Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de drept penal ca ramură a sistemului nostru unitar de
drept şi deosebirea acesteia de noţiunea de ştiinţă a dreptului penal;
Analiza principiilor fundamentale ca idei şi reguli diriguitoare care fixează
cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă legea penală.
Conţinut:
Dreptul penal ca ramură de drept
Ştiinţa dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal şi cadrul acestor principii
1
periculoase a devenit, după apariţia statului, o funcţie importantă a acestuia realizată prin
aplicarea normelor de drept penal.
Astfel, Codul penal în vigoare încă de la primul articol prevede că: „Legea penală
apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept.”
Această reglementare reprezintă norma de bază a tuturor dispoziţiilor cuprinse în
cod, ea constituind orientarea generală de natură să servească la interpretarea şi aplicarea
tuturor normelor penale.
2
pe de altă parte, care sunt raporturi de putere sau de autoritate în sensul că statul este
cel îndrituit să tragă la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni.
c) caracterul unitar este determinat de existenţa unor principii şi instituţii unitare cu privire
la infracţiune, răspundere penală, sancţiuni, aplicabile întregii legislaţii penale (Codul
penal, legi penale speciale, legi nepenale cu dispoziţii penale).
4
În România ştiinţa dreptului penal s-a constituit abia după adoptarea Codului penal
şi de procedură penală de la 1864, intrate în vigoare în anul 1865. Prima lucrare de
referinţă o constituie Cursul de drept şi procedură penală publicat în anul 1912 de prof. Ion
Tanoviceanu, urmat în perioada interbelică de Tratatul de drept şi procedură penală , cu
contribuţia remarcabilă a prof. Vintilă Dongoroz, care a dezvoltat şi îmbogăţit doctrina
expusă de predecesorul său.
Ştiinţa dreptului penal, fiind considerată autonomă în cadrul sistemului de ştiinţe
juridice, are totuşi legături cu alte ştiinţe juridice cum sunt cele ale dreptului constituţional,
ale dreptului procesual penal, ale dreptului civil, ale dreptului procesual civil şi altele.
Ştiinţa dreptului penal foloseşte şi rezultatele obţinute în domeniul unor ştiinţe
auxiliare dreptului, dintre care cele mai importante sunt: criminalistica, medicina legală şi
psihiatria judiciară.
5
3. 2. Conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului penal
a) Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi de
siguranţă potrivit căruia numai legea este cea care stabileşte faptele ce constituie infracţiuni
şi determină pedepsele şi măsurile ce se aplică celor ce le săvârşesc. Art. 73 alin. 3 lit. h din
Constituţia României consacră în textul său acest principiu: „Parlamentul adoptă legi
organice prin care se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”
şi potrivit art. 23 alin. 12: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii”. Aceste dispoziţii constituţionale sunt consacrate în art. 2 din
Codul penal în vigoare, potrivit căruia: „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte”. Prin aceste prevederi, Codul penal în vigoare urmăreşte să asigure deplina aplicare a
principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
b) Principiul umanismului presupune că reglementarea penală trebuie să aibă în
vedere, fără excepţie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, atât faţă de cel ce a
devenit victimă ca urmare a săvârşirii infracţiunii, cât şi faţă de cel ce a săvârşit
infracţiunea.
c) Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol
social potrivit căruia pentru ca o faptă să prezinte pericolul social al unei infracţiuni, ea
trebuie să aducă atingere valorilor sociale fundamentale ocrotite de legea penală şi să
prezinte gradul de pericol social suficient de mare care să determine incriminarea acţiunii
sau inacţiunii respective şi impune aplicarea unei sancţiuni de drept penal. Art. 17 alin. 1,
art. 18 şi art. 181 alin. 1 din Codul penal în vigoare consacră acest principiu.
d) Principiul egalităţii în faţa legii are la bază art. 16 din Constituţia României
care stipulează: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” Deşi Codul penal nu consacră în mod
expres acest principiu, aplicarea sa este evidentă şi prin lipsa unor dispoziţii penale care să
permită tratarea discriminatorie a persoanelor implicate.
e) Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală – reprezintă însuşi
scopul oricărei reglementări penale prin existenţa cărora se urmăreşte protejarea valorilor
sociale fundamentale şi prevenirea săvârşirii de noi fapte penale. Remarcăm faptul că în
aplicarea şi respectarea acestui principiu se întâlnesc:
- necesitatea cunoaşterii normelor de drept penal;
6
- respectarea de bună voie a acestor reguli de către membrii societăţii, prin
conformare, sau, în caz contrar, prin constrângere.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 19-28;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 5-7;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 7-64;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 1-31;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 19-47;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 21-37.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
7
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):
Răspunsuri:
1. - b -
2. a - -
3. a b c
8
CURS II: IZVOARELE DREPTULUI PENAL
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de izvor formal de drept penal;
Analizarea categoriilor izvoarelor formale de drept penal;
Analizarea noţiunii de normă juridică de drept penal, precum şi a structurii
acestei norme;
Modul de interpretare a legii penale în vederea aplicării ei, pentru a
descifra voinţa legiuitorului exprimată în această normă, cu privire la un
caz concret.
Conţinut:
Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal;
Izvoarele formale ale dreptului penal;
Normele juridice de drept penal;
Interpretarea legii penale.
9
Izvorul natural îl constituie nevoile, cerinţele şi aspiraţiile vieţii sociale.
Izvorul constitutiv îl constituie voinţa puterii publice de a institui o anumită regulă
de conduită ca normă de drept penal.
Izvorul formal al dreptului penal constă în însuşi actul legislativ care cuprinde
norme de drept penal cu elementele componente ale acestuia.
Aşadar, izvoarele formale ale dreptului penal sunt reprezentate de reglementările
juridice care stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile ce urmează a fi
aplicate, precum şi condiţiile răspunderii penale.
10
§ 2. Izvoarele formale ale dreptului penal
11
2.3. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
După cum s-a subliniat în doctrină, din coroborarea dispoziţiilor art. 108 alin. 3
şi art. 115 alin. 4 din Constituţia României rezultă că Guvernul poate emite două categorii
de ordonanţe: ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele simple pot fi emise numai în domenii care nu fac obiectul legilor
organice, ceea ce înseamnă că ele nu pot constitui izvoare formale de drept penal.
Ordonanţele de urgenţă pot să cuprindă norme de natura legii organice dar
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânare,
cu obligaţia de a motiva, în cuprinsul ordonanţei, urgenţa intervenţiei pe această cale. Prin
urmare, aceste ordonanţe de urgenţă, în mod excepţional, pot constitui izvoare formale ale
dreptului penal.
13
- norme onerative.
c) după conţinutul normelor juridice penale, acestea se disting în:
- norme unitare;
- norme divizate.
d) după gradul de determinare a sancţiunii normelor juridice penale, acestea pot fi:
- norme cu sancţiuni absolut determinate;
- norme cu sancţiuni relativ determinate;
- norme cu pedepse alternative;
- norme cu sancţiuni cumulative.
14
a) Interpretarea autentică se face de acelaşi organ care a elaborat norma ce se
interpretează, legiuitorul procedând la această operaţiune pe calea unor norme penale
interpretative în cuprinsul legii interpretate sau printr-un act normativ separat.
b) Interpretarea judiciară se realizează de către organele judiciare când trebuie să aplice
legea în cazuri concrete.
c) Interpretarea doctrinară o întâlnim în lucrările de drept penal (manuale, tratate, cursuri,
monografii, articole etc.) ocazie cu care se dau soluţii de interpretare întemeiate din punct
de vedere ştiinţific.
15
a) existenţa unei concordanţe depline între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost
exprimată această voinţă în norma penală interpretată, situaţie în care interpretarea se
numeşte declarativă;
b) existenţa unei discordanţe între voinţa legiuitorului şi ceea ce exprimă textul de lege, în
sensul că litera legii spune mai mult decât a vrut legiuitorul, situaţie în care interpretul
trebuie să restrângă înţelesul normei juridice la limitele impuse de voinţa legiuitorului, caz
în care ne aflăm într-o interpretare restrictivă;
c) existenţa unei neconcordanţe între ceea ce exprimă legea şi voinţa legiuitorului, situaţie
în care litera legii spune mai puţin decât a dorit legiuitorul, fapt ce determină pe interpret să
extindă înţelesul normei pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului, astfel că ne aflăm
în faţa unei interpretări extensive.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 29-40;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 8-12;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 75-100;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 32-36;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 48-56;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 38-59.
16
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
17
4. Interpretarea autentică sau legală se face de acelaşi organ care a elaborat legea penală şi
poate fi realizată:
a) de legiuitor, în corpul legii adoptate, când ne aflăm în faţa unei interpretări autentice
contextuale;
b) de organele judiciare, când trebuie să aplice legea la cazuri concrete ce urmează a fi
soluţionate;
c) printr-o lege interpretativă, când ne aflăm în faţa unei interpretări autentice posterioare.
Răspunsuri:
1. a – c
2. - - -
3. a – c
4. a - c
18
CURS III: APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de aplicare a legii penale în general şi a noţiunii de
aplicare a legii penale în timp;
Analizarea principiului activităţii legii penale, a duratei legii penale,
precum şi a concursului de legi penale;
Analizarea dispoziţiilor privind extraactivitatea legii penale şi a celor
privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Conţinut:
Consideraţii generale privind aplicarea legii penale
Aplicarea legii penale în timp
19
Deci, prin aplicarea legii penale se înţelege executarea sau îndeplinirea
îndatoririlor pe care ea le prevede. Aceasta se poate realiza în două moduri:
- de bună voie, prin respectarea prescripţiunilor acesteia, când legea îşi realizează funcţia
de prevenţie generală;
- prin constrângere, în cazul săvârşirii faptei incriminate, când legea îşi îndeplineşte
funcţia de prevenţie specială, prin recurgerea la sancţiune.
20
2.2. Activitatea legii penale
Codul penal în vigoare stipulează în art. 10: „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”, consacrând astfel principiul activităţii legii
penale.
Deci, legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea în vigoare
a legii, şi nici infracţiunilor săvârşite după ieşirea ei din vigoare.
O lege poate dobândi forţă obligatorie numai dacă este în vigoare, adică este activă.
O lege penală este activă de la data intrării în vigoare şi până la data ieşirii ei din vigoare,
aşadar numai între aceste momente îşi produce efectele.
Drept urmare, intervalul de timp situat între momentul intrării în vigoare a legii
penale şi cel al ieşirii din vigoare a acesteia poartă denumirea de durată de aplicare a legii
penale.
Intrarea în vigoare a legii penale nu coincide cu data adoptării acesteia şi nici cu
data publicării ei în Monitorul Oficial, momente de la care ea nu are eficienţă juridică.
Pentru a dobândi această eficienţă trebuie să se urmeze o procedură anumită. Astfel,
procedura de adoptare şi de intrare în vigoare a legilor este reglementată în art. 74-78 din
Constituţia României care prevede că, după adoptarea de către Parlament, legea se trimite
spre promulgare Preşedintelui României urmând ca apoi să fie publicată în Monitorul
Oficial şi să intre în vigoare la 3 zile după publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei.
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare care poate fi:
- expresă – când legea nouă prevede că se abrogă legea anterioară;
- tacită – când legea nouă reglementează aceeaşi materie ca şi legea anterioară şi chiar
dacă abrogarea vechilor prevederi nu se face în mod expres, ea este subînţeleasă;
- totală – când legea este scoasă din vigoare în întregul ei;
- parţială – când abrogarea se referă în mod expres doar la anumite reglementări cuprinse
în lege.
În situaţia unei legi penale temporare ieşirea ei din vigoare se realizează la
împlinirea termenului până la care ea urma să opereze sau dacă a fost elaborată pentru un
anumit scop ea iese din vigoare în momentul realizării scopului..
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că este posibil ca legile penale nu
numai să se succeadă, ci să şi coexiste în timp, să fie deopotrivă active. Coexistenţa a două
21
sau mai multe legi penale care reglementează concomitent aceeaşi materie constituie
concursul de legi penale, care concurs va fi soluţionat în raport de următoarele reguli:
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât de o lege penală generală
cât şi de o lege penală specială, ambele în vigoare în acelaşi timp – în acest caz
se va aplica legea penală specială, deoarece legea specială derogă de la legea
generală;
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât în norme cuprinse în partea
specială a Codului penal, cât şi în norme penale cuprinse în legi cu caracter
extrapenal – situaţie în care se va aplica legea extrapenală pentru că aceasta
particularizează condiţiile de incriminare şi sancţionare a faptei respective.
23
Rezultă că asemenea dispoziţii pot fi aplicate numai dacă infracţiunea a fost
săvârşită când o lege penală era în vigoare iar judecata a avut loc potrivit altei legi penale
şi, totodată, aceste legi au conţinut reglementări diferite.
În această situaţie, pentru determinarea legii penale mai favorabile, se vor avea în
vedere:
- condiţiile de incriminare a faptei;
- condiţiile de urmărire şi de judecată;
- natura şi durata pedepsei;
- alte prevederi necesare pentru determinarea legii penale mai favorabile, cum ar fi:
recidiva, concursul de infracţiuni, circumstanţele atenuante şi agravante etc.
- termenul de prescripţie.
B. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care a intervenit
o hotărâre definitivă.
Aplicarea legii penale mai favorabile în această ipoteză se va realiza potrivit art. 14
şi 15 din Codul penal în vigoare, în situaţia când pedepsele nu au fost executate sau sunt în
curs de executare ori au fost executate în întregime.
De asemenea, aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu pedepsele definitive
este reglementată în Codul penal în vigoare sub două modalităţi:
a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este reglementată în art. 14 din
Codul penal în vigoare, potrivit căruia legea penală nouă este obligatorie în toate
cazurile în care ea înlocuieşte pedeapsa mai gravă pronunţată de instanţă în baza legii
vechi, cu o pedeapsă de o altă natură, mai atenuată, sau reduce maximul special, încât
acesta devine inferior pedepsei aplicate de instanţă.
Dispoziţiile acestui text de lege prevăd toate situaţiile posibile în practică cu soluţii
corespunzătoare atât cu privire la pedepsele principale, cât şi la pedepsele
complementare, al măsurilor educative şi de siguranţă.
De aceste prevederi beneficiază şi foştii condamnaţi care au executat în întregime pedeapsa
ori au beneficiat de graţierea totală sau a restului de pedeapsă, înainte de intrarea în
vigoare a legii noi mai favorabile.
b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară – reglementată de art. 15 din
Codul penal în vigoare în sensul că dacă sancţiunea aplicată este mai mică decât
24
maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de
persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie
menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi însă coborâtă sub
limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului
special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Criteriile avute în vedere de instanţă pentru aplicarea facultativă a legii penale mai
favorabile privesc: gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului, conduita
acestuia, precum şi timpul executat din pedeapsă.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 41-51;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 13-19;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 121-144;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 88-124;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 78-101;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 87-108.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
25
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
Răspunsuri:
1. - - c
2. a - -
3. – b –
4. - - c
5. a - c
27
CURS IV: APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de aplicare a legii penale în spaţiu;
Analizarea principiului teritorialităţii legii penale şi excepţiile de la acest
principiu;
Analizarea principiilor personalităţii legii penale, realităţii legii penale şi a
universalităţii legii penale, precum şi prioritatea convenţiilor
internaţionale;
Însuşirea reglementărilor privind extrădarea pasivă şi extrădarea activă.
