Sunteți pe pagina 1din 2

EDUCAȚIA PENTRU TOȚI

“Marea artă a unui educator constă în cizelarea manierelor şi formarea minţii; el trebuie să sădească în elevul său
bunele obiceiuri şi principiile virtuţii şi înţelepciunii, să-i dea treptat o viziune asupra omenirii şi să-i dezvolte în el tendinţa
de a iubi şi imita tot ceea ce este excelent şi demn de laudă.” - John Lock
Cercetările psihopedagogice contemporane evidenţiază faptul că învăţarea începe încă de la naştere, iar în timpul
copilăriei mici se pun bazele dezvoltării fizice şi psihice ulterioare. Vârstele mici sunt considerate ca temelie a dezvoltării
structurilor sale de adaptare creativă la existenţa socio-individuală. Fiecare individ, devine un izvor de experienţe în învăţare,
atât pentru propria sa formare, cât şi pentru ceilalţi, ceea ce subliniază ideea că învăţarea este un proces complex ce implică
interrelaţii şi experienţe comune ale educatului şi educatorului. Noi, cei chemaţi să slujim învăţământul românesc, avem datoria
să asigurăm acele condiţii
ca toţi copiii să se integreze şi să beneficieze de şanse egale de instruire şi educare.
Fiecare copil are dreptul de a beneficia de sprijin pentru formarea şi integrarea lui socială şi individuală. În conceptul
„Copiii cu cerinţe educaţionale speciale” pot fi incluşi toţi copiii care întâmpină dificultăţi de dezvoltare cuprinşi în sistemul
de învăţământ. Educaţia sau şcoala incluzivă implică ideea de reformă a şcolii, cu scopul de a răspunde dezideratului „Educaţia
pentru toţi” care să răspundă mai bine nevoilor, potenţialului şi aspiraţiilor tuturor copiilor, inclusiv ale celor cu nevoi speciale.
Conform acestei noi concepţii nu este suficient doar să sprijinim copilul cu cerinţe educative speciale pentru a putea răspunde
cerinţelor şcolii, ci este necesar să introducem schimbări în şcoală, în sistemul de predare-învăţare, în relaţiile dintre elevi şi
cadrele didactice, pentru ca în final şcoala să ofere educaţie tuturor copiilor.
Educaţia pentru toţi are în vedere nevoia de a deschide structurile educaţiei pentru a primi şi sprijini pe toţi copiii,
iar şcoala în care se aplică acest sistem de educaţie aduce învăţătura la rang de principiu general şi presupune înainte de orice
acceptarea faptului că orice copil poate învăţa. Fiecare participant la procesul de învăţare, învaţă şi se dezvoltă prin faptul că
interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării pentru fiecare vin din relaţiile interumane şi din experienţa cu obiecte, cu semenii.
Şcoala nu trebuie privită ca fiind numai un teritoriu al cunoaşterii academice, ci şi unul al experienţelor practice şi al relaţiilor
interumane.
Un deziderat esenţial al şcolii contemporane îl constituie realizarea participării active, creatoare a elevilor la procesul
învăţării, al asimilării şi aplicării inteligente în practica vieţii, a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor însuşite. Fiecare
individ, fiecare copil prezintă particularităţi specifice în funcţie de individualitatea sa şi de relaţiile cu mediul, trăsături care
necesită o evaluare şi o abordare personalizată. Orice copil are o serie de particularităţi, caracteristici care se referă la modul,
stilul, ritmul şi specificul învăţării sale. Copiii cu cerinţe educative speciale se confruntă cu diverse probleme: greutăţi în
folosirea simţurilor de distanţă, incapacitatea de a susţine şi concentra atenţia, probleme de învăţare, dezvoltare inadecvată şi
inegală a diverselor nivele de activitate, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare şi relaţionare, tulburări neuromotorii, etc.
Aceşti copii necesită un sprijin suplimentar, activităţi specifice pentru realizarea sarcinilor învăţării, care diferă de activităţile
şi modul de abordare al majorităţii copiilor. Trebuinţele copilului cu cerinţe educative speciale sunt aceleaşi cu ale oricărui
copil: nevoia de afecţiune, de securitate, de apreciere şi independenţă, de alimentaţie corectă, îngrijire corespunzătoare. Chiar
şi atunci când copiii prezintă acelaşi tip de deficienţă se confruntă cu probleme diferite.
Fiecare copil este o individualitate. Orice copil cu probleme are şi capacităţi. Toate acestea trebuie stimulate şi
dezvoltate, deoarece formează şi dezvoltă personalitatea copilului, imaginea pozitivă de sine şi creşte calitatea vieţii acestuia.
Din acest punct de vedere trebuie să i se acorde acestuia atenţie individuală, un ajutor individualizat: unu la unu (om la om),
astfel copilul face progrese rapide. Pentru un proces de integrare eficient, structura unităţii de învăţământ trebuie să respecte
cerinţele învăţământului integrat. În România, deşi legislaţia în vigoare promovează integrarea copiilor cu C. E. S. în
învăţământul de masă, majoritatea şcolilor prezintă multiple carenţe la nivelul culturii, al politicii şi practicii incluzive.
În domeniul învăţământului, egalitatea şanselor este o condiţie necesară, definitorie dar nu suficientă a realizării
egalităţii şi dreptului la educaţie. Prin egalizarea şanselor, educaţia pentru toţi trebuie înţeleasă şi ca educaţie pentru fiecare ca
o abordare diferenţiată şi personalizată a proiectului şcolar şi sprijinului necesar fiecărui individ uman.
Egalizarea şanselor, ca principiu a politicilor educaţionale, trebuie susţinută prin măsuri, acţiuni efective, pozitive şi
active de transpunere în practica şcolară. Dezvoltarea principiului normalizării a stimulat preocupările pentru integrarea în
comunitate a persoanelor cu dizabilităţi, fapt care a adus în centrul atenţiei problema educaţiei speciale. Diferenţele între copii
trebuie considerate fireşti, iar şcoala trebuie să dispună de servicii adecvate care să acţioneze continuu pentru a întâmpina
cerinţele educaţionale speciale. În vederea promovării integrării şi incluziunii copiilor cu dizabilităţi în învăţământul obişnuit
este necesară luarea în
consideraţie a mai multor aspecte:
- informarea publicului cu privire la avantajele educaţiei integrate;
- adoptarea unor programe de orientare şi crearea unei reţele favorabile integrării şi incluziunii;
- asigurarea unui caracter flexibil al programei şcolare;
- dezvoltarea unor servicii de specialitate.
Fără asigurarea unor condiţii minimale, opţiunea integrării copiilor cu deficienţe în învăţământul obişnuit poate
căpăta un caracter de campanie, mai ales că se manifestă încă obstacole faţă de această opţiune – copiii, părinţii şi uneori
cadrele didactice din învăţământul obişnuit manifestă o atitudine ostilă faţă de integrarea acestora în clasele obişnuite.
În concluzie, “Educaţia specială” este o mişcare naţională largă, o promovare a dezvoltării sistemelor democratice
de învăţământ, fundamentată pe drepturile omului şi ale copilului, în principiul democratic al egalităţii şanselor.

BIBLIOGRAFIE:
1. Verza Emil, Psihopedagogie specială - Manual pentru şcoli normale - clasa a XII-a,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.
2. Vrăşmaş Ecaterina, Introducere în educaţia cerinţelor speciale, Editura Credis,
Bucureşti, 2004.
3. Vrăşmaş Traian, Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, Bucureşti, 2001