Mecanica cereasca

Mecanica cereasca este o ramura a astronomiei

care se ocupa cu miscarile corpurilor ceresti. Aceasta combina principiile fizicii si mecanicii
clasice in cazul stelelor, planetelor si a altor obiecte ceresti. Mecanica cereasca analitica moderna
a inceput cu peste 300 de ani in urma, odata cu Isaac Newton. Studiile anterioare care abordeaza
problema pozitiilor planetelor dateaza de peste trei mii de ani. Primele tentative ale mecanicii
ceresti au implicat mai multe teorii care plasau Pamantul in centrul universului.

Diversi filozofi au folosit o varietate de teorii geometrice pentru a explica miscarile corpurilor pe
care le puteau vedea pe cer. Abia atunci cand a fost folosita abordarea heliocentrica a universului
(soarele in centrul sistemului solar), mecanica cereasca a inceput sa apara ca un domeniu de
studiu. Au fost zeci de oameni de stiinta implicati in evolutia mecanicii ceresti. Cei mai faimosi
dintre acestia sunt: Johannes Kepler, Isaac Newton, Joseph LeGrange si Albert Einstein. In timp
ce fiecare dintre ei a lucrat pornind de la teorii anterioare, acestia au putut imbunatati si adauga o
multime de cunostinte in domeniul astronomiei ca intreg.

O problema interesanta legata de mecanica cereasca este teoria perturbatiilor. Perturbatiile

cuprind metode matematice care sunt folosite pentru a gasi o solutie aproximativa la o problema
care nu poate fi rezolvata cu exactitate. O utilizare timpurie a teoriei a fost rezolvarea unor
probleme ale mecanicii ceresti, cum ar fi solutia lui Newton pentru orbita Lunii, care se misca
vizibil in mod diferit de o simpla elipsa din cauza concurentei dintre gravitatia soarelui si cea a
Pamantului.
Aceste metode incep cu o forma simplificata a problemei originale, care este indeajuns de simpla
pentru a putea fi rezolvata cu exactitate – de obicei o elipsa Kepleriana care este corecta atunci
cand exista numai doua corpuri care graviteaza , sau o orbita circulara, care este corecta in cazuri
speciale cand doua corpuri se afla in miscare, dar care adeseori este suficient de buna pentru o
utilizare practica. Problema rezolvata, dar simplificata, este apoi “perturbata” pentru a aduce
conditiile de pornire mai aproape de problema reala (de exemplu, includerea atractiei
gravitationale a unui al treilea corp). Micile modificari care rezulta de aici sunt utilizate sub
forma de corectii. Daca nu ar fi fost progresele facute in mecanica cereasca, intelegerea
corpurilor din jurul nostru ar fi in continuare compromisa in mare masura.
O efemeridă este un șir de poziții pe care un corp ceresc le va avea la un anumit moment. Cele
mai cunoscute efemeride sunt tabelele care conțin pozițiile planetelor din sistemul solar la
anumite date calendaristice, tabele care ușurează găsirea acestor planete pe cer. Efemeridele sunt
utilizate atât în astronomie cât și în astronautică.În antichitate și evul mediu, efemeridele se
foloseau mai ales în astrologie și o serie de astronomi celebrii ( de exemplu Johannes Kepler ) au
contribuit cu date stiințifice exacte la această pseudoștiință.În astronomie efemeridele se folsesc
și pentru determiarea pozițiilor stelelor pe cer și pe plăci fotografice ( sau pe alte forme de
imagini ). Aici pozițiile sunt exprimate mai ales în coordonate astronomice ecuatoriale.La
sateliții artificiali, efemeridele sunt o descriere matematică a traiectoriei lor de mișcare. Pentru
sateliții care fac parte din sistemul de poziționare GPS, aceste date sunt parte ale semnalului
transmis la pământ și stau la baza calculării poziției sistemului receptor.

În mecanica universală ne ocupăm de mişcările corpurilor cereşti sub influenţa atracţiei

