate


după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite

2.1. Noţiunea de forme ale faptei incriminate


Activitatea infracţională se poate desfăşura extern prin acte de pregătire, prin acte
de executare şi poate sfârşi prin producerea urmărilor socialmente periculoase.
Activitatea infracţională îmbracă în diferite momente ale dezvoltării sale anumite
forme, care se deosebesc una de alta în raport de momentul în care se află sau la care s-a
oprit desfăşurarea sa şi care poate fi mai apropiat sau mai puţin apropiat de momentul final
al producerii urmărilor pe care legea le-a avut în vedere.
Deci, incriminările de fapt aflate pe o anumită treaptă de realizare a hotărârii
infracţionale constituie formele faptei incriminate.
Codul penal în vigoare consideră ca infracţiuni şi le incriminează ca fapte care
prezintă pericol social, atât forma tipică a infracţiunii – fapta consumată, cât şi unele din
formele atipice ale infracţiunii – forma imperfectă a faptei (fapta tentantă), precum şi forma
mai mult decât perfectă a faptei (fapta epuizată).

79
Se poate observa că legea noastră penală, în principiu, înlătură posibilitatea
incriminării actelor pregătitoare, păstrând ca forme ale faptei incriminate numai forma
tipică şi formele atipice enumerate.

2.2. Actele pregătitoare (actele preparatorii)


Actele pregătitoare reprezintă actele care pregătesc condiţiile de trecere la
executarea acţiunii sau inacţiunii.
Remarcăm faptul că, fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracţionale,
sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate.
În literatura de specialitate s-a arătat că actele preparatorii ale infracţiunii
intenţionate pot consta în:
- procurarea licită sau ilicită a instrumentelor ce urmează a fi folosite la
săvârşirea faptei;
- confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau
dispozitivelor ce vor fi utilizate în comiterea faptei;
- culegerea de informaţii, date cu privire la victimă şi respectiv la împrejurările
în care va fi săvârşită fapta;
- luarea de măsuri de precauţie care să determine îngreunarea descoperirii
faptei.
În doctrină sunt evidenţiate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească activităţile
desfăşurate pentru a fi calificate drept acte pregătitoare:
- să fie efectuate neîndoielnic în vederea săvârşirii infracţiunii;
- să fie săvârşite cu intenţie;
- să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor în vederea
comiterii infracţiunii;
- să nu aparţină elementului material al infracţiunii sau să nu constituie un
început de executare pentru acesta.
După natura şi conţinutul lor distingem două categorii de acte pregătitoare, şi
anume:
- acte de pregătire materială (constau în crearea de condiţii materiale
favorabile pentru comiterea faptei);
- acte de pregătire morală (privesc culegerea de date şi informaţii despre
victimă ori locul comiterii faptei, cât şi atragerea de complici).
80
În ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare doctrina a
conturat două sisteme:
a) sistemul neincriminării actelor pregătitoare (considerate echivoce şi fără să creeze
stare de pericol evident);
b) sistemul incriminării actelor pregătitoare care, la rândul lui, distinge între două teze:
- incriminarea limitată;
- incriminarea nelimitată.
Adepţii sistemului incriminării actelor pregătitoare consideră că acestea ar crea
condiţii favorabile pentru săvârşirea faptei şi, ca atare, ar prezenta o stare de pericol pentru
valoarea ocrotită de legea penală.
Codul penal român în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor
pregătitoare. În mod excepţional, în legislaţia penală română în vigoare, sunt prevăzute
dispoziţii prin care în cazul unor infracţiuni grave unele acte pregătitoare sunt asimilate cu
actele de executare şi, drept urmare, sunt sancţionate (de exemplu, art. 173 alin. 2 C.pen.
unele acte de pregătire la infracţiunile contra siguranţei statului sunt asimilate cu acte de
executare, sau art. 189 alin. ultim C.pen., în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal, şi altele).

2.3. Tentativa
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art. 20 alin. 1 din Codul
penal în vigoare).
Deci, tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii situată între actele
pregătitoare şi infracţiunea fapt consumat, formă atipică care este incriminată şi pedepsită
de legea penală.
Pentru existenţa tentativei trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
- existenţa intenţiei făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată;
- punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea;
- activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs.
Conţinutul tentativei este acelaşi ca al oricărei infracţiuni, cu anumite reglementări
suplimentare.
Astfel, tentativa este descrisă nu numai în norma de incriminare ci şi în dispoziţiile
din Partea generală a Codului penal şi are acelaşi conţinut generic ca a oricărei infracţiuni.
81
a. Obiectul tentativei se referă la obiectul juridic şi la cel material.
Obiectul juridic la tentativă este acelaşi cu cel al faptei consumate cu menţiunea că prin
infracţiunea consumată se vatămă efectiv valoarea socială, în timp ce prin tentativă se
creează numai un pericol faţă de valoarea socială.
Obiectul material este entitatea materială asupra căreia se îndreaptă activitatea
infracţională.
b. Subiectul activ al tentativei este persoana care a luat hotărârea şi a început executarea
faptei, care poate avea calitatea de autor, instigator sau complice. Subiectul pasiv al
tentativei este persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională.
c. Latura obiectivă are conţinut obligatoriu, ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu
anumite particularităţi. Astfel, actul de conduită la tentativă, spre deosebire de fapta
consumată, se îndeplineşte numai prin acţiune şi, totodată, trebuie să se realizeze în
aceleaşi condiţii necesare pentru fapta calificată. De asemenea, la forma tip a
infracţiunii rezultatul socialmente periculos trebuie să constea într-o vătămare efectivă
a valorii sociale ocrotite, pe când la tentativa aceleiaşi infracţiuni rezultatul
socialmente periculos va consta în crearea unei stări de pericol cu privire la valoarea
ocrotită.
d. Latura subiectivă la tentativă are unele deosebiri faţă de cea a faptei consumate.
Astfel, la tentativă elementul subiectiv este realizat numai parţial datorită neproducerii
rezultatului, spre deosebire de cel al faptei consumate care se realizează în întregime.
În doctrină s-a evidenţiat faptul că există anumite categorii de infracţiuni la care tentativa
nu este posibilă datorită elementului material sau elementului subiectiv ori datorită
voinţei legiuitorului, precum şi specificului acestora.
a) În raport cu elementul material, nu pot avea tentativă:
- infracţiuni omisive;
- infracţiuni continue şi de obicei;
- infracţiuni de execuţie promptă.
b) În raport cu elementul subiectiv, nu pot avea tentativă;
- infracţiuni săvârşite din culpă;
- infracţiuni praeterintenţionate.
c) Alte infracţiuni, care prin voinţa legiuitorului ori prin specificul acestora, nu pot avea
tentativă:
- infracţiuni cu consumare anticipată;
82
- infracţiuni al căror început de executare este asimilat formei consumate;
- infracţiuni de rezultat potenţial, deoarece acestea se consumă când apare posibilitatea
producerii rezultatului.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 109-116;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 51-56;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 415-428;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 198-217;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 231-242;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 186-200.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
83
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Conceperea şi luarea hotărârii infracţionale are loc în psihicul subiectului, în cadrul


perioadei interne, în care se disting următoarele momente:
a. naşterea ideii de a comite infracţiunea;
b. executarea hotărârii infracţionale;
c. producerea rezultatului socialmente periculos.

2. Legea penală română consideră ca infracţiuni şi incriminează ca fapte care prezintă


pericol social următoarele forme:
a. acte pregătitoare (preparatorii);
b. fapta consumată;
c. fapta epuizată.

3. Modalităţile prin care se pot realiza actele pregătitoare (preparatorii) sunt următoarele:
a. efectuarea lor din culpă;
b. efectuarea lor în mod neîndoielnic şi să facă parte din elementul material al infracţiunii;
c. culegerea de informaţii, date privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ori despre
victimă, precum şi luarea de măsuri pentru îngreunarea descoperirii faptei ce se va
comite sau în vederea asigurării folosului rezultat din infracţiune.

4. Pentru existenţa tentativei trebui îndeplinite anumite condiţii:


a. existenţa intenţiei făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată;
b. să nu fie pusă în executare intenţia de a săvârşi infracţiunea;
c. activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs.

84
5. Categoriile de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită elementului material
sunt următoarele:
a. infracţiuni omisive;
b. infracţiuni săvârşite din culpă;
c. infracţiuni cu consumare anticipată.

Răspunsuri:

1. a - -
2. – b c
3. - - c
4. a – c
5. a - -

85
CURS XI: FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea reglementărilor normelor penale privind forma atipică a
infracţiunii – tentativa (modalităţi);
 Însuşirea reglementărilor normelor penale privind întreruperea executării
activităţii infracţionale din propria iniţiativă a făptuitorului sau când prin
comportarea sa a făcut ca rezultatul să nu se producă.

Conţinut:
 Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii
ilicite cele privind tentativa (modalităţi, incriminare, pedepsire)
 Infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat
 Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, cauze de nepedepsire a
tentativei

§ 1. Tentativa (modalităţi)

1.1. Modalităţile tentativei reglementate de Codul penal în vigoare


În ceea ce priveşte modalităţile tentativei, aşa cum rezultă din Codul penal în
vigoare art. 20, acestea pot fi: tentativa întreruptă sau neterminată, tentativa perfectă sau
fără efect, tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.

86
a) Tentativa întreruptă sau neterminată – reglementată de art. 20 alin. 1 teza I din Codul
penal în vigoare, constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare ce a fost întreruptă.
Această modalitate a tentativei se caracterizează prin începerea executării activităţii ilicite
şi întreruperea acesteia din cauze independente de voinţa făptuitorului.
b) Tentativa perfectă sau fără efect – constă, potrivit art. 20 alin. 1 teza II din Codul penal
în vigoare, în punerea în executare în întregime a hotărârii de a săvârşi infracţiunea
însă aceasta nu şi-a produs efectul.
Şi în cazul acestei modalităţi rezultatul nu se produce datorită anumitor cauze.
c) Tentativa relativ improprie – potrivit art. 20 alin. 2 din Codul penal în vigoare există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit acte de executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află.
d) Tentativa absolut improprie – din cuprinsul dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Codul penal
în vigoare rezultă că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Astfel, legiuitorul a înţeles să lase în afara incriminării tentativa absolut improprie, iar nu să
facă din ea un simplu caz de nepedepsire.

1.2. Incriminarea tentativei


În privinţa incriminării tentativei în doctrină s-au exprimat două opinii incriminare
nelimitată şi incriminarea limitată.
a) Potrivit opiniei incriminării nelimitate actele de executare a oricărei infracţiuni sunt
prin ele însele socialmente periculoase, şi drept urmare, tentativa trebuie incriminată
la toate infracţiunile.
b) În schimb, opinia incriminării limitate consideră că, deşi, fiecare act de executare a
infracţiunilor prezintă, în general, pericol social, acesta nu este suficient de ridicat,
încât să facă necesară incriminarea tentativei la toate infracţiunile. Astfel, se
presupune că la unele infracţiuni cu un pericol social mai scăzut nu este necesară
incriminarea tentativei.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 21 alin. 1 din Codul penal în vigoare care dispune că
tentativa se pedepseşte numai dacă lega prevede expres aceasta.
87
1.3. Pedepsirea tentativei
Cu privire la sancţionarea tentativei s-au conturat, de asemenea, două teorii:
a) teoria parificării pedepsei - potrivit căreia tentativa ar trebui sancţionată
între aceleaşi limite de pedeapsă ca şi infracţiunea consumată;
b) teoria diversificării pedepsei – potrivit căreia pedeapsa se diversifică în
cazul tentativei în raport cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată. Această teorie a fost adoptată şi de legislaţia română.

§ 2. Infracţiunea - fapt consumat

Infracţiunea – fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, în


raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Rezultatul socialmente periculos al
acesteia se produce o dată cu executarea în întregime a elementului material al laturii
obiective aşa cum este prevăzut în norma de incriminare.
Pentru a stabili dacă o infracţiune este consumată trebuie să se examineze dacă
activitatea materială a produs sau nu rezultatul cerut de norma penală.

§ 3. Infracţiunea – fapt epuizat

Infracţiunea – fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii care, după momentul
consumării, datorită amplificării urmării sau a continuării activităţii infracţionale, se
prelungeşte în timp până la oprirea acţiunii sau inacţiunii.
Această formă atipică este întâlnită la infracţiunile continue, infracţiunile
continuate, infracţiunile de obicei şi infracţiunile progresive.
a) La infracţiunile continue unde acţiunea care constituie elementul material este
susceptibilă de prelungire şi după momentul consumării, până intervine o forţă
contrară care se opune desfăşurării pe mai departe a acţiunii când acesta se epuizează.
b) La infracţiunile continuate făptuitorul săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte,

88
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunile se vor epuiza în momentul când
făptuitorul nu mai comite nici un act din cadrul activităţii infracţionale.
c) La infracţiunile de obicei unde elementul material este alcătuit din anumite acte, care
prin repetare ajung un obicei, astfel devin infracţiune. După ce infracţiunea s-a
consumat şi infractorul continuă, infracţiunea se va epuiza când încetează activitatea.
d) La infracţiunile progresive are loc consumarea infracţiunii de bază al cărui rezultat se
amplifică de la sine dând naştere unei alte infracţiuni mai grave, denumită progresivă,
care absoarbe şi infracţiunea iniţială. Realizarea infracţiunii de bază constituie
momentul consumativ, iar când rezultatul infracţiunii progresive se amplifică ne
aflăm în faţa epuizării.

§ 4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului,


cauze de nepedepsire a tentativei

4.1. Desistarea, cauză generală de nepedepsire a tentativei


Renunţarea de bună voie a făptuitorului de a duce până la capăt activitatea
infracţională începută, deşi există posibilitatea continuării reale a acesteia, iar făptuitorul
este conştient de aceasta constituie desistarea, conform art. 22 alin. 1 teza I din Codul penal
în vigoare.
Pentru ca desistarea să-şi producă efectele în doctrină s-a susţinut că este necesar să
fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) desistarea să se producă după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar
înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit, indiferent dacă ne aflăm în cazul
unei infracţiuni de simplă acţiune sau în cazul unei infracţiuni de rezultat, cu condiţia ca
legea să prevadă pedepsirea tentativei la acea infracţiune;
b) să existe o manifestare din care să rezulte voinţa făptuitorului de a renunţa la săvârşirea
infracţiunii fie printr-o manifestare pasivă, fie printr-o manifestare activă;
c) renunţarea la continuarea activităţii infracţionale să se producă de bună voie;
d) renunţarea la continuarea activităţii infracţionale să fie definitivă, să nu fie abandonată
pentru un timp.

89
4.2. Împiedicarea producerii rezultatului, cauză generală de nepedepsire a
tentativei
Potrivit art. 22 alin. 1 teza II din Codul penal în vigoare este apărat de pedeapsă
făptuitorul care a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
După cum s-a evidenţiat în literatura de specialitate, pentru ca împiedicarea
rezultatului să poată opera drept cauză de nepedepsire se cer a fi îndeplinite anumite
condiţii:
a) activitatea infracţională să fi fost realizată integral, dar să nu se fi produs urmarea
socialmente periculoasă aşa cum este prevăzută de lege;
b) făptuitorul să fi efectuat o intervenţie eficientă pentru a împiedica producerea
rezultatului, utilizând orice mijloace sau modalităţi disponibile şi urmărind
prevenirea efectelor socialmente periculoase;
c) manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi
fost voluntară;
d) împiedicarea producerii rezultatului să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.

4.3. Efectele desistării şi ale împiedicării producerii rezultatului


Art. 22 din Codul penal în vigoare prevede ca efect al desistării şi al împiedicării
producerii rezultatului nepedepsirea făptuitorului, dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării nu constituie o altă infracţiune.
În situaţiile în care actele de executare efectuate până la momentul desistării sau
până în momentul când făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului constituie
infracţiuni de sine stătătoare pe care legea penală le sancţionează în mod distinct,
făptuitorul nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea a cărei executare a început ori,
după caz, o efectuase în întregime, ci va fi pedepsit pentru infracţiunea consumată comisă
până în momentul desistării sau al producerii rezultatului.

90
Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 117-124;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 56-58;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 431-446;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 288-372;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 269-309;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 200-219.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

91
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1) Modalităţile tentativei reglementate de Codul penal în vigoare sunt:


a) tentativa întreruptă;
b) tentativa perfectă;
c) tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.

2) Ori de câte ori se consideră necesară incriminarea şi sancţionarea tentativei aceasta are
loc, în mod expres, atât în partea specială a Codului penal în vigoare, cât şi în legile
penale speciale, prin următoarele moduri:
a) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă la începutul unui titlu,
capitol sau secţiune;
b) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă la sfârşitul unui titlu,
capitol sau secţiune;
c) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă chiar în textul de lege
care descrie conţinutul infracţiunii.

3) În doctrină s-a evidenţiat faptul că, pentru a constitui o cauză de nepedepsire,


desistarea făptuitorului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) desistarea trebuie să aibă loc după ce s-au efectuat unul sau mai multe acte de
executare, dar înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit;
b) să existe o manifestare pasivă sau activă din care să rezulte voinţa subiectului de a
renunţa la săvârşirea infracţiunii de bună voie;
c) renunţarea la continuarea executării infracţiunii să nu fie definitivă.

4) Potrivit părerilor unor autori, la care ne raliem, pentru ca împiedicarea producerii


rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) activitatea infracţională să fi fost în întregime executată, dar să nu se fi produs urmarea
prevăzută de lege;
b) făptuitorul să fi efectuat o acţiune pozitivă, voluntară, pentru a zădărnici producerea
rezultatului şi, ca efect al acestei acţiuni, rezultatul să nu fi survenit;
c) împiedicarea producerii rezultatului să fi fost eficientă şi să fi avut loc după
descoperirea faptei.
92
5) Cu privire la modul de sancţionare a tentativei, legislaţia penală română a adoptat una
di următoarele concepţii:
a) cea a parificării pedepsei;
b) cea a diversificării pedepsei;
c) atât cea a parificării pedepsei, cât şi cea a diversificării pedepsei.

Răspunsuri:

1. abc
2. –bc
3. ab-
4. ab-
5. -b-

93
CURS XII: PARTICIPAŢIA (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea reglementărilor legii penale privind pluralitatea de infractori şi
formele acestei pluralităţi;
 Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind noţiunea, natura
juridică şi felurile participaţiei penale.

Conţinut:
 Consideraţii preliminarii privind pluralitatea de infractori
 Consideraţii generale privind participaţia penală
 Participaţia penală proprie (autoratul, coautoratul şi instigarea)

§ 1. Consideraţii preliminarii privind pluralitatea de infractori

1.1. Noţiunea pluralităţii de infractori


O infracţiune se poate săvârşi de o singură persoană sau de mai multe persoane. În
acest din urmă caz ne aflăm în faţa unei pluralităţi de infractori.
Astfel, putem spune că prin pluralitate de infractori se înţelege acea situaţie în care
o infracţiune este săvârşită de două sau mai multe persoane.

94
Nu trebuie să se facă confuzie între pluralitatea de infractori (o singură infracţiune
săvârşită de mai mulţi infractori) şi pluralitatea de infracţiuni (un singur infractor săvârşeşte
mai multe infracţiuni).

1.2. Formele pluralităţii de infractori


În literatura de specialitate se face distincţie între următoarele forme de pluralităţi de
infractori, şi anume:pluralitate naturală, pluralitate constituită sau constitutivă şi pluralitate
ocazională sau participaţie penală.
a) Pluralitate naturală – există la unele infracţiuni care, prin natura lor, nu pot
fi săvârşite decât de două sau mai multe persoane şi datorită acestui aspect
specific modalitatea pluralităţii de infractori se mai numeşte şi pluralitate
necesară;
b) Pluralitatea constituită există atunci când s-au asociat ori s-au grupat mai
multe persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, legiuitorul incriminând
această pluralitate ca o faptă de sine stătătoare.
Pentru ca o infracţiune cu pluralitate constituită să existe, în doctrină s-a
stabilit că se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe o grupare de minim două persoane;
- gruparea să aibă anumită organizare care să asigure stabilitatea grupului;
- gruparea să aibă ca program săvârşirea a una sau mai multe infracţiuni determinate.
c) Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este întâlnită în cazul în care
o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de o singură persoană dar
la săvârşirea acesteia participă un număr mai mare de persoane ori în situaţia
infracţiunilor cu pluralitate naturală sau pluralitate constituită dar la
săvârşirea lor participă un număr mai mare de persoane decât acela necesar
potrivit naturii faptei.

§ 2. Consideraţii generale privind participaţia penală

2.1. Noţiunea participaţiei penale


Persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte penale se numesc participanţi şi
pot avea calitate de autori, instigatori sau complici (art. 23 din Codul penal în vigoare).
95
Aceasta presupune că participaţia înseamnă, în primul rând, participarea materială,
iar problema răspunderii penale urmează a se stabili ulterior, în raport cu existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei fiecărui participant.
Deci, participaţia penală există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a
fost săvârşită de un număr de persoane mai mare decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu
natura acelei fapte.

2.2. Condiţiile generale ale participaţiei penale


Pentru realizarea participaţiei penale majoritatea opiniilor din doctrină au ajuns la
concluzia că trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- să existe o pluralitate de făptuitori care să coopereze la săvârşirea infracţiunii;
- să existe o voinţă comună a participanţilor de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală;
- fapta să fi fost săvârşită de cel puţin doi participanţi cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală pentru existenţa infracţiunii.

2.3. Felurile participaţiei penale


În doctrină se face distincţie între anumite feluri de participaţie penală având la bază
diferite criterii. Vom evidenţia anumite forme ale participaţiei penale şi criteriile care stau
la baza lor pe care le considerăm necesare pentru înţelegerea acestei instituţii penale.
Din punctul de vedere al laturii subiective distingem:
- participaţie penală proprie – când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie, fie cu intenţie, fie din culpă;
- participaţie penală improprie – când forma de vinovăţie cu care acţionează participanţii
diferă, adică unii acţionează cu intenţie iar alţii din culpă sau fără vinovăţie.
Din punctul de vedere al calităţii în care participanţii contribuie la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală:
- participaţie penală simplă există când toţi participanţii au calitate de autori, deci sunt
coautori;
- participaţie penală complexă există când unii participanţi au calitate de autori, alţii au
calitate de complici sau instigatori
Din punctul de vedere al contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală distingem:
96
- participaţie penală materială, când se contribuie la realizarea laturii obiective a
infracţiunii;
- participaţie penală morală, când se contribuie la realizarea laturii subiective a
infracţiunii.
După modul în care se poate sau nu se poate determina rolul fiecărui participant la
săvârşirea faptei:
- participaţie penală determinabilă –există atunci când contribuţia şi rolul fiecărui
participant pot fi stabilite;
- participaţie penală indeterminabilă – există atunci când nu se poate stabili care a fost
contribuţia şi rolul fiecărui participant.

