Sunteți pe pagina 1din 50

1

Introducere

Până nu demult, s-a crezut că despre un isihasm românesc nu se poate vorbi decât pentru
secolul al XVIII-lea şi după. Dar, relativ recent au apărut studii ale unora dintre cei mai autorizaţi
autori care arată că isihasmul la noi este contemporan cu epoca propriei sale apariţii, adică epoca
în care a trăit şi activat Sf. Grigorie Palama.
Acestea au meritul de a contura o imagine suficient de clară despre ceea ce a fost
isihasmul în Ortodoxia românească, despre debutul său şi evoluţia sa până la a căpăta numele
unuia dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai lui din sec. al XVIII-lea - Paisie Velicikovski -
paisianism1.
În anumite studii2 s-au aratat cum isihasmul este poate cel mai însemnat curent
duhovnicesc al secolului XIV, până azi, imposibil să nu se facă simţit în întreaga Ortodoxie şi cu
atât mai mult în cea românească care începea să fie gazdă, din epoca amintită, a personalităţilor
care-l reprezentau.
Sunt două etape în evoluţia isihasmului în Ortodoxia românească: prima priveşte
perioada întemeierii Ţărilor române şi a mitropoliilor lor, perioadă care cunoaşte venirea
isihastului Nicodim de la Athos la Tismana sau cunoaşte nume mari precum cel al patriarhului
Eftimie al Târnovei, strălucit reprezentant al de curând apărutului isihasm. O a doua fază priveşte
epoca în care la Athos ajungea Paisie Velicikovski, iar de la Athos venea în Moldova şi aducea
cu sine un suflu nou, prin aceea că întreaga literatură patristică căpăta acum accente noi. Era
vremea apariţiei Filocaliei şi aceasta înaintea aceleia cunoscute de toată lumea ca fiind tipărită la
Veneţia, în 1782, sub îndrumarea Sf. Nicodim Aghioritul şi cu cheltuiala unui obscur sau mai
bine zis greu de identificat principe greco-român, Ioan Mavrocordat. Mai nou, aflăm din studiile
competente ale arhimandritului Ciprian Zaharia că nu aceasta de la 1782 este prima Filocalie
tipărită într-o limbă modernă, ci românii se pare că au prioritate în domeniul acesta. Or, asta se
datora în mare măsură “şcolii ascetico-filologice”, cum bine o definea învăţatul grec A. Em.
Tahiaos, a lui Paisie Velicikovski.

1 Dan Zamfirescu, Paisianismul, un moment românesc în istoria spiritualităţii europene¸ Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1996, p. 120.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia, vol. VIII, 1979, p. 101.

2
La 1769 erau practic traduse toate textele filocalice ale lucrării lui Nicodim Aghioritul,
începând cu Sf. Simeon Noul Teolog, primul mare isihast tipărit integral în româneşte, cu mult
înainte de a se tipării în orice altă limbă modernă. Dar, până la această realizare care încununează
o perioadă numită - spuneam - paisianism, a fost necesară multă muncă şi nu mai puţină
rugăciune a inimii (sau a minţii, după Evagrie Ponticul).
Care sunt deci primii isihaşti cunoscuţi la noi?
Am spus ceva mai sus că, la noi, spiritualitatea isihastă sau filocalică s-a introdus în
secolul al XIV-lea, relativ imediat după ce Sf. Grigorie Palama reuşise să impună Bizanţului
doctrina energiilor necreate. Mitropolitul român Tit Simedrea arăta3 că existau isihaşti români
printre chiar ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul, de la Paroria şi Kalifarevo (Bulgaria).
O legătură specială aveau ţările noastre şi cu Athosul în general, cu Cutlumuşul în mod
deosebit. Or, Athosul era tocmai “cuibul” isihasmului bizantin. De la Athos ne venise Nicodim şi
tot de la Athos ne-a venit stareţul Hariton, protosul Sf. Munte, pentru a-i solicita domnului
Vladislav I refacerea mănăstiri Cutlumuş unde vieţuiau şi mulţi români. Aşa devine Cutlumuşul
ctitorie românească.
Acelaşi isihasm era sprijinit de marii Patriarhi Calist şi Filotei Kokinnos, acesta din urmă
el însuşi ucenic direct şi biograf al Sf. Grigorie Palama ce polemizase cu concepţia romano-
catolică potrivit căreia este posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiune, ştiinţă, cultură.
Pentru noi, românii, figura cea mai apropiată este cea a lui Nicodim de la Tismana,
reorganizator al monahismului şi întemeietor al mănăstirilor de obşte. Venise de la Athos,
purtase corespondenţă teologică cu Eftimie al Târnovei, ucenic al unui alt mare isihast, Sf.
Teodosie de Kalifarevo. Venirea lui Nicodim la noi a lăsat urme adânci în Ortodoxia românească
al cărei monahism era acum proaspăt reorganizat prin el. Încep să apară mănăstiri cu viaţă
chinovitică, mănăstiri care durează până azi. Începe să se dezvolte o viaţă monahală care va
alimenta prin spiritualitatea ce-i este proprie cultura pe o perioadă de cel puţin cinci veacuri. Şi
totul avea să fie produsul acestui curent isihast, care, din punct de vedere cultural, avea să
însemne revalorificarea întregului tezaur patristic. Aşa apar primele traduceri ale operelor Sf.