reciproce a maselor. Forma cea mai simplă este mişcarea a două corpuri (problema celor două
corpuri). Pentru sateliţii artificiali, masa corpului mai mic (satelitul) poate fi neglijată în
comparaţie cu masa corpului central (Pământul).
Presupunând că toate corpurile sunt omogene şi astfel generează câmpul gravitaţional al
unui punct material, mişcarea orbitelor în problema celor două corpuri poate fi descrisă empiric
de legile lui Kepler sau poate fi derivată în mod analitic din mecanica newtoniană.
Problema celor două corpuri este una dintre puţinele probleme din mecanica universală
care au o soluţie completă. Alte subiecte ale mecanicii cereşti sunt problema celor trei corpuri şi
problema corpurilor multiple, adică mişcările a trei sau mai multe corpuri cereşti sub influenţa
gravitaţiei lor reciproce. Aceste probleme nu au soluţie generală.
Perturbările orbitei, determinarea orbitei şi calcularea efemeridelor sunt şi ele tratate în
mecanica cerească. Determinarea orbitei se referă la parametrii orbitali derivaţi din observaţii.
Calculul efemeridelor se referă la poziţiile geocentrice ale corpurilor cereşti sau ale sateliţilor
artificiali care sunt derivate din elemente orbitale.
Mecanica universală îşi are originile în anul 1687,odată cu publicarea lucrării lui Isaac
Newton ‚Principia (Philosophiae naturalis principia matematica). Aici sunt descrise pentru prima
oară legea gravitaţiei şi legile mişcării. În următorii 300 de ani n-au existat revoluţii majore în
mecanica universală. Doar lansarea primului satelit artificial şi dezvoltarea calculatoarelor
puternice au dat un impuls nou..
În afară de clasicele perturbaţii cauzate de Soare, Lună şi planete, trebuie modelate şi
influenţele anomaliilor de câmp gravitaţional al Pământului şi forţele nongravitaţionale. Datorită
dezvoltării calculatoarelor de mare viteză, pot fi procesate mari cantităţi de date şi pot fi utilizate
metode numerice de integrare.

MECANICA NEWTONIANĂ, PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

În prima sa carte din ‚Principia’, Newton a introdus cele trei legi ale mişcării:
1.Un corp îşi păstrează starea proprie de repaus sau de mişcare uniformă în linie dreaptă
dacă asupra sa nu acţionează corpuri care să-i modifice această stare.
2.Acceleraţia imprimată unui corp este direct proporţională cu forţa aplicată şi este
îndreptată în direcţia şi sensul după care acţionează forţa.
3.Forţele cu care două corpuri acţionează unul asupra celuilalt sunt orientate în lungul
aceleaşi drepte, sunt egale ca mărime şi au sens opus.
În plus, în cea de-a treia carte, secţiunea I a ‚Principia’, găsim faimoasa lege a gravitaţiei
universale (1687) a lui Newton.
 Fiecare particulă de materie din Univers atrage orice altă particulă de materie cu o
forţă direct proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei
dintre ele.
Mm
F =k 2
r
M şi m sunt două particule de materie şi k este o constantă universală.

MIŞCAREA KEPLERIANĂ

Johannes Kepler (1571-1630) a formulat cele trei legi ale mişcării planetare asociate
numelui său dintr-un studiu empiric de date de observaţie colectate de Tycho Brahe (1546-1601),
un astronom care a lucrat mai mult în Danemarca. Cele trei legi oferă o descriere a mişcării
planetare, dar nu şi o explicaţie. Ele dau o foarte bună aproximare mişcării reale din interiorul
sistemului solar pentru că masele planetare pot fi neglijate în comparaţie cu masa Soarelui şi
pentru că Soarele poate fi considerat un punct material datorită distanţelor mari implicate. De
aceea, mişcarea gravitaţională neperturbată a punctelor materiale se mai numeşte şi mişcare
kepleriană. Este interesant din punct de vedere istoric, faptul că Kepler, prin cele trei legi ale sale
a deschis perspective majore pentru ipoteza heliocentrică a lui Copernicus. În cele ce urmează
sunt prezentate şi explicate legile mişcării planetare ale lui Kepler.

Prima lege: Orbita fiecărei planete este o elipsă cu Soarele într-unul dintre focare.
Orbita unui satelit este o elipsă, într-unul din focarele ei aflându-se geocentrul (centrul
de masă al Pământului).

Geometria orbitală este definită de această lege. Relaţiile uzuale şi simbolurile sunt
arătate în fig. 3.1.

Figura 3.1. Geometria elipsei orbitale

Axa majoră a elipsei, Aπ se numeşte linia absidelor.

Punctul orbital A, cel mai îndepărtat faţă de centrul de masă al sistemului orbital, 0, este
numit apocentru.
Punctul π de pe orbită, cel mai apropiat faţă de centru este numit pericentru.
Când 0 este centrul Soarelui, A şi π se numesc apheliu şi respectiv periheliu.
 Când 0 este identic cu centrul de masă al Pământului M, A si π se numesc apogeu şi
perigeu. Unghiul v este anomalia reală.