Conţinut:
Aplicarea legii penale în spaţiu
Extrădarea şi alte forme de cooperare internaţională pentru reprimarea
criminalităţii
28
împotriva statului sau a cetăţenilor români. De asemenea, există cazuri când cetăţenii străini
săvârşesc infracţiuni pe teritoriul ţării noastre şi se refugiază pe teritoriul altor state, sau
săvârşesc infracţiuni în străinătate şi se refugiază pe teritoriul României.
În consecinţă, în literatura de specialitate s-a subliniat că aplicarea legii penale în
spaţiu îmbracă aspecte diferite, astfel:
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României –
se va avea în vedere principiul teritorialităţii legii penale;
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului
României – se va avea în vedere fie principiul personalităţii legii penale, fie cel al
realităţii legii penale, fie al universalităţii legii penale;
- aplicarea legii penale române trebuie făcută şi în raport cu formele care privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii, în cazul extrădării.
În concluzie, prin normele privind aplicarea legii penale în spaţiu se înţelege
ansamblul normelor juridice privitoare la întinderea şi aplicarea legii penale în raport cu
locul săvârşirii infracţiunii, cu spaţiul sau teritoriul de săvârşire al acesteia.
În acest sens, Codul penal în vigoare a prevăzut norme juridice cu privire la
aplicarea legii penale în spaţiu, în art. 3-9.
31
§ 2. Extrădarea şi alte forme de cooperare internaţională
pentru reprimarea criminalităţii
32
- asistenţa judiciară în materie penală.
34
prin sentinţă, care este definitivă şi care se transmite de îndată, în copie legalizată,
Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii.
2.3.4. Efectele extrădării pasive
În caz de acordare a extrădării pasive, Ministerul Justiţiei informează de îndată
Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării, precum şi
asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă. Totodată
statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării precum şi asupra duratei
arestului executat în vederea extrădării.
Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul
Administraţiei şi Internelor va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta
Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.
În caz de forţă majoră care împiedică predarea, statul interesat va informa despre
aceasta celălalt stat. Ambele state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare.
35
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin
canalele specifice.
2.4.3. Reguli specifice de desfăşurare a procedurii judiciare de extrădare
activă
De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin structura specializată, sau de
Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în
urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la
îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare
preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta
lege pentru a se solicita extrădarea.. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în
termen de 24 ore.
Prin această încheiere rămasă definitivă se pot constata următoarele:
a) sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, situaţie în care se comunică
Ministerului Justiţiei care, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de
regularitate internaţională şi, în raport de concluziile acestui examen, fie întocmeşte cererea
de extrădare pe care o transmite statului solicitat, fie propune ministrului justiţiei să
sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive. Instanţa, dacă constată că
cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că
cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând hotărârea atacată. Hotărârea
instanţei de revizuire este definitivă.
b) nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea, situaţie în care, de
asemenea, se comunică Ministerului justiţiei care, la rândul său, nu va întocmi cererea de
extrădare.
2.4.4. Efectele extrădării active
Când extrădarea a fost acordată la cererea statului român, persoana extrădată va fi
adusă în ţară şi predată de urgenţă, după caz, penitenciarului sau autorităţii judiciare
competente. Dacă extrădatul urmează să execute o pedeapsă definitivă, el va fi depus la
penitenciar. În ipoteza în care extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat la
cerere, asigurându-i-se toate drepturile la apărare. În situaţia în care extrădarea s-a obţinut
36
în vederea tragerii la răspundere penală, urmărirea şi judecata se vor desfăşura potrivit
procedurii de drept intern.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 51-76;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 19-34;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 100-120;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 60-87;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 62-78;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 62-86.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
37
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):
2. Pentru a se putea aplica legea penală română în cazul unei infracţiuni săvârşite în
străinătate, potrivit principiului personalităţii, aşa cum rezultă din Codul penal în
vigoare, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
a. infracţiunea să se săvârşească în întregime în străinătate;
b. infracţiunea să fie prevăzută de legea penală străină;
c. făptuitorul să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie cu domiciliul în România,
în momentul săvârşirii infracţiunii.
38
5. Din conţinutul reglementărilor privind extrădarea rezultă că, pentru a se putea realiza
extrădarea pasivă, se cer îndeplinite şi următoarele condiţii privind urmărirea penală,
judecarea şi executarea pedepsei:
a. infracţiunea să fie, atât potrivit legislaţiei statului român cât şi legislaţiei statului
solicitant, dintre acelea pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană să nu se opună extrădării ;
b. să se fi împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale sau termenul prescripţiei
executării pedepsei, fie potrivit legislaţiei statului român, fie potrivit legislaţiei statului
solicitant, sau să fi intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţă
să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legislaţii;
c. persoana expulzată să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură
garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor de apărare sau de un
tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori să aibă de executat o
pedeapsă pronunţată de acest tribunal.
Răspunsuri:
1. – b –
2. a – c
3. - - -
4. a b c
5. - - -
39
CURS V: RAPORTUL JURIDIC PENAL
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de raport juridic penal şi categoriile acestuia;
Analizarea elementelor raportului juridic penal de conformare şi ale
raportului juridic penal de conflict;
Analizarea legăturii intrinseci a raporturilor juridice penale cu faptele
juridice penale.
Conţinut:
Noţiunea raportului juridic penal şi categoriile acestuia
Raportul juridic penal de conformare
Raportul juridic penal de conflict
Faptele juridice penale
40
- în acelaşi timp membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a suporta
sancţiunile penale în măsura în care au încălcat prevederile normelor penale.
Deci, raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată prin legea
penală.
Raportul juridic penal, fiind un raport de apărare a valorilor sociale fundamentale,
are ca trăsătură esenţială faptul că nu apare ca rezultat a unui acord de voinţă între părţi, ci
este impus prin forţă imperativă a legii.
41
2.2. Subiectele raportului juridic penal de conformare
Subiecte ale raportului juridic penal de conformare sunt statul şi persoana fizică sau
juridică nedeterminată în individualitatea sa.
- statul este subiect determinat, principal, care se substituie titularilor valorii sociale
apărate de legea penală şi impune membrilor societăţii de a se abţine de la săvârşirea
infracţiunilor;
- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale este subiect adiacent al raportului
juridic penal de conformare alături de stat;
- persoana fizică sau juridică, nedeterminată în individualitatea sa, căreia norma de drept
penal i se adresează cu obligaţia de a avea conduita corespunzătoare.
42
§ 3. Raportul juridic penal de conflict
43
- dreptul persoanei fizice sau juridice, titulară a valorii sociale lezate, de a participa ca
parte vătămată în cadrul procesului penal cu obligaţia de a folosi toate mijloacele
procesuale în scopul aflării adevărului numai potrivit legii.
Obiectul îl constituie aplicarea şi executarea pedepsei principale, pedepsei accesorii
şi a celei complementare, precum şi a măsurilor educative.
44
§ 4. Faptele juridice penale
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 77-83;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 35-39;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 121-144;
45
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 88-124;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 78-101;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 108-116.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
3. Modificarea raportului juridic penal de conflict are loc când, potrivit legii penale,
intervine una din următoarele situaţii:
a. adoptarea unei legi penale mai favorabile după săvârşirea infracţiunii;
b. ieşirea din vigoare a legii penale;
c. săvârşirea unei fapte interzise.
4. Stingerea raportului juridic penal de conflict se realizează prin anumite modalităţi,
dintre care amintim:
a. săvârşirea faptei interzise;
b. lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia ori împăcarea părţilor în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede în mod expres condiţia existenţei plângerii
prealabile pentru punerea în mişcare a acţiuni penale sau că împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală;
c. apariţia legii dezincriminatoare după săvârşirea infracţiunii.
Răspunsuri:
1. – b –
2. – b –
3. a - -
4. – b c
47
CURS VI: NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE
INFRACŢIUNII (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea opiniilor privind accepţiunea conceptului de infracţiune, adică a
faptei descrise de legea penală într-un anumit grad de abstractizare, cât şi
aceea care-l examinează ca o instituţie fundamentală a dreptului penal;
Analizarea noţiunii de infracţiune în general, prin care se subliniază
trăsăturile caracteristice, esenţiale şi comune tuturor faptelor incriminate
de legea penală;
Analizarea pericolului social al unei fapte în înţelesul legii penale, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, precum şi felurile acestui pericol.
Conţinut:
Conceptul de infracţiune şi definiţia generală a infracţiunii
Pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii
48
Într-o primă accepţiune acest concept desemnează norma de incriminare, adică fapta
descrisă de legea penală împreună cu elementele sale constitutive care definesc în
ansamblul lor o infracţiune.
Prin descrierea în normele penale de incriminare şi prin interzicerea sub sancţiunea
penală a diferitelor acţiuni sau inacţiuni periculoase sau vătămătoare pentru valorile sociale,
legiuitorul defineşte conţinutul diferitelor infracţiuni ca furtul, omorul, înşelăciunea,
tâlhăria, ultrajul etc.
Într-o altă accepţiune, conceptul de „infracţiune” este folosit în sensul de faptă
concretă, săvârşită de făptuitor, şi ale cărei trăsături esenţiale corespund cu descrierea faptei
incriminate. Potrivit acestei păreri infracţiunea îmbracă forme concrete (furt, omor săvârşit
de x sau de y etc.)
Potrivit altei accepţiuni, conceptul de „infracţiune” este examinat ca instituţie
fundamentală a dreptului penal, care alături de celelalte instituţii fundamentale şi anume,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează structura dreptului penal. De
aceea, ori de câte ori din cauza unor situaţii stabilite de lege, o faptă nu are caracter penal şi
drept urmare nu este infracţiune, acesta este un motiv pentru care nu se poate angaja
răspunderea penală şi nici nu se poate aplica o pedeapsă.
49
§ 2. Pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii
50
penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni”.
În art. 181 alin. 2 C.pen. sunt prevăzute criteriile obligatorii de care trebuie să ţină
seama organele judiciare pentru stabilirea gradului de pericol social al unei infracţiuni.
Aceste criterii sunt:
- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
- scopul urmărit de făptuitor în comiterea faptei;
- împrejurările în care a fost comisă fapta;
- urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
- persoana şi conduita făptuitorului.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 84-88;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 40-41;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 145-153;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 125-138;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 102-106;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 117-132.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
51
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
2. Pentru a stabili dacă o faptă prezintă pericol social trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a. să existe o acţiune şi nu o inacţiune;
b. acţiunea şi nu inacţiunea să aducă o atingere anumitor valori sociale;
c. pentru sancţionarea acţiunii sau inacţiunii să fie necesară aplicarea unei pedepse penale.
Răspunsuri:
1. a – c
2. – – –
3. a b c
4. – b c
5. a b –
53
CURS VII: NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE
ALE INFRACŢIUNII (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea aptitudinii psihice a făptuitorului în comiterea faptei pentru a se
putea stabili dacă acesta a acţionat cu vinovăţia de care legea
condiţionează săvârşirea infracţiunii;
Analizarea conceptului de faptă prevăzută de legea penală ca trăsătură
esenţială a infracţiunii şi corelaţia cu principiul legalităţii incriminării.
Conţinut:
Vinovăţia, trăsătură esenţială a infracţiunii
Fapta prevăzută de legea penală, trăsătură esenţială a infracţiunii
54
Ea presupune interacţiunea a doi factori:
- factorul intelectiv – priveşte reprezentarea la nivelul conştiinţei a faptei şi a rezultatului
socialmente periculos;
- factorul volitiv – priveşte voinţa de a săvârşi fapta.
57
Când ne referim la fapta prevăzută de legea penală avem în vedere modelul legal,
adică norma de incriminare care descrie trăsăturile obiective ale faptei, pe când infracţiunea
este o faptă concretă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi ale cărei trăsături
se suprapun pe cele ale modelului legal, adică a faptei descrise în norma de incriminare.
Deci, prevederea faptei în legea penală este numai una din cerinţele esenţiale ale
infracţiunii, ea nu epuizează conceptul de „infracţiune”.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 88-93;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 41-44;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 153-165;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 139-153;
58
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 106-111;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 132-145.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia
şi culpa reunite, şi poate exista când:
a. s-a săvârşit o faptă cu intenţie prin care se prevede, se urmăreşte ori se acceptă
producerea unui rezultat socialmente periculos;
b. s-a săvârşit o faptă din cele prevăzute la litera „a”, dar în realitate, datorită unor
împrejurări, rezultatul produs este mult mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a
acceptat, sperând fără temei că nu se va produce;
c. s-a săvârşit o faptă din cele prevăzute la litera „a”, dar în realitate, datorită unor
împrejurări, rezultatul produs este mult mai grav, pe care făptuitorul nu l-a prevăzut, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă.
Răspunsuri:
1. a - -
2. – b c
3. – b c
4. a b c
60
CURS VIII: CONŢINUTUL INFRACŢIUNII (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea şi însuşirea condiţiilor obiective şi subiective cerute de norma de
incriminare pentru ca un anumit tip de faptă să constituie infracţiune;
Analizarea modului în care se grupează şi raporturile care se statornicesc
între diferitele elemente şi condiţii care compun conţinutul generic al
infracţiunii;
Însuşirea reglementărilor normelor juridice penale privind condiţiile
preexistente infracţiunii, respectiv obiectul, subiectul, locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii.
Conţinut:
Noţiunea şi clasificarea conţinutului infracţiunii
Condiţiile preexistente infracţiunii
61
Conţinutul infracţiunii este descris în norma de incriminare, fapt ce defineşte un tip
particular de faptă ilicită penală, adică un model abstract legal. Drept urmare, pentru ca o
faptă să constituie infracţiune, ea trebuie să prezinte, pe lângă trăsăturile esenţiale şi
condiţiile descrise în conţinutul unei norme de incriminare.
Astfel, aşa cum s-a menţionat în doctrină, conţinutul infracţiunii poate fi definit ca
fiind totalitatea condiţiilor obiective şi subiective, cerute de norma de incriminare pentru
ca un anumit tip de faptă să constituie infracţiune.
63
- conţinutul trunchiat sau atipic are loc în situaţia în care fapta săvârşită nu a realizat toate
condiţiile cerute de norma de incriminare.
1.2.4. Structura conţinutului generic al infracţiunii
După majoritatea părerilor, structura conţinutului generic al faptei incriminate se
compune din următoarele condiţii: preexistenţa infracţiunii, a situaţiei premisă şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii.
a) Condiţii preexistente sunt referitoare la:
- obiectul infracţiunii;
- subiecţii infracţiunii;
- locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
b) situaţia premisă şi conţinutul constitutiv al infracţiunii se referă la:
- situaţia premisă – este o condiţie prealabilă pentru existenţa infracţiunii şi constă în
preexistenţa unei realităţi pe care trebuie să se grefeze săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală;
- conţinutul constitutiv care se referă la actul de conduită cu cele două laturi (obiectivă şi
subiectivă).
64
Din cele expuse, în doctrină, s-a tras concluzia că obiectul infracţiunii este constituit
din valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori care sunt
puse în pericol sau prejudiciate efectiv prin săvârşirea infracţiunii.