§ 3. Participaţia penală proprie

3.1. Consideraţii preliminarii


Contribuţia pe care făptuitorii o pot aduce în cazul participaţiei penale poate diferi
prin forma şi conţinutul ei, în raport cu întregul activităţii efectuate în cooperare.
Potrivit modurilor în care participanţii pot contribui la săvârşirea unei fapte penale,
pot avea următoarele forme:
- cei care efectuează acte de executare – sunt autori sau coautori;
- cei care efectuează acte de determinare – sunt instigatori;
- cei care dau sprijin autorilor sau instigatorilor – sunt complici.
Aşadar, participaţia penală proprie cuprinde toate acele persoane care au realizat
activitatea materială cât şi atitudinea psihică, prin aceeaşi formă de vinovăţie.

3.2. Autoratul
Când o persoană săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală atunci
are calitatea de autor (art. 24 din Codul penal în vigoare).
Săvârşirea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare sau
neîndeplinirea unor acte obligatorii. Persoana care efectuează actele de executare sau nu
îndeplineşte actele la care era obligată este autor al faptei realizată prin comisiunea sau
omisiunea astfel săvârşită.

97
În general, orice persoană care acţionează în mod nemijlocit are calitate de autor.
Totuşi sunt infracţiuni la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate cerută de norma de
incriminare care trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei.

3.3. Coautoratul
Coautoratul este acea formă a participaţiei penale în care o faptă prevăzută de
legea penală este săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane toţi
participanţii acţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Există o serie de infracţiuni la care coautoratul nu este posibil:
- infracţiunile cu autor unic;
- infracţiunile omisive la care elementul material constă în neîndeplinirea unei obligaţii
impusă de lege şi care are un caracter personal;
- infracţiunile cu subiect calificat la care pentru existenţa coautoratului este necesar ca
toţi participanţii să aibă aceeaşi calitate.

3.4. Instigarea
Din dispoziţiile art. 25 din Codul penal în vigoare rezultă că instigarea reprezintă
forma participaţiei penale în care o persoană, numită instigator, determină o altă persoană,
numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în condiţiile în care
persoana instigată nu luase anterior hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea
penală iar activitatea de determinare a instigatorului este comisă cu intenţie şi este urmată
de executare.
Pentru ca să existe instigare ca formă a participaţiei penale şi pentru ca instigatorul
să fie considerat participant la săvârşirea infracţiunii, în literatura de specialitate s-a
subliniat faptul că trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe cel puţin două persoane, instigator şi instigat;
- efectuarea unei activităţi de determinare a instigatorului asupra instigatului pentru a
putea săvârşi o faptă prevăzută de legea penală;
- instigatul să nu fi luat o hotărâre anterioară de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală
la care a fost instigat
- instigatorul să desfăşoare, cu intenţie, activitatea de determinare a instigatului pentru ca
acesta din urmă să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
- activitatea de determinare a instigatorului faţă de instigat să fie urmată de executare.
98
Majoritatea opiniilor din doctrină au analizat, în raport cu anumite criterii, diferite
forme sau modalităţi ale instigării, după cum urmează:
a) După numărul de persoane instigate se face distincţie între:
- instigare individuală - când persoanele cărora li se adresează instigatorul sunt
determinate;
- instigare colectivă - când instigatorul se adresează unui număr nedeterminat de
persoane.
b) După modul de determinare instigarea poate fi:
- instigare mediată – când instigarea se realizează printr-o altă persoană decât cel care a
conceput ideea săvârşirii infracţiunii;
- instigare imediată – când se realizează în mod direct, nemijlocit de la instigator la
instigat.
c) După coeziunea formei de vinovăţie a instigatului cu cea a instigatorului se face
deosebire între:
- instigare proprie – când atât instigatorul cât şi instigatul acţionează cu intenţie, existând
o concordanţă sub aspect subiectiv între cei doi participanţi;
- instigare improprie – când instigatorul acţionează cu intenţie în timp ce instigatul
săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie lipsind coeziunea psihică între cei doi
participanţi.
d) După mijloacele de instigare deosebim:
- instigare simplă – când mijloacele de determinare sunt simple (îndemnuri, rugăminţi,
etc.);
- instigare calificată – când mijloacele de determinare sunt deosebite (oferirii unor daruri
sau a unor sume de bani, a exercitării de presiuni, etc.).
e) După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la săvârşirea infracţiunii se face
distincţie între:
- instigare neizbutită sau cu efect negativ – când instigatorul nu reuşeşte în acţiunea sa de
a-l determina pe instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
- instigare reuşită sau cu efect pozitiv – când instigatul acceptă instigarea şi trece la
săvârşirea faptei;
- un caz particular este cel al instigării neurmată de executare în condiţiile în care deşi
iniţial instigatul acceptă instigarea, se răzgândeşte şi nu mai trece la comiterea faptei,

99
comite o tentativă nepedepsibilă ori începe săvârşirea faptei dar desistă sau împiedică
producerea rezultatului.
În acest caz instigatul nu va fi pedepsit, dar instigatorul va răspunde penal în
condiţiile prevăzute în art. 29 alin. 1 din Codul penal în vigoare.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 125-134;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
Victor, Bucureşti, 2009, pag. 59-62;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 453-472;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 373-398;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 310-322;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 219-238.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
100
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Ne aflăm în prezenţa pluralităţii ocazionale sau a participaţiei penale în situaţia în care:


a) există identitate între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii;
b) la săvârşirea infracţiunii participă un număr mai mare de subiecţi activi decât cel
necesar potrivit naturii faptei;
c) la săvârşirea infracţiunii participă un număr mai mic de persoane decât cel necesar
potrivit naturii faptei.

2. Participaţia penală improprie există atunci când făptuitorii acţionează:


a) unii cu intenţie iar alţii din culpă;
b) unii cu intenţie iar alţii fără vinovăţie;
c) unii din culpă iar alţii fără vinovăţie.

3. Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală
prin:
a) efectuarea actelor de executare;
b) neîndeplinirea actelor la care era obligată;
c) îndeplinirea actelor la care era obligată.

4. Coautor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală
împreună cu o altă persoană sau cu mai multe persoane prin:
a) efectuarea actelor de executare;
b) îndeplinirea actelor la care era obligată;
c) neîndeplinirea actelor la care era obligată.

101
5. Potrivit legii penale, instigator este persoana care:
a) determină, cu intenţie, pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală;
b) determină, din culpă, pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală;
c) determină o altă persoană să săvârşească o faptă.

Răspunsuri:
1. - b -
2. a b -
3. a b -
4. a – c
5. a - -

102
CURS XIII: PARTICIPAŢIA (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale privind
complicitatea ca formă a participaţiei penale;
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind participaţia
penală improprie, precum şi pedeapsa în caz de participaţie.

Conţinut:
 Complicitatea – formă a participaţiei penale
 Participaţia penală improprie
 Pedeapsa în caz de participaţie

§ 1. Complicitatea – formă a participaţiei penale

1.1. Noţiunea şi condiţiile complicităţii


Potrivit art. 26 din Codul penal în vigoare, complicitatea poate fi definită ca fiind o
formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie, prin modalităţile prevăzute de
legea penală, sprijină o altă persoană la realizarea unei fapte penale.
Contribuţia complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este indirectă
(mediată) deoarece el nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci înlesneşte sau ajută prin
modalităţile prevăzute de legea penală, realizarea acesteia de către autor.
103
Pentru ca să existe complicitate ca formă a participaţiei penale, în literatura de
specialitate s-a evidenţiat necesitatea constatării întrunirii cumulative a unor condiţii, după
cum urmează:
a) săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală;
b) săvârşirea de către complice a unor activităţi de sprijinire la comiterea unei
fapte de către autor;
c) contribuţia complicelui să fi folosit efectiv autorului în săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală;
d) actele de complicitate în oricare din modurile în care s-au manifestat
trebuie să fie efectuate cu intenţie.

1.2. Formele complicităţii


Având în vedere că faptele prevăzute de legea penală sunt diferite în conţinutul lor
specific, este normal ca şi modurile de sprijin al acestor fapte să se prezinte sub diferite
forme. De aceea, în doctrină formele complicităţii sunt clasificate după mai multe criterii.
a) După tipul actelor de sprijin realizate complicitatea poate fi:
- complicitate materială care constă într-o activitate de sprijin material ca:
procurarea de instrumente, înlăturarea unor obstacole etc.;
- complicitate morală care constă în susţinerea moralului făptuitorului prin
promisiuni de tăinuire, favorizare etc.
b) După momentul în care intervin actele de sprijin complicitatea poate fi:
- complicitate anterioară - când actele de complicitate preced săvârşirea faptei;
- complicitate concomitentă - când actele de complicitate sunt efectuate în
momentul comiterii infracţiunii.
c) După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui complicitatea poate fi:
- complicitate prin acţiune - când complicele procură instrumente, adună
informaţii, înlătură obstacole;
- complicitate prin inacţiune - când ajutorul complicelui presupune
neexecutarea, cu intenţie, a unei obligaţii prevăzute în atribuţiile sale,
favorizând astfel activitatea infracţională.
d) După modul de realizare a contribuţiei complicelui complicitatea poate fi:
- complicitate nemijlocită - are loc când există relaţie directă autor – complice;

104
- complicitate mijlocită - are loc când sprijinul complicelui este acordat prin intermediul
unui mediator.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în mai multe modalităţi:
- complicitate la instigare - când complicele sprijină instigatorul să
determine autorul să săvârşească infracţiunea;
- complicitate la complicitate - când complicele are la rândul său un alt
complice care îl sprijină;
- instigare la complicitate - când complicele este instigat de către o terţă
persoană să acorde sprijinul său făptuitorului.

§ 2. Participaţia penală improprie

2.1. Consideraţii preliminarii


Dacă în cazul participaţiei penale proprii toţi participanţii acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, în situaţia participaţiei
penale improprii întâlnim forme diferite de vinovăţie, respectiv intenţie, culpă sau chiar
lipsă de vinovăţie.
Deci, putem defini participaţia improprie ca fiind acea formă de participaţie penală
în care unii participanţi conlucrează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală prin
forme de vinovăţie diferite sau chiar fără vinovăţie.
Participaţia penală improprie poate exista atât în cazul coautoratului cât şi în cel al
instigării sau al complicităţii.
În doctrină s-a evidenţiat existenţa a două concepţii în ceea ce priveşte acceptarea
participaţiei penale improprii.
Într-o primă concepţie, participarea penală improprie este contestată pe motivul că
participaţia penală nu este de conceput fără existenţa intenţiei între participanţi, fiind
posibilă numai la infracţiunile intenţionate.
Într-o a doua concepţie, se consideră că cel care săvârşeşte nemijlocit fapta rămâne
autorul ei chiar dacă nu răspunde penal, iar cel care determină cu intenţie pe autor să comită
fapta rămâne instigator.

105
Codul penal în vigoare, însuşind această din urmă concepţie, a consacrat participaţia
penală improprie pe care a reglementat-o în art. 31.

2.2. Modalităţile participaţiei penale improprii


Art. 31 din Codul penal în vigoare prevede ca modalităţi ale participaţiei penale
improprii: modalitatea intenţie şi culpă, precum şi modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
a) Modalitatea intenţie şi culpă are loc când autorul comite fapta din culpă iar
instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie. În doctrină s-a arătat că în
cazul în care fapta săvârşită nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită
cu intenţie, autorul nu este infractor, el nu va răspunde penal, singurii
responsabili fiind instigatorul şi complicele pentru infracţiunea intenţionată la
care şi-au adus contribuţia.
b) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie are loc când autorul comite fapta fără
vinovăţie în timp ce instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie. În
asemenea situaţie autorul nu va fi tras la răspundere penală deoarece a comis
fapta fără vinovăţie, pe când instigatorul sau complicele vor răspunde potrivit
calităţii lor pentru infracţiunea intenţionată.

§ 3. Pedeapsa în caz de participaţie

3.1. Sisteme de sancţionare ale participanţilor la infracţiune


În legislaţia penală şi în doctrină s-au remarcat două sisteme de sancţionare:
a) sistemul parificării pedepselor care consideră că toţi participanţii trebuie
sancţionaţi între aceleaşi limite de pedeapsă deoarece fapta săvârşită este voinţa
tuturor;
b) sistemul diversificării pedepselor se referă la faptul că sancţionarea celor ce
participă în diferite calităţi la săvârşirea infracţiunii trebuie făcută în funcţie de
contribuţia fiecăruia, adică legea penală să prevadă pentru instigatori şi
complici pedepse diferite de cele ale autorilor deoarece, pe de o parte, există o
deosebire obiectivă, materială a participanţilor, iar pe de altă parte, există şi o
deosebire subiectivă între aceştia.

106
3.2. Pedeapsa în cazul participaţiei penale proprii
Actualele reglementări penale adoptă pentru sancţionarea participanţilor în cazul
participaţiei penale proprii sistemul parificării, sancţionând astfel în mod unitar persoanele
implicate în comiterea infracţiunii (art. 27 din Codul penal în vigoare). Astfel, toţi
participanţii vor fi sancţionaţi în limitele pedepsei prevăzute de legea penală pentru autor
deoarece s-a considerat că sub aspectul obiectiv şi subiectiv aceştia prezintă acelaşi grad de
pericol ca şi autorul lăsându-se instanţei posibilitatea diferenţierii sancţionării lor cu ocazia
individualizării pedepsei.

3.3. Pedeapsa în cazul participaţiei penale improprii


În acest caz pedeapsa aplicată de legiuitor se raportează la sistemul diversificării
pedepselor în funcţie de poziţia subiectivă a participanţilor.
Astfel, potrivit art. 31 alin. 1 din Codul penal în vigoare, rezultă că în cazul primei
modalităţi a participaţiei penale improprii instigatorul şi complicele, care au acţionat cu
intenţie, sunt sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută pentru autorul faptei săvârşite cu intenţie,
pe când autorul care a săvârşit fapta din culpă va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru culpă, iar dacă fapta nu este incriminată în caz de culpă, autorul nu va fi
pedepsit.
În cazul celei de-a doua modalităţi a participaţiei penale improprii, din cuprinsul art.
31 alin. 2 din Codul penal în vigoare rezultă că instigatorul sau complicele care a acţionat
cu intenţie este sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, iar autorul
nu este pedepsit deoarece au săvârşit fapta fără vinovăţie.

3.4. Dispoziţii ale legii penale comune tuturor participanţilor la infracţiune


a) Efectele circumstanţelor personale şi reale asupra pedepsei participanţilor
- circumstanţele personale îşi produc efectele doar asupra celor pe care îi
caracterizează şi pot fi subiective (forma de vinovăţie, mobilul şi scopul
participantului) sau de individualizare (antecedentele penale, particularităţile
persoanei participante, etc.)
- circumstanţele reale se referă la faptă şi ţin de actul material al infracţiunii,
respectiv conţinutul atenuant sau agravant al faptei, mijloacele utilizate,
împrejurările de loc şi timp, ş.a. Cele de agravare se răsfrâng asupra
participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut,
107
iar cele de atenuare se vor răsfrânge asupra tuturor participanţilor chiar dacă nu
au fost prevăzute de ei.
b) Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei instituie practic o cauză de
nepedepsire conform art. 30 teza I din Codul penal în vigoare.
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă
prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă (art. 30
teza II din Codul penal în vigoare).

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 135-142;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 62-64;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 472-483;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 389-424;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 322-333;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 238-252.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

108
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Potrivit legii penale, complicele este persoana care cu intenţie:


a) înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală că va tăinui
bunurile provenite din aceasta, chiar dacă după săvârşirea acelei fapte promisiunea nu
este îndeplinită;
c) determină şi săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

2. Din cadrul dispoziţiilor Codului penal în vigoare rezultă că participaţia penală


improprie se prezintă sub următoarele modalităţi:
a) culpă şi culpă;
b) intenţie şi culpă;
c) intenţie şi lipsă de vinovăţie.

3. Modalitatea participaţiei penale improprii „intenţie şi culpă” îmbracă următoarele


forme:
a) autorul comite fapta din culpă fiind determinat cu intenţie de către instigator;
b) autorul comite fapta cu intenţie fiind determinat cu intenţie de către instigator;
c) autorul comite fapta din culpă fiind ajutat sau înlesnit în săvârşirea acesteia, în orice
mod, cu intenţie, de complice.

109
4. Modalitatea participaţiei penale improprii „intenţie şi lipsă de vinovăţie” îmbracă
următoarele forme:
a) autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie fiind determinat cu intenţie de către instigator;
b) autorul săvârşeşte fapta cu intenţie fiind determinat cu intenţie de către instigator;
c) autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie fiind ajutat ori înlesnit în săvârşirea acesteia, în
orice mod, cu intenţie, de complice.

Răspunsuri:

1. a b -
2. – b c
3. a - c
4. a – c

110
CURS XIV: UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE
INFRACŢIUNI (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea cunoştinţelor cu privire la noţiunile de unitate infracţională şi
pluralitatea de infracţiuni;
 Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ori de mai multe
acţiuni sau inacţiuni care decurg din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, săvârşită de o singură persoană pe baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.

Conţinut:
 Noţiuni privind unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
 Unitatea de infracţiune şi felurile acesteia

§1. Consideraţii preliminarii

1.1. Noţiuni privind unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni


Situaţiile în care prezintă interes existenţa unităţii sau a pluralităţii de infracţiuni
apar în condiţiile în care există un complex de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi
persoană. Astfel, va exista o unitate de infracţiune sau o pluralitate de infracţiuni.

111
a) Unitate de infracţiune are loc ori de câte ori un complex de date de fapt
poate fi încadrat, în ansamblul său, în conţinutul incriminării unei singure
infracţiuni.
b) Pluralitate de infracţiuni are loc în cazurile în care, dintr-un complex de
date de fapt, se pot extrage condiţiunile necesare pentru existenţa mai multor
infracţiuni

1.3. Necesitatea distincţiei între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de


infracţiuni
Necesitatea distincţiei între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni este
determinată de gradul de pericol social diferit pe care îl prezintă autorul. Încadrarea faptei
comise de acesta în conţinutul unei singure infracţiuni sau în conţinuturile mai multor
infracţiuni având repercusiuni asupra calificării faptei, a răspunderii penale a infractorului,
asupra individualizării şi aplicării pedepsei, a curgerii termenului de prescripţie, ş.a.

§ 2. Unitatea de infracţiune şi felurile acesteia

2.1. Noţiunea de unitate de infracţiune


Legea penală nu defineşte şi nu clasifică formele unităţii de infracţiune, dar ştiinţa
dreptului penal, potrivit unei opinii, defineşte unitatea de infracţiune ca fiind situaţia în
care făptuitorul realizează prin activitatea sa conţinutul unei singure norme de
incriminare.
Există, deci, unitate de infracţiune ori de câte ori un fapt, în complexul
împrejurărilor care îl înconjoară, este incriminat de lege ca o singură infracţiune.

2.2. Formele unităţii de infracţiune


Unitatea de infracţiune este de două feluri: una datorită stării de fapt, care ţine de
natura infracţiunii numită unitate naturală de infracţiune, şi alta datorită voinţei
legiuitorului, creată de legea penală, numită unitate legală de infracţiune.
a) Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unitatea acţiunii sau inacţiunii
care constituie elementul material al infracţiunii.

112
b) Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului care, din
necesitate practică, a elaborat conţinutul unor incriminări prin absorbţie în
acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni care ar fi putut constitui incriminări
distincte.

2.3. Unitatea naturală de infracţiune şi formele sale


Putem defini unitatea naturală de infracţiune ca fiind o formă de unitate
infracţională determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii constituită dintr-un act sau mai
multe acte, de unicitatea rezultatului care are la bază o singură formă de vinovăţie
prevăzută de lege.
În funcţie de natura acţiunii sau inacţiunii, care formează elementul material al
infracţiunii, distingem trei forme ale unităţii naturale de infracţiune, şi anume: infracţiunea
simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată:
a) Infracţiunea simplă este o formă a unităţii naturale de infracţiune care
presupune o singură rezoluţie infracţională, o singură acţiune sau inacţiune,
o singură urmare socialmente periculoasă;
b) Infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată de posibilitatea prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii care
constituie elementul material al laturii obiective, prin voinţa autorului, şi
după momentul consumării până la momentul epuizării când are loc practic
încetarea activităţii infracţionale;
c) Infracţiunea deviată este o formă a unităţii naturale de infracţiune în care
autorul intenţionează să săvârşească o infracţiune îndreptată împotriva unei
anumite persoane sau având în vedere un anumit obiect dar, prin devierea
acţiunii determinată de schimbarea poziţiei victimei, eroarea asupra
identităţii acesteia sau manipularea greşită a instrumentelor intervine
schimbarea destinatarului activităţii infracţionale, respectiv este prejudiciată
o altă persoană sau este îndreptată acţiunea împotriva unui alt obiect.

2.4. Unitatea legală de infracţiune şi formele sale


Potrivit unor opinii din doctrină, putem defini unitate legală de infracţiune ca fiind
o formă de unitate infracţională atunci când activitatea desfăşurată de făptuitor, deşi are

113
aparenţa că întruneşte trăsăturile unei pluralităţi de conţinuturi de incriminare, prin voinţa
legiuitorului, este socotită că reprezintă o infracţiune unică.
În cadrul infracţiunilor al căror conţinut complex se realizează nu printr-o singură
acţiune sau inacţiune, ci prin mai multe activităţi, fiecare din ele putând constitui o
infracţiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură
infracţiune. Se pot distinge patru forme de unitate legală infracţională şi anume:
infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea
progresivă.
a) Infracţiunea continuată este o formă a unităţii legale de infracţiune când o persoană
săvârşeşte, la intervale diferite de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2
din Codul penal în vigoare). Remarcăm în cazul acestui tip de infracţiune existenţa a
două momente distincte respectiv momentul consumării infracţiunii, moment în care
sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii continuate, şi
momentul epuizării infracţiunii, moment în care este săvârşită ultima acţiune sau
inacţiune din conţinutul infracţiunii.
b) Infracţiunea complexă este o formă a unităţii legale de infracţiune când în conţinutul
său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care
constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală (art. 41 alin. 3 din Codul
penal în vigoare). Această infracţiune poate avea o formă tip sau de bază şi o formă
calificată sau agravată.
c) Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată de
apariţia, după atingerea momentului de consumare a infracţiunii propriu-zise, a unor
amplificări ale rezultatului faptei apărute fără nici o intervenţie a făptuitorului şi
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave sau unei variante normative agravate ale
aceleiaşi infracţiuni. Remarcăm existenţa a două modalităţi distincte, respectiv când
amplificarea rezultatului are loc prin natura faptei, fără intervenţia unor forţe
exterioare, sau când amplificarea rezultatului se produce ca urmare a apariţiei unor
împrejurări fortuite.
d) Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii legale de infracţiune care se săvârşeşte
prin repetarea actelor materiale incriminate de un număr suficient de mare pentru a fi
considerată o activitate de obicei, din obişnuinţă, sau care poate fi privită ca
îndeletnicire. Remarcăm şi în cazul acestei infracţiuni existenţa unui moment de
114
consumare, realizat când actele materiale s-au succedat de un număr suficient de ori
pentru a constitui element material al infracţiunii de obicei, dar şi a unui moment de
epuizare, determinat de săvârşirea ultimului act.