3
Tit Simedrea, Monahismul în Ţara românească înainte de 1370, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8,
1972, p. 675.

3
Părinţi, chiar dacă în slavă4, în Moldova şi Ţara Românească, chiar de la începutul sec. XV.
Aproape tot ce s-a creat a fost sub impulsul acestui tip de trăire isihastă.
Isihasmul a ajuns în Ţara Românească până la curtea domnească, încât până şi un
voievod precum Neagoe Basarab (1512-1521) scria în duh isihast Învăţăturile către fiul său
Teodosie. Erau în lucrarea domnului traduse pentru prima oară fragmente din “Omilia despre
răbdare” a Sf. Ioan Hrisostom, un extras masiv din “Omilia Schimbării la Faţă” a Sfântului
Efrem Sirul, erau incluse sub titlu personal fragmente din Evhologiu şi un extras din Sf. Ioan
Scărarul despre rugăciune. Nu lipsiseră ca sursă de inspiraţie “Panegiricul lui Consnatin cel
Mare” şi “Umilinţa” (Κατάνυξις) unui Simeon Monahul, confundat de critică multă vreme cu
Simeon Metafrast. Poate că în demersul său, domnul să fi fost influenţat de un alt mare isihast şi
ierarh în Ţara Românească, Sfântul Nifon II, Patriarh al Constantinopolului (1505-1508), pe care
sigur domnul îl va fi cunoscut. Prin aceasta arăta că sub mantia de domn se ascunde o rasă de
călugăr, cum frumos spunea un învăţat român (Dan Zamfirescu). Atât de profund se
împământenise isihasmul la noi, într-un secol în care Machiaveli cu al său “Principe” afirma
principiile politice care stau şi azi la baza guvernărilor occidentale; în aceeaşi vreme în care la
noi şi în lumea ortodoxă, în general, se afirma că orice guvernare trebuie să aibe drept scop
apropierea supuşilor de Dumnezeu. La definirea acestei mentalităţi îşi adusese contribuţia
isihasmul prin reprezentanţii săi enumeraţi mai sus şi prin alţii precum Gavriil Uric sau Grigorie
Ţamblac.
Toată această atmosferă întreţinută de monahismul românesc a constituit un miraj pentru
monahii de alte neamuri care s-au perindat prin ţările noastre timp de patru veacuri.
Din secolul al XVIII-lea călugării ruşi sau ucrainieni au găsit şi ei un teren prielnic pentru
a se afirma pe tărâmul trăirii autentice ortodoxe. Este cazul lui Vasile de la Poiana Mărului,
călugăr rus care se stabilise în zona Buzăului, plină şi ea de sihăstrii din vechime, pentru că
acolo găsise atmosfera cea mai prielnică pentru rugăciunea lui Iisus şi pentru munca de traducere
a operelor patristice. El a fost acela ce a pregătit terenul venirii lui Paisie Velicikovski,
personajul care va lăsa epocii numele său.
Despre Paisie s-a scris foarte mult în româneşte, cât şi în ruseşte, aşa că nu vom insista
asupra personalităţii sale îndeobşte cunoscută, ci doar vom afirma câteva din meritele sale
esenţiale. Ceea ce aduce el nou în monahismul românesc şi nu numai, este nu preocuparea pentru