2.1.2. Clasificări ale obiectului infracţiunii
În literatura de specialitate sunt evidenţiate două mari categorii de obiecte ale
infracţiunii: obiect juridic şi obiect material.
a) Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie valorile şi relaţiile sociale
ameninţate sau vătămate şi ocrotite de normele dreptului penal. Dar cum o
infracţiune poate fi îndreptată împotriva unei singure relaţii sociale sau
împotriva unui grup de relaţii sociale obiectul juridic apare sub două forme:
- obiect juridic generic sau de grup este constituit dintr-un grup de relaţii sociale formate
în jurul unei valori sociale fundamentale comune unui grup de infracţiuni;
- obiect juridic special este specific fiecărei infracţiuni care poate îmbrăca două forme şi
anume: obiect juridic special simplu (format din relaţii sociale privitoare la o unică
valoare socială) şi obiect juridic special complex (format din relaţii sociale privind două
sau mai multe valori sociale dintre care una este în principal ocrotită iar celelalte în
secundar).
b) Obiectul material al infracţiunii care, la unele infracţiuni pe lângă obiectul
juridic special au şi o valoare socială exprimată într-o entitate materială.
Deci, prin obiect material al infracţiunii se înţelege bunul, lucrul sau corpul
persoanei asupra căreia este îndreptată activitatea materială descrisă în
norma penală ameninţându-l cu un pericol sau vătămându-l efectiv. Obiectul
material al infracţiunii nu trebuie confundat cu mijloacele materiale care au
putut servi la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, nu trebuie confundat
obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate la faţa locului.
65
Cu alte cuvinte, subiecţii faptei incriminate sunt persoanele fizice sau juridice
implicate într-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a săvârşirii infracţiunii, fie a
suportării consecinţelor determinate de comiterea acesteia.
Rezultă că subiecţii faptei incriminate sunt de două categorii, şi anume: subiecţi
activi şi subiecţi pasivi.
2.2.2. Subiecţii activi ai infracţiunii
Subiecţi activi ai infracţiunii sunt persoanele fizice sau juridice care săvârşesc
sau contribuie la comiterea unei infracţiuni şi, potrivit legii, pot fi traşi la răspundere
penală.
În doctrină s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
fizică sau juridică pentru a putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunii.
Astfel, pentru ca o persoană fizică să poată avea calitatea de subiect activ al
infracţiunii trebuie ca, în momentul comiterii acesteia, să îndeplinească anumite condiţii
cerute de legea penală, cu privire la:
- vârstă;
- responsabilitate;
- libertate de voinţă şi de acţiune.
În legislaţia penală română în vigoare, prin art. 191 alin. 1 C.pen. s-a consacrat
răspunderea penală a persoanei juridice. Potrivit acestui text de lege, pentru ca o persoană
juridică să răspundă penal trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:
- persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune;
- infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice;
- persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea penală;
- să existe prezenţa elementului subiectiv cerut de norme de incriminare pentru ca fapta
să constituie infracţiune.
Art. 191 alin. 2 C.pen. a consacrat concursul între răspunderea penală a
persoanei juridice şi cea a persoanei fizice în sensul că răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice mod, la săvârşirea acelei infracţiuni.
66
2.2.3. Subiecţii pasivi ai infracţiunii
Subiecţii pasivi ai infracţiunii sunt persoanele fizice sau juridice, titulare ale
valorilor sociale ocrotite de legea penală, care au suferit o vătămare în urma comiterii
infracţiunii.
Totuşi nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii cu subiectul pasiv de
drept civil al infracţiunii.
În literatura juridică se face clasificarea între subiectul pasiv general sau mediat,
care este întotdeauna statul, şi subiect pasiv special sau imediat, care este persoana titulară a
valorii sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 94-101;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 45-47;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 165-173 şi pag. 196-224;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 153-175;
67
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 112-202;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 146-168.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
68
3. Subiect activ al săvârşirii unei infracţiuni este o persoană care, potrivit legii penale,
poate fi trasă la răspundere penală, şi anume:
a. o persoană fizică sau o persoană juridică;
b. o persoană care are antecedente penale;
c. o persoană care nu a depăşit vârsta de 60 de ani.
Răspunsuri:
1. a – c
2. – b c
3. a b c
4. - b c
5. a - c
69
CURS IX: CONŢINUTUL INFRACŢIUNII (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea condiţiei prealabile pentru existenţa infracţiunii, respectiv
situaţia premisă;
Analizarea şi însuşirea normelor juridice penale care reglementează
activitatea materială, însoţită de aspectul psihic al subiectului faptei penale.
Conţinut:
Situaţia premisă
Conţinutul constitutiv al infracţiunii
§ 1. Situaţia premisă
70
obligaţii legale de întreţinere sau a obligaţiei de plată a unei pensii de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească.
71
2.1.2. Urmarea imediată
Urmarea imediată constă în schimbarea în lumea obiectivă pe care o produce
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod
adusă uneia din valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale.
Această urmare poate consta:
- fie într-o stare de pericol – când se creează o ameninţare pentru obiectul infracţiunii
- fie într-o vătămare efectivă – prin modificarea obiectului sau a poziţiei acestuia.
Dacă legiuitorul a prevăzut în norma de incriminare producerea unui anumit
rezultat, fapta comisă se va numi infracţiune de rezultat. Dacă legiuitorul nu a prevăzut în
norma de incriminare necesitatea producerii unui rezultat, considerând că urmarea acesteia
rezultă implicit fapta comisă, care va avea totuşi o urmare, se va numi infracţiune de
pericol.
2.1.3. Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate reprezintă legătura de la cauză la efect, respectiv între
elementul material şi urmarea socialmente periculoasă, legătură pretinsă de legea penală
pentru existenţa infracţiunii.
Deşi în norma de incriminare nu se menţionează în mod expres cerinţa legăturii de
cauzalitate, aceasta caracterizează orice infracţiune. Lipsa unei astfel de legături conduce la
nerealizarea elementelor laturii obiective a infracţiunii şi implicit la inexistenţa acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracţiunilor de rezultat,
când are loc o vătămare efectivă a obiectului ocrotirii penale, în schimb, în cazul
infracţiunilor de pericol, rezultă din săvârşirea faptei.
În doctrină sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate,
teorii ce pot fi grupate în două curente. Un curent susţine teza monistă, iar altul teza
pluralistă.
Teza monistă cuprinde teorii care susţin că urmarea imediată are o singură acţiune
care trebuie considerată cauză a efectului produs, celelalte acţiuni sunt considerate simple
condiţii fără semnificaţie juridico-penală.
Teza pluralistă cuprinde teorii care susţin că urmarea imediată este rezultatul unui
concurs de cauze.
72
2.2. Latura subiectivă
După cum s-a susţinut în doctrină, latura subiectivă cuprinde totalitatea condiţiilor
cerute de lege, pentru calificarea ca infracţiune a faptei prevăzute de legea penală, cu
privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările socialmente
periculoase ale acesteia.
Conţinutul laturii subiective a infracţiunii cuprinde trei componente: elementul
subiectiv, mobilul şi scopul.
2.2.1. Elementul subiectiv
Elementul subiectiv (sau vinovăţia) este constituit din formele şi modalităţile
vinovăţiei şi reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de urmările
acesteia, exprimată în forma cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că vinovăţia, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, nu trebuie confundată cu elementul subiectiv din conţinutul infracţiunii. Se
poate ca în concret să existe una din formele şi modalităţile de vinovăţie arătate în art. 19
din Codul penal în vigoare şi totuşi să lipsească elementul subiectiv al unei anumite
infracţiuni (de exemplu, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, art. 289 C.pen., se
cere săvârşirea faptei cu intenţie; dacă aceasta a fost comisă din culpă există vinovăţie ca
trăsătură esenţială, dar nu ca element subiectiv al acestei fapte). Sunt situaţii ca în concret
să existe elementul subiectiv şi totuşi să nu existe vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii (de exemplu, fapta săvârşită în stare de legitimă apărare ori în stare de
necesitate).
Deoarece elementul subiectiv nu este descris decât rareori în conţinutul normei de
incriminare a unei fapte determinate, legiuitorul a reglementat în art. 19 alin. 1 C.pen.
vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, formele şi modalităţile acesteia, iar în alin. 2
şi 3 ale aceluiaşi articol a instituit două reguli generale potrivit cărora se procedează la
identificarea vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii după modalitatea sub care se
înfăţişează elementul material al fiecărei infracţiuni, care poate consta într-o acţiune sau
inacţiune.
Vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii, se poate prezenta sub forma intenţiei,
culpei sau a praeterintenţiei.
73
2.2.2. Mobilul infracţiunii
Acţiunile sau inacţiunile umane sunt determinate de anumite necesităţi, dorinţe,
interese, emoţii, sentimente, pasiuni care, în anumite situaţii devin motive sau mobiluri ale
infracţiunii şi care stau în spatele efortului de voinţă ce determină săvârşirea faptei.
Mobilul reprezintă impulsul intern al făptuitorului din care ia naştere rezoluţia
infracţională, deci este legat de momentul iniţial al adoptării hotărârii. Lipsa mobilului
reprezintă un indiciu de anormalitate psihică şi determină cercetarea responsabilităţii
făptuitorului. Cunoaşterea mobilului serveşte la stabilirea pericolului social concret şi
individualizarea pedepsei, dar există şi situaţii când mobilul este prevăzut în mod expres în
norma de incriminare ca element al laturii subiective sau apare ca element circumstanţial în
conţinutul agravat al unor infracţiuni.
2.2.3. Scopul infracţiunii
În cele mai multe situaţii săvârşirea infracţiunii presupune reprezentarea clară a
rezultatului faptei de către făptuitor, urmărindu-se un scop, adică o situaţie la care aspiră cel
ce săvârşeşte fapta (de exemplu, înlăturarea unui rival).
Scopul reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei şi presupune reprezentarea
clară a faptei de către făptuitor, deci este legat de momentul finalizării actului. Cunoaşterea
scopului are relevanţă, în general, doar în stabilirea pericolului social concret şi
individualizarea pedepsei. Uneori poate însă apare şi ca element circumstanţial al variantei
agravate a infracţiunii.
Scopul nu se confundă cu mobilul deoarece el aparţine momentului finalizării
actului, pe când mobilul este legat de momentul iniţial al adoptării hotărârii (de exemplu,
un omor se poate comite având ca mobil gelozia, răzbunarea, pe când scopul este
suprimarea vieţii unei persoane).
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 101-108;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 48-50;
74
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 172-196;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 176-198;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 203-231;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 168-185.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
75
2. Elementul material al laturii obiective constă în:
a. actul de conduită interzis de norma de incriminare;
b. actul de conduită impus de norma de incriminare;
c. legătura de cauzalitate între actul de conduită şi mijloacele de probă.
Răspunsuri:
1. –b–
2. ab–
3. ab–
4. ---
5. a--
76
CURS X: FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Evidenţierea activităţii infracţionale în derularea ei care parcurge cele
două perioade: una internă sau psihică, de concepţie, şi alta externă, de
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
Însuşirea reglementărilor normelor penale privind formele faptei
incriminate, atât cea tipică cât şi cele atipice.
Conţinut:
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate
Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii
ilicite cele privind actele pregătitoare şi tentativa (noţiune, condiţii de
existenţă şi conţinut)
78
- a actelor de executare propriu-zisă (cuprinde activităţi prin care se realizează fapta
incriminată);
- a urmărilor socialmente periculoase (acţiunea materială a fost terminată şi durează până
se produce rezultatul).
79
Se poate observa că legea noastră penală, în principiu, înlătură posibilitatea
incriminării actelor pregătitoare, păstrând ca forme ale faptei incriminate numai forma
tipică şi formele atipice enumerate.
2.3. Tentativa
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art. 20 alin. 1 din Codul
penal în vigoare).
Deci, tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii situată între actele
pregătitoare şi infracţiunea fapt consumat, formă atipică care este incriminată şi pedepsită
de legea penală.
Pentru existenţa tentativei trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
- existenţa intenţiei făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată;
- punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea;
- activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs.
Conţinutul tentativei este acelaşi ca al oricărei infracţiuni, cu anumite reglementări
suplimentare.
Astfel, tentativa este descrisă nu numai în norma de incriminare ci şi în dispoziţiile
din Partea generală a Codului penal şi are acelaşi conţinut generic ca a oricărei infracţiuni.
81
a. Obiectul tentativei se referă la obiectul juridic şi la cel material.
Obiectul juridic la tentativă este acelaşi cu cel al faptei consumate cu menţiunea că prin
infracţiunea consumată se vatămă efectiv valoarea socială, în timp ce prin tentativă se
creează numai un pericol faţă de valoarea socială.
Obiectul material este entitatea materială asupra căreia se îndreaptă activitatea
infracţională.
b. Subiectul activ al tentativei este persoana care a luat hotărârea şi a început executarea
faptei, care poate avea calitatea de autor, instigator sau complice. Subiectul pasiv al
tentativei este persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională.
c. Latura obiectivă are conţinut obligatoriu, ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu
anumite particularităţi. Astfel, actul de conduită la tentativă, spre deosebire de fapta
consumată, se îndeplineşte numai prin acţiune şi, totodată, trebuie să se realizeze în
aceleaşi condiţii necesare pentru fapta calificată. De asemenea, la forma tip a
infracţiunii rezultatul socialmente periculos trebuie să constea într-o vătămare efectivă
a valorii sociale ocrotite, pe când la tentativa aceleiaşi infracţiuni rezultatul
socialmente periculos va consta în crearea unei stări de pericol cu privire la valoarea
ocrotită.
d. Latura subiectivă la tentativă are unele deosebiri faţă de cea a faptei consumate.
Astfel, la tentativă elementul subiectiv este realizat numai parţial datorită neproducerii
rezultatului, spre deosebire de cel al faptei consumate care se realizează în întregime.
În doctrină s-a evidenţiat faptul că există anumite categorii de infracţiuni la care tentativa
nu este posibilă datorită elementului material sau elementului subiectiv ori datorită
voinţei legiuitorului, precum şi specificului acestora.
a) În raport cu elementul material, nu pot avea tentativă:
- infracţiuni omisive;
- infracţiuni continue şi de obicei;
- infracţiuni de execuţie promptă.
b) În raport cu elementul subiectiv, nu pot avea tentativă;
- infracţiuni săvârşite din culpă;
- infracţiuni praeterintenţionate.
c) Alte infracţiuni, care prin voinţa legiuitorului ori prin specificul acestora, nu pot avea
tentativă:
- infracţiuni cu consumare anticipată;
82
- infracţiuni al căror început de executare este asimilat formei consumate;
- infracţiuni de rezultat potenţial, deoarece acestea se consumă când apare posibilitatea
producerii rezultatului.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 109-116;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 51-56;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 415-428;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 198-217;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 231-242;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 186-200.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
83
- lit. – litera
- alin. – aliniat
3. Modalităţile prin care se pot realiza actele pregătitoare (preparatorii) sunt următoarele:
a. efectuarea lor din culpă;
b. efectuarea lor în mod neîndoielnic şi să facă parte din elementul material al infracţiunii;
c. culegerea de informaţii, date privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ori despre
victimă, precum şi luarea de măsuri pentru îngreunarea descoperirii faptei ce se va
comite sau în vederea asigurării folosului rezultat din infracţiune.
84
5. Categoriile de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită elementului material
sunt următoarele:
a. infracţiuni omisive;
b. infracţiuni săvârşite din culpă;
c. infracţiuni cu consumare anticipată.