Bibliografie recomandată (referinţe):

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 143-149;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 65-69;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 496-518;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 234-288;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 251-269;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 255-283.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
115
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Forme ale unităţii de infracţiune sunt:


a) unitate naturală de infracţiune;
b) unitate legală de infracţiune;
c) unitate mixtă de infracţiune.

2. Tipuri ale unităţii naturale de infracţiune sunt:


a) unitatea simplă de infracţiune;
b) infracţiunea complexă;
c) infracţiunea deviată.

3. Tipuri ale unităţii legale de infracţiune sunt:


a) infracţiunea continuată;
b) infracţiunea complexă;
c) infracţiunea de obicei.

4. Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să poată fi apreciată ca infracţiune


continuată trebuie să întrunească cumulativ anumite condiţii:
a) să existe o unitate de subiect activ al infracţiunii;
b) pluralitatea de acte să fie săvârşită la diferite intervale de timp şi să privească o unitate
de conţinut al infracţiunii;
c) unitatea de rezoluţie infracţională să persiste în tot cursul activităţii infracţionale.

5. Dacă acţiunea sau inacţiunea infracţiunii progresive s-a săvârşit când minorul avea
vârsta răspunderii penale, dar rezultatul mai grav s-a produs după ce acesta a împlinit
vârsta de 18 ani, răspunderea penală se face:
116
a) potrivit regulilor de sancţionare a majorilor;
b) potrivit regulilor de sancţionare a minorilor;
c) potrivit regulilor mixte de sancţionare a minorilor şi majorilor.

Răspunsuri:
1. a b –
2. a – c
3. a b c
4. a b c
5. – b -

117
CURS XV: UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
(II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională când o persoană săvârşeşte, deodată sau succesiv, mai multe
infracţiuni;
 Însuşirea reglementărilor legii penale în situaţia când ne aflăm în faţa unei
pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile niciunei forme a
acestei pluralităţi.

Conţinut:
 Pluralitatea de infracţiuni
 Pluralitatea intermediară de infracţiuni

§ 1. Pluralitatea de infracţiuni

1.1. Noţiunea de pluralitate de infracţiuni


Prin pluralitate de infracţiuni se înţelege, potrivit art. 32 din Codul penal în vigoare,
situaţia în care o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele (concurs de infracţiuni) sau a săvârşit o nouă

118
infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru alte infracţiuni comise anterior
(recidivă).
Deci, pluralitatea de infracţiuni presupune o legătură personală între două sau mai
multe infracţiuni, în sensul că acestea trebuie săvârşite de aceeaşi persoană, fapt ce nu
trebuie confundat cu participaţia penală, adică cu săvârşirea unei infracţiuni de mai multe
persoane, când există pluralitate de infractori.

1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni


În doctrină s-a evidenţiat faptul că, pentru a evita anumite erori posibile în
calificarea infracţiunilor săvârşite, este necesar să se facă deosebirea între pluralitatea
aparentă de infracţiuni şi pluralitatea reală de infracţiuni.
a) pluralitate aparentă de infracţiuni există când o persoană săvârşeşte o
faptă care prezintă pericol social, este prevăzută de legea penală, şi care
sub aspectul laturii obiective pare că întruneşte conţinutul material al
mai multor infracţiuni, dar în realitate ea constituie o singură infracţiune
(ex. infracţiunile complexe sau cele continuate)
b) pluralitate reală de infracţiuni există când o persoană săvârşeşte,
deodată sau succesiv, mai multe infracţiuni; Codul penal distinge în
această categorie existenţa a două forme de bază, respectiv concursul de
infracţiuni şi recidiva, dar literatura de specialitate enumeră şi o a treia
formă, a pluralităţii intermediare, denumire menţinută numai din
considerente didactice faţă de părerile care susţin că această denumire să
fie schimbată în cea de „situaţii în care nu există recidivă”.

1.3. Concursul de infracţiuni


Potrivit legii penale şi a celor stabilite în literatura de specialitate, concursul de
infracţiuni este determinat de săvârşirea, de către aceeaşi persoană, a două sau mai multor
infracţiuni mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna din ele şi
numai dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecăţii.
Din cele expuse rezultă că pentru existenţa concursului de infracţiuni se cer întrunite
următoarele condiţii:
- să fie săvârşite două sau mai multe infracţiuni;
- infracţiunile să fie săvârşite de acelaşi făptuitor;
119
- infracţiunile să fie săvârşite înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru
vreuna din ele;
- infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii.
Formele concursului de infracţiuni sunt:
a) concursul real de infracţiuni există ori de câte ori două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două sau mai multe
acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din
ele (art. 33 lit. a din Codul penal în vigoare);
b) concursul formal de infracţiuni există când o acţiune sau inacţiune, săvârşită
de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a fost comisă şi urmărilor
pe care le-a produs întruneşte elementele mai multor infracţiuni(art. 33 lit. b
din Codul penal în vigoare).
În ceea ce priveşte problema aplicării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni
doctrina cât şi anumite legislaţii penale disting trei sisteme: sistemul cumulului aritmetic,
sistemul absorbţiei şi sistemul cumului juridic.
a) Sistemul cumulului aritmetic presupune că trebuie să se aplice atâtea
pedepse câte fapte concurente sunt şi apoi să fie totalizate.
b) Sistemul absorbţiei constă în faptul că trebuie să se aplice numai pedeapsa
faptului mai grav, celelalte pedepse ale infracţiunilor concurente se vor
absorbi de cea mai gravă pedeapsă.
c) Sistemul cumului juridic precizează că trebuie să se aplice pedeapsa faptului
mai grav căreia i se va acorda un spor pentru celelalte infracţiuni concurente.
Codul penal în vigoare a consacrat prin dispoziţiile art. 34, în principal, sistemul
cumului juridic (cu unele excepţii). Astfel, potrivit acestui text, în caz de concurs de
infracţiuni se stabileşte pedeapsa principală pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre
acestea se aplică pedeapsa potrivit acestor dispoziţii.
Prin art. 35 din Codul penal în vigoare s-au instituit şi reguli de aplicare a
pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni.
Dacă instanţa, în momentul judecăţii, nu a cunoscut că inculpatul mai săvârşise şi
alte infracţiuni concurente sau a fost nevoită, datorită unor împrejurări, să le judece separat
ori au existat anumite situaţii ca judecarea inculpatului pentru infracţiuni concurente să se
facă de către instanţe diferite, pentru ca infractorul să nu rămână condamnat definitiv prin
hotărâri distincte, la mai multe pedepse care ar contraveni regulilor prevăzute de lege cu
120
privire la aplicarea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni, Codul penal în vigoare,
prin dispoziţiile art. 36, a reglementat instituţia contopirii pedepselor. De asemenea trebuie
remarcat faptul că există pedepse distincte în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni de
către o persoană fizică sau de către o persoană juridică (pentru aceasta din urmă pedeapsa
se stabileşte potrivit art. 401 C.pen. în vigoare).

1.4. Recidiva
Spre deosebire de concursul de infracţiuni, unde săvârşirea de către aceeaşi
persoană a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit
vreo condamnare definitivă, la recidivă, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau
mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o
altă infracţiune.
Codul penal în vigoare reglementează existenţa stării de recidivă în mod diferit,
funcţie de persoana care îndeplineşte rolul de subiect activ al infracţiunii, respectiv dacă
este o persoană fizică sau o persoană juridică.
Astfel, în cazul persoanei fizice recidiva poate fi definită ca fiind forma pluralităţii
de infracţiuni care există când:
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau
respectiv după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6
luni, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării sau în
stare de evadare,
- sau, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni sau, în
alte cazuri după executarea, a cel puţin 3 condamnări la pedeapsa închisorii
de până la 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, mai mare de 6
luni ori respectiv cel puţin 3 pedepse de până la 6 luni, condamnatul
săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Din cele ce preced se observă că recidiva este condiţionată, pe de o parte, de
existenţa unei condamnări definitive anterioară a infractorului, iar pe de altă parte, din
săvârşirea din nou cu intenţie de către acesta a unei infracţiuni. Condamnarea definitivă
anterioară şi infracţiunea săvârşită din nou apar ca elemente constitutive ale stării de
121
recidivă, cărora, în teoria dreptului penal, li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei, care
determină modalităţile acesteia.
Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt marea recidivă
postcondamnatorie sau postexecutorie, în cazul în care primul termen al recidivei este
reprezentat de pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cea a închisorii mai mare de 6 luni, precum
şi mica recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie, în cazul celor 3 pedepse mai mici de
6 luni.
a) Recidiva mare postcondamnatorie există când după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa
închisorii mai mare de şase luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare
de un an (art. 37 alin. 1 lit. a şi alin. 2 din Codul penal în vigoare).
b) Recidiva mare postexecutorie există când după executarea unei pedepse cu
închisoare mai mare de şase luni, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a executării unei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a
închisorii mai mare de un an (art. 37 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Codul penal în
vigoare).
Din reglementările art. 37 alin. 1 lit. c şi alin. 2 Cod penal în vigoare rezultă că
există recidiva mică, care la rândul ei cuprinde cele două forme postcondamnatorie şi
postexecutorie.
c) Recidiva mică postcondamnatorie există când după condamnarea la cel puţin
trei pedepse cu închisoare până la şase luni cel condamnat săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
d) Recidiva mică postexecutorie există când după executarea, după graţierea
totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin
trei pedepse cu închisoare până la şase luni, cel condamnat săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
122
Codul penal în vigoare a reglementat în art. 39 pedeapsa în caz de recidivă pentru
persoana fizică stabilind modul de contopire a pedepselor dar a lăsat la latitudinea instanţei
de judecată aprecierea gradului real de pericol social pe care îl prezintă infractorul
recidivist şi respectiv aplicarea unor sporuri speciale în anumite cazuri.
În ceea ce priveşte modalităţile recidivei în cazul persoanei juridice sunt prevăzute
în art. 402 din actualul Cod penal astfel:
a) recidiva postcondamnatorie există când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată
(art. 402 alin. 1 lit. a din Codul penal în vigoare);
b) recidiva postexecutorie există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau a
fost considerată ca executată (art. 402 alin. 1 lit. b din Codul penal în
vigoare).
Pedeapsa în cazul recidivei persoanei juridice este reglementată de Codul penal în
vigoare prin art. 402 alin. 2-5 în sensul în care, la recidiva postcondamnatorie, după
stabilirea pedepsei în cazul infracţiunilor săvârşite se va aplica pedeapsa cea mai mare care
poate fi sporită până la maximul special prevăzut de lege şi, dacă instanţa consideră
necesar, se poate adăuga un spor variabil de pedeapsă care poate ajunge chiar la jumătate
din maximul special; în cazul recidivei postexecutorii a persoanei juridice se poate aplica
pedeapsa amenzii sporită cu maximul special şi, dacă este cazul un spor suplimentar care
poate ajunge la două treimi din acel maxim. Pedepsele complementare stabilite pentru
fiecare infracţiune vor fi aplicate alături de pedeapsa amenzii.

§ 2. Pluralitatea intermediară de infracţiuni

2.1. Consideraţii preliminarii


Potrivit art. 40 alin. 1 din Codul penal în vigoare, în cazul în care, după
condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu

123
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică
potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
Din situaţiile reglementate în art. 40 alin. 1 din Codul penal în vigoare rezultă că ne
aflăm în faţa unei pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplineşte condiţiile unui concurs de
infracţiuni şi nici condiţiile unei stări de recidivă postcondamnatorie. Într-o asemenea
situaţie există o pluralitate intermediară de infracţiuni.

2.2. Contopirea pedepselor în cazul pluralităţii intermediare


Deoarece s-a considerat că, prin specificul său, pluralitatea intermediară este mai
aproape de concursul de infracţiuni decât de starea de recidivă şi că, în mod firesc, regimul
sancţionator trebuie să fie acela privitor la concursul de infracţiuni, în această situaţie se va
contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită din nou cu pedeapsa anterioară
stabilită de instanţă.
Şi în cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 402
alin. 1 din Codul penal în vigoare, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de
infracţiuni.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 159-174;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 69-74;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 518-552;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 289-320;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 270-309;
124
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag.
283-305.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Forme ale pluralităţii de infracţiuni sunt:


a. concursul de infracţiuni;
b. pluralitatea intermediară;
c. recidiva.

2. În doctrină s-a definit pluralitatea de infracţiuni ca fiind situaţia de fapt când:


a. o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna dintre acestea;
b. două persoane au săvârşit fiecare câte o infracţiune înainte de a se declanşa procesul
penal;
c. o persoană a săvârşit din nou o infracţiune după ce a intervenit o condamnare definitivă
pentru alte infracţiuni comise anterior.

125
3. Din reglementările Codului penal în vigoare rezultă că pentru existenţa concursului de
infracţiuni trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. două sau mai multe infracţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
b. infracţiunile să fie comise după ce a intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna
din ele;
c. infracţiunile săvârşite să nu fie susceptibile de a fi supuse judecăţii.

4. Recidiva în cazul persoanei fizice presupune:


a. o condamnare definitivă neexecutată, în curs de executare sau executată;
b. o infracţiune săvârşită după ce prima condamnare nu devenise definitivă;
c. aceeaşi persoană fizică să fi fost condamnată definitiv şi să fi comis apoi o nouă
infracţiune.

5. Ne aflăm în faţa pluralităţii intermediare de infracţiuni atunci când după condamnarea


definitivă:
a. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei;
b. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul executării pedepsei sau în stare
de evadare;
c. nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

Răspunsuri:
1. a b c
2. a – c
3. a - -
4. a – c
5. a b c

126
CURS XVI: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate în vederea constatării şi
reţinerii de către organul judiciar competent a cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei;
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind legitima
apărare şi starea de necesitate, cauze care înlătură caracterul penal al
faptei.

Conţinut:
 Consideraţii preliminarii privind cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei
 Legitima apărare
 Starea de necesitate

§ 1. Consideraţii preliminarii privind cauzele care înlătură


caracterul penal al faptei

1.1. Caracterul penal al faptei


Pentru ca o persoană să poată fi considerată că are caracter penal trebuie să prezinte
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii dar şi să întrunească, în mod cumulativ, toate condiţiile

127
pentru a fi încadrată într-o reglementare care stabileşte conţinutul faptei prevăzute de legea
penală. Inexistenţa caracterului penal al faptei duce la inexistenţa infracţiunii, unicul temei
al răspunderii penale.
Stabilirea caracterului penal al faptei fiind în esenţă expresia voinţei legiuitorului,
acesta poate să înlăture în anumite condiţii un asemenea caracter şi să prevadă că o faptă
sau unele categorii de fapte, săvârşite în anumite condiţii expres prevăzute de lege, nu
constituie infracţiune şi drept urmare nu pot constitui temei pentru răspunderea penală.
Astfel, caracterul penal al faptei poate fi înlăturat:
a) în mod nemijlocit – când se constată, în mod direct, inexistenţa uneia din
trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni;
b) în mod mijlocit – ca urmare a unei stări, situaţii sau împrejurări, anume
prevăzute de legea penală, care determină lipsa unei trăsături esenţiale a
infracţiunii.

1.2. Noţiunea şi clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei


În cadrul reglementărilor sale, legea penală stabileşte şi anumite împrejurări, stări,
situaţii şi condiţii care fac ca o faptă incriminată să-şi piardă vreuna din trăsăturile de bază,
inerentă unei infracţiuni.
Deci, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, pot fi definite ca fiind acele
stări, situaţii, cazuri sau împrejurări, anume prevăzute de legea penală, a căror existenţă în
timpul săvârşirii faptei fac ca realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esenţiale să
devină imposibilă.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în raport cu:
a) trăsătura esenţială asupra căreia fiecare cauză de înlăturare a caracterului
penal al faptei îşi răsfrânge în principal efectul - pot fi cauze care privesc
pericolul social, cauze care privesc vinovăţia, cauze care privesc prevederea
faptei în legea penală;
b) sfera de incidenţă - pot fi cauze generale şi cauze speciale;
c) natura lor - pot fi cauze reale şi cauze personale.

1.3. Constatarea existenţei cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei


Pentru a înlătura caracterul penal al faptei cauzele trebuie să fie constatate şi
reţinute de organul judiciar competent, activitate ce se poate realiza în orice fază a
128
procesului penal. În acest sens, organul judiciar trebuie să desfăşoare următoarele activităţi:
să verifice dacă fapta săvârşită este prevăzută de legea penală; să cerceteze dacă această
faptă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni; să verifice dacă nu există vreo
cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
În raport cu rezultatul acestor constatări organul judiciar va lua măsurile legale care
se impun.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt reglementate în art. – art. 51 din
Codul penal în vigoare.

§ 2. Legitima apărare

2.1. Noţiunea şi fundamentul legitimei apărări


Potrivit art. 44 din Codul penal în vigoare legitima apărare reprezintă acţiunea de
apărare a unei persoane, acţiune determinată de nevoia acesteia de a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes
obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
obştesc, sau pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, apărare care se realizează prin săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, proporţională cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care
din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În ceea ce priveşte fundamentul legitimei apărări acesta se bazează pe necesitatea de
a acorda victimei posibilitatea de a se apăra atunci când autorităţile competente nu pot
interveni la momentul şi locul agresiunii, acest comportament fiind justificat în contextul
circumstanţelor speciale în care se desfăşoară şi neafectând ordinea de drept.

2.2. Condiţiile legitimei apărări


În urma analizării dispoziţiilor care reglementează legitima apărare doctrina a
stabilit că această cauză care înlătură caracterul penal al faptei apare, în primul rând, ca o

129
modalitate generală, când atacul este îndreptat împotriva persoanei sau interesului obştesc
şi, în al doilea rând, ca o modalitate specială, când atacul constă în pătrunderea fără drept,
prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, în domiciliul unei persoane
sau loc împrejmuit, ori delimitat prin semne de marcare.
Pentru a îndreptăţi o apărare legitimă trebuie să existe un atac, cu precizarea că atât
atacul cât şi apărarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În cazul modalităţii generale a legitimei apărări:
a) condiţiile privind atacul se referă la faptul că acesta trebuie să fie material,
direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat sau interesul obştesc;
b) condiţiile privind apărarea se referă la faptul că riposta trebuie să fie
materializată într-o faptă prevăzută de legea penală, necesară pentru
respingerea atacului, îndreptată împotriva agresorului şi desfăşurată în
limitele proporţionalităţii atacului.
În cazul modalităţii speciale a legitimei apărări:
a) condiţiile privind atacul se referă la faptul că trebuie să existe o acţiune de
pătrundere în locurile precizate în textul de lege prin violenţă, viclenie,
efracţie sau alte asemenea mijloace, acţiune realizată de către o persoană
fizică responsabilă şi care să fie un act de voinţă al acesteia, de asemenea
acţiunea să fi început, să fie în curs de executare sau executată în întregime
şi să fie realizată fără niciun temei legal iar obiectul protejat de lege să fie
orice interes sau bunuri juridice personale fără a exista vreo limită;
b) condiţiile privind apărarea se referă la faptul că riposta trebuie să constituie
o faptă prevăzută de legea penală, necesară apărării, executată de orice
persoană particulară sau de un reprezentant al autorităţii, ea trebuie să
respingă pătrunderea fără drept în locurile enumerate, executată prin
mijloacele prevăzute de lege şi să apere doar bunurile sau valorile aparţinând
agresorului, nu şi pe acelea ale terţilor sau ale comunităţii; remarcăm de
asemeni că mijloacele necesare ripostei pot fi pregătite din timp sau pot fi
improvizate.

130
2.3. Efectele legitimei apărări
În măsura în care se constată existenţa legitimei apărări indiferent dacă este vorba
de legitima apărare, modalitate generală sau modalitate specială, aceasta are efecte atât
asupra laturii penale a cauzei cât şi asupra laturii civile a cauzei.
a) asupra laturii penale a cauzei legitima apărare are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei deoarece lipseşte vinovăţia făptuitorului. La
modalitatea generală a legitimei apărări făptuitorul trebuie să facă dovada că
a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare. La modalitatea specială a
legitimei apărări prevăzută de art. 44 alin 21 din Codul penal în vigoare,
făptuitorul nu trebuie să mai facă această dovadă, deoarece această stare se
prezumă, cu menţiunea că nu este o prezumţie absolută ci relativă, putându-
se face dovada că cel care s-a apărat a cunoscut că pretinsul agresor a
pătruns în curte prin escaladarea zidului, fără intenţia de a ameninţa viaţa
sau bunurile locatarilor.
b) asupra laturii civile a cauzei – în majoritatea cazurilor instanţa poate
constata că are loc înlăturarea caracterului de faptă ilicită civilă, ca temei al
răspunderii civile însă trebuie stabilit dacă făptuitorului nu i se poate imputa
vreo atitudine culpabilă înainte de producerea atacului sau după efectuarea
ripostei (de exemplu, atitudine sfidătoare sau provocatoare de natură a
contribui la producerea atacului).

§ 3. Starea de necesitate

3.1. Noţiunea şi fundamentul stării de necesitate


Codul penal în vigoare a prevăzut starea de necesitate în art. 45, dându-i următoarea
redactare: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

131
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a
dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.”
Deci, constituie stare de necesitate săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
pentru salvarea unor valori sociale ocrotite de lege de la un pericol iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel.
Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul stării de necesitate este determinată
de vicierea factorului volitiv, respectiv de existenţa constrângerii voinţei celui care
acţionează în sensul salvării valorilor puse în pericol.