Mişcarea kepleriană se referă la un plan. Planul orbital poate fi folosit pentru definirea
unui sistem de coordonate în care 0 este originea. Locaţia unui punct material m poate fi descrisă
cu coordonate polare r, v, când 0π este ales ca o axă a sistemului orbital de coordonate.
Cu
r, distanţa punctului material m de la centrul masei primare,
ν, anomalia reală
a, axa semimajoră
e, excentricitatea numerică, şi
p, parametrul elipsei,
găsim pentru ecuaţia curbei eliptice.
p
r= (3.1)
1 + e cos v
Ecuaţia (3.1) ne oferă şi forma matematică a primei legi a lui Kepler.

A doua lege: Linia de la Soare la oricare planetă parcurge zone de egală suprafaţă în
durate de timp egale, sau
Raza vectoare a unui satelit (linia care uneşte geocentrul cu satelitul) descrie în
intervale de timp egale suprafeţe egale.

A doua lege a lui Kepler, numită şi Legea ariilor, descrie viteza unei planete pe orbita ei.
Cu această lege este posibilă determinarea locaţiei unei planete ca o funcţie de timp cu
coordonate polare r şi v. Conform figurii 3.2, formula

1 2
∆F≈ r ∆v
2

Figura 3.2. Mişcarea satelitului guvernată de legea a doua a lui Kepler

este aproximativ validă pentru aria unui triunghi infinitezimal O, P, P. conform celei de-a doua
legi , aria ∆F parcursă de r este proporţională cu intervalul de timp corespondent ∆t, astfel că
r 2 ∆v ≈ c ⋅ ∆t
cu c fiind constant. În termeni de relaţii diferenţiale, aflăm
dv
r2 =c
dt
ecuaţia este expresia matematică a legii ariilor. De fapt, Kepler a descoperit-o pe aceasta înaintea
primei legi.

Cea de-a doua lege a lui Kepler utilizând coordonate rectangulare poate fii scrisă:

 − yx =c
xy
c se numeşte constanta de arie.

A treia lege: Cuburile axelor semimajore ale orbitelor planetare sunt proporţionale cu
pătratele perioadelor de revoluţie a planetei, sau
Timpul de revoluţie al unui satelit la pătrat este proporţional cu semiaxa mare a elipsei
la puterea a treia.

Într-o formulare matematică, aceasta înseamnă că pentru planete Pi diferite, cu perioade

de revoluţie Ui, mişcările medii

ni = 2π / U i

Această lege a fost descoperită de Kepler în mod empiric pentru că aproximează foarte
bine mişcarea planetelor mari. De obicei se foloseşte o relaţie mai generală:

a3 k
= (M+m)
U 2
4π 2
sau

a3
U 2 = 4π 2
kM

Unde k este o constantă universală şi M, m sunt masele respective. Folosind această

relaţie este posibilă determinarea maselor corpurilor cereşti.
Legile lui Kepler descriu cea mai simplă mişcare a corpurilor cereşti, presupunând că nu
sunt prezente forţe externe perturbatoare şi că masele respective pot fi considerate puncte
materiale sau corpuri omogene cu distribuţie sferică a masei. Pentru mişcarea unui satelit
artificial al Pământului, aceste presupuneri sunt valabile doar într-o primă aproximare. În
consecinţă, orbitele kepleriene pot fi folosite doar ca o simplă orbită de referinţă şi ele oferă doar
informaţii calitative asupra tipului de mişcare. Însuşi Kepler era convins că cele trei legi empiric
descoperite vor fi urmate de o lege mai generală. Această lege mai generală a fost formulată de
Isaac Newton (1643-1727) sub forma legii gravitaţiei.

PARAMETRII ORBITEI KEPLERIENE

 Mişcarea unui corp ceresc în jurul corpului său central, guvernată de gravitaţia reciprocă
are 6 parametri independenţi. De obicei sunt folosiţi cei 6 parametri orbitali keplerieni (fig. 3.4).

Figura 3.4. Parametrii keplerieni orbitali

a semiaxa mare
e excentricitatea numerică
i înclinarea orbitei
Ω ascensia dreaptă a nodului ascendent
ω variabila perigeului
v anomalia reală

În această situaţie, conform figurii 3.4, vom definii:

- nodul ascendent: acel punct al elipsei orbitale în care satelitul traversează de la Sud la
Nord planul ecuatorial;
- ascensia dreaptă a nodului ascendent Ω: unghiul dintre axa X a sistemului de
coordonate astronomic şi linia care uneşte geocentrul cu nodul ascendent;
- argumentul Perigeului ω: unghiul KOPe;
- înclinarea orbitei i: este unghiul dintre planul ecuatorial şi planul elipsei orbitale;
- argumentul latitudinii u: este argumentul Perigeului la care se adaugă anomalia
adevărată:
u=ω+υ
Din forma geometrică a elipsei pot fi deduse următoarele relaţii:
- suprafaţa elipsei:
S=πab
- suprafaţa în sectorul de elipsă OPeS:
1
F = ab( E − e sin E )
2
- raza vectoare:
r = a (1 − e cos E )
Coordonatele satelitului în plan orbital:
 a) în sistemul de coordonate al Perigeului, figura 3. 1:
- originea axelor de coordonate: geocentrul;
- X – axa (XPe): dreapta „Geocentru – Perigeu”;
- Y – axa (YPe): rotirea axei X cu 90o în sens antiorar
X Pe = a( cos E − e )
YPe = a 1 − e 2 sin E
b) în sistemul de coordonate al nodului ascendent
- originea axelor de coordonate: geocentru;
- X – axa XNOD – dreapta „Geocentru – Nod ascendent”;
- Y – axa YNOD – rotirea axei X cu 90o în sens antiorar;