Răspunsuri:
1. a - -
2. – b c
3. - - c
4. a – c
5. a - -
85
CURS XI: FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea reglementărilor normelor penale privind forma atipică a
infracţiunii – tentativa (modalităţi);
Însuşirea reglementărilor normelor penale privind întreruperea executării
activităţii infracţionale din propria iniţiativă a făptuitorului sau când prin
comportarea sa a făcut ca rezultatul să nu se producă.
Conţinut:
Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii
ilicite cele privind tentativa (modalităţi, incriminare, pedepsire)
Infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, cauze de nepedepsire a
tentativei
§ 1. Tentativa (modalităţi)
86
a) Tentativa întreruptă sau neterminată – reglementată de art. 20 alin. 1 teza I din Codul
penal în vigoare, constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare ce a fost întreruptă.
Această modalitate a tentativei se caracterizează prin începerea executării activităţii ilicite
şi întreruperea acesteia din cauze independente de voinţa făptuitorului.
b) Tentativa perfectă sau fără efect – constă, potrivit art. 20 alin. 1 teza II din Codul penal
în vigoare, în punerea în executare în întregime a hotărârii de a săvârşi infracţiunea
însă aceasta nu şi-a produs efectul.
Şi în cazul acestei modalităţi rezultatul nu se produce datorită anumitor cauze.
c) Tentativa relativ improprie – potrivit art. 20 alin. 2 din Codul penal în vigoare există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit acte de executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află.
d) Tentativa absolut improprie – din cuprinsul dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Codul penal
în vigoare rezultă că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Astfel, legiuitorul a înţeles să lase în afara incriminării tentativa absolut improprie, iar nu să
facă din ea un simplu caz de nepedepsire.
Infracţiunea – fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii care, după momentul
consumării, datorită amplificării urmării sau a continuării activităţii infracţionale, se
prelungeşte în timp până la oprirea acţiunii sau inacţiunii.
Această formă atipică este întâlnită la infracţiunile continue, infracţiunile
continuate, infracţiunile de obicei şi infracţiunile progresive.
a) La infracţiunile continue unde acţiunea care constituie elementul material este
susceptibilă de prelungire şi după momentul consumării, până intervine o forţă
contrară care se opune desfăşurării pe mai departe a acţiunii când acesta se epuizează.
b) La infracţiunile continuate făptuitorul săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte,
88
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunile se vor epuiza în momentul când
făptuitorul nu mai comite nici un act din cadrul activităţii infracţionale.
c) La infracţiunile de obicei unde elementul material este alcătuit din anumite acte, care
prin repetare ajung un obicei, astfel devin infracţiune. După ce infracţiunea s-a
consumat şi infractorul continuă, infracţiunea se va epuiza când încetează activitatea.
d) La infracţiunile progresive are loc consumarea infracţiunii de bază al cărui rezultat se
amplifică de la sine dând naştere unei alte infracţiuni mai grave, denumită progresivă,
care absoarbe şi infracţiunea iniţială. Realizarea infracţiunii de bază constituie
momentul consumativ, iar când rezultatul infracţiunii progresive se amplifică ne
aflăm în faţa epuizării.
89
4.2. Împiedicarea producerii rezultatului, cauză generală de nepedepsire a
tentativei
Potrivit art. 22 alin. 1 teza II din Codul penal în vigoare este apărat de pedeapsă
făptuitorul care a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
După cum s-a evidenţiat în literatura de specialitate, pentru ca împiedicarea
rezultatului să poată opera drept cauză de nepedepsire se cer a fi îndeplinite anumite
condiţii:
a) activitatea infracţională să fi fost realizată integral, dar să nu se fi produs urmarea
socialmente periculoasă aşa cum este prevăzută de lege;
b) făptuitorul să fi efectuat o intervenţie eficientă pentru a împiedica producerea
rezultatului, utilizând orice mijloace sau modalităţi disponibile şi urmărind
prevenirea efectelor socialmente periculoase;
c) manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi
fost voluntară;
d) împiedicarea producerii rezultatului să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
90
Bibliografie recomandată (referinţe):
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 117-124;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 56-58;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 431-446;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 288-372;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 269-309;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 200-219.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
91
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):
2) Ori de câte ori se consideră necesară incriminarea şi sancţionarea tentativei aceasta are
loc, în mod expres, atât în partea specială a Codului penal în vigoare, cât şi în legile
penale speciale, prin următoarele moduri:
a) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă la începutul unui titlu,
capitol sau secţiune;
b) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă la sfârşitul unui titlu,
capitol sau secţiune;
c) dispoziţia de incriminare şi sancţionare a tentativei este inclusă chiar în textul de lege
care descrie conţinutul infracţiunii.
Răspunsuri:
1. abc
2. –bc
3. ab-
4. ab-
5. -b-
93
CURS XII: PARTICIPAŢIA (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea reglementărilor legii penale privind pluralitatea de infractori şi
formele acestei pluralităţi;
Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind noţiunea, natura
juridică şi felurile participaţiei penale.
Conţinut:
Consideraţii preliminarii privind pluralitatea de infractori
Consideraţii generale privind participaţia penală
Participaţia penală proprie (autoratul, coautoratul şi instigarea)
94
Nu trebuie să se facă confuzie între pluralitatea de infractori (o singură infracţiune
săvârşită de mai mulţi infractori) şi pluralitatea de infracţiuni (un singur infractor săvârşeşte
mai multe infracţiuni).
3.2. Autoratul
Când o persoană săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală atunci
are calitatea de autor (art. 24 din Codul penal în vigoare).
Săvârşirea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare sau
neîndeplinirea unor acte obligatorii. Persoana care efectuează actele de executare sau nu
îndeplineşte actele la care era obligată este autor al faptei realizată prin comisiunea sau
omisiunea astfel săvârşită.
97
În general, orice persoană care acţionează în mod nemijlocit are calitate de autor.
Totuşi sunt infracţiuni la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate cerută de norma de
incriminare care trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei.
3.3. Coautoratul
Coautoratul este acea formă a participaţiei penale în care o faptă prevăzută de
legea penală este săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane toţi
participanţii acţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Există o serie de infracţiuni la care coautoratul nu este posibil:
- infracţiunile cu autor unic;
- infracţiunile omisive la care elementul material constă în neîndeplinirea unei obligaţii
impusă de lege şi care are un caracter personal;
- infracţiunile cu subiect calificat la care pentru existenţa coautoratului este necesar ca
toţi participanţii să aibă aceeaşi calitate.
3.4. Instigarea
Din dispoziţiile art. 25 din Codul penal în vigoare rezultă că instigarea reprezintă
forma participaţiei penale în care o persoană, numită instigator, determină o altă persoană,
numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în condiţiile în care
persoana instigată nu luase anterior hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea
penală iar activitatea de determinare a instigatorului este comisă cu intenţie şi este urmată
de executare.
Pentru ca să existe instigare ca formă a participaţiei penale şi pentru ca instigatorul
să fie considerat participant la săvârşirea infracţiunii, în literatura de specialitate s-a
subliniat faptul că trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe cel puţin două persoane, instigator şi instigat;
- efectuarea unei activităţi de determinare a instigatorului asupra instigatului pentru a
putea săvârşi o faptă prevăzută de legea penală;
- instigatul să nu fi luat o hotărâre anterioară de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală
la care a fost instigat
- instigatorul să desfăşoare, cu intenţie, activitatea de determinare a instigatului pentru ca
acesta din urmă să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
- activitatea de determinare a instigatorului faţă de instigat să fie urmată de executare.
98
Majoritatea opiniilor din doctrină au analizat, în raport cu anumite criterii, diferite
forme sau modalităţi ale instigării, după cum urmează:
a) După numărul de persoane instigate se face distincţie între:
- instigare individuală - când persoanele cărora li se adresează instigatorul sunt
determinate;
- instigare colectivă - când instigatorul se adresează unui număr nedeterminat de
persoane.
b) După modul de determinare instigarea poate fi:
- instigare mediată – când instigarea se realizează printr-o altă persoană decât cel care a
conceput ideea săvârşirii infracţiunii;
- instigare imediată – când se realizează în mod direct, nemijlocit de la instigator la
instigat.
c) După coeziunea formei de vinovăţie a instigatului cu cea a instigatorului se face
deosebire între:
- instigare proprie – când atât instigatorul cât şi instigatul acţionează cu intenţie, existând
o concordanţă sub aspect subiectiv între cei doi participanţi;
- instigare improprie – când instigatorul acţionează cu intenţie în timp ce instigatul
săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie lipsind coeziunea psihică între cei doi
participanţi.
d) După mijloacele de instigare deosebim:
- instigare simplă – când mijloacele de determinare sunt simple (îndemnuri, rugăminţi,
etc.);
- instigare calificată – când mijloacele de determinare sunt deosebite (oferirii unor daruri
sau a unor sume de bani, a exercitării de presiuni, etc.).
e) După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la săvârşirea infracţiunii se face
distincţie între:
- instigare neizbutită sau cu efect negativ – când instigatorul nu reuşeşte în acţiunea sa de
a-l determina pe instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
- instigare reuşită sau cu efect pozitiv – când instigatul acceptă instigarea şi trece la
săvârşirea faptei;
- un caz particular este cel al instigării neurmată de executare în condiţiile în care deşi
iniţial instigatul acceptă instigarea, se răzgândeşte şi nu mai trece la comiterea faptei,
99
comite o tentativă nepedepsibilă ori începe săvârşirea faptei dar desistă sau împiedică
producerea rezultatului.
În acest caz instigatul nu va fi pedepsit, dar instigatorul va răspunde penal în
condiţiile prevăzute în art. 29 alin. 1 din Codul penal în vigoare.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 125-134;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
Victor, Bucureşti, 2009, pag. 59-62;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 453-472;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 373-398;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 310-322;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 219-238.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
100
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
3. Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală
prin:
a) efectuarea actelor de executare;
b) neîndeplinirea actelor la care era obligată;
c) îndeplinirea actelor la care era obligată.
4. Coautor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală
împreună cu o altă persoană sau cu mai multe persoane prin:
a) efectuarea actelor de executare;
b) îndeplinirea actelor la care era obligată;
c) neîndeplinirea actelor la care era obligată.
101
5. Potrivit legii penale, instigator este persoana care:
a) determină, cu intenţie, pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală;
b) determină, din culpă, pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală;
c) determină o altă persoană să săvârşească o faptă.
Răspunsuri:
1. - b -
2. a b -
3. a b -
4. a – c
5. a - -
102
CURS XIII: PARTICIPAŢIA (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale privind
complicitatea ca formă a participaţiei penale;
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind participaţia
penală improprie, precum şi pedeapsa în caz de participaţie.
Conţinut:
Complicitatea – formă a participaţiei penale
Participaţia penală improprie
Pedeapsa în caz de participaţie
104
- complicitate mijlocită - are loc când sprijinul complicelui este acordat prin intermediul
unui mediator.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în mai multe modalităţi:
- complicitate la instigare - când complicele sprijină instigatorul să
determine autorul să săvârşească infracţiunea;
- complicitate la complicitate - când complicele are la rândul său un alt
complice care îl sprijină;
- instigare la complicitate - când complicele este instigat de către o terţă
persoană să acorde sprijinul său făptuitorului.
105
Codul penal în vigoare, însuşind această din urmă concepţie, a consacrat participaţia
penală improprie pe care a reglementat-o în art. 31.
106
3.2. Pedeapsa în cazul participaţiei penale proprii
Actualele reglementări penale adoptă pentru sancţionarea participanţilor în cazul
participaţiei penale proprii sistemul parificării, sancţionând astfel în mod unitar persoanele
implicate în comiterea infracţiunii (art. 27 din Codul penal în vigoare). Astfel, toţi
participanţii vor fi sancţionaţi în limitele pedepsei prevăzute de legea penală pentru autor
deoarece s-a considerat că sub aspectul obiectiv şi subiectiv aceştia prezintă acelaşi grad de
pericol ca şi autorul lăsându-se instanţei posibilitatea diferenţierii sancţionării lor cu ocazia
individualizării pedepsei.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 135-142;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 62-64;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 472-483;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 389-424;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 322-333;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 238-252.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
108
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
109
4. Modalitatea participaţiei penale improprii „intenţie şi lipsă de vinovăţie” îmbracă
următoarele forme:
a) autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie fiind determinat cu intenţie de către instigator;
b) autorul săvârşeşte fapta cu intenţie fiind determinat cu intenţie de către instigator;
c) autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie fiind ajutat ori înlesnit în săvârşirea acesteia, în
orice mod, cu intenţie, de complice.
Răspunsuri:
1. a b -
2. – b c
3. a - c
4. a – c
110
CURS XIV: UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE
INFRACŢIUNI (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea cunoştinţelor cu privire la noţiunile de unitate infracţională şi
pluralitatea de infracţiuni;
Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ori de mai multe
acţiuni sau inacţiuni care decurg din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, săvârşită de o singură persoană pe baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Conţinut:
Noţiuni privind unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
Unitatea de infracţiune şi felurile acesteia
111
a) Unitate de infracţiune are loc ori de câte ori un complex de date de fapt
poate fi încadrat, în ansamblul său, în conţinutul incriminării unei singure
infracţiuni.
b) Pluralitate de infracţiuni are loc în cazurile în care, dintr-un complex de
date de fapt, se pot extrage condiţiunile necesare pentru existenţa mai multor
infracţiuni
112
b) Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului care, din
necesitate practică, a elaborat conţinutul unor incriminări prin absorbţie în
acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni care ar fi putut constitui incriminări
distincte.
113
aparenţa că întruneşte trăsăturile unei pluralităţi de conţinuturi de incriminare, prin voinţa
legiuitorului, este socotită că reprezintă o infracţiune unică.
În cadrul infracţiunilor al căror conţinut complex se realizează nu printr-o singură
acţiune sau inacţiune, ci prin mai multe activităţi, fiecare din ele putând constitui o
infracţiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură
infracţiune. Se pot distinge patru forme de unitate legală infracţională şi anume:
infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea
progresivă.
a) Infracţiunea continuată este o formă a unităţii legale de infracţiune când o persoană
săvârşeşte, la intervale diferite de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2
din Codul penal în vigoare). Remarcăm în cazul acestui tip de infracţiune existenţa a
două momente distincte respectiv momentul consumării infracţiunii, moment în care
sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii continuate, şi
momentul epuizării infracţiunii, moment în care este săvârşită ultima acţiune sau
inacţiune din conţinutul infracţiunii.
b) Infracţiunea complexă este o formă a unităţii legale de infracţiune când în conţinutul
său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care
constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală (art. 41 alin. 3 din Codul
penal în vigoare). Această infracţiune poate avea o formă tip sau de bază şi o formă
calificată sau agravată.
c) Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată de
apariţia, după atingerea momentului de consumare a infracţiunii propriu-zise, a unor
amplificări ale rezultatului faptei apărute fără nici o intervenţie a făptuitorului şi
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave sau unei variante normative agravate ale
aceleiaşi infracţiuni. Remarcăm existenţa a două modalităţi distincte, respectiv când
amplificarea rezultatului are loc prin natura faptei, fără intervenţia unor forţe
exterioare, sau când amplificarea rezultatului se produce ca urmare a apariţiei unor
împrejurări fortuite.
d) Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii legale de infracţiune care se săvârşeşte
prin repetarea actelor materiale incriminate de un număr suficient de mare pentru a fi
considerată o activitate de obicei, din obişnuinţă, sau care poate fi privită ca
îndeletnicire. Remarcăm şi în cazul acestei infracţiuni existenţa unui moment de
114
consumare, realizat când actele materiale s-au succedat de un număr suficient de ori
pentru a constitui element material al infracţiunii de obicei, dar şi a unui moment de
epuizare, determinat de săvârşirea ultimului act.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006,
pag. 143-149;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 65-69;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 496-518;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 234-288;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 251-269;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 255-283.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
115
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
5. Dacă acţiunea sau inacţiunea infracţiunii progresive s-a săvârşit când minorul avea
vârsta răspunderii penale, dar rezultatul mai grav s-a produs după ce acesta a împlinit
vârsta de 18 ani, răspunderea penală se face:
116
a) potrivit regulilor de sancţionare a majorilor;
b) potrivit regulilor de sancţionare a minorilor;
c) potrivit regulilor mixte de sancţionare a minorilor şi majorilor.