4
Slava era limba oficială, de cancelarie, în Principatele române.

4
rugăciunea lui Iisus, ci introducerea ei în viaţa de obşte5. El venise din Sf. Munte cu o obşte
româno-slavă preocupată deja de această rugăciune. Tendinţa respectivă o moştenea de la Vasile
de la Poiana Mărului. Secolul al XVIII-lea este prin Vasile, dar mai ales prin Paisie, epoca
declanşării curentului filocalic prin excelenţă. Nu este o epocă în care apar pur şi simplu doar
rugători, ci mai degrabă aducători în actualitate ai Sf. Părinţi.
Meritul lui Paisie este şi acela că a ştiut să strângă pe lângă sine oameni nu numai de
rugăciune, ci oameni conştienţi că o rugăciune ruptă de tradiţia autentică a Bisericii reprezentată
de mari Părinţi ai veacurilor trecute nu devine decât o artă a rugăciunii, ci nu un drum către
Hristos. de aceea, ei revalorifică la maximum scrierile acelora care avuseseră un cuvânt greu de
spus pe tărâmul rugăciunii lui Iisus şi nu numai. Se pot enumera multe nume care s-au impus
culturii româneşti, dar şi celei ortodoxe, în general, însă ele se găsesc deja în bibliografia
elaborată mai jos. Au fost traducători de elită, în primul rând oameni duhovniceşti, care au tradus
din greacă şi din slavonă cu multă uşurinţă, lăsând un urmă-le faima unei şcoli.
Paisie, însă, nu a reuşit să depăşească hotarele limbii slavone6. El tradusese în slavonă a
sa Filocalie - Dobrotoljubije - după manuscrise româneşti, traduse deja din limba greacă de
ucenici de-ai săi. Este meritul acestora de a fi început traducerea textelor filocalice, nu în
slavonă, ci mai întâi în româneşte, după manuscrise aduse de ei înşişi de la Athos.
Între 1763-1782 fuseseră traduse deja integral în româneşte, la mănăstirea Dragomirna,
toate textele care vor face conţinutul Filocaliei veneţiene a lui Nicodim Aghioritul (1782). De
excepţie este faptul că pe lângă traducerea masivă şi integrală în româneşte a lui Simeon Noul
Teolog, căci cu el se începuse, şi a celorlalţi Sf. Părinţi filocalici, apar texte aparţinând unor mari
isihaşti ruşi ai secolului XV, precum Nil Sorski, ceea ce dă o imagine clară asupra opţiunilor
spirituale ale monahilor români.
La 1769 fuseseră traduse în româneşte toate textele care au apărut şi la Veneţia. Filocalia
de la Dragomirna, chiar dacă nu este un volum unitar cum era cel de la Veneţia sau cel care apare
o sută de ani mai târziu sub îndrumarea lui Teofan Zăvorâtul la Moscova (1877), în limba rusă,
rămâne totuşi prima Filocalie tradusă într-o limbă modernă.

5
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 24.
6
Ciprian Zaharia, Paisianismul şi slujirea ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române, în vol. “Paisianismul, un
moment…”, p. 49.

