Impozite

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei parți din veniturile sau din averea
personalor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare are caracter obligatoriu, este cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din
partea statului. .

Dreptul de a introduce impozite îl are statul și îl exercită de cele mai multe ori prin
intermediul organelor puterii centrale (parlamentul), iar uneori și prin organele administrative de
stat locale. Parlamentul se pronunță în legătură cu introducerea impozitului de stat de importanță
națională, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităților
administrative teritoriale, astfel plătesc impozit toate persoanele fizice sau juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzuta de lege.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic și social, dar în mod
diferit de la o etapă la alta de dezvoltare a economiei. Rolul cel mai important al impozitului se
manifestă pe plan financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a
resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Pe plan social, rolul impozitelor este de redistribuire a unei părți din produsul intern brut
între diferite categorii sociale, precum și între persoane fizice și juridice. Prin intermediul
impozitelor și taxelor statul preia la buget în jur de 90% din PIB în țările dezvoltate, iar în țările
în curs de dezvoltare, chiar dacă nu ating 20% din PIB, are tendințe de creștere.

Limita impozitelor este influențată de:

 factori externi ai sistemul fiscal, cum ar fi nivelul produsului intern brut pe locuitor,
priorități stabilite de către stat în ceea ce priveste destinația resurselor financiare la
dispoziția sa.
 factori interni: precum progresivitatea cotelor de impunere și modul de determinare a
materiei.

Elementele care caracterizeaza un impozit sunt:

1. Subiectul impozitului: este o persoana obligată la plata impozitului. De exemplu, la

impozitul pe profit, subiectul este societatea comercială, la impozitul pe clădiri sau la
impozitul pentru mijloace de transport, subiectul este proprietarul bunului.
 2. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiectul
impunerii este venitul sau averea, in timp ce la impozitele indirecte, materia supusa
impozitarii poate fi produsul care face obiectul vanzarii, serviciul prestat, bunul importat.
3. Unitatea de impunere: servește la exprimarea dimensiunii materiei impozabile. De
exemplu, unitatea monetară pentru impozitul pe venit, metrul pătrat pentru impozitul pe
clădiri.
4. Cota impozitului: reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate
fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporționale, progresive sau regresive).

Politica impozitelor trebuie să respecte o serie de principii fundamentale și anume:

I. Principiul de echitate fiscală, prin care impunerea trebuie să se facă în funcție de puterea
de a plăti impozitele contribuabililor, respectiv scutirea de impozit a persoanelor cu
venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil, care să permită satisfacerea
nevoilor de trai strict necesar. De asemenea, impunerea trebuie să fie generală adică să
cuprindă toate categoriile sociale, iar sarcinile fiscale ale diferitelor categorii sociale să
fie comparabile.
II. Principiul certitudinii impunerii, in baza cărora mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană fizica sau juridică să fie certă, și nu arbitrară, iar termenele și modalitățile de
plată să fie clare pentru toti contribuabilii.
III. Principiul de politică finaciară impune ca la introducerea unui impozit să se țină seama ca
acesta să îndeplinească și unele cerințe de ordin finaciar, cum ar fi: randament fiscal,
stabilitate și elasticitate.
IV. Principiul de politică economică, reliefează faptul că introducerea unui impozit
reprezintă, pe langă o sursă de venituri bugetare și un mijloc prin care statul stimulează
sau reduce anumite sectoare sau activități ecomonice, precum și extinderea sau
restrangerea relațiilor comerciale cu alte țări.
V. Principiul social-politic. Prin politica fiscală promovată, statul poate urmări și realizarea
unor obiective sociale, cum ar fi acordarea de facilități fiscale contribuabililor cu venituri
mici sau cu numeroase persoane în întretinere. De asemanea, partidele de guvernământ
promovează o politică fiscala în concordanță cu interesele grupurilor sociale pe care le
reprezintă, iar prin măsuri cu caracter fiscal, caută să-și mențină influența în rândurile
diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada premergătoare alegerilor.
Principalele trăsături ale impozitelor sunt:

 Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza

autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe
decât dacă există legea respectivă la impozit.
 Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor
supuse impozitării conform legilor în vigoare.
 Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de
resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de
impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective
necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
 Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul
căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate ăi direct din partea statului,
pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor
primite în schimb în viitor.

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere a impozitelor.

Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată,
concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili și creanţa fiscală a statului asupra acestuia.

Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional

(bugetului de stat, bugetelor locale) impozitele reglementate prin lege.

Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în
contul bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.

În practica fiscală s-au utilizat mai multe metode de percepere a impozitelor:

o Strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii şi

vărsarea lor la tezaurul public.
o Încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari, caz în care o persoană
particulară avansa o sumă de bani statului, care se estima că se va încasa de pe un anumit
teritoriu, pe care urma să o recupereze din încasările făcute de la contribuabili.
o Perceperea impozitelor de către organele specializate ale aparatului de stat (fiscul), care
se utilizează şi în prezent.
 În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:

 încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la

rândul său două variante:
 când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa
impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.
 când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita
impozitul, caz în care spunem că impozitul este portabil.
 metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.
Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător calculează şi
virează la buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor
operaţiuni.
 stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor. Se
efectuează de o terţă persoană. În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile
persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii plătesc salarii, au obligaţia
reţinerii şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.
 aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile
în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.

În concluzie, impozitul este o prelevare obligatorie și gratuită, efectuată de către stat

asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivităților și plătită în bani.