3.2. Condiţiile stării de necesitate


În mod corespunzător, condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de
necesitate se referă unele la pericol şi altele la acţiunea de salvare.
a) condiţiile privitoare la pericol se referă la faptul că trebuie să existe un
pericol imediat şi inevitabil de natură să ameninţe viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un
interes obştesc care pot fi salvate în condiţiile stării de necesitate;
b) condiţiile privitoare la acţiunea de salvare se referă la faptul că această
acţiune trebuie să se concretizeze într-o faptă prevăzută de legea penală, să
fie necesară, să nu producă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat şi, de asemenea, să nu fie
îndeplinită de către o persoană sau pentru o persoană care avea obligaţia de a
înfrunta pericolul.

3.3. Efectele stării de necesitate


În măsura în care se constată existenţa stării de necesitate aceasta are efecte atât
asupra laturii penale a cauzei cât şi asupra laturii civile a cauzei.
a) asupra laturii penale a cauzei, starea de necesitate are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei ca urmare a lipsei de vinovăţie a făptuitorului
care a acţionat sub constrângere şi pe cale de consecinţă nu atrage
răspunderea penală.
b) asupra laturii civile a cauzei apare efectul că, de regulă, există răspundere
civilă în cazul în care fapta săvârşită în stare de necesitate a fost efectuată
132
pentru salvarea celui prejudiciat sau vătămat; în celelalte situaţii instanţa va
decide de la caz la caz, în funcţie de împrejurările în care a fost comisă
fapta; remarcăm faptul că depăşirea limitelor stării de necesitate şi
producerea unor urmări vădit mai grave de către făptuitor duce la tragerea la
răspundere civilă a acestuia.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 175-197;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 75-79;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 224-229 şi 239-255;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 321-342;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 140-159;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 305-326.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare

133
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Caracterul penal al faptei poate fi înlăturat:


a. nemijlocit, în situaţia în care se constată în mod direct inexistenţa uneia din trăsăturile
esenţiale ale oricărei infracţiuni;
b. nemijlocit, în situaţia în care se constată în mod direct existenţa unei cauze de
nepedepsire;
c. mijlocit, ca urmare a unei stări, situaţii sau împrejurări care determină lipsa vreunei
trăsături esenţiale.

2. Cauze care înlătură vinovăţia, în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
ca urmare a intervenţiei unui eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat,
sunt următoarele:
a. cazul fortuit;
b. minoritatea;
c. starea de necesitate.

3. Cauze care înlătură vinovăţia în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca
urmare a justificării sociale, sunt următoarele:
a. constrângerea morală;
b. eroarea de drept;
c. eroarea de fapt.

134
4. În cazul legitimei apărări, modalitatea generală, condiţiile privind atacul, sunt
următoarele:
a. să existe un atac;
b. atacul să fie material, indirect, imediat şi just;
c. atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

5. Condiţiile privitoare la acţiunea de salvare, în cazul stării de necesitate, sunt


următoarele:
a. acţiunea de salvare care se concretizează într-o faptă prevăzută de legea penală trebuie
să fie necesară şi făptuitorul să fi întrevăzut o altă modalitate de salvare;
b. acţiunea de salvare să producă urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat;
c. acţiunea de salvare să nu fie înfăptuită de către persoana sau pentru o persoană care
avea obligaţia de a înfrunta pericolele.

Răspunsuri:
1. a – c
2. a - -
3. - - -
4. a – c
5. - - c

135
CURS XVII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea şi însuşirea conţinutului fiecărei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei, reglementate de art. 46 – art. 51 din Codul penal în vigoare,
precum şi efectele acestor cauze, în vederea siguranţei membrilor societăţii
că nu vor fi traşi la răspundere penală pentru vinovăţii inexistente;

Conţinut:
 Constrângerea fizică şi constrângerea morală
 Cazul fortuit
 Iresponsabilitatea
 Beţia completă involuntară (accidentală)
 Minoritatea făptuitorului
 Eroarea de fapt

§ 1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

1.1. Noţiuni şi justificare teoretică


Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt forme tipice de paralizare sau
siluire a facultăţii psihice de liberă determinare şi dirijare a voinţei, facultate de care, până
la proba contrarie, este presupus că dispune orice om, orice persoană fizică.

136
Constrângerea fizică sau forţa majoră există atunci când făptuitorul este supus unei
presiuni fizice căreia nu-i poate rezista, săvârşind sub influenţa acesteia o faptă prevăzută
de legea penală.
Constrângerea morală sau ameninţarea există atunci când făptuitorul este supus
unei presiuni psihice, irezistibile, determinându-l să comită o faptă prevăzută de legea
penală.
Justificarea acestor două modalităţi de constrângere îşi află fundamentarea în
imposibilitatea făptuitorului de a acţiona liber, neconstrâns, în cazul forţei majore corpul
său fiind folosit ca un instrument de acţiune de către forţele constrângătoare, iar în cazul
ameninţării făptuitorul fiind obligat să efectueze anumite acte sau fapte sub imperiul unei
ameninţări cu un rău important.

1.2. Condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii morale


În doctrină s-a arătat că pentru a se înlătura caracterul penal al faptei săvârşite sub
imperiul constrângerii fizice sau constrângerii morale trebuie să fie îndeplinite anumite
condiţii esenţiale.
a) Condiţiile constrângerii fizice se referă la existenţa unei constrângeri asupra
fizicului unei persoane în situaţia în care aceasta nu poate opune rezistenţă
eficace şi fapta săvârşită sub presiunea forţei majore să fie prevăzută de
legea penală.
b) Condiţiile constrângerii morale se referă la existenţa unei ameninţări
irezistibile asupra psihicului unei persoane cu o stare de pericol grav pentru
aceasta sau pentru o altă persoană precum şi imposibilitatea înlăturării
pericolului altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

1.3. Efectele constrângerii fizice şi ale constrângerii morale


Legea penală română prevede că atât constrângerea fizică, cât şi constrângerea
morală au efecte atât asupra laturii penale a cauzei, cât şi asupra laturii civile a cauzei.
a) Asupra laturii penale a cauzei efectul constă în înlăturarea caracterului
penal al faptei ca urmare a lipsei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul,
indiferent de tipul de constrângere la care a fost supus şi drept urmare,
exclude răspunderea penală.

137
Dacă acţiunea de constrângere a fost efectuată faţă de două sau mai multe persoane,
în astfel de situaţie fiecare persoană va beneficia în parte de cauza de excludere a
vinovăţiei.
b) Asupra laturii civile a cauzei efectul constă, în principiu, în faptul că
persoana care a acţionat sub una din cele două forme de constrângere nu
răspunde pentru urmările civile ale faptelor sale dar, în cazul în care instanţa
constată că a existat o culpă a făptuitorului se va aplica principiul general al
răspunderii pentru culpă.

§ 2. Cazul fortuit

2.1. Noţiunea cazului fortuit şi cauzele împrejurărilor fortuite


Potrivit art. 47 din Codul penal în vigoare, nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută.
Pornind de la aceste reglementări, în literatura de specialitate s-a stabilit că există
cazul fortuit ori de câte ori acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe
care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea fiind datorată unei
împrejurări neaşteptate, adică acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
În ceea ce priveşte cauzele împrejurărilor fortuite acestea pot fi fenomene
naturale, imprudenţa victimei, anumite stări de boală ale făptuitorului, defecţiuni tehnice
imprevizibile, ş.a.
Deşi aceste împrejurări fortuite sunt cunoscute de majoritatea persoanelor,
niciuna din acestea nu pot să prevadă momentul precis când apar şi devin active.

2.2. Condiţiile cazului fortuit


Pentru existenţa cazului fortuit şi pentru ca acesta să înlăture caracterul penal al
faptei, în doctrină s-a menţionat faptul că este necesar a fi întrunite cumulativ anumite
condiţii:

138
a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător
datorită intrării în concurs cu o energie străină de conştiinţa şi voinţa acelei
persoane;
b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să fi fost
imprevizibilă;
c) acţiunea sau inacţiunea peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să
constituie o faptă prevăzută de legea penală.

2.3. Efectele cazului fortuit


Constatarea pe cale judiciară a cazului fortuit are efect asupra laturii penale şi
asupra laturii civile a cauzei.
a) Asupra laturii penale a cauzei, cazul fortuit are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei determinată de lipsa vinovăţiei făptuitorului.
Acest efect operează in rem.
Dacă rezultatul efectiv produs nu este consecinţa exclusivă a împrejurării
neprevăzute, nu vor fi îndeplinite condiţiile necesare cazului fortuit şi nu va fi înlăturat
caracterul penal al faptei.
b) Asupra laturii civile a cauzei, când cazul fortuit nu se află în concurs cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, efectul este de înlăturare a
răspunderii civile.
În cauzele complexe (de conexitate între cazul fortuit şi alte cauze care înlătură
caracterul penal al faptei), dacă, şi în măsura în care se va constata existenţa unei culpe
imputabile făptuitorului, de natură să angajeze răspunderea civilă a acestuia, va putea fi
pusă în discuţie problema pretenţiilor civile.
De asemenea, poate fi trasă la răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate
persoana – alta decât făptuitorul – din culpa căreia s-a creat împrejurarea care a condus la
producerea rezultatului păgubitor (răspunderea civilă a terţului).

139
§ 3. Iresponsabilitatea

3.1. Noţiunea şi justificarea teoretică a iresponsabilităţii


Iresponsabilitatea, reglementată de art. 48 din Codul penal în vigoare, reprezintă
starea de incapacitate psihică a unei persoane, care o determină pe aceasta ca, în momentul
săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, să nu poată să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de urmările acestora, sau să-şi dirijeze voinţa în mod
conştient în raport cu aceste cauze.
Prin urmare, iresponsabilitatea constă în acea stare de incapacitate psihică a unei
persoane care ţine de factorul intelectiv ori de factorul volitiv sau chiar de ambii factori ai
vinovăţiei.
În legătură cu justificarea teoretică a înlăturării caracterului penal al faptei
comise de un iresponsabil, au existat mai multe concepţii.
Astfel, unii autori au subliniat faptul că persoana iresponsabilă nu posedă
însuşirile necesare pentru a înţelege de ce anumite acţiuni sau inacţiuni prezintă un pericol
social şi nu-şi dă seama de ce acestea au caracter ilicit, ea nu este nici receptivă la
ameninţarea sancţiunilor din legea penală şi drept urmare, iresponsabilul nu ar putea fi
îndreptat prin aplicarea şi executarea pedepsei.

3.2. Cauzele şi condiţiile iresponsabilităţii


a) Cauzele iresponsabilităţii pot fi, în principal, alienaţia mintală, dar şi alte
cauze (hipnoză, somnambulism, ş.a.). Alienaţia mintală presupune o
alterare, o scoatere din normal, permanentă sau trecătoare, dar morbidă. Alte
cauze, în afară de alienaţia mintală, pot provoca iresponsabilitatea care, în
anumite condiţii afectează capacitatea de înţelegere şi de voinţă a
făptuitorului, care provoacă numai o stare de deviere psihică trecătoare.
b) Condiţiile iresponsabilităţii. Pentru ca iresponsabilitatea să înlăture
caracterul penal al faptei trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- să existe o stare de incapacitate psihică;
- starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei;

140
- starea de incapacitate psihică să fie determinată de alienaţie mintală
sau alte cauze;
- fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea
penală.

3.3. Efectele iresponsabilităţii


Ca şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prezentate anterior,
iresponsabilitatea are efecte asupra laturii penale şi asupra laturii civile a cauzei.
a) Asupra laturii penale a cauzei – fiind considerată o cauză personală
subiectivă, iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei prin
excluderea vinovăţiei făptuitorului şi implicit existenţa infracţiunii.
b) Asupra laturii civile a cauzei iresponsabilitatea are ca efect, în principiu,
înlăturarea răspunderii civile atât a făptuitorului, cât şi a celor ce aveau
obligaţia supravegherii acestuia; excepţia dacă se poate reţine o culpă în
sarcina acestora.

§ 4. Beţia

4.1. Noţiunea şi felurile beţiei


Unii autori au arătat că beţia reprezintă starea psihofizică anormală în care se
găseşte o persoană ca urmare a efectelor produse asupra organismului său şi asupra
facultăţilor sale psihice de anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea
persoană sau introduse în corpul său. Această cauză care înlătură caracterul penal al faptei
este reglementată de art. 49 din Codul penal în vigoare.
Având în vedere determinarea influenţei pe care starea de beţie o poate avea
asupra capacităţii de a voi, în literatura de specialitate se face distincţia între unele feluri de
beţie potrivit anumitor criterii.
a) după provenienţa sa, beţia poate avea două forme de bază şi anume, beţie
determinată de alcool şi beţie determinată de consumarea stupefiantelor;
b) după modul în care s-a ajuns în starea de beţie aceasta poate fi involuntară
sau beţie voluntară care, la rândul ei, poate fi ocazională sau cronică;

141
c) după gradul de intoxicare beţia poate fi completă sau incompletă.

4.2. Condiţiile beţiei accidentale complete


Potrivit art. 49 din Codul penal în vigoare, rezultă că „Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea,
datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de
alcool sau de alte substanţe.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu
înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă
sau agravantă.”
Din cuprinsul acestor reglementări rezultă că starea de beţie voluntară completă
produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei, ci poate
constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. Deci, singura dintre formele
beţiei care înlătură caracterul penal al faptei este beţia completă şi accidentală, ca urmare a
lipsei de vinovăţie.
Drept urmare, pentru ca beţia să înlăture caracterul penal al faptei este necesară
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii.
a) făptuitorul să se fi aflat în momentul săvârşirii faptei în stare de beţie
determinată de alcool sau alte substanţe cu caracter ebriant;
b) starea de beţie să fi fost accidentală şi completă;
c) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.

4.3. Efectele stării de beţie


a) În caz de beţie accidentală – completă, constatată de către organul judiciar
competent, indiferent de substanţa cu caracter ebriant care a determinat-o
constituie circumstanţă personală care înlătură caracterul penal al faptei şi
poate înlătura şi răspunderea civilă a făptuitorului, numai dacă nu se va
putea reţine o culpă acestuia, situaţie în care va fi obligat la repararea
prejudiciului.
Dacă starea de beţie accidentală este incompletă atunci va constitui doar o
circumstanţă atenuantă.
Acela care a provocat starea de beţie a făptuitorului va răspunde potrivit art. 31
din Codul penal în vigoare, situaţie în care va fi obligat şi la reparaţii civile.
142
b) În caz de beţie voluntară – indiferent de forma completă sau incompletă – se
va reţine o circumstanţă agravantă pentru situaţia în care a fost preordinată
sau o circumstanţă atenuantă, dacă se dovedeşte că a fost ocazională, fără
urmărirea unui scop infracţional.
Cele două forme ale beţiei voluntare se pot înfăţişa şi ca o beţie obişnuită, când
făptuitorul este deprins să consume alcool sau alte substanţe, situaţie în care va constitui o
circumstanţă agravantă.

§ 5. Minoritatea făptuitorului

5.1. Noţiunea de minoritate a făptuitorului


Minoritatea făptuitorului este definită în doctrină ca fiind starea de incapacitate
psihică a făptuitorului determinată de vârsta sa şi respectiv de insuficienta dezvoltare psiho-
fizică a acestuia, stare care îl pune în imposibilitatea de a înţelege semnificaţia socială a
faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa.
Având în vedere situaţiile sus-menţionate, art. 50 din Codul penal în vigoare,
reglementează faptul că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal.”
Aceste dispoziţii privitoare la minoritate, ca o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, nu precizează condiţiile de vârstă ale răspunderii penale a minorului, ci se referă
numai la minorul care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Limitele
legale ale vârstei de când începe răspunderea penală a minorului sunt prevăzute în art. 99
din Codul penal în vigoare. În ce priveşte condiţiile psihice ale răspunderii penale ale
minorului sunt prevăzute în art. 48 din Codul penal în vigoare fiind identice cu cele ale
adulţilor.

5.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al


faptei
Pentru ca minoritatea să înlăture caracterul penal al faptei trebuie întrunite
cumulativ anumite condiţii:

143
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fi fost comisă de un minor care nu îndeplinea condiţiile legale
pentru a răspunde penal;
c) minorul să nu fi îndeplinit condiţiile legale pentru a răspunde penal în
momentul săvârşirii faptei.

5.3. Efectele stării de minoritate


Efectele stării de minoritate în care făptuitorul minor nu îndeplineşte condiţiile
legale pentru a răspunde penal sunt atât asupra laturii penale cât şi asupra laturii civile a
cauzei.
a) Asupra laturii penale a cauzei, minoritatea va fi o cauză personală de
înlăturare a caracterului penal al faptei numai pentru minorul făptuitor care
în momentul săvârşirii faptei nu avea împlinită vârsta de 14 ani sau deşi
avea împlinită vârsta de 14 ani, nu împlinise vârsta de 16 ani şi a comis fapta
fără discernământ.
b) Asupra laturii civile a cauzei efectul este diferit. Astfel, dacă minorul nu a
împlinit vârsta de 14 ani pretenţiile civile nu pot face obiectul unei acţiuni
civile alăturate unei acţiuni penale deoarece aceasta din urmă nu poate fi
pusă în mişcare. În această situaţie nu este exclusă răspunderea civilă a
persoanelor care, la data săvârşirii faptei aveau în îngrijire pe minor.
În cazul minorilor între 14 şi 16 ani, procesul penal trebuie să fie declanşat pentru
a se stabili existenţa sau inexistenţa discernământului şi în raport de aceasta şi posibilitatea
formării pretenţiilor civile.

§ 6. Eroarea de fapt

6.1. Noţiunea şi felurile erorii de drept


Eroarea constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către cel care
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în momentul săvârşirii acesteia, fie a unei
stări, situaţii sau împrejurări, esenţială pentru caracterizarea corectă a faptei, fie a unei
dispoziţii legale.

144
În doctrină se face distincţie între mai multe feluri de eroare, folosindu-se mai
multe criterii.
a) după obiectul asupra căreia poartă aceasta poate fi eroare de fapt sau eroare
de drept;
b) după întinderea efectelor sale juridice aceasta poate fi eroare principală sau
eroare secundară;
c) după factorii determinanţi aceasta poate fi eroare prin necunoaştere sau
eroare prin amăgire;
d) după posibilităţile de evitare a acesteia se face deosebire între eroare de
neînlăturat şi eroare vincibilă.

6.2. Eroarea de fapt în dreptul penal


Eroarea de fapt, potrivit reglementărilor Codului penal în vigoare, poate fi de
două feluri şi anume eroare de fapt principală şi eroare de fapt secundară.
6.2.1. Eroarea de fapt principală
a) Noţiunea erorii de fapt principale
Eroarea de fapt principală reprezintă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită în
momentul comiterii faptei de către făptuitor a unei stări, situaţii sau împrejurări esenţiale de
care depinde caracterul penal al faptei.
Pentru ca eroarea de fapt principală să opereze este necesară îndeplinirea
cumulativă a unor condiţii.
b) Condiţiile erorii de fapt principale
- fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală;
- făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul săvârşirii faptei existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia;
- eroarea să existe în tot timpul efectuării actelor de executare a faptei.
c) Efectele erorii de fapt principale
Efectele erorii de fapt principale se produc atât în cazul faptelor pe care legea le
incriminează când sunt săvârşite cu intenţie, cât şi în cazul acelora pe care legea le
incriminează şi atunci când sunt săvârşite din culpă, dacă sunt întrunite condiţiile specifice
fiecăreia dintre aceste ipoteze.

145
Astfel, în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie,
eroarea de fapt, legal constatată, are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei
şi deci înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului.
În cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, eroarea de
fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu provine din culpa
făptuitorului.
Această eroare nu înlătură răspunderea civilă, deoarece provine de cele mai
multe ori dintr-o cauză imputabilă celui care s-a aflat în eroare.
Dacă eroarea a fost provocată de o altă persoană aceasta va răspunde din punct
de vedere penal cât şi din punct de vedere civil.
Când eroarea provine de la subiectul pasiv al infracţiunii, făptuitorul nu va
răspunde civil, inducerea în eroare având pentru subiectul pasiv caracterul unei autolezări.
6.2.2. Eroarea de fapt secundară
a) Noţiunea erorii de fapt secundare
Eroarea de fapt secundară reprezintă necunoaşterea de către făptuitor, în
momentul săvârşirii infracţiunii, a împrejurării care constituie o circumstanţă agravantă a
acelei infracţiuni.
Eroarea de fapt secundară se poate reţine numai în cazul în care fapta este
incriminată şi într-o variantă normativă agravantă, determinată de împrejurarea pe care
făptuitorul nu a cunoscut-o ori a cunoscut-o greşit.
b) Condiţiile erorii de fapt secundare
Pentru a se reţine eroarea de fapt secundară trebuie să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune;
- făptuitorul să se fi aflat în eroare în timpul şi pe durata comiterii
faptei;
- eroarea să se refere la un element circumstanţial de agravare a
infracţiunii.
c) Efectele erorii de fapt secundare
Efectele acestei erori se materializează prin înlăturarea aplicării agravantei,
făptuitorul urmând să răspundă pentru săvârşirea infracţiunii în varianta tip.

146
6.3. Eroarea de drept
6.3.1. Eroarea de drept extrapenal
Eroarea de drept extrapenal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unei norme de drept extrapenal de a cărei cunoaştere depinde existenţa unei infracţiuni.
Necunoaşterea reglementărilor dintr-o lege extrapenală echivalează cu o eroare de fapt,
adică înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală, în condiţiile examinate.
Deci, eroarea de drept extrapenal – reprezintă forma de drept al cărui obiect este
format dintr-o normă aparţinând altei ramuri de drept şi se prezintă ca o formă a erorii de
fapt.
6.3.2. Eroarea de drept penal
Legiuitorul român, în privinţa erorii de drept penal, consacră în art. 51 alin. 4 din
Codul penal în vigoare, principiul potrivit căruia: „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.”
Deci, eroarea de drept penal – reprezintă forma erorii de drept în care făptuitorul
nu cunoaşte sau cunoaşte greşit o normă cu caracter penal în momentul comiterii faptei.
Prin instituirea principiului sus-menţionat, s-a urmărit, ca prin normele cu
caracter penal să se stabilească norme de conduită în vederea respectării şi protejării
valorilor sociale importante, iar în caz de încălcare a acestora, să se aplice sancţiunile
stabilite de lege proporţional cu gravitatea faptei.
Astfel, Codul penal român în vigoare instituie o prezumţie absolută a cunoaşterii
legii penale de către toţi destinatarii ei.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 198-222;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 79-84;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 255-281;
147
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 343-372;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 159-180;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 326-346.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Constrângerea fizică, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, există atunci când:
a. făptuitorul este supus unei presiuni fizice;
b. făptuitorul nu-i poate rezista acestei presiuni fizice;
c. făptuitorul supus acestei presiuni fizice săvârşeşte o faptă.