Răspunsuri:
1. a b –
2. a – c
3. a b c
4. a b c
5. – b -
117
CURS XV: UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
(II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională când o persoană săvârşeşte, deodată sau succesiv, mai multe
infracţiuni;
Însuşirea reglementărilor legii penale în situaţia când ne aflăm în faţa unei
pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile niciunei forme a
acestei pluralităţi.
Conţinut:
Pluralitatea de infracţiuni
Pluralitatea intermediară de infracţiuni
§ 1. Pluralitatea de infracţiuni
118
infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru alte infracţiuni comise anterior
(recidivă).
Deci, pluralitatea de infracţiuni presupune o legătură personală între două sau mai
multe infracţiuni, în sensul că acestea trebuie săvârşite de aceeaşi persoană, fapt ce nu
trebuie confundat cu participaţia penală, adică cu săvârşirea unei infracţiuni de mai multe
persoane, când există pluralitate de infractori.
1.4. Recidiva
Spre deosebire de concursul de infracţiuni, unde săvârşirea de către aceeaşi
persoană a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit
vreo condamnare definitivă, la recidivă, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau
mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o
altă infracţiune.
Codul penal în vigoare reglementează existenţa stării de recidivă în mod diferit,
funcţie de persoana care îndeplineşte rolul de subiect activ al infracţiunii, respectiv dacă
este o persoană fizică sau o persoană juridică.
Astfel, în cazul persoanei fizice recidiva poate fi definită ca fiind forma pluralităţii
de infracţiuni care există când:
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau
respectiv după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6
luni, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării sau în
stare de evadare,
- sau, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni sau, în
alte cazuri după executarea, a cel puţin 3 condamnări la pedeapsa închisorii
de până la 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, mai mare de 6
luni ori respectiv cel puţin 3 pedepse de până la 6 luni, condamnatul
săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Din cele ce preced se observă că recidiva este condiţionată, pe de o parte, de
existenţa unei condamnări definitive anterioară a infractorului, iar pe de altă parte, din
săvârşirea din nou cu intenţie de către acesta a unei infracţiuni. Condamnarea definitivă
anterioară şi infracţiunea săvârşită din nou apar ca elemente constitutive ale stării de
121
recidivă, cărora, în teoria dreptului penal, li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei, care
determină modalităţile acesteia.
Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt marea recidivă
postcondamnatorie sau postexecutorie, în cazul în care primul termen al recidivei este
reprezentat de pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cea a închisorii mai mare de 6 luni, precum
şi mica recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie, în cazul celor 3 pedepse mai mici de
6 luni.
a) Recidiva mare postcondamnatorie există când după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa
închisorii mai mare de şase luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare
de un an (art. 37 alin. 1 lit. a şi alin. 2 din Codul penal în vigoare).
b) Recidiva mare postexecutorie există când după executarea unei pedepse cu
închisoare mai mare de şase luni, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a executării unei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a
închisorii mai mare de un an (art. 37 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Codul penal în
vigoare).
Din reglementările art. 37 alin. 1 lit. c şi alin. 2 Cod penal în vigoare rezultă că
există recidiva mică, care la rândul ei cuprinde cele două forme postcondamnatorie şi
postexecutorie.
c) Recidiva mică postcondamnatorie există când după condamnarea la cel puţin
trei pedepse cu închisoare până la şase luni cel condamnat săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
d) Recidiva mică postexecutorie există când după executarea, după graţierea
totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin
trei pedepse cu închisoare până la şase luni, cel condamnat săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
122
Codul penal în vigoare a reglementat în art. 39 pedeapsa în caz de recidivă pentru
persoana fizică stabilind modul de contopire a pedepselor dar a lăsat la latitudinea instanţei
de judecată aprecierea gradului real de pericol social pe care îl prezintă infractorul
recidivist şi respectiv aplicarea unor sporuri speciale în anumite cazuri.
În ceea ce priveşte modalităţile recidivei în cazul persoanei juridice sunt prevăzute
în art. 402 din actualul Cod penal astfel:
a) recidiva postcondamnatorie există când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată
(art. 402 alin. 1 lit. a din Codul penal în vigoare);
b) recidiva postexecutorie există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau a
fost considerată ca executată (art. 402 alin. 1 lit. b din Codul penal în
vigoare).
Pedeapsa în cazul recidivei persoanei juridice este reglementată de Codul penal în
vigoare prin art. 402 alin. 2-5 în sensul în care, la recidiva postcondamnatorie, după
stabilirea pedepsei în cazul infracţiunilor săvârşite se va aplica pedeapsa cea mai mare care
poate fi sporită până la maximul special prevăzut de lege şi, dacă instanţa consideră
necesar, se poate adăuga un spor variabil de pedeapsă care poate ajunge chiar la jumătate
din maximul special; în cazul recidivei postexecutorii a persoanei juridice se poate aplica
pedeapsa amenzii sporită cu maximul special şi, dacă este cazul un spor suplimentar care
poate ajunge la două treimi din acel maxim. Pedepsele complementare stabilite pentru
fiecare infracţiune vor fi aplicate alături de pedeapsa amenzii.
123
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică
potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
Din situaţiile reglementate în art. 40 alin. 1 din Codul penal în vigoare rezultă că ne
aflăm în faţa unei pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplineşte condiţiile unui concurs de
infracţiuni şi nici condiţiile unei stări de recidivă postcondamnatorie. Într-o asemenea
situaţie există o pluralitate intermediară de infracţiuni.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 159-174;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 69-74;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 518-552;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 289-320;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 270-309;
124
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag.
283-305.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
125
3. Din reglementările Codului penal în vigoare rezultă că pentru existenţa concursului de
infracţiuni trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. două sau mai multe infracţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
b. infracţiunile să fie comise după ce a intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna
din ele;
c. infracţiunile săvârşite să nu fie susceptibile de a fi supuse judecăţii.
Răspunsuri:
1. a b c
2. a – c
3. a - -
4. a – c
5. a b c
126
CURS XVI: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate în vederea constatării şi
reţinerii de către organul judiciar competent a cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei;
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind legitima
apărare şi starea de necesitate, cauze care înlătură caracterul penal al
faptei.
Conţinut:
Consideraţii preliminarii privind cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei
Legitima apărare
Starea de necesitate
127
pentru a fi încadrată într-o reglementare care stabileşte conţinutul faptei prevăzute de legea
penală. Inexistenţa caracterului penal al faptei duce la inexistenţa infracţiunii, unicul temei
al răspunderii penale.
Stabilirea caracterului penal al faptei fiind în esenţă expresia voinţei legiuitorului,
acesta poate să înlăture în anumite condiţii un asemenea caracter şi să prevadă că o faptă
sau unele categorii de fapte, săvârşite în anumite condiţii expres prevăzute de lege, nu
constituie infracţiune şi drept urmare nu pot constitui temei pentru răspunderea penală.
Astfel, caracterul penal al faptei poate fi înlăturat:
a) în mod nemijlocit – când se constată, în mod direct, inexistenţa uneia din
trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni;
b) în mod mijlocit – ca urmare a unei stări, situaţii sau împrejurări, anume
prevăzute de legea penală, care determină lipsa unei trăsături esenţiale a
infracţiunii.
§ 2. Legitima apărare
129
modalitate generală, când atacul este îndreptat împotriva persoanei sau interesului obştesc
şi, în al doilea rând, ca o modalitate specială, când atacul constă în pătrunderea fără drept,
prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, în domiciliul unei persoane
sau loc împrejmuit, ori delimitat prin semne de marcare.
Pentru a îndreptăţi o apărare legitimă trebuie să existe un atac, cu precizarea că atât
atacul cât şi apărarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În cazul modalităţii generale a legitimei apărări:
a) condiţiile privind atacul se referă la faptul că acesta trebuie să fie material,
direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat sau interesul obştesc;
b) condiţiile privind apărarea se referă la faptul că riposta trebuie să fie
materializată într-o faptă prevăzută de legea penală, necesară pentru
respingerea atacului, îndreptată împotriva agresorului şi desfăşurată în
limitele proporţionalităţii atacului.
În cazul modalităţii speciale a legitimei apărări:
a) condiţiile privind atacul se referă la faptul că trebuie să existe o acţiune de
pătrundere în locurile precizate în textul de lege prin violenţă, viclenie,
efracţie sau alte asemenea mijloace, acţiune realizată de către o persoană
fizică responsabilă şi care să fie un act de voinţă al acesteia, de asemenea
acţiunea să fi început, să fie în curs de executare sau executată în întregime
şi să fie realizată fără niciun temei legal iar obiectul protejat de lege să fie
orice interes sau bunuri juridice personale fără a exista vreo limită;
b) condiţiile privind apărarea se referă la faptul că riposta trebuie să constituie
o faptă prevăzută de legea penală, necesară apărării, executată de orice
persoană particulară sau de un reprezentant al autorităţii, ea trebuie să
respingă pătrunderea fără drept în locurile enumerate, executată prin
mijloacele prevăzute de lege şi să apere doar bunurile sau valorile aparţinând
agresorului, nu şi pe acelea ale terţilor sau ale comunităţii; remarcăm de
asemeni că mijloacele necesare ripostei pot fi pregătite din timp sau pot fi
improvizate.
130
2.3. Efectele legitimei apărări
În măsura în care se constată existenţa legitimei apărări indiferent dacă este vorba
de legitima apărare, modalitate generală sau modalitate specială, aceasta are efecte atât
asupra laturii penale a cauzei cât şi asupra laturii civile a cauzei.
a) asupra laturii penale a cauzei legitima apărare are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei deoarece lipseşte vinovăţia făptuitorului. La
modalitatea generală a legitimei apărări făptuitorul trebuie să facă dovada că
a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare. La modalitatea specială a
legitimei apărări prevăzută de art. 44 alin 21 din Codul penal în vigoare,
făptuitorul nu trebuie să mai facă această dovadă, deoarece această stare se
prezumă, cu menţiunea că nu este o prezumţie absolută ci relativă, putându-
se face dovada că cel care s-a apărat a cunoscut că pretinsul agresor a
pătruns în curte prin escaladarea zidului, fără intenţia de a ameninţa viaţa
sau bunurile locatarilor.
b) asupra laturii civile a cauzei – în majoritatea cazurilor instanţa poate
constata că are loc înlăturarea caracterului de faptă ilicită civilă, ca temei al
răspunderii civile însă trebuie stabilit dacă făptuitorului nu i se poate imputa
vreo atitudine culpabilă înainte de producerea atacului sau după efectuarea
ripostei (de exemplu, atitudine sfidătoare sau provocatoare de natură a
contribui la producerea atacului).
§ 3. Starea de necesitate
131
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a
dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.”
Deci, constituie stare de necesitate săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
pentru salvarea unor valori sociale ocrotite de lege de la un pericol iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel.
Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul stării de necesitate este determinată
de vicierea factorului volitiv, respectiv de existenţa constrângerii voinţei celui care
acţionează în sensul salvării valorilor puse în pericol.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 175-197;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 75-79;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 224-229 şi 239-255;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 321-342;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 140-159;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 305-326.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
133
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
2. Cauze care înlătură vinovăţia, în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
ca urmare a intervenţiei unui eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat,
sunt următoarele:
a. cazul fortuit;
b. minoritatea;
c. starea de necesitate.
3. Cauze care înlătură vinovăţia în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca
urmare a justificării sociale, sunt următoarele:
a. constrângerea morală;
b. eroarea de drept;
c. eroarea de fapt.
134
4. În cazul legitimei apărări, modalitatea generală, condiţiile privind atacul, sunt
următoarele:
a. să existe un atac;
b. atacul să fie material, indirect, imediat şi just;
c. atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Răspunsuri:
1. a – c
2. a - -
3. - - -
4. a – c
5. - - c
135
CURS XVII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea şi însuşirea conţinutului fiecărei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei, reglementate de art. 46 – art. 51 din Codul penal în vigoare,
precum şi efectele acestor cauze, în vederea siguranţei membrilor societăţii
că nu vor fi traşi la răspundere penală pentru vinovăţii inexistente;
Conţinut:
Constrângerea fizică şi constrângerea morală
Cazul fortuit
Iresponsabilitatea
Beţia completă involuntară (accidentală)
Minoritatea făptuitorului
Eroarea de fapt
136
Constrângerea fizică sau forţa majoră există atunci când făptuitorul este supus unei
presiuni fizice căreia nu-i poate rezista, săvârşind sub influenţa acesteia o faptă prevăzută
de legea penală.
Constrângerea morală sau ameninţarea există atunci când făptuitorul este supus
unei presiuni psihice, irezistibile, determinându-l să comită o faptă prevăzută de legea
penală.
Justificarea acestor două modalităţi de constrângere îşi află fundamentarea în
imposibilitatea făptuitorului de a acţiona liber, neconstrâns, în cazul forţei majore corpul
său fiind folosit ca un instrument de acţiune de către forţele constrângătoare, iar în cazul
ameninţării făptuitorul fiind obligat să efectueze anumite acte sau fapte sub imperiul unei
ameninţări cu un rău important.
137
Dacă acţiunea de constrângere a fost efectuată faţă de două sau mai multe persoane,
în astfel de situaţie fiecare persoană va beneficia în parte de cauza de excludere a
vinovăţiei.
b) Asupra laturii civile a cauzei efectul constă, în principiu, în faptul că
persoana care a acţionat sub una din cele două forme de constrângere nu
răspunde pentru urmările civile ale faptelor sale dar, în cazul în care instanţa
constată că a existat o culpă a făptuitorului se va aplica principiul general al
răspunderii pentru culpă.
§ 2. Cazul fortuit
138
a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător
datorită intrării în concurs cu o energie străină de conştiinţa şi voinţa acelei
persoane;
b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să fi fost
imprevizibilă;
c) acţiunea sau inacţiunea peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să
constituie o faptă prevăzută de legea penală.
139
§ 3. Iresponsabilitatea
140
- starea de incapacitate psihică să fie determinată de alienaţie mintală
sau alte cauze;
- fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea
penală.
§ 4. Beţia
141
c) după gradul de intoxicare beţia poate fi completă sau incompletă.
§ 5. Minoritatea făptuitorului
143
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fi fost comisă de un minor care nu îndeplinea condiţiile legale
pentru a răspunde penal;
c) minorul să nu fi îndeplinit condiţiile legale pentru a răspunde penal în
momentul săvârşirii faptei.