5
Ulterior apariţiei Filocaliei lui Nicodim Aghioritul, apare în manuscris, la mănăstirea
Neamţ, o altă Filocalie românească, puţin mai voluminoasă decât cea greacă. Apăreau traduse
acum prefaţa şi scurtele introduceri ale lui Nicodim, iar în plus unele texte noi (Marcu Pustnicul).
Interesant de remarcat este faptul că, la această dată monahii erau deja familiarizaţi cu ediţiile de
texte ce vor fi folosite de abatele J.P. Migne, lucru care situează cultura română la un nivel
european.
În fine, meritul lui Paisie nu constă în exersarea virtuţilor ascetice. Acest lucru l-a făcut
monahismul din totdeauna. Proprie paisianismului este articularea sa socială7, îndreptarea sa
către lume. Marea operă de traduceri patristice nu este făcută în mod exclusiv pentru monahi, ci
este o încercare de popularizare a puterii rugăciunii, a puterii spirituale a monahismului într-un
veac, poate nu întâmplător, al luminilor (raţiunii). În vremea în care în Apus începea
secularizarea, în Răsărit neoisihasmul paisianist continua, ca pe vremea lui Palama, să se
încăpăţâneze în a arăta că raţiunea nu te apropie de Dumnezeu. Sau, raţiunea singură nu te
apropie de Dumnezeu, fără interiorizare spirituală. Şi aceasta, nu prin a nega puterea ştiinţei şi a
culturii cum li se pare multora azi că ar fi propriu Ortodoxiei, ci mai mult prin a afirma puterea
trăirii prin rugăciune. De aceea nu este întâmplătoare declanşarea întregului proces de traduceri
ale acelora care constituiau exemplul suprem pentru demersul acesta paisianist - Sf. Părinţi, ca
unii care reuşiseră perfecta armonizare a ştiinţei cu credinţa.
Neoisihasmul îşi găseşte până azi ecourile în Ortodoxia română, prin aceea că opera de
traducere a Marilor Părinţi ai Bisericii este continuată de ucenicii lui Paisie şi reeditată în secolul
nostru de marele teolog român Dumitru Stăniloae, el retraducând practic tot ceea ce constituise
altădată Filocalia veneţiană, adăugând texte noi. Dar până la el, Paisie şi şcoala sa îşi găsiseră
drept continuatori doi mari ierarhi: pe Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei şi pe Grigorie
Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, ei înşişi traducători de excepţie din limba greacă.
Perioada secolului XIX este una care se desfăşoară prin excelenţă sub semnul paisian, cel puţin
din punct de vedere cultural. Venise vremea ca limba română să se impună definitiv, iar aceasta
se datora, în mare măsură, ucenicilor isihaşti ai lui Paisie Velicikovski. Încă o dată, faptul de a
avea primii în limba naţională, printre celelalte popoare ortodoxe, “Filocalia” nu este puţin lucru,
eveniment la fel de important ca acela al traducerii şi impunerii definitive a sfintei Liturghii în

7
N. Zugravu, Geneza creștinismului popular al românilor, Editura Ministerul Educației Institutul Român de
Tracologie, București, 1997, p. 99.

6
româneşte. nu uităm aici să pomenim pe stareţul Gheorghe al marii Lavre de la Cernica, cât şi pe
un alt mare reprezentant al isihasmului şi trăirii duhovniceşti în duhul ortodox cel mai autentic,
Sf. ierarh Calinic de la Cernica. Prin ei, paisianismul se mutase de acum în Ţara Românească,
aproape de Bucureşti.
Sunt încă mulţi alţii care s-au impus pe tărâmul rugăciunii inimii şi care şi-au adus
contribuţia la întărirea Ortodoxiei româneşti pe plan european. Demnă de reţinut este adevărata
atmosferă ecumenică ce a însoţit epoca lui Paisie, atmosferă datorată prezenţei în mănăstirile
româneşti a acestor oameni, provenind din mai toate naţiile ortodoxe. Nu este meritul exclusiv al
românilor declanşarea acestui curent-fenomen, dar, odată declanşat, românii au profitat de el,
oferind posterităţii preţioasa operă de (tr)aducere în limba naţională a Marilor Părinţi ai Bisericii.
Ea a fost continuată până azi şi prin apariţia unei noi serii apărute începând cu anul 1978, din
iniţiativa vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian (1948-1977).