2. Constrângerea morală înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a. existenţa constrângerii asupra fizicului unei persoane;
148
b. persoana constrânsă fizic să nu poată opune rezistenţă eficace acţiunii de constrângere;
c. fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să nu fie prevăzută de legea penală.

3. Existenţa cazului fortuit înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a. acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător datorită intrării
în concurs cu o energie străină de conştiinţa şi voinţa acelei persoane;
b. intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu fi fost
imprevizibilă;
c. acţiunea sau inacţiunea peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să constituie o
faptă prevăzută de legea penală.

4. Efectele beţiei voluntare, indiferent de forma completă sau incompletă, pot fi:
a. făptuitorul va răspunde penal când aceasta este preordinată;
b. făptuitorul nu va răspunde penal când aceasta este voluntară;
c. făptuitorul va răspunde civil când aceasta este preordinată şi nu va răspunde civil când
aceasta este ocazională.

5. Efectele stării de minoritate în care minorul făptuitor nu îndeplineşte condiţiile legale


pentru a răspunde penal sunt:
a. înlătură necondiţionat caracterul penal al faptei pentru minorii care nu au împlinit vârsta
de 14 ani;
b. înlătură caracterul penal al faptei pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dar nu
au împlinit vârsta de 16 ani şi au săvârşit fapta cu discernământ;
c. nu înlătură răspunderea civilă pentru minorii care au vârsta între 14 şi 16 ani şi au
săvârşit fapta cu discernământ.

Răspunsuri:
1. a b –
2. - - -
3. a – c
4. a - -
5. a - -
149
CURS XVIII: RĂSPUNDEREA PENALĂ (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la
răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice;
 Analizarea caracteristicilor instituţiei înlocuirii răspunderii penale şi
condiţiile necesare dispunerii acestei înlocuiri.

Conţinut:
 Răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal
 Înlocuirea răspunderii penale

§ 1. Răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal

1.1. Consideraţii generale privind răspunderea penală


În activitatea de apărare împotriva infracţiunilor prin aplicarea de sancţiuni apare
un raport social special între cei care duc lupta (organe specializate ale statului) şi cei
împotriva cărora se duce lupta (infractorii). Acest raport special este reglementat de
normele dreptului penal, indicând în mod obligatoriu, când şi ce au de făcut părţile
participante, ce drepturi şi ce obligaţii au, în ce mod şi cu ce mijloace trebuie dusă această
luptă.

150
Astfel, are loc constituirea cadrului de realizare a constrângerii de stat, prin
aplicarea sancţiunilor juridice, celor ce au comis infracţiuni, în scopul asigurării raporturilor
sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept, activitate
care este tocmai răspunderea penală.
Răspunderea penală, în sens larg, este definită ca fiind obligaţia unei persoane
care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, dar şi dreptul care revine statului, prin
instanţa de judecată, de a aplica o pedeapsă. Deci, noţiunea de răspundere penală
echivalează cu dreptul de a aplica o pedeapsă şi obligaţia de a suporta o asemenea
pedeapsă.

1.2. Principiile răspunderii penale


Principiile răspunderii penale sunt acele idei sau reguli diriguitoare care fixează
cadrul juridic al răspunderii penale cuprinse în normele penale care reglementează această
instituţie. Deoarece în doctrină nu există o unanimitate cu privire la principiile răspunderii
penale, ne vom opri la o enumerare succintă a acestor principii care cuprinde:
a) infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale – principiu prevăzut în art. 17 alin. 2
Cod penal;
b) personalitatea răspunderii penale – nu poate fi subiect al răspunderii penale decât cel
care a participat la săvârşirea infracţiunii;
c) unicitatea răspunderii penale – săvârşirea infracţiunii atrage o singură dată aplicarea
acţiunii penale;
d) celeritatea răspunderii penale – promptitudinea descoperirii infracţiunilor şi trimiterii în
judecată a infractorilor;
e) inevitabilitatea răspunderii penale – este inevitabilă răspunderea penală când s-a stabilit
vinovăţia infractorului;
f) individualizarea răspunderii penale – la stabilirea răspunderii penale trebuie să se ţină
seama de gravitatea faptei şi persoana făptuitorului;
g) prescriptibilitatea răspunderii penale – răspunderea penală poate fi înlăturată în urma
trecerii unui interval de timp.

1.3. Excepţii de la caracterul inevitabil al răspunderii penale


Caracterul inevitabil al răspunderii penale, în cazul săvârşirii de infracţiuni nu
trebuie înţeles ca fiind rigid, absolut, întrucât este posibil, prin voinţa legiuitorului, în
151
anumite situaţii, stări, împrejurări, să fie înlăturată răspunderea penală pentru fapta
săvârşită, apreciindu-se că nu mai este necesară tragerea la răspundere penală a
infractorului.
Tot prin voinţa legiuitorului se poate înlocui răspunderea penală cu o altă formă a
răspunderii juridice, dacă se apreciază că restabilirea ordinii de drept penal este mai
eficientă prin stabilirea unei alte forme de constrângere juridică.
În ceea ce priveşte excepţiile de la caracterul inevitabil al unei asemenea
răspunderi, acestea privesc cauzele de înlocuire a răspunderii penale cu alte forme de
răspundere juridică precum şi cauzele de înlăturare a răspunderii penale

§ 2. Înlocuirea răspunderii penale

2.1. Consideraţii preliminarii


Înlocuirea răspunderii penale reprezintă măsura prin care instanţa de judecată
dispune, în condiţiile legii, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în locul unei
sancţiuni penale.
Prin intermediul instituţiei înlocuirii răspunderii penale se recunoaşte caracterul
infracţional al faptei şi, totodată, se recunoaşte faptul că, în raport cu gradul redus de
pericol social concret al faptei, nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci înlocuirea ei
printr-o sancţiune cu caracter administrativ.
Înlocuirea răspunderii penale, ca natură juridică, este un mijloc de individualizare
a constrângerii juridice, care permite adaptarea constrângerii la gravitatea concretă a
infracţiunii, la personalitatea celui care a săvârşit infracţiunea.
Înlocuirea răspunderii penale care se prezintă ca o instituţie aparte, nu se
confundă cu alte instituţii din dreptul penal, şi anume: cu cauzele de înlăturare a răspunderii
penale sau cu vreo cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.

2.2. Condiţiile înlocuirii răspunderii penale şi sancţiunile cu caracter


administrativ aplicabile
Potrivit art. 90 din Codul penal în vigoare, instanţa poate dispune înlocuirea
răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă

152
sunt îndeplinite anumite condiţii cu privire la faptă şi altele cu privire la făptuitor, iar prin
art. 98 din acelaşi Cod penal se reglementează posibilitatea înlocuirii răspunderii penale în
caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni.
a) condiţiile privind infracţiunea sunt raportate la pedeapsa stabilită de lege
pentru infracţiunea săvârşită, fapta în conţinutul ei concret şi prejudiciul
adus, care a fost integral reparat;
b) condiţiile privind persoana infractorului sunt raportate la atitudinea
făptuitorului după săvârşirea infracţiunii, la faptul că sunt suficiente date,
că făptuitorul are posibilităţi de îndreptare precum şi la faptul că nu a mai
fost anterior condamnat sau nu i s-au aplicat de două ori sancţiuni cu
caracter administrativ;
c) înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni potrivit art.
98 din Codul penal în vigoare dacă sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire
a răspunderii penale.
Potrivit art. 91 din Codul penal în vigoare, instanţa de judecată, dacă constată că
sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru înlocuirea răspunderii penale, aplică una din
următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
- mustrare;
- mustrare cu avertisment;
- amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006, pag.
223-229;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 85-86;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 327-348;

153
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 425-441;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 334-345;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag.
347-357.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Răspunderea penală, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, are la bază


următoarele principii:
a. infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
b. personalitatea, unicitatea, celeritatea şi inevitabilitatea răspunderii penale;
c. individualizarea şi imprescriptibilitatea răspunderii penale.
2. Scopul normelor penale privind prevenirea săvârşirii infracţiunilor se realizează prin:
a. respectarea prevederilor legii penale în vigoare de către toţi cetăţenii;
154
b. dispunerea exclusivă a măsurilor de natură economică;
c. aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunilor.

3. Condiţii ale înlocuirii răspunderii penale, prevăzute de norma penală, cu privire la


persoana infractorului sunt:
a. din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta;
b. sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă;
c. făptuitorul să nu mai fi fost anterior condamnat sau să nu i se fi aplicat de trei ori
sancţiuni cu caracter administrativ, iar în ce priveşte condamnarea se consideră
inexistentă în situaţiile prevăzute în art. 38 din Codul penal în vigoare.

4. Instanţa de judecată dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru


înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter
administrativ:
a. libertatea supravegheată;
b. interzicerea de a se afla în anumite localităţi:
c. amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Răspunsuri:
1. a b –
2. a – c
3. a b –
4. - - c

155
CURS XIX: RĂSPUNDEREA PENALĂ (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la anumite
situaţii stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care conduc
la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
utilă sau nu mai poate avea loc.

Conţinut:
 Noţiunea şi necesitatea cauzelor care înlătură răspunderea penală
 Categoriile cauzelor care înlătură răspunderea penală

§ 1. Noţiunea şi necesitatea cauzelor care înlătură


răspunderea penală

1.1. Noţiunea cauzelor care înlătură răspunderea penală


Când instanţa de judecată a constatat violarea legii penale şi a dispus aplicarea
sancţiunii corespunzătoare, va trebui ca hotărârea de condamnare să fie pusă în executare.
Aceasta reprezintă o evoluţie obişnuită a activităţii de tragere la răspundere penală care nu
trebuie privită unilateral deoarece, în anumite condiţii social-umane, pot apărea unele
situaţii, stări sau împrejurări, expres prevăzute de lege, care au drept urmare înlăturarea
răspunderii penale.

156
Prin urmare, cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite situaţii,
stări sau împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul societăţii şi în baza
condiţiilor prevăzute de lege, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la
răspundere penală a făptuitorului.
Deci, inevitabilitatea răspunderii penale operează totdeauna când s-a săvârşit o
infracţiune, afară de cazurile când răspunderea penală este înlăturată prin voinţa expresă a
legiuitorului.

1.2. Necesitatea cauzelor care înlătură răspunderea penală


Înlăturarea răspunderii penale, după cum rezultă din cele arătate în doctrină, nu
este un act arbitrar, deoarece necesitatea ei este determinată de anumite situaţii, stări sau
împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care conduc la concluzia că tragerea la
răspundere penală a infractorului nu mai este utilă sau nu mai poate avea loc datorită:
a) trecerii unui anumit timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la tragerea la
răspundere penală a infractorului;
b) producerii unor schimbări social-politice care au dus la concluzia să nu se
mai considere necesară tragerea la răspundere penală pentru anumite
infracţiuni;
c) existenţa anumitor împrejurări care au determinat pe cel vătămat să nu
mai depună plângere prealabilă sau dacă a depus-o să o retragă ori să se
împace când legea permite aceasta.

§ 2. Categoriile cauzelor care înlătură răspunderea penală

2.1. Consideraţii preliminarii


Din reglementările Titlului VII, Capitolele I, II şi III ale părţii generale din Codul
penal în vigoare, rezultă categoriile cauzelor care înlătură răspunderea penală ca fiind:
a. – amnistia;
b. – prescripţia răspunderii penale;
c. – lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia;
d. – împăcarea părţilor.

157
Cauzele care înlătură răspunderea penală se deosebesc, prin conţinutul şi efectele
lor, de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi de cauzele care înlătură pedeapsa.
Deoarece înlătură consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură
răspunderea penală nu operează nici asupra consecinţelor civile produse prin săvârşirea
infracţiunii.

2.2. Amnistia
Amnistia reprezintă actul de clemenţă acordat de către Parlamentul României
prin lege organică, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin
care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei precum şi alte consecinţe ale
condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la apariţia legii de amnistie.
Amnistia are o dublă natură juridică şi anume: de drept constituţional şi de drept
penal.
Această instituţie juridică nu poate fi asemănată cu dezincriminarea deoarece,
prima înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei, spre deosebire de cea din urmă
care înlătură norma juridică incriminatoare.
În literatura de specialitate clasificarea amnistiei s-a făcut în funcţie de:
a) întinderea efectelor – amnistia poate fi generală sau specială;
b) condiţiile de acordare – amnistia poate fi necondiţionată sau condiţionată;
c) momentul adoptării actului de amnistie – se face distincţie între amnistie
înainte de condamnare sau amnistie după condamnare.
În ce priveşte obiectul amnistiei, aceasta se referă la infracţiunile săvârşite înainte
de data intrării sale în vigoare. Infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistie ori
cele săvârşite ulterior nu cad sub incidenţa legii.
Efectele amnistiei îmbracă două modalităţi şi anume:
a) amnistia intervenită înainte de condamnare atrage înlăturarea răspunderii
penale;
b) amnistia intervenită după condamnarea definitivă înlătură răspunderea
penală şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
Potrivit art. 119 alin. 2 din Codul penal în vigoare, amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă, asupra măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate
(despăgubiri civile cât şi cheltuieli de judecată).
158
2.3. Prescripţia răspunderii penale
Codul penal în vigoare reglementează prescripţia sub două forme şi anume, prin
art. 121 reglementează prescripţia răspunderii penale, iar prin art. 125 reglementează
prescripţia executării pedepsei, ambele forme alcătuind o instituţie de drept penal denumită
prescripţie penală.
Prescripţia răspunderii penale reprezintă stingerea dreptului statului de a trage la
răspunderea penală pe cel care a săvârşit o infracţiune precum şi a obligaţiei celui vinovat
de a suporta consecinţele faptei comise după trecerea unui interval de timp, însoţită de
anumite condiţii, de la săvârşirea infracţiunii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute în art. 122 Cod
penal şi sunt variabile putând să se situeze pentru persoana fizică între 15 ani şi 3 ani, iar
pentru persoana juridică între 10 ani şi 5 ani, în funcţie de natura şi durata pedepsei
prevăzute de lege pentru fiecare categorie de infracţiune. Ele curg de la data săvârşirii
infracţiunii sau, după caz, de la data epuizării infracţiunii.
Efectul prescripţiei răspunderii penale este acela că înlătură răspunderea penală
fiind exclusă aplicarea sancţiunii în momentul când termenul prescripţiei s-a împlinit.
Potrivit art. 13 C.pr.pen., chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie,
învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a obţine în faza de
urmărire penală – scoaterea de sub urmărire sau în faza de judecată – achitarea.
În sistemul legislaţiei noastre penale, prescripţia răspunderii penale operează cu
privire la toate infracţiunile mai puţin în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
Art. 123 şi art. 124 din Cod penal în vigoare reglementează situaţiile de
întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi respectiv instituie
prescripţia specială potrivit căreia se înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege este depăşit cu încă jumătate.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei penale aceasta operează pe
timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Dacă prescripţia răspunderii penale a fost suspendată, aceasta îşi reia cursul din
ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Dacă intervin mai multe suspendări, durata fiecărei suspendări nu va intra în
calculul termenului de prescripţie, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite în
durata acesteia.
159
2.4. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
Plângerea prealabilă reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care
aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea infracţiunii de către făptuitor şi
cere urmărirea şi judecarea acelei infracţiuni, în urma căreia, când este cazul, organul
judiciar competent declanşează procesul penal şi pune în mişcare acţiunea penală.
Condiţiile în care tragerea la răspunderea penală depinde de existenţa unei
plângeri prealabile sunt:
a) să existe o infracţiune pentru care legea penală să prevadă în mod expres
că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă;
b) plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
c) plângerea prealabilă să aibă conţinutul prevăzut de lege;
d) plângerea prealabilă să fie adresată şi introdusă la organul competent în
termenul prevăzut de lege.
Lipsa plângerii prealabile sau nerespectarea condiţiilor de depunere a acesteia
poate duce, în cazurile expres prevăzute de lege, la înlăturarea răspunderii penale.
Retragerea plângerii prealabile înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă dacă este făcută în mod expres, total şi necondiţionat determină înlăturarea
răspunderii penale.

2.5. Împăcarea părţilor


În doctrină s-a arătat că împăcarea părţilor reprezintă înţelegerea intervenită între
persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură
răspunderea penală a infractorului şi consecinţele civile ale faptei.
Pentru ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală trebuie îndeplinite
cumulativ anumite condiţii:
a. – legea penală trebuie să prevadă în mod expres că împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală;
b. – între persoana vătămată şi făptuitor să intervină împăcarea potrivit
condiţiilor legale;
c. – împăcarea trebuie să aibă loc numai între cei care potrivit legii, îşi pot
manifesta voinţa de a pune capăt conflictului de drept penal;
160
d. – împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă;
e. – împăcarea să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 229-242;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 86-90;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 348-371;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 442-471;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 345-365;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 357-380.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
161
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Amnistia are următoarele caractere:


a. caracter real;
b. caracter unic;
c. caracter facultativ.

2. Efectele prescripţiei răspunderii penale sunt:


a. când termenul prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit, din acel moment este
înlăturată răspunderea penală fiind exclusă aplicarea sancţiunii;
b. chiar dacă termenul prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal pentru a obţine în faza de urmărire penală –
scoaterea de sub urmărirea penală sau în faza de judecată – achitarea;
c. prescripţia răspunderii penale operează cu privire la toate infracţiunile, mai puţin în cazul
infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

3. Pentru ca tragerea la răspundere penală să depindă de necesitatea existenţei plângerii


prealabile trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii, dintre care amintim:
a. să existe o infracţiune pentru care legea penală să prevadă în mod expres că acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă;
b. plângerea prealabilă să fie introdusă la oricare organ judiciar;
c. plângerea prealabilă să fie introdusă oricând la organul judiciar.

4. Se consideră că plângerea prealabilă lipseşte atunci când:


a. persoana vătămată nu a introdus plângerea prealabilă la organul competent;
b. în cazul participaţiei penale a fost introdusă numai faţă de un participant;
c. a fost introdusă cu respectarea condiţiilor legale privind conţinutul ei.

162
5. Pentru ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală trebuie îndeplinite anumite
condiţii:
a. este necesare ca legea să prevadă în mod expres că împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală;
b. între partea vătămată şi infractor să intervină împăcarea clar exprimată prin care se
manifestă voinţa de a pune capăt conflictului de drept penal;
c. împăcarea să fie parţială, condiţionată, definitivă şi să intervină până la pronunţarea
hotărârii judecătoreşti.

Răspunsuri:
1. a - -
2. a b c
3. a - -
4. a - -
5. a b –

163
CURS XX: PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI
PENALE ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTOR PEDEPSE (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Însuşirea noţiunii de sancţiune de drept penal ca măsuri de prevenire,
represive şi de reeducare care se dispun de către instanţa de judecată
împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală,
precum şi stabilirea categoriilor acestor sancţiuni ;
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale cu privire la
pedeapsă ca sancţiune a dreptului penal.

Conţinut:
 Consideraţii generale privind sancţiunile de drept penal
 Pedepsele – sancţiuni de drept penal

§ 1. Consideraţii generale privind sancţiunile de drept penal

a) Noţiunea şi caracterele sancţiunii de drept penal


Normele de drept se compun, totdeauna, dintr-un precept şi o sancţiune.
Drept urmare, sancţiunea este juridică deoarece este cea care imprimă caracter de
obligativitate preceptului, cât şi mijlocul prin care se restabileşte ordinea de drept care a
fost destabilizată prin nerespectarea preceptului.

164
După cum s-a arătat în doctrină, sancţiunea juridică este orice măsură pe care o
normă de drept o statorniceşte ca o consecinţă pentru cazul când preceptul său va fi
nesocotit.
În raport de ramura de drept căreia aparţine, sancţiunile juridice pot fi de drept
civil, de drept penal, de drept administrativ, etc.
Normele legii penale, în realizarea scopului lor se adresează, în primul rând,
tuturor persoanelor care au obligaţia să se conformeze acestor norme, iar în al doilea rând,
se adresează organelor judiciare care sunt chemate să aplice sancţiunile penale celor care nu
au respectat cerinţele legii penale.
Faţă de cei care îşi conformează conduita dispoziţiilor din normele penale se
realizează o prevenire generală. În schimb, faţă de cei care au încălcat dispoziţiile acestor
norme, sancţiunile vor asigura constrângerea, cât şi reeducarea lor, restabilind ordinea de
drept.
Astfel, în literatura de specialitate se susţine că sancţiunile de drept penal
reprezintă acele măsuri de constrângere represive şi preventive, dar şi de reeducare,
specifice dreptului penal, care se dispun de către instanţa de judecată împotriva persoanelor
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, scopul urmărit fiind de restabilire a ordinii
de drept încălcate şi de prevenire a săvârşirii unor astfel de fapte.
De asemenea s-a susţinut că trăsăturile acestor măsuri constau în faptul că
sancţiunile de drept penal sunt prevăzute de legea penală, sunt aflictive, se aplică numai ca
urmare a săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, sunt inevitabile şi indisponibile şi au ca
scop prevenirea săvârşirii unor noi asemenea fapte.

b) Sistemul sancţiunilor de drept penal şi principiile acestor sancţiuni


Cadrul de reglementare a sistemului sancţiunilor de drept penal cuprinde
ansamblul prevederilor legale care stabilesc categoriile de sancţiuni, precum şi condiţiile de
aplicare şi executare a acestora.
Potrivit reglementărilor în vigoare sistemul sancţiunilor de drept penal cuprinde:
a) pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai
grave sancţiuni aplicabile infractorilor;
b) măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică în
exclusivitate minorilor infractori şi au preponderent o funcţie educativă şi
doar în subsidiar o funcţie represivă;
165
c) măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv,
prevăzute de lege în scopul înlăturării stării de pericol a făptuitorului şi,
respectiv, al prevenirii comiterii de noi fapte antisociale de către acesta.
În literatura de specialitatea s-a stabilit că principiile sancţiunilor de drept penal
sunt:
a) legalitatea sancţiunilor de drept penal constă în faptul că legea prevede
pedepsele şi măsurile ce se pot aplica;
b) umanismul sancţiunilor de drept penal se referă la faptul că nu sunt degradante;
c) revocabilitatea sancţiunilor de drept penal rezultă din faptul că pot fi revocate
sau retrase;
d) individualizarea sancţiunilor de drept penal presupune ca acestea să fie aplicate
în raport cu gravitatea faptei şi periculozitatea socială a infractorului;
e) personalitatea sancţiunilor de drept penal rezultă din faptul că acestea se aplică
celui care a săvârşit ori a contribuit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.