r = a (1 − e cos E )
cos E − e
cosν =
1 − e cos E
u = ω +ν

 X NOD = r cos u

 YNOD = r sin u
Ecuaţiile prezentate aici se bazează exclusiv pe situaţia că planul orbital este o elipsă,
adică respectă prima lege a lui Kepler.

Consideraţiile prezentate până aici pot fi rezumate astfel:

Pentru stabilirea poziţiei unui plan orbital într-un sistem de coordonate spaţial fix sunt
necesari parametrii geometrici ai elipsei orbitale şi poziţia acesteia în spaţiu. De regulă sunt daţi
următorii parametrii:
- pentru definirea geometriei elipsei:
- semiaxa mare a;
- excentricitatea numerică e;
- pentru definirea poziţiei elipsei în spaţiu:
- Ω – ascensia dreaptă a nodului ascendent;
- ω – argumentul Perigeului;
- i – înclinarea planului orbital;
Pentru descrierea poziţiei satelitului în plan orbital la momentul „t” este necesar un
parametru suplimentar: în general este dată anomalia medie a satelitului.

Ecuaţiile prezentate aici pentru calcularea poziţiei satelitului cu ajutorul acestor

parametrii, sunt valabile pentru cazul unui corp central care este acceptat ca o sferă omogenă sau
o sferă cu suprafeţe sferice concentrice cu densitate constantă. În această situaţie avem un câmp
gravitaţional sferic şi simetric. Întrucât acest lucru nu se întâmplă în cazul Pământului, relaţiile
de mai sus sunt îndeplinite numai aproximativ, respectiv orbitele sateliţilor aproximează doar o
elipsă.

Parametrii orbitei Kepleriene:

 Parametru Notaţia

Ω Ascensia dreaptă a nodului ascendent

i Înclinaţia planului orbital
ω Argumentul perigeului
a Semiaxa mare a elipsei orbitale
e Excentricitatea numerică a elipsei
T0 Timpul trecerii la Perigeu

Ecuaţia de mişcare a satelitului a fost derivată presupunând că sunt prezente doar forţe
gravitaţionale, că masa satelitului poate fi neglijată şi că masa centrală poate fi considerată ca un
punct material. Această presupunere nu e corectă, structura neomogenă a Pământului
influenţează mişcarea sateliţilor din apropierea Pământului. Ca o consecinţă, orbita kepleriană
poate fi considerată doar o primă aproximare a orbitei reale de satelit.

MIŞCAREA PERTURBATĂ A SATELITULUI

Până acum s-a considerat mişcarea unui satelit de masă neglijabilă sub influenţa
principalei forţe gravitaţionale a unui punct material M.
În realitate, asupra sateliţilor acţionează un anumit număr de forţe suplimentare. Pentru a
le distinge de forţa principală (acceleraţia corpului principal),pe acestea le numim forţe
perturbatoare. Satelitul trece prin accelerări suplimentare din cauza acestor forţe ce pot fi
combinate într-un vector rezultant de perturbare ks.

Forţele perturbatoare sunt responsabile în special pentru:

1. Acceleraţiile datorate distribuţiei masei nesferice şi neomogene din interiorul
Pământului (corp principal), rE .
2. Acceleraţiile datorate altor corpuri cereşti (Soare, Lună şi planete), în special
rS , rM .
3. Acceleraţiile datorate mareelor Pământului şi oceanelor, re , ro .
4. Acceleraţiile datorate încetinirii atmosferice, rD .
5. Acceleraţiile datorate presiunii radiaţiei solare şi reflectate de Pământ, rSP ,
rA .
Forţele perturbatoare ce determină 1, 2 şi 3 sunt de natură gravitaţională; celelalte sunt
negravitaţionale. Totalul este:

ks= rE + rS + rM + re + ro + rD + rSP + rA

Daca nu ar fi fost progresele facute in mecanica cereasca, intelegerea corpurilor din jurul nostru
ar fi in continuare compromisa in mare masura.