7
1. Viața mitropolitului Grigorie Dascălul

Mitropolitul Grigorie Dascălul s-a născut în Bucureşti în anul 1765 primind numele de
botez Gheorghe. În ceea ce priveşte familia nu se cunosc date despre această mitropolitul
nelăsând nici o însemnare în privinţa ei. A urmat cursurile vestitei Academii de la Sfântul Sava
unde a învăţat temeinic limbile greacă şi latina dar mai ales teologia. În ceea ce priveşte silinţa se
pare că “înjuga nopţile cu zilele” pentru aprofundarea învăţăturii.8
În timpul studiilor a făcu cunoştinţă cu doi călugări, anume Gherontie şi Dorotei trimişi
aici de stareţul Paisie. Împrietenindu-se cu Gherontie, tânărul elev Gheorghe afla dedespre viaţa
duhovnicească ce se ducea la Neamţ sub călăuzirea stareţului Paisie.9 Aici este tuns în monahism
şi primeşte numele de Grigorie şi totodată îşi alege ca părinte duhovnicesc pe Gherontie. La scurt
timp el este hirotonit ierodiacon de către un arhiereu care a vizitat Mănăstirea Neamţ.
Despre cei doi ucenici ai lui Paisie s-a răspândit repede vestea, drept urmare sunt chemaţi
la Bucureşti de mitropolitul Dositei iar Grigorie,” introducatorul curentului paisian în Muntenia“
10
este numit purtător de grijă al bibliotecii mitropoliei. Cei doi prieteni întocmesc la cererea lui
Veniamin al Moldovei cărţi pentru seminarul de la Socola şi întocmesc tâlcuiri la cărţile de
slujba pentru episcopul Iosif al Argesului.11
Întrucât vremea respectivă cerea un nou mitropolit după refuzul mitropolitul Dionisie de
a se mai întoarce în Tara Românească, Grigorie Ghica a convocat divanul domnesc în acest sens
şi a primit propunerea pentru slujirea de mitropolit pe arhimandritul Grigorie de la Episcopia
Argesului, fost eclesiarh la mănăstirea Antim sub episcopul Iosif, pe ieromoahul Teoclit sip e
ierodiaconul Grigorie, amândoi din mănăstirea Căldăruşani. Dintre aceşti trei, domnul s-a oprit
asupra ierodiaconului Grigorie, care i-a fost recomandat călduros de către marele patriot Ioan
Câmpineanu, ajuns mai târziu minsitru, sub domnitorul Barbu Ştirbei ( 1849-1856 ).

8
Pr. Nicolae Popescu , Viaţă şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, în revista Biserica
Ortodoxă Română, Revista Sfântului Sinod, număr festiv Grigorie Dascălul, nr. 5-6, Editura Tipografia cărţilor
bisericeşti, Bucureşti, 1934, p.290;
9
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006,
p.356;
10
Dimitrie Gusti, Enciclopedia Romaniei,vol. I, Ediția electronică, București, 1938, p. 420;
11
Pr. Nicolae Popescu, op. cit., p.293;

8
Din anumite izvoare contemporane, aflam ca fiind chemat de Voda la Curt ear fi făcut
drumul de la Căldăruşani la Bucureşti pe jos. Trebuie reţinut apo faptul că ridicarea unui simplu
ierdiacon la cea mai înaltă treaptă ierarhică a ţării era o abatere de la vechile rânduieli, potivit
cărora în scaunul metropolitan erau promovaţi episcopii de Râmnic sau de Buzău. Dar vremurile
noi care se întrezăreau impuneau cu alea viaţa duhovnicească şi cu adâncă învăţătură teologică.
Convingându-se de vrednicia celui propus de divan, în ziua de 8 ianuaire 1823
domnitorul a întărit “ anaforaua “ divanului, în 9 ianuarie noul ale a fos hirotonit ieromonah şu
hirotesit arhimandrit, iar în ziua următoare, deci la 10 ianuarie, a fost hirotonit intru arhierei în
catedrala mitropolitană din Bucureşti. Investitura şi înscăunarea I s-a făcut la 11 ianuarie 1823,
cu ceremonialul îndatinat. În felul acesta, în câteva zile smeritul ieridacon Grigorie de la
Căldăruşani a ajuns întâi stătător al Bisericii din Tara Românească, fiind cunoscut în istoria
Bisericii noastre sub numele de Grigorie IV Dascălul.
Grigorie a avut mare durere când l-a văzut pe părintele său duhovicesc Gherontie ucis de
tâlhari la întoarcere de pe muntele Aţos, după ce la îngropat la o mănăstire peste Dunăre, să
întors la mănăstirea Neamț și după 7 ani îi aduce osemintele şi le îngroapă în pamatul tari.
Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând:
“- Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu
dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne
va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia,
nici doctorului, după ce va muri bolnavul.Apoi adăuga:
- Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint numele, pe Sfinţii
Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile
noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar.”12
Ucenici spuneau că în chilia lui nu s-a găsit nici o avere decât cărţi
Ale cărui scop erau să se dea în dar, fiind plâns de către tot poporul şi după ce a fost
îngropat sub streşina catredralei la 7 ani când osemintele au fost aduse la caldsarusani pe craniul
lui stau scrise până astăzi următoarele cuvinte “ Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit
Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-
au întors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834”13.