§ 2. Pedepsele – sancţiuni de drept penal

2.1. Consideraţii generale privind pedepsele


Pedeapsa este o sancţiune juridică specifică dreptului penal deoarece ori de câte
ori legea incriminează o faptă drept infracţiune, trebuie, neapărat, să prevadă ca sancţiune o
pedeapsă. Deci, ceea ce imprimă unei dispoziţii legale caracterul de normă de drept penal,
este prezenţa unei pedepse în conţinutul acelei dispoziţii.
Potrivit art. 52 alin. 1 din Codul penal în vigoare: „Pedeapsa este o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni.”
Având în vedere aceste caracterizări ale pedepsei, în doctrină s-a susţinută că
pedeapsa este o sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi de
reeducare, este prevăzută de lege, şi se aplică de către instanţa de judecată infractorului în
scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Ea are caracter legal, determinat, public,
aflictiv, educativ dar şi personal.

166
Pentru realizarea scopului pedepsei aşa cum rezultă din art. 52 Cod penal în
vigoare, aceasta, îndeplineşte două funcţii şi anume:
a. – funcţia de constrângere – care decurge din însăşi natura pedepsei deoarece persoana
faţă de care se aplică suportă anumite privaţiuni;
b. – funcţia de reeducare – care constă în faptul că prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială.

2.2. Felurile pedepselor


După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în ştiinţa dreptului penal au
existat două sisteme cu privire la diferenţierea pedepselor. După un sistem, cadrul
pedepselor trebuie să fie redus, adică legea să admită numai două pedepse (închisoarea şi
amenda), însă fiecare din aceste pedepse să poată fi dozată cantitativ sau chiar calitativ, în
aplicarea practică. După un alt sistem, numit al polidiferenţierii, dimpotrivă se recomandă
un cadru cât mai bogat de pedepse, variate prin natura, prin durata, prin regimul şi prin
executarea lor, care de altfel, a fost preferat.
În legislaţiile penale este cunoscută o diversitate de forme ale pedepselor, pentru
a căror cunoaştere mai profundă şi sistematică a funcţiilor şi rolului lor, s-au elaborat
diferite clasificări potrivit anumitor criterii.
a) După rolul şi importanţa lor se disting pedepse principale, complementare sau
accesorii;
b) După obiectivul asupra căruia poartă sancţiunea deosebim pedepse privative de viaţă,
corporale, privative sau restrictive de libertate, morale sau pecuniare;
c) După gradul de determinare a pedepselor se deosebesc pedepse determinate sau
nedeterminate.

2.3. Sistemul pedepselor


Principiul legalităţii pedepsei nu presupune numai prevederea în legea penală a
pedepsei pentru fiecare faptă interzisă prin norma de incriminare, ci instituirea unui sistem
de pedepse, adică fixarea unui cadru general al pedepselor în legea penală.
Astfel, sistemul pedepselor reprezintă cadrul general al pedepselor, respectiv
enumerarea categoriilor de pedepse, a felurilor şi limitelor generale ale acestora.

167
Din studiul legislaţiei observăm că la stabilirea sistemului pedepselor legiuitorul
ţine seama de mai mulţi factori, şi anume:
- necesitatea şi cerinţele perioadei pe care o parcurge societatea;
- nivelul fenomenului criminalităţii şi tendinţele acestuia;
- principiile care guvernează un sistem de drept.

2.4. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal român


Codul penal român reglementează în mod diferit pedepsele aplicabile persoanelor
fizice de cele aplicabile persoanelor juridice.
Pedepsele aplicabile persoanelor fizice, potrivit art. 53 din Codul penal în
vigoare, pot fi:
a) pedepse principale – detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani sau
amenda de la 100 lei la 50 000 lei;
b) pedepse complementare – interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani prevăzute de art.
64 din Codul penal în vigoare sau degradarea militară;
c) pedepse accesorii – interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 din Codul penal în
vigoare în condiţiile prevăzute în art. 71 din Codul penal în vigoare.
Pedepsele aplicabile persoanelor juridice, prevăzute în art. 531 din Codul penal
în vigoare, sunt:
a) pedeapsa principală este amenda de la 2 500 lei la 2 000 000 lei;
b) pedepse complementare sunt:
- dizolvarea persoanei juridice;
- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 1 an sau
suspendarea uneia din activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
- închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3
ani;
- afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

168
Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 243-252;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 91-92;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 282-303;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 478-502;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 181-193;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 381-397.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

169
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Sistemul sancţiunilor de drept penal cuprinde:


a. pedepsele;
b. măsurile educative;
c. măsurile asiguratorii.

2. Pedepsele constau în faptul că:


a. sunt măsuri de constrângere şi reeducare prevăzute de legea penală;
b. se aplică infractorului de către instanţa de judecată;
c. se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

3. Scopul pedepsei se realizează prin următoarele funcţii:


a. de constrângere;
b. de asigurare;
c. de reparare.

4. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:


a. detenţiunea pe viaţă;
b. închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
c. interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani.

5. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt:


a. mustrarea cu avertisment;
b. amenda penală de la 100 lei la 50 000 lei;
c. măsuri educative.

Răspunsuri:
1. a b –
2. a b c
3. a - -
4. a b –
5. - - -
170
CURS XXI: PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI
PENALE ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTOR PEDEPSE (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale privind
individualizarea pedepselor şi formele acestei individualizări;

 Analizarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale privind stările, situaţiile,


împrejurările sau calităţile situate în afara conţinutului esenţial al infracţiunii care
determină reducerea sau sporirea gradului de pericol social al faptei sau al
făptuitorului.

Conţinut:
 Individualizarea pedepselor

 Circumstanţele atenuante şi agravante

§ 1. Individualizarea pedepselor

1.1. Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor


Pentru ca pedeapsa să poată îndeplini funcţiile de constrângere şi reeducare a
condamnatului şi să realizeze scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni, trebuie să
corespundă gravităţii infracţiunii şi nevoilor de îndreptare a infractorului.

171
După cum s-a stabilit în doctrină, dacă nu se realizează o concordanţă între
pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune şi pericolul social abstract al infracţiunii
respective, acea pedeapsă nu poate duce la realizarea prevenţiei generale. De asemenea,
eventuala disproporţie între pedeapsa aplicată de instanţă, pe de o parte şi gradul de pericol
social concret al faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului, pe de altă parte, pot face ca
o astfel de pedeapsă să-şi piardă, inevitabil, din aptitudinea funcţională şi să determine
rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea şi executarea ei.
Având în vedere aceste consideraţii, în unele opinii s-a subliniat faptul că
individualizarea pedepsei reprezintă operaţia de adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu
gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului, astfel încât pedeapsa să-şi poată
îndeplini funcţiile şi să-şi realizeze scopul.
Activitatea de combatere a criminalităţii parcurge trei etape: a incriminării faptelor,
a stabilirii răspunderii penale şi a executării pedepsei cărora le corespunde câte o formă a
individualizării pedepselor (legală, judiciară şi administrativă).
a) Etapa incriminării faptelor stabileşte pedeapsa aplicată pentru fiecare faptă
prevăzută de lege căreia îi corespunde forma individualizării legale a pedepselor care se
realizează de legiuitor.
b) Etapa stabilirii răspunderii penale, unde se stabileşte concret pedeapsa, căreia îi
corespunde forma individualizării judiciare a pedepselor care constă în stabilirea şi
aplicarea pedepsei de către instanţa de judecată.
c) Etapa executării pedepsei care aparţine organelor administrative de executare
căreia îi corespunde individualizării administrative a pedepselor care presupune adaptarea
regimului de executare a pedepselor în raport cu conduita condamnatului.

1.2. Individualizarea judiciară a pedepselor


După cum am mai arătat, individualizarea judiciară a pedepselor este numai de
competenţa instanţei de judecată. Cu toate acestea, dată fiind importanţa acestei
individualizări, realizarea ei nu trebuie să fie lăsată integral la aprecierea instanţei de
judecată deoarece ea trebuie să respecte anumite reguli, orientări pe care Codul penal în
vigoare le-a prevăzut în art. 72.
Din cadrul acestor reglementări rezultă că individualizarea judiciară a pedepselor
are la baza realizării sale o serie de criterii, reguli pe care instanţa de judecată trebuie să le
respecte cu ocazia stabilirii pedepsei. Astfel, se va ţine cont de:
172
a) dispoziţiile părţii generale ale Codului penal în vigoare;
b) limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal în vigoare;
c) gradul de pericol social concret al faptei;
d) persoana infractorului cu privire la trăsăturile care îl caracterizează;
e) împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

1.3. Circumstanţele atenuante sau agravante


În doctrină s-a subliniat faptul că termenul de circumstanţe este folosit în dreptul
penal pentru a denumi împrejurări, calităţi, stări sau situaţii care însoţesc fapta, contribuind
la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea şi calificarea acestuia sau care
privesc situaţia personală a infractorului, determinând felul vinovăţiei şi incidenţă
răspunderii penale.
Având în vedere cele expuse în doctrină se ajunge la părerea că circumstanţele
atenuante sau agravante sunt acele stări, întâmplări sau calităţi situate în afara conţinutului
esenţial al infracţiunii dar care, întâmplător, însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a
făptuitorului şi determină reducerea sau sporirea gradului de pericol social al faptei ori
periculozitatea infractorului. Ele se diferenţiază:
a) după efectul pe care îl produc în circumstanţe atenuante sau circumstanţe agravante;
b) după modul de stabilire şi măsura în care se impun instanţelor în circumstanţe legale
sau circumstanţe judiciare;
c) în raport cu obiectul la care se referă în circumstanţe reale sau circumstanţe
personale.
Circumstanţele atenuante sunt reglementate de art. 73 şi art. 74 din Codul penal în
vigoare, şi potrivit dispoziţiilor acestor norme juridice penale ele pot avea două forme, şi
anume: circumstanţe atenuante legale generale şi circumstanţe atenuante judiciare.
Circumstanţele atenuante legale generale prevăzute în art. 73 din Codul penal în
vigoare sunt: depăşirea limitelor legitimei apărări, depăşirea limitelor stării de necesitate şi
provocarea din partea persoanei vătămate.
Circumstanţele atenuante judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată şi
privesc: conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă de
acesta pentru îndepărtarea prejudiciilor aduse prin săvârşirea infracţiunii, atitudinea
infractorului în cadrul activităţii procesuale după săvârşirea infracţiunii dar şi orice alte
împrejurări asemănătoare pe care instanţa le poate considera circumstanţe atenuate.
173
Circumstanţele atenuante, indiferent că sunt legale sau judiciare, potrivit art. 76 şi
art. 77 din Codul penal în vigoare, au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei fie prin
reducerea pedepsei sub minimul special, fie prin schimbarea acesteia în una mai uşoară.
La rândul lor, circumstanţele agravante reglementate de art. 75 din Codul penal în
vigoare, pot avea două forme, şi anume: circumstanţe agravante legale şi circumstanţe
agravante judiciare.
Circumstanţele agravante legale prevăzute în art. 75 alin. 1 din Codul penal în
vigoare sunt: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, săvârşirea
infracţiunii prin acte de cruzime, violenţe asupra membrilor familiei sau mijloace care
prezintă pericol public, asocierea în comiterea faptei a unui infractor major cu un minor,
săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală ş.a., săvârşirea infracţiunii din motive josnice, în stare de beţie provocată în vederea
comiterii faptei sau de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.
Circumstanţele agravante judiciare sunt lăsate în mod deplin la aprecierea instanţei
de judecată care va considera pentru fiecare caz în parte, dacă există împrejurări legate de
faptă sau de persoana infractorului de natură să determine aplicarea unei pedepse mai
severe (art. 75 alin. 2 din Codul penal în vigoare).
Circumstanţele agravante au ca efect, în cazul persoanei fizice, agravarea pedepsei
în mod facultativ în sensul creşterii acesteia până la maximul special sau, dacă este cazul,
cu aplicarea unui spor de pedeapsă, de cel mult o treime din maximul special (art. 78 alin. 1
din Codul penal în vigoare).
În cazul când există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se poate aplica
amenda care poate fi sporită până la maximul special, iar dacă acest maxim este
neîndestulător i se poate adăuga un spor prevăzut de norma juridică penală (art. 78 alin. 2
din Codul penal în vigoare).

Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 252-260;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 92-95;
174
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 372-414;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 502-588;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 193-212;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 398-424.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Având în vedere prevederile Codului penal în vigoare, la stabilirea şi aplicarea


pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de următoarele criterii:
a) dispoziţiile părţii generale a Codului penal în vigoare şi limitele de pedeapsă fixate în
partea specială a acestui Cod penal;
b) presupunerea faptei şi starea de sănătate a făptuitorului;
c) împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

175
2. Operaţia de individualizare a pedepsei parcurge trei etape cărora le corespunde câte o formă
de individualizare a pedepsei, după cum urmează:
a) etapa incriminării faptei căreia îi corespunde forma individualizării legale a pedepselor;
b) etapa stabilirii răspunderii penale căreia îi corespunde forma individualizării judiciare a
pedepselor;
c) etapa executării pedepsei aplicate de către instanţa de judecată căreia îi corespunde forma
individualizării administrative a pedepsei.

3. Având în vedere prevederile Codului penal în vigoare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor


pentru persoana juridică se ţine seama de următoarele criterii:
a) dispoziţiile generale ale Codului penal în vigoare şi limitele de pedeapsă fixate pentru
persoana fizică, în partea specială a acestuia;
b) gravitatea faptei săvârşite;
c) situaţia persoanei juridice.

4. Potrivit Codului penal în vigoare categoriile circumstanţelor atenuante legale generale sunt
următoarele:
a) depăşirea limitelor cazului fortuit;
b) depăşirea limitelor erorii de fapt;
c) minoritatea.

5. Potrivit Codului penal în vigoare pot constitui circumstanţe agravante legale şi următoarele
împrejurări;
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin
metode şi mijloace care prezintă pericol public;
c) orice situaţie asemănătoare pe care instanţa o poate considera asemenea circumstanţă.

Răspunsuri:
1. a – c
2. a b c
3. a b –
4. - - -
5. a b –

176
CURS XXII: APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea reglementărilor normelor juridice penale referitoare la aplicarea
pedepselor principale persoanei fizice, precum şi executarea acestor pedepse în
scopul realizării combaterii fenomenului infracţional.

Conţinut:
 Consideraţii preliminarii privind aplicarea şi executarea pedepselor
 Pedepsele principale aplicate persoanei fizice şi executarea acestor pedepse

§ 1. Consideraţii preliminarii privind aplicarea şi executarea pedepselor

1.1. Consideraţii preliminarii privind aplicarea pedepselor


Din studiul legislaţiei penale şi din doctrină, rezultă că aplicarea pedepselor
reprezintă etapa în lupta antiinfracţională în care se identifică faptele penale şi făptuitorii, se
cercetează dacă acele fapte întrunesc conţinutul unor infracţiuni şi dacă făptuitorii răspund
penal urmând ca apoi să se treacă la aplicarea pedepselor potrivit prevederilor legale.
Aplicarea pedepsei se face în vederea realizării scopului acesteia stabilit prin legea
penală şi anume, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Având în vedere prevederile art. 72 din Codul penal în vigoare, referitoare la
criteriile generale de individualizare a pedepselor, cât şi stările şi circumstanţele în care a
fost săvârşită o infracţiune, instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea unei cauze penale

177
va stabili şi va aplica pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana care a săvârşit acea
infracţiune.

1.2. Consideraţii preliminarii privind executarea pedepselor


Combaterea fenomenului infracţional pentru a-şi realiza scopul trebuie să aibă în
vedere şi o a doua etapă, aceea a executării pedepselor. Astfel, pedeapsa aplicată de instanţa
de judecată va trebui executată potrivit naturii sale, după ce parcurge procedura punerii în
executarea a acesteia. Astfel:
a) pedeapsa amenzii se execută prin plata unei sume de bani;
b) pedepsele privative de libertate se execută în regim de maximă siguranţă, regim închis,
regim semideschis sau regim deschis;
c) pedepsele complementare încep a fi executate după ce a avut loc executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescripţia
executării pedepsei, excepţie făcând degradarea militară;
d) pedepsele accesorii încep executarea în momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.

1.3. Modalităţile aplicării şi executării pedepselor


Modalităţile aplicării şi executării pedepselor au fost reglementate de Codul penal în
vigoare, după categoriile de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, în două mari
categorii:
– aplicarea şi executarea pedepselor principale, a pedepselor complementare şi a celor
accesorii persoanelor fizice;
– aplicarea şi executarea pedepselor principale şi a pedepselor complementare
persoanelor juridice.

§ 2. Pedepsele principale aplicate persoanei fizice şi


executarea acestor pedepse

2.1. Aplicarea şi executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă


Pedeapsa detenţiunii pe viaţa reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislaţia
noastră penală în vigoare şi se aplică în cazul săvârşirii infracţiunilor deosebit de grave.

178
Aplicarea acestei pedepse prezintă o serie de limitări, respectiv nu se aplică celui care la
data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani şi nici minorilor (art.
55 alin. 1 şi art. 109 alin. 2 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 54 C.pen. în vigoare, detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare
anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare.
Regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă este cel de maximă siguranţă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru a fi executată trebuie pusă în executare. Astfel,
în baza art. 420 C.pr.pen., pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pune în executare prin emiterea
mandatului de executare de către judecătorul delegat al instanţei de executare în trei
exemplare.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un
ordin, tot în trei exemplare, prin care interzice condamnatului să părăsească ţara.
Potrivit art. 55 alin. 2 C.pen. în vigoare, dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se
înlocuieşte cu închisoare pe timp de 25 de ani.
Liberarea condiţionată se poate acorda, celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie ţinându-se cont de comportarea
condamnatului (este stăruitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinice de îndreptare,
avându-se în vedere şi antecedentele sale penale).

2.2. Aplicarea şi executarea pedepsei cu închisoarea


În general, pedeapsa închisorii este prevăzută singură sau, uneori, alternativ cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau amenda.
Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate, care constă în
scoaterea celui condamnat din mediul şi condiţiile în care a trăit, în izolarea lui de societate
şi supunerea lui a un regim de viaţă sever, dar uman.
Instanţa de judecată este competentă să stabilească şi să aplice pedeapsa închisorii,
ocazie cu care va ţine seama de dispoziţiile generale ale Codului penal în vigoare, de
limitele de pedeapsă fixate de acest Cod, de gradul de pericol social al faptei, de persoana
infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pedeapsa închisorii ca să fie executată trebuie, mai întâi, să fie pusă în executare.
Această pedeapsă este pusă în executare, potrivit art. 420 C.pr.pen., de către judecătorul
179
delegat de la instanţa de executare prin emiterea unui mandat de executarea pedepsei, în trei
exemplare şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara, pe care le
trimite organelor competente să aducă la îndeplinire această procedură, când după
realizarea acesteia începe executarea pedepsei închisorii. În acest sens se procedează
potrivit art. 421 şi art. 422 C.pr.pen.
Pentru realizarea practică a scopului pedepsei închisorii şi a funcţiilor sale se va
folosi modul şi mijloacele de executare prevăzute de art. 57 C.pen. în vigoare şi de Legea
nr. 275/2006, privind executarea pedepselor.
Executarea pedepsei cu închisoarea se poate realiza în regimuri diferite de executare
în funcţie de perioada de condamnare la această sancţiune, natura şi modul săvârşirii
infracţiunii, precum şi persoana infractorului. Aceste regimuri enumerate succint sunt:
a) regimul de maximă siguranţă se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau a închisorii mai mare de 15 ani;
b) regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii cuprinsă între 5
şi 15 ani;
c) regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare
de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
d) regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la cel mult un an de închisoare.
În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana
condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare
imediat inferior ca grad de severitate.
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii în regim de detenţie reprezintă
punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în
întregime a pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat, cu condiţia ca el să nu mai
săvârşească o nouă infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. Această măsură are
caracter general, individual, facultativ şi revocator. Condiţiile de acordare a liberării
condiţionate se referă la fracţiunile de pedeapsă şi la comportarea condamnatului (art. 59 –
art. 60 din Codul penal în vigoare).
Acordarea liberării provizorii produce anumite efecte, în sensul că imediat
condamnatul trebuie pus în libertate, apoi trebuie menţionat faptul că liberarea provizorie
are un efect provizoriu deoarece are în vedere un termen limitat până la îndeplinirea duratei
integrale a pedepsei, şi totodată, condamnatul trebuie să se abţină de la săvârşirea de noi
infracţiuni.
180
2.3. Alte moduri de executare a pedepsei cu închisoarea
Codul penal în vigoare prevede, pe lângă executarea pedepsei închisorii în regim de
detenţie, şi alte moduri de individualizare a executării pedepsei care sunt lăsate la
latitudinea instanţei de judecată.
Astfel, instanţa poate dispune, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege şi dacă scopul şi funcţiile pedepsei vor fi îndeplinite, ca pedeapsa închisorii să se
execute în următoarele moduri:
a) executarea pedepsei într-o închisoare militară reglementată de art. 62 din Codul
penal în vigoare;
b) suspendarea condiţionată a executării pedepsei reglementată de art. 81 – art. 86 din
Codul penal în vigoare;
c) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reglementată de art. 861 – art. 866
din Codul penal în vigoare;
d) executarea pedepsei închisorii la locul de muncă reglementată de art. 867 – art. 8611
din Codul penal în vigoare.

2.4. Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda


Amenda este o pedeapsă penală principală care poate fi prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii şi într-un număr limitat de cazuri singură, şi care constă într-o sumă de
bani stabilită de instanţa de judecată pe care infractorul este obligat să o plătească statului.
Limitele pedepsei cu amenda sunt stabilite în art. 63 Cod penal în vigoare.
Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a
i se arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 de lei, iar maximul de 10 000 de
lei.
Când legea prevede aplicarea amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 de lei şi maximul
special de 15 000 de lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 de lei şi maximul special de
30 000 de lei.
În caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu
poate să depăşească limitele generale, arătate în art. 53 pct. 1 lit. c din Codul penal în
vigoare, respectiv de a 100 de lei la 50 000 de lei.