§ 6. Eroarea de fapt
144
În doctrină se face distincţie între mai multe feluri de eroare, folosindu-se mai
multe criterii.
a) după obiectul asupra căreia poartă aceasta poate fi eroare de fapt sau eroare
de drept;
b) după întinderea efectelor sale juridice aceasta poate fi eroare principală sau
eroare secundară;
c) după factorii determinanţi aceasta poate fi eroare prin necunoaştere sau
eroare prin amăgire;
d) după posibilităţile de evitare a acesteia se face deosebire între eroare de
neînlăturat şi eroare vincibilă.
145
Astfel, în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie,
eroarea de fapt, legal constatată, are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei
şi deci înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului.
În cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, eroarea de
fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu provine din culpa
făptuitorului.
Această eroare nu înlătură răspunderea civilă, deoarece provine de cele mai
multe ori dintr-o cauză imputabilă celui care s-a aflat în eroare.
Dacă eroarea a fost provocată de o altă persoană aceasta va răspunde din punct
de vedere penal cât şi din punct de vedere civil.
Când eroarea provine de la subiectul pasiv al infracţiunii, făptuitorul nu va
răspunde civil, inducerea în eroare având pentru subiectul pasiv caracterul unei autolezări.
6.2.2. Eroarea de fapt secundară
a) Noţiunea erorii de fapt secundare
Eroarea de fapt secundară reprezintă necunoaşterea de către făptuitor, în
momentul săvârşirii infracţiunii, a împrejurării care constituie o circumstanţă agravantă a
acelei infracţiuni.
Eroarea de fapt secundară se poate reţine numai în cazul în care fapta este
incriminată şi într-o variantă normativă agravantă, determinată de împrejurarea pe care
făptuitorul nu a cunoscut-o ori a cunoscut-o greşit.
b) Condiţiile erorii de fapt secundare
Pentru a se reţine eroarea de fapt secundară trebuie să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune;
- făptuitorul să se fi aflat în eroare în timpul şi pe durata comiterii
faptei;
- eroarea să se refere la un element circumstanţial de agravare a
infracţiunii.
c) Efectele erorii de fapt secundare
Efectele acestei erori se materializează prin înlăturarea aplicării agravantei,
făptuitorul urmând să răspundă pentru săvârşirea infracţiunii în varianta tip.
146
6.3. Eroarea de drept
6.3.1. Eroarea de drept extrapenal
Eroarea de drept extrapenal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unei norme de drept extrapenal de a cărei cunoaştere depinde existenţa unei infracţiuni.
Necunoaşterea reglementărilor dintr-o lege extrapenală echivalează cu o eroare de fapt,
adică înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală, în condiţiile examinate.
Deci, eroarea de drept extrapenal – reprezintă forma de drept al cărui obiect este
format dintr-o normă aparţinând altei ramuri de drept şi se prezintă ca o formă a erorii de
fapt.
6.3.2. Eroarea de drept penal
Legiuitorul român, în privinţa erorii de drept penal, consacră în art. 51 alin. 4 din
Codul penal în vigoare, principiul potrivit căruia: „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.”
Deci, eroarea de drept penal – reprezintă forma erorii de drept în care făptuitorul
nu cunoaşte sau cunoaşte greşit o normă cu caracter penal în momentul comiterii faptei.
Prin instituirea principiului sus-menţionat, s-a urmărit, ca prin normele cu
caracter penal să se stabilească norme de conduită în vederea respectării şi protejării
valorilor sociale importante, iar în caz de încălcare a acestora, să se aplice sancţiunile
stabilite de lege proporţional cu gravitatea faptei.
Astfel, Codul penal român în vigoare instituie o prezumţie absolută a cunoaşterii
legii penale de către toţi destinatarii ei.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 198-222;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 79-84;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 255-281;
147
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 343-372;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 159-180;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 326-346.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
1. Constrângerea fizică, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, există atunci când:
a. făptuitorul este supus unei presiuni fizice;
b. făptuitorul nu-i poate rezista acestei presiuni fizice;
c. făptuitorul supus acestei presiuni fizice săvârşeşte o faptă.
2. Constrângerea morală înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a. existenţa constrângerii asupra fizicului unei persoane;
148
b. persoana constrânsă fizic să nu poată opune rezistenţă eficace acţiunii de constrângere;
c. fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să nu fie prevăzută de legea penală.
3. Existenţa cazului fortuit înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a. acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător datorită intrării
în concurs cu o energie străină de conştiinţa şi voinţa acelei persoane;
b. intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu fi fost
imprevizibilă;
c. acţiunea sau inacţiunea peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să constituie o
faptă prevăzută de legea penală.
4. Efectele beţiei voluntare, indiferent de forma completă sau incompletă, pot fi:
a. făptuitorul va răspunde penal când aceasta este preordinată;
b. făptuitorul nu va răspunde penal când aceasta este voluntară;
c. făptuitorul va răspunde civil când aceasta este preordinată şi nu va răspunde civil când
aceasta este ocazională.
Răspunsuri:
1. a b –
2. - - -
3. a – c
4. a - -
5. a - -
149
CURS XVIII: RĂSPUNDEREA PENALĂ (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la
răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice;
Analizarea caracteristicilor instituţiei înlocuirii răspunderii penale şi
condiţiile necesare dispunerii acestei înlocuiri.
Conţinut:
Răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal
Înlocuirea răspunderii penale
150
Astfel, are loc constituirea cadrului de realizare a constrângerii de stat, prin
aplicarea sancţiunilor juridice, celor ce au comis infracţiuni, în scopul asigurării raporturilor
sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept, activitate
care este tocmai răspunderea penală.
Răspunderea penală, în sens larg, este definită ca fiind obligaţia unei persoane
care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, dar şi dreptul care revine statului, prin
instanţa de judecată, de a aplica o pedeapsă. Deci, noţiunea de răspundere penală
echivalează cu dreptul de a aplica o pedeapsă şi obligaţia de a suporta o asemenea
pedeapsă.
152
sunt îndeplinite anumite condiţii cu privire la faptă şi altele cu privire la făptuitor, iar prin
art. 98 din acelaşi Cod penal se reglementează posibilitatea înlocuirii răspunderii penale în
caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni.
a) condiţiile privind infracţiunea sunt raportate la pedeapsa stabilită de lege
pentru infracţiunea săvârşită, fapta în conţinutul ei concret şi prejudiciul
adus, care a fost integral reparat;
b) condiţiile privind persoana infractorului sunt raportate la atitudinea
făptuitorului după săvârşirea infracţiunii, la faptul că sunt suficiente date,
că făptuitorul are posibilităţi de îndreptare precum şi la faptul că nu a mai
fost anterior condamnat sau nu i s-au aplicat de două ori sancţiuni cu
caracter administrativ;
c) înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni potrivit art.
98 din Codul penal în vigoare dacă sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire
a răspunderii penale.
Potrivit art. 91 din Codul penal în vigoare, instanţa de judecată, dacă constată că
sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru înlocuirea răspunderii penale, aplică una din
următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
- mustrare;
- mustrare cu avertisment;
- amenda de la 10 lei la 1000 lei.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006, pag.
223-229;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 85-86;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 327-348;
153
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 425-441;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 334-345;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag.
347-357.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
Răspunsuri:
1. a b –
2. a – c
3. a b –
4. - - c
155
CURS XIX: RĂSPUNDEREA PENALĂ (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la anumite
situaţii stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care conduc
la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
utilă sau nu mai poate avea loc.
Conţinut:
Noţiunea şi necesitatea cauzelor care înlătură răspunderea penală
Categoriile cauzelor care înlătură răspunderea penală
156
Prin urmare, cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite situaţii,
stări sau împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul societăţii şi în baza
condiţiilor prevăzute de lege, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la
răspundere penală a făptuitorului.
Deci, inevitabilitatea răspunderii penale operează totdeauna când s-a săvârşit o
infracţiune, afară de cazurile când răspunderea penală este înlăturată prin voinţa expresă a
legiuitorului.
157
Cauzele care înlătură răspunderea penală se deosebesc, prin conţinutul şi efectele
lor, de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi de cauzele care înlătură pedeapsa.
Deoarece înlătură consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură
răspunderea penală nu operează nici asupra consecinţelor civile produse prin săvârşirea
infracţiunii.
2.2. Amnistia
Amnistia reprezintă actul de clemenţă acordat de către Parlamentul României
prin lege organică, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin
care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei precum şi alte consecinţe ale
condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la apariţia legii de amnistie.
Amnistia are o dublă natură juridică şi anume: de drept constituţional şi de drept
penal.
Această instituţie juridică nu poate fi asemănată cu dezincriminarea deoarece,
prima înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei, spre deosebire de cea din urmă
care înlătură norma juridică incriminatoare.
În literatura de specialitate clasificarea amnistiei s-a făcut în funcţie de:
a) întinderea efectelor – amnistia poate fi generală sau specială;
b) condiţiile de acordare – amnistia poate fi necondiţionată sau condiţionată;
c) momentul adoptării actului de amnistie – se face distincţie între amnistie
înainte de condamnare sau amnistie după condamnare.
În ce priveşte obiectul amnistiei, aceasta se referă la infracţiunile săvârşite înainte
de data intrării sale în vigoare. Infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistie ori
cele săvârşite ulterior nu cad sub incidenţa legii.
Efectele amnistiei îmbracă două modalităţi şi anume:
a) amnistia intervenită înainte de condamnare atrage înlăturarea răspunderii
penale;
b) amnistia intervenită după condamnarea definitivă înlătură răspunderea
penală şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
Potrivit art. 119 alin. 2 din Codul penal în vigoare, amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă, asupra măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate
(despăgubiri civile cât şi cheltuieli de judecată).
158
2.3. Prescripţia răspunderii penale
Codul penal în vigoare reglementează prescripţia sub două forme şi anume, prin
art. 121 reglementează prescripţia răspunderii penale, iar prin art. 125 reglementează
prescripţia executării pedepsei, ambele forme alcătuind o instituţie de drept penal denumită
prescripţie penală.
Prescripţia răspunderii penale reprezintă stingerea dreptului statului de a trage la
răspunderea penală pe cel care a săvârşit o infracţiune precum şi a obligaţiei celui vinovat
de a suporta consecinţele faptei comise după trecerea unui interval de timp, însoţită de
anumite condiţii, de la săvârşirea infracţiunii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute în art. 122 Cod
penal şi sunt variabile putând să se situeze pentru persoana fizică între 15 ani şi 3 ani, iar
pentru persoana juridică între 10 ani şi 5 ani, în funcţie de natura şi durata pedepsei
prevăzute de lege pentru fiecare categorie de infracţiune. Ele curg de la data săvârşirii
infracţiunii sau, după caz, de la data epuizării infracţiunii.
Efectul prescripţiei răspunderii penale este acela că înlătură răspunderea penală
fiind exclusă aplicarea sancţiunii în momentul când termenul prescripţiei s-a împlinit.
Potrivit art. 13 C.pr.pen., chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie,
învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a obţine în faza de
urmărire penală – scoaterea de sub urmărire sau în faza de judecată – achitarea.
În sistemul legislaţiei noastre penale, prescripţia răspunderii penale operează cu
privire la toate infracţiunile mai puţin în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
Art. 123 şi art. 124 din Cod penal în vigoare reglementează situaţiile de
întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi respectiv instituie
prescripţia specială potrivit căreia se înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege este depăşit cu încă jumătate.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei penale aceasta operează pe
timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Dacă prescripţia răspunderii penale a fost suspendată, aceasta îşi reia cursul din
ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Dacă intervin mai multe suspendări, durata fiecărei suspendări nu va intra în
calculul termenului de prescripţie, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite în
durata acesteia.
159
2.4. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
Plângerea prealabilă reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care
aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea infracţiunii de către făptuitor şi
cere urmărirea şi judecarea acelei infracţiuni, în urma căreia, când este cazul, organul
judiciar competent declanşează procesul penal şi pune în mişcare acţiunea penală.
Condiţiile în care tragerea la răspunderea penală depinde de existenţa unei
plângeri prealabile sunt:
a) să existe o infracţiune pentru care legea penală să prevadă în mod expres
că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă;
b) plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
c) plângerea prealabilă să aibă conţinutul prevăzut de lege;
d) plângerea prealabilă să fie adresată şi introdusă la organul competent în
termenul prevăzut de lege.
Lipsa plângerii prealabile sau nerespectarea condiţiilor de depunere a acesteia
poate duce, în cazurile expres prevăzute de lege, la înlăturarea răspunderii penale.
Retragerea plângerii prealabile înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă dacă este făcută în mod expres, total şi necondiţionat determină înlăturarea
răspunderii penale.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 229-242;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 86-90;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 348-371;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 442-471;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 345-365;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 357-380.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
161
- lit. – litera
- alin. – aliniat
162
5. Pentru ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală trebuie îndeplinite anumite
condiţii:
a. este necesare ca legea să prevadă în mod expres că împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală;
b. între partea vătămată şi infractor să intervină împăcarea clar exprimată prin care se
manifestă voinţa de a pune capăt conflictului de drept penal;
c. împăcarea să fie parţială, condiţionată, definitivă şi să intervină până la pronunţarea
hotărârii judecătoreşti.
Răspunsuri:
1. a - -
2. a b c
3. a - -
4. a - -
5. a b –
163
CURS XX: PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI
PENALE ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTOR PEDEPSE (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Însuşirea noţiunii de sancţiune de drept penal ca măsuri de prevenire,
represive şi de reeducare care se dispun de către instanţa de judecată
împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală,
precum şi stabilirea categoriilor acestor sancţiuni ;
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale cu privire la
pedeapsă ca sancţiune a dreptului penal.
Conţinut:
Consideraţii generale privind sancţiunile de drept penal
Pedepsele – sancţiuni de drept penal
164
După cum s-a arătat în doctrină, sancţiunea juridică este orice măsură pe care o
normă de drept o statorniceşte ca o consecinţă pentru cazul când preceptul său va fi
nesocotit.
În raport de ramura de drept căreia aparţine, sancţiunile juridice pot fi de drept
civil, de drept penal, de drept administrativ, etc.
Normele legii penale, în realizarea scopului lor se adresează, în primul rând,
tuturor persoanelor care au obligaţia să se conformeze acestor norme, iar în al doilea rând,
se adresează organelor judiciare care sunt chemate să aplice sancţiunile penale celor care nu
au respectat cerinţele legii penale.
Faţă de cei care îşi conformează conduita dispoziţiilor din normele penale se
realizează o prevenire generală. În schimb, faţă de cei care au încălcat dispoziţiile acestor
norme, sancţiunile vor asigura constrângerea, cât şi reeducarea lor, restabilind ordinea de
drept.
Astfel, în literatura de specialitate se susţine că sancţiunile de drept penal
reprezintă acele măsuri de constrângere represive şi preventive, dar şi de reeducare,
specifice dreptului penal, care se dispun de către instanţa de judecată împotriva persoanelor
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, scopul urmărit fiind de restabilire a ordinii
de drept încălcate şi de prevenire a săvârşirii unor astfel de fapte.
De asemenea s-a susţinut că trăsăturile acestor măsuri constau în faptul că
sancţiunile de drept penal sunt prevăzute de legea penală, sunt aflictive, se aplică numai ca
urmare a săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, sunt inevitabile şi indisponibile şi au ca
scop prevenirea săvârşirii unor noi asemenea fapte.