12
Arhimandritul Ionichie Bălan, Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirea Sihastria, 2005, pag 354
13
Ibidem 355

9
La data de 22 iunie 1834, Mitropolitul Grigorie și supra numit dascălul,a trecut la cele
veșnice, fiind înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord, iar “după 7 ani osemintele
sale sau strămutat în gropnița manăstirii Căldăruşani, în prezent sunt așezate în privorul
biserici”14.

14
Arhimandri Ionichie Bălan, op. cit., pag. 351

10
2. Biserica Ortodoxă din Țara Românească în timpului Mitropolitului Grigorie Dascălul

In 1821, mitropolitl Dionisie Lupu al Ungrovlahiei, impreuna cu episcopii Gherasim


Ratescu al Buzaului si Ilarion Gheorghiadis al Argesului s-au refugiat la Brasov din privina
evenimentelor din tara. Tulburarile pricinuite de miscarea politico-sociala a lui Tudor
Vladirmirescu si de Eteria greceasca s-au potolit abia in 1822, cand Inalta Poarta a numit pe
primul domn pamantean dupa domniile fanariote in persoana banului Grigorie Ghica. Intre
primele masuri luate de noul domn a fost si aceea a rechemarii in tara a ierarhilor si boierilor
refugiati in Transilvania. O parte din ei s-au intors dar mitropolitul Dionisie a refuzat invocand
felurite texte. Desi nu le destainuia, se stie totusi ca erau mai ales motive de ordin politic, nefiind
bine vazut nici de rutci, intrucat participase la Eterie, nici de rusi intrucat isi luase anumite
obligatii fata de ei la instalarea ca mitropolit si pe care nu le-a indeplinit, si nici chiar de
domnitor, pe care refuzase sa-l desparta de sotie pe cand era mare ban. Deci erau o serie de
motive care-l faceau sa ramana in Brasov sis a refuse sa-si reocupe scaunul metropolitan, spre a
se bucura de viata noua care incepea acum in Tara Romaneasca.
Cele mai importante masuri luate de domnitorul Grigorie Ghica au fost însă organizarea
agriculturii și a învățământului public în 1851. În primul domeniu se reglementează raporturile
dintre proprietari și muncitori, aducând astfel o îmbunătățire a situației țăranilor, prin scăderea
zilelor de muncă, oprind folosirea lor la alte lucrări decât cele agricole, desființează dijma,
mărește imașul și ușurează condițiile de strămutare. Din punct de vedere al învățământului, se
prevăd trei grade cu predare obligatorie în limba româna peste tot și la toate gradele, chiar și la
cele de limbi străine. S-au construit 63 de școli elementare județene și numeroase școli primare.
Se înființează două facultăți, de drept și filosofie, la Academia Mihăileană, seminariile se
organizează pe același principii ca și facultățile teologice, se înființează Institutul Gregorian sau
orfanotrofic, germenul facultății de medicină, fiind ajutați copiii găsiți și femeile gravide și
sărace, la care se adaugă: școala de moșit, școala de chirurgie și ospiciul de infirmi de la Galata.
Sfârșitul secolului al XVII-lea și în începutul secolului al XVIII-lea reprezintă atât pentru
Europa de răsărit cât și pentru poporul român un conglomerat de evenimente importante. pe plan
politic dar și socio-cultural.
După cum am menţionat în Introducere,în Ţara Românească primele şcoli au apărut tot în
jurul Bisericilor,numinduse Şcoli Bisericeşti.Aici se încerca o anume cultivare a preoţilor spre a