181
Odată stabilită, amenda va fi pusă în executare potrivit procedurii prevăzută în art.
425 C.pr.pen.
În cazul în care cel condamnat la plata unei amenzi nu execută această obligaţie, pe
cale obişnuită, datorită relei credinţe, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa
închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită şi ţinând cont de partea din
amendă care a fost achitată.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 261-280;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă,
Editura „Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 96-103;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 303-326 şi 553-598;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în
baza Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, pag. 588-627;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 376-421;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 424-468.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală

182
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică:


a) celui care, la data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 50 de ani;
b) celui care, în timpul executării pedepsei, a împlinit vârsta de 45 de ani;
c) celui care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

2. Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat:


a) după executarea efectivă a 10 ani de detenţie;
b) după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, dacă este stăruitor în muncă şi dă dovezi
temeinice de îndreptare;
c) după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, când condamnatul a trecut de vârsta de 55
de ani pentru bărbat şi 50 de ani pentru femeie.

3. Potrivit art. 24 din Legea nr. 275/2006, regimul deschis se aplică:


a) persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani;
b) persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an;
c) persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

4. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă de instanţa de judecată,


chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 din Codul penal în vigoare, în
următoarele cazuri:
a) când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 6 luni;
b) când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de
muncă instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă şi dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei în raport cu restul de pedeapsă rămas neexecutat;

183
c) în cazul infracţiunii de abandon de familie, dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul
judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia,
pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.

Răspunsuri:
1. - - c
2. - - -
3. – b –
4. – b c

184
CURS XXIII: APLICAREA ŞI EXECUTAEA PEDEPSELOR (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Aprofundarea reglementărilor normelor juridice penale referitoare la aplicarea
pedepselor complementare şi accesorii persoanei fizice şi la aplicarea pedepselor
persoanei juridice, precum şi executarea acestor pedepse în scopul realizării
combaterii fenomenului infracţional

Conţinut:
 Pedepsele complementare şi accesorii aplicate persoanei fizice şi executarea
acestor pedepse
 Pedepsele aplicate persoanei juridice şi executarea acestor pedepse
 Calculul pedepsei închisorii în vederea executării acesteia

§ 1. Pedepsele complementare şi accesorii aplicate persoanei fizice şi


executarea acestor pedepse

1.1. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare


Codul penal în vigoare prin dispoziţiile art. 64 reglementează ca pedepse
complementare interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi instanţa
poate decide interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
185
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie când
legea o prevede în mod expres şi facultativă când pedeapsa principală stabilită este
închisoare de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului,această pedeapsă este necesară.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării
pedepsei (art. 66 din Codul penal în vigoare).
Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare, potrivit art. 426 C.pr.pen.,
prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii
consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organul care
supraveghează executarea acestor drepturi.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a degradării militare aceasta constă în
pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi se aplică în mod obligatori (pentru
pedepse cu închisoarea mai mari de 10 ani sau detenţiune pe viaţă) sau facultativ (pentru
pedepse cu închisoarea cuprinse între 5 ani şi 10 ani) doar condamnaţilor militari sau
rezervişti în condiţiile stabilite de lege.
Pedeapsa degradării militare se pune în executare în baza art. 427 C.pr.pen., prin
trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz,
comandantului unităţii din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului
militar în raza căruia domiciliază condamnatul, pentru a proceda conform legii, în sensul că
vor scoate din evidenţă pe cel în cauză.

1.2. Aplicarea şi executarea pedepselor accesorii


Codul penal în vigoare reglementează ca pedeapsă accesorie interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art. 64 din Codul penal în vigoare.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisori atrage de drept
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a-c din Codul penal în vigoare din momentul
în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării
186
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d şi e din Codul penal în vigoare, se
aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările
cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă
sau curatelă.
Pentru punerea în executare a pedepsei accesorii nu este nevoie de un act special,
fiindcă efectele acestei pedepse se produc, potrivit legii, din momentul când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă.

§ 2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice şi executarea acestor pedepse

2.1. Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda


Pedeapsa amenzii reprezintă suma de bani pe care persoana juridică este condamnată
să o plătească iar limitele acesteia sunt reglementate în art. 711 Cod penal în vigoare.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii de cel puţin 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana
juridică este de 5 000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600 000 lei.
În situaţia în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana juridică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special
al amenzii pentru persoana juridică este de 10 000 lei, iar maximul special al amenzii este
de 900 000 lei.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa
de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, în vedere
efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 479 alin. 5 C.pr.pen.).
Odată stabilită şi aplicată amenda va fi pusă în executare potrivit procedurilor
prevăzute în art. 4799 C.pr.pen.

2.2. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare


Din cuprinsul art. 532 din Codul penal în vigoare rezultă că aplicarea uneia sau mai
multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi
187
gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste
pedepse sunt necesare.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an;
c) suspendarea uneia din activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
e) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3
ani;
f) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare.
Punerea în excutare a acestor pedepse complementare este reglementată de art.
47910 – art. 47914 C.pr.pen.

§ 3. Calculul pedepsei închisorii în vederea executării acesteia

3.1. Consideraţii preliminarii


Din studiul legislaţiei în domeniu şi din doctrină rezultă că pedeapsa odată stabilită
şi aplicată trebuie să fie executată, în principiu, integral, adică în durata şi cuantumul
stabilit prin hotărârea judecătorească.
Pentru ca pedeapsa închisorii ce se va executa să corespundă exact celor stabilite
prin hotărâre judecătorească, în baza dispoziţiilor art. 87 – art. 89 din Codul penal în
vigoare au fost reglementate anumite probleme referitoare la: durata pedepsei închisorii,
computarea reţinerii şi arestării preventive din durata pedepsei pronunţate şi computarea
privaţiunii de libertate executată în afara ţării.

188
3.2. Durata executării pedepsei închisorii
Potrivit art. 87 din Codul penal în vigoare, durata executării pedepsei închisorii se
socoteşte din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de
condamnare. Ziua din care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc
în durata executării.
Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital, intră în
durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această
împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

3.3. Computarea reţinerii şi arestării preventive


Potrivit art. 88 din Codul penal în vigoare, timpul reţinerii şi arestării preventive se
scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când
condamnatul a fost urmărit penal sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai
multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea
penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesual penal pentru fapta care a determinat
reţinerea sau arestarea preventivă.

3.4. Computarea privaţiunii de libertate executate în afara ţării


Conform art. 89 din Codul penal în vigoare, în cazul infracţiunilor săvârşite în
condiţiile art. 4, 5 sau 6 din Codul penal în vigoare (care se judecă şi după legea penală
română, în temeiul principiilor personalităţii, realităţii sau universalităţii), partea din
pedeapsă, precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în afara teritoriului ţării se
scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 280-288;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 104-105;

189
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 315-326 şi 583-586;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 627-636;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 421-428;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 468-474.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea


drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a-c din Codul penal în vigoare, în următoarele intervale
de timp:
a) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea
executării pedepsei;

190
b) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la graţierea
totală sau a restului de pedeapsă;
c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la împlinirea
termenului de prescripţie a răspunderii penale.

2. Pedeapsa complementară a degradării militare se aplică, în condiţiile prevăzute de legea


penală, condamnaţilor care au anumite calităţi:
a) cadre militare în activitate;
b) cadre militare în rezervă;
c) cadre militare în retragere.

3. Când instanţa de judecat stabileşte amenda, ce urmează a fi aplicată persoanei juridice,


ţine seama de:
a) dispoziţiile părţii generale a Codului penal în vigoare şi de limitele de pedeapsă fixate
în partea specială a Codului penal în vigoare pentru persoana fizică;
b) locul unde s-a săvârşit infracţiunea;
c) împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

4. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică şi atunci când:


a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;
b) obiectul de activitate a persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârşirii de
infracţiuni;
c) până la împlinirea termenului de suspendare de 3 luni pedeapsa complementară privind
afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu a fost pusă în executare.

Răspunsuri:
1. a b –
2. a b c
3. a – c
4. a b c

191
CURS XXIV: SANCŢIUNILE APLICABILE INFRACTORILOR
MINORI

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Stabilirea categoriilor de minori care nu răspund penal şi a categoriilor care
răspund penal potrivit normelor juridice penale, precum şi sistemul sancţionator al
minorilor infractori;
 Analizarea şi însuşirea dispoziţiilor normelor juridice penale privind măsurile
educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori şi pedepsele ce pot fi aplicate
acestora.

Conţinut:
 Răspunderea penală a minorilor potrivit legislaţiei penale române
 Măsurile educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori potrivit Codului penal
în vigoare
 Pedepsele ce pot fi aplicate minorilor infractori potrivit Codului penal în vigoare

§ 1. Răspunderea penală a minorilor

1.1. Limitele răspunderii penale a minorilor


Art. 99 din actualul Cod penal reglementează limitele răspunderii penale a minorilor
şi ia în considerare existenţa a două categorii:

192
a) minori care nu răspund penal, sunt cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care
au vârsta între 14 şi 16 ani dacă fapta nu a fost comisă cu discernământ (art. 99 alin.
1 şi 2 din Codul penal în vigoare);
b) minori care răspund penal sunt cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi cei care, în
momentul săvârşirii faptei aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi au comis fapta
cu discernământ (art. 99 alin. 3 din Codul penal în vigoare).
Minorilor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi nu răspund penal, nu li
se pot aplica sancţiuni penale.
Răspunderea penală a minorilor se determină în raport cu vârsta acestuia la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.

2.2. Sistemul sancţionator al minorilor în legislaţia penală română


Codul penal în vigoare reglementează sistemul mixt de sancţionare a minorilor
infractori, sistem alcătuit din:
 măsuri educative, care sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un
centru de reeducare şi internarea într-un institut medical – educativ (art. 101 din
Codul penal în vigoare);
 pedepse, care pot fi: închisoarea sau amenda.
În cadrul sancţiunilor penale destinate minorilor infractori s-a dat prioritate
măsurilor educative deoarece prin acţiunea şi finalitatea lor apar ca fiind mai potrivite
pentru a pune pe linia unei normale şi eficiente dezvoltări umane şi sociale pe minorii care,
prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, au dovedit că se găsesc în afara acestor
linii.
Dacă însă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului, se poate aplica şi o pedeapsă penală. În stabilirea categoriei de
sancţiuni aplicate minorului infractor instanţa de judecată trebuie să ţină seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, starea fizică şi dezvoltarea intelectuală a minorului,
comportarea acestuia dar şi condiţiile în care a evoluat şi orice alte elemente de natură să
caracterizeze persoana minorului.

193
§2. Măsurile educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori potrivit
Codului penal în vigoare

2.1. Mustrarea este o măsură educativă determinată de săvârşirea de către minor a


unor fapte foarte uşoare sau determinate de anumite împrejurări şi constă în dojenirea
minorului, în arătarea pericolului social al faptei comise, în atenţionarea şi sfătuirea
minorului cu privire la comportarea sa pe viitor (art. 102 din Codul penal în vigoare).
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se pune
în executare potrivit art. 487 C.pr.pen.

2.2. Libertatea supravegheată – se poate dispune, potrivit art. 103 din Codul penal
în vigoare, şi constă în lăsarea minorului în libertate pe perioada de un an dacă fapta
săvârşită nu este prea gravă, iar minorul, la data la care are loc judecata nu a depăşit încă
vârsta de 17 ani. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui
care l-a înfiat sau tutorelui, dar şi în anumite împrejurări altei persoane de încredere sau
instituţii competente în acest sens.
Celor cărora li s-a încredinţat supravegherea, li se pune în vedere, de către instanţa
de judecată, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui.
De asemenea, li se pune în vedere că au obligaţia să înştiinţeze instanţa de judecată de
îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări
rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Când instanţa a luată faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură
se pune în executare potrivit art. 488 C.pr.pen.

2.3. Internarea într-un centru de reeducare, potrivit art. 104 din Codul penal în
vigoare, se ia dacă se consideră insuficientă aplicarea celorlalte măsuri şi se poate dispune
pentru o perioadă nedeterminată, dar care nu poate depăşi – în cazuri excepţionale – durata
de 2 ani după împlinirea vârstei de 18 ani. Scopul acestei măsuri este reeducarea minorului
prin asigurarea dobândirii învăţăturii necesare şi a unei pregătiri profesionale potrivit cu
aptitudinile sale.
În cazul în care s-a luat faţă de minorul infractor măsura educativă a internării într-
un centru de reeducare, punerea în executare a acestei măsuri se face potrivit art. 490
C.pr.pen.

194
2.4. Internarea într-un institut medical – educativ se ia faţă de minorul care, din
cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim
special de educaţie (art. 105 din Codul penal în vigoare).
Legea penală prevede că perioada internării este nedeterminată însă nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Această măsură trebuie să fie ridicată de îndată
ce a dispărut cauza care a impus luarea ei.
La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe
o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.

§ 3. Pedepsele ce pot fi aplicate minorilor infractori potrivit


Codului penal în vigoare

3.1. Închisoarea se aplică, potrivit art. 100 alin. 2 din Codul penal în vigoare,
numai în cazul săvârşirii unor fapte cu grad de pericol social ridicat şi se apreciază că luarea
unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului infractor iar acesta
poate fi condamnat la pedeapsa închisorii.
Indiferent de incriminarea faptei pentru care legea prevede o pedeapsă distinctă în
cazul minorilor infractori se aplică, în general, o reducere a limitelor pedepsei la jumătate.
În urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se
aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Pedepsele complementare nu se aplică minorilor.
Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
incapacităţi sau decăderi.
Pedeapsa închisorii aplicată infractorilor minori se diferenţiază de cea aplicată celor
majori nu numai în cuantum dar şi prin reglementarea executării acesteia.
Potrivit art. 57 alin. 3 din Codul penal în vigoare, minorii condamnaţi la pedeapsa
închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinerea
speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de
a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. În acest sens sunt şi
reglementările normelor înscrise în Legea nr. 275/2006.

195
Executarea pedepsei amenzii aplicată infractorilor minori are loc în aceleaşi condiţii
ca şi în cazul infractorilor majori.

3.2. Amenda se va aplica dacă pedeapsa închisorii este considerată ca fiind prea
severă faţă de gravitatea faptei săvârşite şi, în acelaşi timp, aplicarea unei măsuri de natură
educativă nu-şi poate realiza eficienţa deoarece minorul are o vârstă apropiată de cea a
majoratului.
În general, minorii până la vârsta de 18 ani nu au încă o sursă proprie de venituri,
însă există şi minori care au bunuri proprii sau unii sunt angajaţi în diferite locuri de muncă,
fapte ce au drept urmare posibilitatea ca amenda aplicată minorului să poată fi acoperită
personal de acesta.
Executarea pedepsei amenzii aplicată infractorilor minori are loc în aceleaşi condiţii
ca şi în cazul infractorilor majori.

3.3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea executării


pedepsei sub supraveghere sau sub control aplicate minorilor
Acest modalităţi de executare a pedepsei sunt reglementate de normele penale
astfel:
a. În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului termenul de
încercare se compune din durata pedepsei închisori la care instanţa poate adăuga un interval
de timp cuprins între 6 luni şi 2 ani. Dacă pedeapsa este amenda termenul de încercare este
de 6 luni (art. 110 din Codul penal în vigoare).
b. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control este reglementată de
art. 1101 C.pen. în vigoare, potrivit căruia, odată cu suspendarea condiţionată a pedepsei
închisorii în condiţiile art. 110 C.pen. în vigoare, instanţa de judecată poate dispune, pe
durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane sau instituţii abilitate, putând stabili, totodată, pentru
minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3 din Codul penal
în vigoare, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de
supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 863 din Codul penal în vigoare.

196
Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 289-298;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 106-109;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 599-613;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 637-663;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 366-375;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 474-492.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

197
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Minorii care răspund penal sunt:


a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
b) minorii care au vârsta între 14 – 16 ani dacă nu au săvârşit fapta cu discernământ;
c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani.

2. Măsurile educative care se pot lua faţă de minori sunt:


a) mustrare;
b) mustrare cu avertisment;
c) libertate supravegheată.

3. Instanţa pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat supravegherea minorului:


a) îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui;
b) să înştiinţeze şcoala de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se
exercită asupra lui sau are purtări rele;
c) să înştiinţeze instituţia de interes public fixată de instanţă, dacă a săvârşit din nou o
faptă prevăzută de legea penală.

4. În raport cu modul de comportare a minorului în perioada liberării dintr-un centru de


reeducare – înainte de a deveni major – se poate dispune una dintre următoarele măsuri:
a) dacă minorul are o comportare necorespunzătoare se poate dispune revocarea libertăţii;
b) dacă minorul a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care se apreciază că este cazul să
se aplice pedeapsa închisorii, se dispune revocarea internării;
c) dacă minorul a săvârşit din nou o infracţiune pentru care nu este necesară aplicarea unei
pedepse se dispune revocarea liberării.

5. În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de


încercare cuprinde:
a) durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp fixat de instanţă potrivit
legii penale;

198
b) un interval de timp de la 6 luni la un an, fixat de instanţă, care se adaugă la durata
pedepsei închisorii;
c) o perioadă de 12 luni, dacă pedeapsa este amenda.

Răspunsuri:
1. - - c
2. a – c
3. a - -
4. a b c
5. a - -

199
CURS XXV: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ (I)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Stabilirea realităţilor umane şi sociale care au caracterul unor stări de pericol a
căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse ci printr-un sistem
de sancţiuni de drept penal complementar, cu caracter preventiv;
 Analizarea unor măsuri de siguranţă prin care se înlătură stările de pericol care
afectează ordinea de drept.

Conţinut:
 Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă
 Luarea şi executarea următoarelor măsuri de siguranţă: obligarea la tratament
medical, internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita
o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie.

§ 1. Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă

1.1. Noţiunea şi scopul măsurilor de siguranţă


Săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, uneori, pot scoate în evidenţă unele
realităţi umane şi sociale care, la rândul lor, pot contribui la săvârşirea faptelor antisociale.
Aceste realităţi umane şi sociale, privite prin prisma personalităţii infractorului, au
caracterul unor stări de pericol a căror combatere nu pot fi realizate prin aplicarea de
pedepse ci prin alte mijloace penale. De aceea, a fost necesar ca în Codul penal în vigoare,

200
alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv să se creeze un sistem de
sancţiuni de drept penal complementar cu caracter, în esenţă, pur preventiv, şi anume
măsurile de siguranţă.
În literatura de specialitate au fost definite măsurile de siguranţă ca fiind sancţiuni
de drept penal cu caracter preventiv prevăzute de lege şi luate de instanţele de judecată, faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală şi cu privire la care există
temerea că şi în viitor vor comite asemenea fapte datorită unor situaţii sau stări care au fost
relevate prin săvârşirea faptei.
Scopul măsurilor de siguranţă, potrivit art. 111 din Codul penal în vigoare, constă în
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală şi, în majoritatea cazurilor, pot fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.

1.2. Condiţiile generale de luare a măsurilor de siguranţă şi sistemul acestor


măsuri prevăzute de Codul penal în vigoare
Pentru dispunerea luării unei măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă a atras sau nu
aplicarea unei pedepse, cu excepţia măsurilor interzicerii de a se afla anumite
localităţi şi a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată,
care nu pot fi luate decât dacă se aplică o pedeapsă;
b) să existe o stare de pericol din partea persoanei care a săvârşit infracţiunea sau a
altor cauze;
c) să existe temerea justificată, că şi în viitor, făptuitorul va săvârşi din nou fapta
prevăzută de legea penală, datorită stării de pericol pe care o prezintă.
Potrivit art. 112 din Codul penal în vigoare, măsurile de siguranţă sunt: obligarea la
tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi,
expulzarea străinilor, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.

201
§ 2. Luarea şi executarea măsurilor de siguranţă prevăzute de
art. 113 – art. 115 din Codul penal în vigoare

2.1. Obligarea la tratament medical


Art. 113 Cod penal în vigoare prevede că în cazurile în care, făptuitorul determinat
de existenţa unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea
substanţe prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la
tratament medical până la însănătoşirea sa.
Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că pentru a se dispune obligarea la tratament
medical, trebuie îndeplinite anumite condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte un anumit pericol pentru societate;
c) starea de pericol a făptuitorului să provină din caua unei boli sau intoxicări cu alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Procedura punerii în executare a acestei măsuri se aduce la îndeplinire potrivit
dispoziţiilor art. 429 – art. 431 C.pr.pen.

2.2. Internarea medicală


Art. 114 Cod penal în vigoare stipulează că făptuitorul bolnav mintal sau
toxicoman, aflat într-o stare de sănătate care prezintă pericol pentru societate, poate fi
obligat la internare într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.
Rezultă că măsura internării medicale se ia de instanţa de judecată dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) persoana care a săvârşit fapta să fie bolnavă mintal sau toxicomană;
c) persoana bolnavă sau toxicomană care a săvârşit fapta să prezinte un pericol pentru
societate.
Procedura punerii în executare a acestei măsuri de siguranţă se aduce la îndeplinire
potrivit dispoziţiilor art. 432 – art. 435 C.pr.pen.

2.3. Interzicerea unei funcţii sau a unei profesii se poate lua potrivit art. 115 alin.
1 din Codul penal în vigoare, când făptuitorul care a săvârşit fapta ca urmare a incapacităţii,

202
nepregătirii sau a altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori
pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, poate fi luată măsura interzicerii
acestuia de a ocupa funcţia sau de a exercita profesia, meseria sau ocupaţia respectivă.
Din conţinutul acestui articol rezultă că pentru luarea unei asemenea măsuri de
siguranţă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fie săvârşită cu ocazia îndeplinirii unei funcţii sau exercitării unei profesii,
meserii sau alte ocupaţii;
c) fapta să fie rezultatul incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu
pentru ocuparea unei funcţii sau exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se pune în executare
potrivit procedării prevăzute de art. 436 C.pr.pen.
Nerespectarea de către persoana faţă de care s-a luat măsura interdicţiei, a obligaţiei
de a nu mai exercita activitatea interzisă atrage sancţiunea prevăzută în art. 271 alin. 4 şi 5
din Codul penal în vigoare, sau, eventual şi alte sancţiuni, atunci când prin nerespectarea
obligaţiei s-a săvârşit o altă infracţiune, ca de exemplu, uzurparea de calităţi oficiale (art.
240 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 115 alin. 2 din Codul penal în vigoare, această măsură poate fi revocată
la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care
au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 299-306;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 110-111;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 614-624;

203
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 664-682;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 213-222;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 492-506.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Scopul măsurilor de siguranţă constă în aceea că:


a) aceste măsuri urmăresc înlăturarea unei stări de pericol;
b) aceste măsuri urmăresc preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală;
c) aceste măsuri se iau faţă de persoanele cărora li se aplică o sancţiune juridică pentru
faptele comise.