166
Pentru realizarea scopului pedepsei aşa cum rezultă din art. 52 Cod penal în
vigoare, aceasta, îndeplineşte două funcţii şi anume:
a. – funcţia de constrângere – care decurge din însăşi natura pedepsei deoarece persoana
faţă de care se aplică suportă anumite privaţiuni;
b. – funcţia de reeducare – care constă în faptul că prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială.
167
Din studiul legislaţiei observăm că la stabilirea sistemului pedepselor legiuitorul
ţine seama de mai mulţi factori, şi anume:
- necesitatea şi cerinţele perioadei pe care o parcurge societatea;
- nivelul fenomenului criminalităţii şi tendinţele acestuia;
- principiile care guvernează un sistem de drept.
168
Bibliografie recomandată (referinţe)
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 243-252;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 91-92;
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 282-303;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 478-502;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 181-193;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 381-397.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
169
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):
Răspunsuri:
1. a b –
2. a b c
3. a - -
4. a b –
5. - - -
170
CURS XXI: PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI
PENALE ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTOR PEDEPSE (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale privind
individualizarea pedepselor şi formele acestei individualizări;
Conţinut:
Individualizarea pedepselor
§ 1. Individualizarea pedepselor
171
După cum s-a stabilit în doctrină, dacă nu se realizează o concordanţă între
pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune şi pericolul social abstract al infracţiunii
respective, acea pedeapsă nu poate duce la realizarea prevenţiei generale. De asemenea,
eventuala disproporţie între pedeapsa aplicată de instanţă, pe de o parte şi gradul de pericol
social concret al faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului, pe de altă parte, pot face ca
o astfel de pedeapsă să-şi piardă, inevitabil, din aptitudinea funcţională şi să determine
rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea şi executarea ei.
Având în vedere aceste consideraţii, în unele opinii s-a subliniat faptul că
individualizarea pedepsei reprezintă operaţia de adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu
gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului, astfel încât pedeapsa să-şi poată
îndeplini funcţiile şi să-şi realizeze scopul.
Activitatea de combatere a criminalităţii parcurge trei etape: a incriminării faptelor,
a stabilirii răspunderii penale şi a executării pedepsei cărora le corespunde câte o formă a
individualizării pedepselor (legală, judiciară şi administrativă).
a) Etapa incriminării faptelor stabileşte pedeapsa aplicată pentru fiecare faptă
prevăzută de lege căreia îi corespunde forma individualizării legale a pedepselor care se
realizează de legiuitor.
b) Etapa stabilirii răspunderii penale, unde se stabileşte concret pedeapsa, căreia îi
corespunde forma individualizării judiciare a pedepselor care constă în stabilirea şi
aplicarea pedepsei de către instanţa de judecată.
c) Etapa executării pedepsei care aparţine organelor administrative de executare
căreia îi corespunde individualizării administrative a pedepselor care presupune adaptarea
regimului de executare a pedepselor în raport cu conduita condamnatului.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 252-260;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 92-95;
174
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 372-414;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, pag. 502-588;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 193-212;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 398-424.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
175
2. Operaţia de individualizare a pedepsei parcurge trei etape cărora le corespunde câte o formă
de individualizare a pedepsei, după cum urmează:
a) etapa incriminării faptei căreia îi corespunde forma individualizării legale a pedepselor;
b) etapa stabilirii răspunderii penale căreia îi corespunde forma individualizării judiciare a
pedepselor;
c) etapa executării pedepsei aplicate de către instanţa de judecată căreia îi corespunde forma
individualizării administrative a pedepsei.
4. Potrivit Codului penal în vigoare categoriile circumstanţelor atenuante legale generale sunt
următoarele:
a) depăşirea limitelor cazului fortuit;
b) depăşirea limitelor erorii de fapt;
c) minoritatea.
5. Potrivit Codului penal în vigoare pot constitui circumstanţe agravante legale şi următoarele
împrejurări;
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin
metode şi mijloace care prezintă pericol public;
c) orice situaţie asemănătoare pe care instanţa o poate considera asemenea circumstanţă.
Răspunsuri:
1. a – c
2. a b c
3. a b –
4. - - -
5. a b –
176
CURS XXII: APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea reglementărilor normelor juridice penale referitoare la aplicarea
pedepselor principale persoanei fizice, precum şi executarea acestor pedepse în
scopul realizării combaterii fenomenului infracţional.
Conţinut:
Consideraţii preliminarii privind aplicarea şi executarea pedepselor
Pedepsele principale aplicate persoanei fizice şi executarea acestor pedepse
177
va stabili şi va aplica pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana care a săvârşit acea
infracţiune.
178
Aplicarea acestei pedepse prezintă o serie de limitări, respectiv nu se aplică celui care la
data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani şi nici minorilor (art.
55 alin. 1 şi art. 109 alin. 2 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 54 C.pen. în vigoare, detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare
anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare.
Regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă este cel de maximă siguranţă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru a fi executată trebuie pusă în executare. Astfel,
în baza art. 420 C.pr.pen., pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pune în executare prin emiterea
mandatului de executare de către judecătorul delegat al instanţei de executare în trei
exemplare.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un
ordin, tot în trei exemplare, prin care interzice condamnatului să părăsească ţara.
Potrivit art. 55 alin. 2 C.pen. în vigoare, dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se
înlocuieşte cu închisoare pe timp de 25 de ani.
Liberarea condiţionată se poate acorda, celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie ţinându-se cont de comportarea
condamnatului (este stăruitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinice de îndreptare,
avându-se în vedere şi antecedentele sale penale).
181
Odată stabilită, amenda va fi pusă în executare potrivit procedurii prevăzută în art.
425 C.pr.pen.
În cazul în care cel condamnat la plata unei amenzi nu execută această obligaţie, pe
cale obişnuită, datorită relei credinţe, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa
închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită şi ţinând cont de partea din
amendă care a fost achitată.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 261-280;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă,
Editura „Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 96-103;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 303-326 şi 553-598;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în
baza Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, pag. 588-627;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 376-421;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 424-468.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
182
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
183
c) în cazul infracţiunii de abandon de familie, dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul
judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia,
pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.
Răspunsuri:
1. - - c
2. - - -
3. – b –
4. – b c
184
CURS XXIII: APLICAREA ŞI EXECUTAEA PEDEPSELOR (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Aprofundarea reglementărilor normelor juridice penale referitoare la aplicarea
pedepselor complementare şi accesorii persoanei fizice şi la aplicarea pedepselor
persoanei juridice, precum şi executarea acestor pedepse în scopul realizării
combaterii fenomenului infracţional
Conţinut:
Pedepsele complementare şi accesorii aplicate persoanei fizice şi executarea
acestor pedepse
Pedepsele aplicate persoanei juridice şi executarea acestor pedepse
Calculul pedepsei închisorii în vederea executării acesteia
188
3.2. Durata executării pedepsei închisorii
Potrivit art. 87 din Codul penal în vigoare, durata executării pedepsei închisorii se
socoteşte din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de
condamnare. Ziua din care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc
în durata executării.
Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital, intră în
durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această
împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
1) Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 280-288;
2) Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 104-105;
189
3) Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 315-326 şi 583-586;
4) Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 627-636;
5) Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 421-428;
6) Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 468-474.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
190
b) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la graţierea
totală sau a restului de pedeapsă;
c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la împlinirea
termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Răspunsuri:
1. a b –
2. a b c
3. a – c
4. a b c
191
CURS XXIV: SANCŢIUNILE APLICABILE INFRACTORILOR
MINORI
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Stabilirea categoriilor de minori care nu răspund penal şi a categoriilor care
răspund penal potrivit normelor juridice penale, precum şi sistemul sancţionator al
minorilor infractori;
Analizarea şi însuşirea dispoziţiilor normelor juridice penale privind măsurile
educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori şi pedepsele ce pot fi aplicate
acestora.
Conţinut:
Răspunderea penală a minorilor potrivit legislaţiei penale române
Măsurile educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori potrivit Codului penal
în vigoare
Pedepsele ce pot fi aplicate minorilor infractori potrivit Codului penal în vigoare
192
a) minori care nu răspund penal, sunt cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care
au vârsta între 14 şi 16 ani dacă fapta nu a fost comisă cu discernământ (art. 99 alin.
1 şi 2 din Codul penal în vigoare);
b) minori care răspund penal sunt cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi cei care, în
momentul săvârşirii faptei aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi au comis fapta
cu discernământ (art. 99 alin. 3 din Codul penal în vigoare).
Minorilor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi nu răspund penal, nu li
se pot aplica sancţiuni penale.
Răspunderea penală a minorilor se determină în raport cu vârsta acestuia la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
193
§2. Măsurile educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori potrivit
Codului penal în vigoare
2.2. Libertatea supravegheată – se poate dispune, potrivit art. 103 din Codul penal
în vigoare, şi constă în lăsarea minorului în libertate pe perioada de un an dacă fapta
săvârşită nu este prea gravă, iar minorul, la data la care are loc judecata nu a depăşit încă
vârsta de 17 ani. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui
care l-a înfiat sau tutorelui, dar şi în anumite împrejurări altei persoane de încredere sau
instituţii competente în acest sens.
Celor cărora li s-a încredinţat supravegherea, li se pune în vedere, de către instanţa
de judecată, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui.
De asemenea, li se pune în vedere că au obligaţia să înştiinţeze instanţa de judecată de
îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări
rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Când instanţa a luată faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură
se pune în executare potrivit art. 488 C.pr.pen.
2.3. Internarea într-un centru de reeducare, potrivit art. 104 din Codul penal în
vigoare, se ia dacă se consideră insuficientă aplicarea celorlalte măsuri şi se poate dispune
pentru o perioadă nedeterminată, dar care nu poate depăşi – în cazuri excepţionale – durata
de 2 ani după împlinirea vârstei de 18 ani. Scopul acestei măsuri este reeducarea minorului
prin asigurarea dobândirii învăţăturii necesare şi a unei pregătiri profesionale potrivit cu
aptitudinile sale.
În cazul în care s-a luat faţă de minorul infractor măsura educativă a internării într-
un centru de reeducare, punerea în executare a acestei măsuri se face potrivit art. 490
C.pr.pen.
194
2.4. Internarea într-un institut medical – educativ se ia faţă de minorul care, din
cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim
special de educaţie (art. 105 din Codul penal în vigoare).
Legea penală prevede că perioada internării este nedeterminată însă nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Această măsură trebuie să fie ridicată de îndată
ce a dispărut cauza care a impus luarea ei.
La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe
o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.
3.1. Închisoarea se aplică, potrivit art. 100 alin. 2 din Codul penal în vigoare,
numai în cazul săvârşirii unor fapte cu grad de pericol social ridicat şi se apreciază că luarea
unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului infractor iar acesta
poate fi condamnat la pedeapsa închisorii.
Indiferent de incriminarea faptei pentru care legea prevede o pedeapsă distinctă în
cazul minorilor infractori se aplică, în general, o reducere a limitelor pedepsei la jumătate.
În urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se
aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Pedepsele complementare nu se aplică minorilor.
Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
incapacităţi sau decăderi.
Pedeapsa închisorii aplicată infractorilor minori se diferenţiază de cea aplicată celor
majori nu numai în cuantum dar şi prin reglementarea executării acesteia.
Potrivit art. 57 alin. 3 din Codul penal în vigoare, minorii condamnaţi la pedeapsa
închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinerea
speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de
a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. În acest sens sunt şi
reglementările normelor înscrise în Legea nr. 275/2006.
195
Executarea pedepsei amenzii aplicată infractorilor minori are loc în aceleaşi condiţii
ca şi în cazul infractorilor majori.
3.2. Amenda se va aplica dacă pedeapsa închisorii este considerată ca fiind prea
severă faţă de gravitatea faptei săvârşite şi, în acelaşi timp, aplicarea unei măsuri de natură
educativă nu-şi poate realiza eficienţa deoarece minorul are o vârstă apropiată de cea a
majoratului.
În general, minorii până la vârsta de 18 ani nu au încă o sursă proprie de venituri,
însă există şi minori care au bunuri proprii sau unii sunt angajaţi în diferite locuri de muncă,
fapte ce au drept urmare posibilitatea ca amenda aplicată minorului să poată fi acoperită
personal de acesta.
Executarea pedepsei amenzii aplicată infractorilor minori are loc în aceleaşi condiţii
ca şi în cazul infractorilor majori.
196
Bibliografie recomandată (referinţe)
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 289-298;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 106-109;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 599-613;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 637-663;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 366-375;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 474-492.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
197
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare):
198
b) un interval de timp de la 6 luni la un an, fixat de instanţă, care se adaugă la durata
pedepsei închisorii;
c) o perioadă de 12 luni, dacă pedeapsa este amenda.
Răspunsuri:
1. - - c
2. a – c
3. a - -
4. a b c
5. a - -
199
CURS XXV: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ (I)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Stabilirea realităţilor umane şi sociale care au caracterul unor stări de pericol a
căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse ci printr-un sistem
de sancţiuni de drept penal complementar, cu caracter preventiv;
Analizarea unor măsuri de siguranţă prin care se înlătură stările de pericol care
afectează ordinea de drept.
Conţinut:
Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă
Luarea şi executarea următoarelor măsuri de siguranţă: obligarea la tratament
medical, internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita
o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie.
200
alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv să se creeze un sistem de
sancţiuni de drept penal complementar cu caracter, în esenţă, pur preventiv, şi anume
măsurile de siguranţă.
În literatura de specialitate au fost definite măsurile de siguranţă ca fiind sancţiuni
de drept penal cu caracter preventiv prevăzute de lege şi luate de instanţele de judecată, faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală şi cu privire la care există
temerea că şi în viitor vor comite asemenea fapte datorită unor situaţii sau stări care au fost
relevate prin săvârşirea faptei.
Scopul măsurilor de siguranţă, potrivit art. 111 din Codul penal în vigoare, constă în
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală şi, în majoritatea cazurilor, pot fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.
201
§ 2. Luarea şi executarea măsurilor de siguranţă prevăzute de
art. 113 – art. 115 din Codul penal în vigoare
2.3. Interzicerea unei funcţii sau a unei profesii se poate lua potrivit art. 115 alin.
1 din Codul penal în vigoare, când făptuitorul care a săvârşit fapta ca urmare a incapacităţii,
202
nepregătirii sau a altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori
pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, poate fi luată măsura interzicerii
acestuia de a ocupa funcţia sau de a exercita profesia, meseria sau ocupaţia respectivă.
Din conţinutul acestui articol rezultă că pentru luarea unei asemenea măsuri de
siguranţă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fie săvârşită cu ocazia îndeplinirii unei funcţii sau exercitării unei profesii,
meserii sau alte ocupaţii;
c) fapta să fie rezultatul incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu
pentru ocuparea unei funcţii sau exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se pune în executare
potrivit procedării prevăzute de art. 436 C.pr.pen.
Nerespectarea de către persoana faţă de care s-a luat măsura interdicţiei, a obligaţiei
de a nu mai exercita activitatea interzisă atrage sancţiunea prevăzută în art. 271 alin. 4 şi 5
din Codul penal în vigoare, sau, eventual şi alte sancţiuni, atunci când prin nerespectarea
obligaţiei s-a săvârşit o altă infracţiune, ca de exemplu, uzurparea de calităţi oficiale (art.