11
fi pregăţi pentru a sluji în Sfântul Altar.A avut un start dificil dar a evoluat de-a lungul anilor,mai
ales prin grija efectivă a domnitorului şi sub oblăduirea Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
Prima idee de înfiinţare a unui sistem de învăţământ superior,aparţine umaniştilor de la
Târgovişte,prin renumitul Colegiu,prima şcoală superioară din Ţara Românească(1646)la care
predau doi dascăli greci,apoi Academia Domnească de la „Sf.Sava” din Bucureşti în
1694Această Academie avea în frunte,un renumit dascăl grec,Sevastos Kimenitis din
Trapezunt.După cum se poate observa elementul grecesc era şi în Ţara Românească destul de
accentuat,pregătind epoca Domniilor Fanariote începând cu anul 1716.
S-au mai înfiinţat de asemenea,în acest scop câteva Şcoli Mănăstireşti ca cea de la Sf.
Gheorghe Vechi sau Colţea din Bucureşti.15
Însă o primă şcoală teologică,înfiinţată numai pentru pregătirea preoţilor,a existat la
mănăstirea Antim din Bucureşti în 1797.Mai multe şcoli teologice s-au înfiinţat abia din secolul
ХIХ odată cu venirea în scaun a mitropolitului Grigorie în 1823 şi prin instituirea
Regulamentelor Organice.
O dată cu instituirea acestor Regulamente în Ţările Române,normele privitoare la
Biserică s-au schimbat.Aceste Regulamente interziceau hirotonirile preoţilor fără studii,de aceea
au prevăzut înfiinţări de noi Seminarii,în afară de cel de la Socola.Totodata seminariile urmau să
fie întreţinute de către Stat prin alocaţii bugetare şi tot acesta avea control asupra
învăţământului.S-a legiuit ca logofătul bisericesc să supravegheze asupra şcolilor teologice,şi să
se îngrijească,împreună cu episcopul eparhiot,să se respecte legile Regulamentului întocmai,în
ceea ce priveşte aspectele învăţământului teologic.
Deoarece situaţia clerului în ceea ce priveşte cultura şi instruirea lăsa de dorit s-a dispus
înfiinţarea unor seminarii special create pentru cultivarea preoţilor.
S-a legiuit ca noile şcoli să se înfiinţeze pe lângă Mitropolie sau Episcopiepie.
În 1817,episcopul Iosif obţine acordul pentru înfiinţarea unei şcoli la Sfântul Sava,pentru
care se zbătu-se mult înainte.Această şcoală va fi însufeţită apoi de Gheorhe Lazăr,cel care va
trezi conştiinţa românilor adormită de regimul fanariot.16

15
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III Editura I.B.M.B.O.R., București,
2006, p.234.
16
Ibidem, p. 238

