Sunteți pe pagina 1din 1

„De câte ori, iubito...

de Mihai Eminescu

- comentariu romantism -

Poezia „De câte ori, iubito...”, de Mihai Eminescu, are ca temă centrala
iubirea, reprezentand o meditație elegiaca asupra sfârșitului dureros al poveștii de
dragoste dintre cei doi îndrăgostiți, echivalat cu amenintarea neiertatoare a mortii,
conferindu-i o dimensiune tragica. Poemul se incadreaza romantismului, curent
literar dezvoltat in Europa la sfarsitul sec. al XVII-lea si in primele decenii ale
secolului al XIX-lea, aparut ca o reactive impotriva clasicismului, intrucat predomina
cultivarea starilor de melancolie, nostalgie, suferinta, apetenta pentru solitudine,
motive romantic (luna, steaua, visul etc), contemplarea spatiului cosmic infinit etc.
Titlul „De cate ori, iubito…” este reluat in incipitul poeziei pentru a accentua
suferinta provocata de rememorarea clipelor de fericire pierdute. Vocativul "iubito"
constituie tanjirea disperata a eului liric, iar punctele de suspensie prelungesc,
parca, intr-un timp nedefinit, sentimentul de melancolie. Structura "de cate ori"
exprima frecventa amintirii, neputinta eului liric de a uita fericirea trecuta, devenita
acum un "ocean de gheata".

Metafora "ocean de gheata”simbolizeaza imposibilitatea implinirii


sentimentului de iubire, ca ideal al eului liric. Revenirea iubirii, sugerata prin
epitetul metaforic si cromatic „bolta aurie”, este imposibila, intrucat la orizont nu se
arata nicio stea – simbol al deznadejdii. Luna, ca astru tutelar si martor al fostei
iubiri, este palida de tristete, ipostaza exprimata prin epitetul cromatic „luna cea
galbena” si prin apozitia „o pata”. Epitetul personificator „priviri suferitoare” are ca
rol redarea starii de tristete ce survine odata cu pierderea iubirii.

Versurile poeziei fac distinctia intre planul circumscris de natura si cel al


interioritatii eului liric. Intre cele doua exista o evidenta legatura, intrucat starile
resimtite de eul liric rezoneaza puternic cu peisajul natural descris, sustinand
incadrarea poeziei in romantism. Finalul ilustreaza imaginea iubitei, transfigurata
intr-o pasare pereche, care se pierde intr-un orizont crepuscular ("in zarea eternei
diminetii"), pastrand amintirea unei puritati nealterate.