240 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 115 alin. 2 din Codul penal în vigoare, această măsură poate fi revocată
la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care
au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 299-306;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 110-111;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 614-624;
203
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 664-682;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 213-222;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 492-506.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
204
2. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical trebuie
îndeplinite anumite condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte un anumit pericol pentru societate;
c) starea de pericol a făptuitorului să nu provină din cauza unei boli sa intoxicări cronice
cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
4. Pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii
trebuie îndeplinite anumite condiţii:
a) să se săvârşească o faptă;
b) persoana să fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală cu ocazia îndeplinirii unei
anumite funcţii sau exercitării unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;
c) fapta prevăzută de legea penală să fie rezultatul intenţiei care l-a determinat pe făptuitor
să desfăşoare o activitate necorespunzătoare.
Răspunsuri:
1. a b –
2. a b –
3. – b c
4. – b –
205
CURS XXVI: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ (II)
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea unor măsuri de siguranţă prin care se înlătură stările de pericol ce
afectează ordinea de drept
Conţinut:
Luarea şi executarea următoarelor măsuri de siguranţă: interzicerea de a se afla în
anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată
Potrivit art. 116 din Codul penal în vigoare, când persoana condamnată la pedeapsa
închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa
constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi
constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de această persoană măsura
interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin
hotărârea de condamnare.
206
Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat pentru alte infracţiuni nu se cere, când
se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani.
Această măsură poate fi luată până la 5 ani şi poate fi prelungită dacă pericolul
subzistă. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial.
În cazul infracţiunilor de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală, măsura de
siguranţă poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi
chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.
Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui
termen de cel puţin un an, dar numai dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O
nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare.
Din cele relatate rezultă că pentru a interveni măsura de siguranţă a interzicerii de a
se afla în anumite localităţi trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune;
b) infractorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an, când a mai
fost condamnat şi pentru alte infracţiuni, ori pentru o infracţiune din cele prevăzute
în art. 116 alin. 4 din Codul penal în vigoare;
c) când prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi constituie un pericol grav pentru societate.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pune în
executare după procedura reglementată de art. 436 C.pr.pen.
Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi trebuie motivată atât de situaţia
personală a făptuitorului cât şi de legătura dintre acesta şi localitatea sau localităţile în care
a săvârşit infracţiuni.
§ 2. Expulzarea
Conform prevederilor art. 117 din Codul penal în vigoare, cetăţeanului străin sau
apatridului care nu are domiciliul în România i se poate interzice rămânerea în ţara noastră,
fiind expulzaţi, dacă au săvârşit o infracţiune şi dacă rămânerea pe acest teritoriu ar putea
reprezenta o stare de pericol care nu poate fi înlăturată altfel.
207
Aceste persoane nu vor putea fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede
că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.
Plecând de la aceste considerente, în doctrină, s-a stabilit că expulzarea ca măsură
de siguranţă, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune de competenţa instanţelor penale române;
b) persoana care a săvârşit infracţiunea să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
care nu are domiciliul în ţară;
c) rămânerea pe teritoriul ţării a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu
are domiciliul pe teritoriul ţării să prezinte o stare de pericol care nu poate fi înlăturată
astfel;
d) persoana străină nu va putea fi expulzată dacă există motive serioase de a se crede că
riscă să fie supusă la tortură în statul în care urmează să fie expulzată.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către ţara al cărui cetăţean este, ori dacă nu are
cetăţenie, în ţara unde are domiciliul.
Punerea în executare a acestei măsuri de siguranţă se realizează după procedura
prevăzută în art. 438 C.pr.pen.
§ 3. Confiscarea specială
Art. 118 din Codul penal în vigoare, enumeră în conţinutul său categoriile de bunuri
care pot fi supuse măsurii confiscării speciale:
a) bunuri produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunuri care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor,
cu excepţia infracţiunilor săvârşite prin presă;
c) bunuri produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au
fost folosite la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului sau dacă, fiind ale altei
persoane, aceasta a cunoscut destinaţia lor;
d) bunuri date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi nu servesc nici la despăgubirea acesteia;
208
f) bunuri a căror deţinere este interzisă prin lege.
Dacă valoarea bunurilor, supuse confiscării, care au fost folosite, la săvârşirea unei
infracţiuni este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de
contribuţia bunului la producerea acesteia.
Dacă bunurile folosite la săvârşirea unei infracţiuni cât şi cele produse, modificate
sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni nu pot fi confiscate, întrucât nu sunt ale
infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă
echivalentul în bani al acestora.
În situaţia în care bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor care au fost folosite la săvârşirea unei
infracţiuni şi a bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni.
Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte din
mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a
persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale se pune în executare potrivit
reglementărilor art. 439 C.pr.pen.
Potrivit art. 1181 din Codul penal în vigoare, în cazurile în care persoana este
condamnată la pedeapsa închisorii de minim un an pentru infracţiunea de loviri sau alte acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei se
poate dispune împotriva acesteia luarea măsurii de interdicţie de a se întoarce în locuinţa
familiei pe o perioadă cu durata determinată, de până la 2 ani de zile, în condiţiile în care se
constată că poate reprezenta un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Pentru
dispunerea acestei măsuri este necesară cererea părţii vătămate prin care solicită
interzicerea făptuitorului în locuinţă.
209
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că pentru a se putea lua această măsură de
siguranţă trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constea în lovituri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice şi psihice asupra membrilor familiei;
b) pedeapsa închisorii aplicată condamnatului pentru fapta săvârşită să fie de cel puţin un
an;
c) prezenţa condamnatului în locuinţa familiei să constituie un pericol grav pentru ceilalţi
membri ai familiei;
d) să existe cererea părţii vătămate prin care solicită această interdicţie.
Procedura executării acestei măsuri o găsim reglementată în art. 4391 C.pr.pen.
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 306-314;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 111-114;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 624-633;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 682-698;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 222-230;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 506-529.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
210
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
211
3. Instanţa poate dispune confiscarea specială a unor categorii de bunuri, mai puţin cele
exceptate de lege, după cum urmează:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cele care au fost date
pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe
făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia,
precum şi bunurile a căror deţinere este interzisă de lege;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor cu
excepţia celor care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor prin presă;
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au
fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei
persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului.
Răspunsuri:
1. a b –
2. – b c
3. a b c
4. a – c
212
CURS XXVII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ
EXECUTAREA PEDEPSEI
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea situaţiilor ce se pot ivi în realitatea socială în urma cărora puterea de
stat poate modifica sau înlătura prin acte de clemenţă executarea pedepsei
Conţinut:
Instituirea de către legiuitor a cauzelor care înlătură sau modifică executarea
pedepsei şi anume: amnistia intervenită după condamnarea făptuitorului, graţierea
şi prescripţia executării pedepsei
§ 1. Consideraţii preliminarii
213
sustragă şi nu a putut fi prins o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază
că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.
Datorită acestor situaţii ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit trei
cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei, cauze prevăzute de art. 119 – art. 121
din Codul penal în vigoare.
Potrivit art. 119 din Codul penal în vigoare, amnistia înlătură răspunderea penală
pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior
amnistiei nu se restituie.
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, a măsurilor educative şi
asupra drepturilor persoanei vătămate.
Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite înainte de data intrării în vigoare a acestui
act de clemenţă acordat de legea organică. Amnistia intervenită după condamnare când
aceasta este definitivă, înlătură nu numai răspunderea penală dar şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Astfel, va înlătura executarea pedepsei principale, executarea pedepselor
complementare, celelalte consecinţe ale condamnării (decăderi, interdicţii, incapacităţi
rezultate din condamnare) şi starea de recidivă.
Amnistia nu are efecte asupra despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare.
§ 3. Graţierea
214
Graţierea are ca obiect pedepse aplicate şi neexecutate pentru infracţiuni săvârşite
până la data intrării în vigoare a actului de graţiere. Pedepsele pronunţate pentru
infracţiunile comise în ziua adoptării actului de clemenţă nu vor fi graţiate.
Graţierea are un caracter obligatoriu, beneficiul ei neputând fi refuzat de cel căruia i
se acordă, indiferent dacă graţierea a fost dată la cerere sau din oficiu.
Formele graţierii se stabilesc în raport cu diferite criterii:
a) în raport cu persoanele beneficiare aceasta poate fi: individuală sau colectivă;
b) după condiţiile de acordare graţierea poate fi: necondiţionată sau condiţionată;
c) după întinderea efectelor sale graţierea poate fi: totală, parţială sau comutară.
Efectele graţierii – înlătură executarea pedepsei principale, dar nu înlătură
condamnarea şi consecinţele condamnării, şi ca urmare, o pedeapsă graţiată are aceleaşi
efecte ca o pedeapsă executată.
După cum rezultă din conţinutul art. 120 alin. 2 din Codul penal în vigoare,
graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În
acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de
instanţă se reduce corespunzător.
Potrivit art. 120 alin. 3 din Codul penal în vigoare, graţierea nu are efecte asupra
pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.
Codul penal în vigoare, prin art. 120 alin. 4, prevede că sunt excluse efectele graţierii
asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative.
215
Având în vedere că prin înlăturarea executării pedepsei nu se mai realizează scopul
legii penale, s-a instituit prescripţia executării pedepsei.
Pornind de la aceste considerente, în literatura de specialitate s-a definit prescripţia
executării pedepsei ca fiind o cauză de înlăturare a forţei executive a unei hotărâri definitive
de condamnare prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie
executată.
În art. 126 din Codul penal în vigoare, termenele de prescripţie a executării pedepsei
sunt stipulate în mod expres şi diferenţiat în funcţie de tipul şi mărimea pedepsei aplicate,
dar şi de persoana condamnatului care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Potrivit aceleaşi norme juridice penale, măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Când pe durata curgerii termenului de prescripţie, apar anumite situaţii prevăzute de
lege, curgerea termenului este întrerupt. În acest sens, art. 127 din Codul penal în vigoare
prevede cauzele întreruperi cursului prescripţiei executări pedepsei.
Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi în
condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care
a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin. 2 şi 3 din Codul penal în vigoare).
Potrivit art. 125 alin. 1 din Codul penal în vigoare, prescripţia înlătură executarea
pedepsei principale.
Înlăturarea pedepsei principale are loc indiferent de infracţiunea pentru care s-a
pronunţat pedeapsa ori natura sau durata pedepsei principale.
De la această regulă sunt exceptate pedepsele principale pronunţate pentru
infracţiuni contra păcii şi omenirii (art. 125 alin. 2 din Codul penal în vigoare).
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 315-321;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 115-116;
216
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 634-649;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 699-720;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 429-441;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 530-541.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
217
2. Prescripţia executării pedepsei are ca efect:
a) înlăturarea executării pedepselor principale aplicate prin hotărârea de condamnare
rămasă definitivă în urma trecerii unui anumit interval de timp prevăzut de lege;
b) înlăturarea executării măsurilor de siguranţă după trecerea unui anumit interval de timp;
c) înlăturarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii
în urma trecerii unui anumit interval de timp, prevăzut de lege.
Răspunsuri:
1. a b –
2. a - -
3. a b c
4. a b –
218
CURS XXVIII: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ DECĂDERILE,
INTERDICŢIILE, PRECUM ŞI INCAPACITĂŢILE
REZULTATE DIN CONDAMNARE
Autor: Conf. univ. dr. Mihai Apetrei, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Obiective:
Analizarea consecinţelor legale ale condamnării, respectiv, decăderile, interdicţiile
şi incapacităţile care subzistă şi după executarea pedepsei.
Conţinut
Reabilitarea, mijloc legal de stingere a decăderilor incapacităţilor şi interdicţiilor,
prin care foştii condamnaţi se integrează pe plan juridic în societate
§ 1. Consideraţii preliminarii
219
că, dimpotrivă, el poate fi folositor semenilor săi, societatea este datoare să-i recunoască,
într-un mod solemn, dreptul de a face parte din ea şi de a exercita toate drepturile sale civile
şi politice.
Deci, reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei condamnări ce
constau din decăderi, interdicţii şi incapacităţi, încetează pentru viitor, pentru fostul
condamnat care, o perioadă de timp, a dovedit prin întreaga comportare că s-a îndreptat şi
că este posibilă reintegrarea sa socială deplină.
Codul penal în vigoare reglementează în art. 133-139 reabilitarea cu efectele şi
termenele sale şi face distincţia între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Dispoziţii privind reabilitarea mai sunt cuprinse şi în art. 86, art. 866, art. 62 alin. 5 din
Codul penal în vigoare.
§ 2. Reabilitarea de drept
220
b) să treacă un termen de 3 ani de la data executării pedepsei atât pentru persoana
fizică cât şi pentru persoana juridică;
c) persoana condamnată să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la data
executării pedepsei.
Există şi cazuri speciale, cele întâlnite la suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (art. 86 din Codul penal în vigoare), suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere (art. 86 din Codul penal în vigoare) sau executarea pedepsei într-o unitate
militară (art. 62 alin. 5 din Codul penal în vigoare).
§ 3. Reabilitarea judecătorească
221
c) Condiţiile privitoare la conduita condamnatului se referă la faptul că, potrivit art.
137 din Codul penal în vigoare, acesta trebuie să aibă o bună conduită, nu a suferit o nouă
condamnare în timpul termenului de reabilitare judecătorească, îşi asigură existenţa prin
muncă sau prin alte mijloace oneste, a achitat cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile
la care a fost obligat.
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, respinge cererea de
reabilitare şi potrivit art. 138 din Codul penal în vigoare, nu se poate face o nouă cerere
decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani, după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani
şi după un termen de un an în celelalte cazuri.
Când respingerea cererii se bazează pe lipsă de forme ea poate fi reînnoită potrivit
art. 497 din Codul de procedură penală, oricând, cu excepţia cererii care a fost introdusă
înainte de termenul legal, care poate fi repetată după împlinirea termenului prevăzut în art.
138 din Codul penal în vigoare.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că
cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la
respingerea cererii de reabilitare (art. 139 din Codul penal în vigoare).
§ 4. Efectele reabilitării
Reabilitarea de drept sau judecătorească, potrivit art. 133 din Codul penal în
vigoare, face să înceteze decăderile, interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul
a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate
sau de redare a gradului militar pierdut.
De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia
interzicerii de a se afla în anumite localităţi.
222
Bibliografie recomandată (referinţe)
1. Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura „Victor”, Bucureşti, 2006,
pag. 321-326;
2. Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura
„Victor”, Bucureşti, 2009, pag. 116-117;
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 649-664;
4. Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită în baza
Legii nr. 278/2006, de modificare a Codului penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 720-732;
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 441-451;
6. Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 541-551.
Resurse Internet:
www.ueb.ro
www.just.ro
Abrevieri şi termeni:
- C. pen. – Codul penal în vigoare
- C. pr. pen. – Codul de procedură penală
- ş.a. – şi altele
- pag. – pagina
- art. - articol
- lit. – litera
- alin. – aliniat
223
a) să existe o condamnare la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an
pentru persoana fizică, şi o condamnare la amendă sau la o pedeapsă complementară pentru
persoana juridică;
b) să treacă un termen de doi ani de la data executării pedepsei atât pentru persoana fizică
cât şi pentru persoana juridică;
c) persoana condamnată să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la data
executării pedepsei.
Răspunsuri:
1. a – c
2. - - -
3. a b –
224