Importanţa celor 7 ani de acasă

Profesor învăţământ preşcolar

Motto: “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vă
face pianist”(Mihail Levine).

În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții
copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își
respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs.
Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori.
Baza însă este făcută în sânul familiei.
,, Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunostinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achiziţiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau
comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este
politicos – „nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie
potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special.
,,Cei șapte ani de acasă" este deci o expresie care exprimă educația unei persoane.
Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și
modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său. ,,Cei șapte ani de acasă“ au ajuns să
reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în societate.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale
copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân
uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a
încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia
trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care
oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Se mai numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu
familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.

1
 Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi
exprimate de catre copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia
adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu se pot observa la copil, asemeni unei
oglinzi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi
sunt frumoasă, asa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca
mancăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă
de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să fie controlat limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi
nevoilor. Trebuie impuse anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţă,
cât si din cele negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că
cel mic îi supraveghează, îi analizează, interiorizeză ceea ce fac, iar mai tarziu va exterioriza
toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile,
informațiile și să-și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea
optimă în mediul școlar- succesul și performanța să fie asigurate.
Condițiile din societatea actuală, posibilitatea de a crește copilul până la 2 ani acordată în
egală măsură mamei sau tatălui, dar și cantitatea și calitatea studiilor privind psihologia
copilului, accesul la aceste informații facilitează apropierea și înțelegerea mai profundă a
copilului. Ele oferă acestuia ”serioase șanse de a trăi mai integral copilăria și de a deveni un
adult mai puțin infantil, mai împlinit, mai sigur de sine, mai generos”, oferind în același timp
părinților ”aceleași șanse de a deveni mai autentic adulți datorită experienței unei paternități
și maternități profund trăite”. (P.Osterrieth)

BIBLIOGRAFIE:
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973