204
2. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical trebuie
îndeplinite anumite condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte un anumit pericol pentru societate;
c) starea de pericol a făptuitorului să nu provină din cauza unei boli sa intoxicări cronice
cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.

3. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a internării medicale într-un institut


medical de specialitate trebuie îndeplinite anumite condiţii:
a) persoana să fi săvârşit o faptă;
b) persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală să fie bolnavă mintal sau
toxicomană;
c) să existe temerea că persoana bolnavă mintal sau toxicomană, care a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală, prezintă pericol pentru societate.

4. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii
trebuie îndeplinite anumite condiţii:
a) să se săvârşească o faptă;
b) persoana să fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală cu ocazia îndeplinirii unei
anumite funcţii sau exercitării unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;
c) fapta prevăzută de legea penală să fie rezultatul intenţiei care l-a determinat pe făptuitor
să desfăşoare o activitate necorespunzătoare.

Răspunsuri:
1. a b –
2. a b –
3. – b c
4. – b –

205
CURS XXVI: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ (II)

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea unor măsuri de siguranţă prin care se înlătură stările de pericol ce
afectează ordinea de drept

Conţinut:
 Luarea şi executarea următoarelor măsuri de siguranţă: interzicerea de a se afla în
anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Luarea şi executarea măsurilor de siguranţă prevăzute de


art. 116 – art. 1181 din Codul penal în vigoare

§ 1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Potrivit art. 116 din Codul penal în vigoare, când persoana condamnată la pedeapsa
închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa
constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi
constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de această persoană măsura
interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin
hotărârea de condamnare.

206
Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat pentru alte infracţiuni nu se cere, când
se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani.
Această măsură poate fi luată până la 5 ani şi poate fi prelungită dacă pericolul
subzistă. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial.
În cazul infracţiunilor de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală, măsura de
siguranţă poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi
chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.
Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui
termen de cel puţin un an, dar numai dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O
nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare.
Din cele relatate rezultă că pentru a interveni măsura de siguranţă a interzicerii de a
se afla în anumite localităţi trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune;
b) infractorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an, când a mai
fost condamnat şi pentru alte infracţiuni, ori pentru o infracţiune din cele prevăzute
în art. 116 alin. 4 din Codul penal în vigoare;
c) când prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi constituie un pericol grav pentru societate.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pune în
executare după procedura reglementată de art. 436 C.pr.pen.
Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi trebuie motivată atât de situaţia
personală a făptuitorului cât şi de legătura dintre acesta şi localitatea sau localităţile în care
a săvârşit infracţiuni.

§ 2. Expulzarea

Conform prevederilor art. 117 din Codul penal în vigoare, cetăţeanului străin sau
apatridului care nu are domiciliul în România i se poate interzice rămânerea în ţara noastră,
fiind expulzaţi, dacă au săvârşit o infracţiune şi dacă rămânerea pe acest teritoriu ar putea
reprezenta o stare de pericol care nu poate fi înlăturată altfel.

207
Aceste persoane nu vor putea fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede
că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.
Plecând de la aceste considerente, în doctrină, s-a stabilit că expulzarea ca măsură
de siguranţă, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune de competenţa instanţelor penale române;
b) persoana care a săvârşit infracţiunea să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
care nu are domiciliul în ţară;
c) rămânerea pe teritoriul ţării a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu
are domiciliul pe teritoriul ţării să prezinte o stare de pericol care nu poate fi înlăturată
astfel;
d) persoana străină nu va putea fi expulzată dacă există motive serioase de a se crede că
riscă să fie supusă la tortură în statul în care urmează să fie expulzată.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către ţara al cărui cetăţean este, ori dacă nu are
cetăţenie, în ţara unde are domiciliul.
Punerea în executare a acestei măsuri de siguranţă se realizează după procedura
prevăzută în art. 438 C.pr.pen.

§ 3. Confiscarea specială

Art. 118 din Codul penal în vigoare, enumeră în conţinutul său categoriile de bunuri
care pot fi supuse măsurii confiscării speciale:
a) bunuri produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunuri care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor,
cu excepţia infracţiunilor săvârşite prin presă;
c) bunuri produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au
fost folosite la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului sau dacă, fiind ale altei
persoane, aceasta a cunoscut destinaţia lor;
d) bunuri date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi nu servesc nici la despăgubirea acesteia;

208
f) bunuri a căror deţinere este interzisă prin lege.
Dacă valoarea bunurilor, supuse confiscării, care au fost folosite, la săvârşirea unei
infracţiuni este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de
contribuţia bunului la producerea acesteia.
Dacă bunurile folosite la săvârşirea unei infracţiuni cât şi cele produse, modificate
sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni nu pot fi confiscate, întrucât nu sunt ale
infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă
echivalentul în bani al acestora.
În situaţia în care bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor care au fost folosite la săvârşirea unei
infracţiuni şi a bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni.
Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte din
mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a
persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale se pune în executare potrivit
reglementărilor art. 439 C.pr.pen.

§ 4. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Potrivit art. 1181 din Codul penal în vigoare, în cazurile în care persoana este
condamnată la pedeapsa închisorii de minim un an pentru infracţiunea de loviri sau alte acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei se
poate dispune împotriva acesteia luarea măsurii de interdicţie de a se întoarce în locuinţa
familiei pe o perioadă cu durata determinată, de până la 2 ani de zile, în condiţiile în care se
constată că poate reprezenta un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Pentru
dispunerea acestei măsuri este necesară cererea părţii vătămate prin care solicită
interzicerea făptuitorului în locuinţă.

209
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că pentru a se putea lua această măsură de
siguranţă trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constea în lovituri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice şi psihice asupra membrilor familiei;
b) pedeapsa închisorii aplicată condamnatului pentru fapta săvârşită să fie de cel puţin un
an;
c) prezenţa condamnatului în locuinţa familiei să constituie un pericol grav pentru ceilalţi
membri ai familiei;
d) să existe cererea părţii vătămate prin care solicită această interdicţie.
Procedura executării acestei măsuri o găsim reglementată în art. 4391 C.pr.pen.

Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 306-314;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 111-114;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 624-633;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 682-698;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 222-230;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 506-529.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

210
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite


localităţi trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune;
b) infractorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an când a mai fost
condamnat şi pentru alte infracţiuni, sau să fi fost condamnat pentru infracţiunea săvârşită
la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, ori pentru o infracţiune din cele prevăzute în art.
116 alin. 4 din Codul penal în vigoare;
c) când prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau alte localităţi
constituie o comportare necorespunzătoare.

2. Expulzarea, ca măsură de siguranţă, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite


următoarele condiţii:
a) să fie săvârşită o faptă de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu
are domiciliul în ţară;
b) rămânerea pe teritoriul ţării a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu
are domiciliul pe teritoriul ţării şi care a săvârşit o infracţiune să prezinte o stare de pericol
care nu poate fi înlăturată altfel;
c) să nu existe motive serioase că infractorul străin riscă să fie supus la tortură în statul în
care urmează să fie expulzat

211
3. Instanţa poate dispune confiscarea specială a unor categorii de bunuri, mai puţin cele
exceptate de lege, după cum urmează:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cele care au fost date
pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe
făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia,
precum şi bunurile a căror deţinere este interzisă de lege;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor cu
excepţia celor care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor prin presă;
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au
fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei
persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului.

4. Pentru a se putea dispune interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă


determinată este necesar să se îndeplinească următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constea în lovituri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice şi psihice asupra membrilor familiei;
b) pedeapsa închisorii aplicate condamnatului pentru fapta săvârşită să fie de cel puţin doi
ani;
c) prezenţa condamnatului în locuinţa familiei să constituie un pericol grav pentru ceilalţi
membri ai familiei şi să existe cererea părţii vătămate prin care se solicită această
intervenţie.

Răspunsuri:
1. a b –
2. – b c
3. a b c
4. a – c

212
CURS XXVII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ
EXECUTAREA PEDEPSEI

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea situaţiilor ce se pot ivi în realitatea socială în urma cărora puterea de
stat poate modifica sau înlătura prin acte de clemenţă executarea pedepsei

Conţinut:
 Instituirea de către legiuitor a cauzelor care înlătură sau modifică executarea
pedepsei şi anume: amnistia intervenită după condamnarea făptuitorului, graţierea
şi prescripţia executării pedepsei

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

§ 1. Consideraţii preliminarii

Prin executarea pedepsei, funcţia de apărare socială îndeplinită de dreptul penal


capătă eficienţă deplină. De aceea o pedeapsă legal aplicată trebuie să fie executată.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, realitatea socială oferă situaţii în
care pedepsele aplicate nu pot fi executate fie pentru că cel condamnat a reuşit să se

213
sustragă şi nu a putut fi prins o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază
că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.
Datorită acestor situaţii ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit trei
cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei, cauze prevăzute de art. 119 – art. 121
din Codul penal în vigoare.

§ 2. Amnistia intervenită după condamnare

Potrivit art. 119 din Codul penal în vigoare, amnistia înlătură răspunderea penală
pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior
amnistiei nu se restituie.
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, a măsurilor educative şi
asupra drepturilor persoanei vătămate.
Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite înainte de data intrării în vigoare a acestui
act de clemenţă acordat de legea organică. Amnistia intervenită după condamnare când
aceasta este definitivă, înlătură nu numai răspunderea penală dar şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Astfel, va înlătura executarea pedepsei principale, executarea pedepselor
complementare, celelalte consecinţe ale condamnării (decăderi, interdicţii, incapacităţi
rezultate din condamnare) şi starea de recidivă.
Amnistia nu are efecte asupra despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare.

§ 3. Graţierea

Graţierea reprezintă măsura de clemenţă care constă în înlăturarea, în totul sau în


parte, a executării pedepsei aplicată de instanţă ori de comutare a acesteia în una mai uşoară
(art. 120 alin. 1 din Codul penal în vigoare).

214
Graţierea are ca obiect pedepse aplicate şi neexecutate pentru infracţiuni săvârşite
până la data intrării în vigoare a actului de graţiere. Pedepsele pronunţate pentru
infracţiunile comise în ziua adoptării actului de clemenţă nu vor fi graţiate.
Graţierea are un caracter obligatoriu, beneficiul ei neputând fi refuzat de cel căruia i
se acordă, indiferent dacă graţierea a fost dată la cerere sau din oficiu.
Formele graţierii se stabilesc în raport cu diferite criterii:
a) în raport cu persoanele beneficiare aceasta poate fi: individuală sau colectivă;
b) după condiţiile de acordare graţierea poate fi: necondiţionată sau condiţionată;
c) după întinderea efectelor sale graţierea poate fi: totală, parţială sau comutară.
Efectele graţierii – înlătură executarea pedepsei principale, dar nu înlătură
condamnarea şi consecinţele condamnării, şi ca urmare, o pedeapsă graţiată are aceleaşi
efecte ca o pedeapsă executată.
După cum rezultă din conţinutul art. 120 alin. 2 din Codul penal în vigoare,
graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În
acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de
instanţă se reduce corespunzător.
Potrivit art. 120 alin. 3 din Codul penal în vigoare, graţierea nu are efecte asupra
pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.
Codul penal în vigoare, prin art. 120 alin. 4, prevede că sunt excluse efectele graţierii
asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative.

§ 4. Prescripţia executării pedepsei

Se poate întâmpla, uneori, ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare


şi după trecerea unui îndelung interval de timp, să nu se poată trece la executarea pedepsei
datorită unor situaţii neprevăzute (de exemplu, condamnatul este dispărut, condamnatul este
fugit în străinătate, condamnatul nu este găsit datorită faptului că se sustrage de la
executarea pedepsei, precum şi alte împrejurări).
Astfel, după trecerea unui anumit interval de timp, societatea uită fapta şi
făptuitorul, cât şi urmările faptei penale, situaţie care înlătură necesitatea executării
pedepsei.

215
Având în vedere că prin înlăturarea executării pedepsei nu se mai realizează scopul
legii penale, s-a instituit prescripţia executării pedepsei.
Pornind de la aceste considerente, în literatura de specialitate s-a definit prescripţia
executării pedepsei ca fiind o cauză de înlăturare a forţei executive a unei hotărâri definitive
de condamnare prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie
executată.
În art. 126 din Codul penal în vigoare, termenele de prescripţie a executării pedepsei
sunt stipulate în mod expres şi diferenţiat în funcţie de tipul şi mărimea pedepsei aplicate,
dar şi de persoana condamnatului care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Potrivit aceleaşi norme juridice penale, măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Când pe durata curgerii termenului de prescripţie, apar anumite situaţii prevăzute de
lege, curgerea termenului este întrerupt. În acest sens, art. 127 din Codul penal în vigoare
prevede cauzele întreruperi cursului prescripţiei executări pedepsei.
Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi în
condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care
a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin. 2 şi 3 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 125 alin. 1 din Codul penal în vigoare, prescripţia înlătură executarea
pedepsei principale.
Înlăturarea pedepsei principale are loc indiferent de infracţiunea pentru care s-a
pronunţat pedeapsa ori natura sau durata pedepsei principale.
De la această regulă sunt exceptate pedepsele principale pronunţate pentru
infracţiuni contra păcii şi omenirii (art. 125 alin. 2 din Codul penal în vigoare).

Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 315-321;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 115-116;

216
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 634-649;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 699-720;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 429-441;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 530-541.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Graţierea are ca obiect:


a) pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune şi neexecutată;
b) pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită până la data intrării în vigoare a actului
de graţiere;
c) pedeapsa executată.

217
2. Prescripţia executării pedepsei are ca efect:
a) înlăturarea executării pedepselor principale aplicate prin hotărârea de condamnare
rămasă definitivă în urma trecerii unui anumit interval de timp prevăzut de lege;
b) înlăturarea executării măsurilor de siguranţă după trecerea unui anumit interval de timp;
c) înlăturarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii
în urma trecerii unui anumit interval de timp, prevăzut de lege.

3. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei are loc, potrivit Codului de


procedură penală, în următoarele cazuri:
a) suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei în anulare;
b) amânarea executării pedepsei în condiţiile prevăzute de art. 453 Cod procedură penală;
c) întreruperea executării pedepsei în condiţiile prevăzute de art. 455 Cod procedură
penală.

4. Efectele amnistiei sunt:


a) amnistia intervenită înainte de condamnare atrage înlăturarea răspunderii penale,
situaţie în care procesul penal va înceta în orice fază s-ar afla;
b) amnistia intervenită după condamnarea definitivă înlătură nu numai răspunderea penală
dar şi executarea pedepsei principale pronunţate, precum şi pedepsele complementare
aplicate, interdicţii, incapacităţi rezultate din condamnare şi starea de recidivă;
c) amnistia intervenită atât înainte de condamnare cât şi după condamnare înlătură
măsurile de siguranţă, măsurile educative şi drepturile persoanei vătămate (despăgubiri
civile cât şi cheltuieli de judecată).

Răspunsuri:
1. a b –
2. a - -
3. a b c
4. a b –

218
CURS XXVIII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ DECĂDERILE,
INTERDICŢIILE, PRECUM ŞI INCAPACITĂŢILE
REZULTATE DIN CONDAMNARE

Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti

Obiective:
 Analizarea consecinţelor legale ale condamnării, respectiv, decăderile, interdicţiile
şi incapacităţile care subzistă şi după executarea pedepsei.

Conţinut
 Reabilitarea, mijloc legal de stingere a decăderilor incapacităţilor şi interdicţiilor,
prin care foştii condamnaţi se integrează pe plan juridic în societate

Reabilitarea şi formele sale

§ 1. Consideraţii preliminarii

Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care sunt consecinţe legale ale condamnării


se prelungesc în timp şi după executarea pedepsei situaţie care restrânge capacitatea
juridică a celor condamnaţi.
Pentru a înlătura aceste consecinţe s-a instituit un mijloc legal de stingere a lor prin
reabilitare.
Astfel, în doctrină, s-a evidenţiat faptul că reabilitarea nu constituie un act de
indulgenţă al autorităţii de stat faţă de fostul condamnat ci un drept al său, acela că, de
îndată ce el prin purtarea sa dovedeşte, în mod indubitabil, că nu mai inspiră nicio temere,

219
că, dimpotrivă, el poate fi folositor semenilor săi, societatea este datoare să-i recunoască,
într-un mod solemn, dreptul de a face parte din ea şi de a exercita toate drepturile sale civile
şi politice.
Deci, reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei condamnări ce
constau din decăderi, interdicţii şi incapacităţi, încetează pentru viitor, pentru fostul
condamnat care, o perioadă de timp, a dovedit prin întreaga comportare că s-a îndreptat şi
că este posibilă reintegrarea sa socială deplină.
Codul penal în vigoare reglementează în art. 133-139 reabilitarea cu efectele şi
termenele sale şi face distincţia între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Dispoziţii privind reabilitarea mai sunt cuprinse şi în art. 86, art. 866, art. 62 alin. 5 din
Codul penal în vigoare.

§ 2. Reabilitarea de drept

Reabilitarea de drept se dobândeşte în mod automat, în baza legii, şi este


reglementată în mod diferit, după cum interesează o persoană fizică sau o persoană juridică.
Astfel:
a) reabilitarea de drept a persoanei fizice se poate obţine în cazul în care aceasta a fost
condamnată la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an
şi în decurs de 3 ani nu a mai săvârşit nicio infracţiune (art. 134 alin. 1 din Codul
penal în vigoare);
b) reabilitarea de drept a persoanei juridice se poate obţine dacă, în decurs de 3 ani de
la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară a fost
executată sau considerată ca executată şi aceasta nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune (art. 134 alin. 2 din Codul penal în vigoare).
Ceea ce caracterizează reabilitarea de drept este dobândirea ei, în baza legii, fără a fi
nevoie de o constatare judiciară în acest sens.
Din conţinutul art. 134 din Codul penal în vigoare, rezultă că pentru a opera
reabilitarea de drept, în general, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe o condamnare la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an
pentru persoana fizică şi o condamnare la amendă sau la o pedeapsă complementară
pentru persoana juridică;

220
b) să treacă un termen de 3 ani de la data executării pedepsei atât pentru persoana
fizică cât şi pentru persoana juridică;
c) persoana condamnată să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la data
executării pedepsei.
Există şi cazuri speciale, cele întâlnite la suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (art. 86 din Codul penal în vigoare), suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere (art. 86 din Codul penal în vigoare) sau executarea pedepsei într-o unitate
militară (art. 62 alin. 5 din Codul penal în vigoare).

§ 3. Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească reprezintă de fapt forma obişnuită de reabilitare şi


poate fi obţinută numai prin intervenţia instanţelor judecătoreşti. În acest caz, pe lângă
îndeplinirea condiţiilor de reabilitare cerute de lege se cere şi constatarea judecătorească a
acestora şi respectiv pronunţarea reabilitării prin hotărâre judecătorească. Această formă de
reabilitare poate fi acordată în toate cazurile în care nu operează reabilitarea de drept.
Reabilitarea judecătorească este reglementată de art. 135 – art. 139 din Codul penal
în vigoare.
Plecând de la aceste reglementări, în doctrină s-a stabilit că reabilitarea
judecătorească se acordă la împlinirea anumitor condiţii privitoare la condamnare, la
termenul de reabilitare şi la conduita condamnatului.
a) Condiţiile privitoare la condamnare se referă la faptul că reabilitarea
judecătorească se obţine atunci când pedeapsa cu închisoarea este mai mare de un an şi care
nu se încadrează în cazurile speciale de reabilitare de drept.
b) Condiţiile privitoare la termenul de reabilitare se referă la faptul că spre
deosebire de reabilitarea de drept unde este cerut un singur termen de 3 ani, pentru
reabilitarea judecătorească sunt prevăzute, de art. 135 alin. 1 din Codul penal în vigoare,
mai multe termene în funcţie de mărimea condamnării.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol.
Art. 136 din Codul penal în vigoare prevede regulile după care se calculează
termenele de reabilitare.

221
c) Condiţiile privitoare la conduita condamnatului se referă la faptul că, potrivit art.
137 din Codul penal în vigoare, acesta trebuie să aibă o bună conduită, nu a suferit o nouă
condamnare în timpul termenului de reabilitare judecătorească, îşi asigură existenţa prin
muncă sau prin alte mijloace oneste, a achitat cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile
la care a fost obligat.
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, respinge cererea de
reabilitare şi potrivit art. 138 din Codul penal în vigoare, nu se poate face o nouă cerere
decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani, după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani
şi după un termen de un an în celelalte cazuri.
Când respingerea cererii se bazează pe lipsă de forme ea poate fi reînnoită potrivit
art. 497 din Codul de procedură penală, oricând, cu excepţia cererii care a fost introdusă
înainte de termenul legal, care poate fi repetată după împlinirea termenului prevăzut în art.
138 din Codul penal în vigoare.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că
cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la
respingerea cererii de reabilitare (art. 139 din Codul penal în vigoare).

§ 4. Efectele reabilitării

Reabilitarea de drept sau judecătorească, potrivit art. 133 din Codul penal în
vigoare, face să înceteze decăderile, interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul
a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate
sau de redare a gradului militar pierdut.
De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia
interzicerii de a se afla în anumite localităţi.

222
Bibliografie recomandată (referinţe)

1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 321-326;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 116-117;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 649-664;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 720-732;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 441-451;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 541-551.

Resurse Internet:
 www.ueb.ro
 www.just.ro

Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):

1. Pentru a opera reabilitarea de drept, în general, este necesară întrunirea cumulativă a


următoarelor condiţii:

223
a) să existe o condamnare la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an
pentru persoana fizică, şi o condamnare la amendă sau la o pedeapsă complementară pentru
persoana juridică;
b) să treacă un termen de doi ani de la data executării pedepsei atât pentru persoana fizică
cât şi pentru persoana juridică;
c) persoana condamnată să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la data
executării pedepsei.

2. Reabilitarea judecătorească se acordă la împlinirea condiţiilor privitoare la condamnare


atunci când:
a) condamnările privesc pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani;
b) condamnările sunt dintre cele pentru care legea prevede că se obţine reabilitarea de
drept;
c) instanţa constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile
privitoare la despăgubirile civile din hotărârea de condamnare.

3. Reabilitarea judecătorească se acordă la împlinirea condiţiilor privitoare la conduita


condamnatului când acesta:
a) nu a suferit o nouă condamnare în timpul termenului de reabilitare;
b) îşi asigură existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când
are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă;
c) a avut o bună conduită dar nu a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi
cheltuielile civile la plata cărora a fost obligat datorită relei-voinţe a sale sau partea
vătămată a renunţat la despăgubiri.

Răspunsuri:
1. a – c
2. - - -
3. a b –

224