12
În mai 1835,Adunarea obştească votează legea,întărită şi de marele Logofăt Barbu
Ştirbei,pentru ridicarea şi organizarea acestor aşezăminte în Ţara Românească.
S-a stabilit înfiinţarea unui Seminar central în capitală şi a altor seminarii în episcopii,din
care,aşa cum afirma domnitorul „vor ieşi obraze bisericeşti împodobite cu ştiinţe înalte şi din
care orânduindu-se egumeni,se poate nădăjdui a se aduce mănăstirile la acea înfloritoare
stare,asemănată cu cugetul ziditorilor ctitori...”17
Astfel fiind faptul,în anul 1836 se înfiinţează Seminarul din Bucureşti,din Buzău şi cel
din Curtea de Argeş iar în anul 1837 se înfiinţează încă un Semiar la Râmnicu Vâlcea.
Au fost inaugurate cu foarte mare fast,discursuri festive şi solemnitate datorită
importanţei evenimentului şi pietrei de temelie a învăţământului teologic care se punea la acel
moment.
Seminarul din Bucureşti,a fost deschis la 2 februarie 1836 în localul Bisericii Antim,puse
la dispoziţie de Ilarion al Argeşului,prezenţi fiind Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica,episcopi
şi toţi boierii,mitropolit nefiind nimeni după moartea Mitropolitului Grigorie.
Momentul a fost deschis de cuvântarea ţinută de profesorul şi directorul Nicolae
Bălăşescu,care prezenta cu mare bucurie în glas organizarea „Seminarului Teologicesc,şcoală
pentru creşterea deplina cultură a Clerului Bisericesc;ce începe binele acela,care singur mai
lipsea ca mijloc,din carele are de a urma fericirea acestui neam”18
Tot în această cuvântare profesorul sublinia „lipsa şi neapărata trebuinţă,ce este în Patria
noastră ca să se întemeieze astfel de şcoală pentru creşterea clerului bisericesc”,şi marea nevoie
de a oferi o creştere bună copiilor pentru a ridica societatea umană la un nivel mai înalt.
La Seminarul din Bucureşti erau la început 40 de tineri „cari până vor săvârşi prescrisele
ştiinţe Teologiceşti,vor avea lăcaş odihnit,cuviincioasă mâncare,îmbrăcăminte curată,cărţile
cerute,şi toate cele de trebuinţă;care număr se va sui în următorii ani până la 60”.19
Ca materii de studiu,erau cele obişnuite ca: „scrisoarea bună,garmatica românească şi
latinească,geografia politică şi biblică,Istoria sfântă şi generală,Catihismul şi aritmetica”,dar şi
cele specifice acestei instituţii teologice ca:Teologia Dogamtică,Teologia Morală,Teologia
Pastorală,Istoria Bisericească,Ritorica Bisericească.

17
P.Gârboviceanu, Seminariile din Ţara Românească, Bucureşti, 1916, p 4.
18
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III Editura I.B.M.B.O.R., București,
2006, p.236.
19
Idem, p 8

13
Seminarul din Buzău,aşezat lângă Episcopia Buzăului,s-a inaugurat la 15 August
1836.Episcopul Chesarie n-a participat fiind plecat la Bucureşti,trimite însă o scrisoare pentru a-
şi exprima bucuria faţă de întemeierea acestui locaş.
Episcopul face un apel către tinerii ce vor urma să înveţe aici,cu cuvinte deosebite:
„Iubiţii noştri fii!Iată alergarea s-a deschis,vremea a sosit,lupta stă de faţă,începeţi de vă luptaţi,şi
nu pierdeţi vremea,preţuiţi-o pre aceasta şi nu o păgubiţi,căci trece anul,trece luna,trece
săptămâna,trece ziua,trece ceasul,trece minutul,şi nu se mai întoarce înapoi;folosiţi-vă de toate
acestea...această vreme.o iubiţii noştri fii,este cea mai scumpă şi mai folositoare pentru
voi;această vreme este potrivită ca să lepădaţi toate lucrurile copilăriei şi să uitaţi tinereţele
voastre;acum este vremea ca să lepădaţi deşertăciunea tinereţelor şi să luaţi simţiri
bărbăteşti;simţiri nobile,simţiri iubitoare de Dumnezeu şi de aproapele,simţiri sfinte şi
dumnezeieşti,sfinţiri de slujitori îndumnezeiţi...Grăbiţi dar,o iubiţii noştri fii,de lepădaţi somnul
lenevirei,curăţiţi-vă simţirile voastre şi vă aruncaţi ochii cei gânditori ai sufletelor voastre la
munţii faptelor celor bune...”20
Nefiind manuale în limba română,folositoare la seminar s-a purces la tipărirea lor pentru
materiile predate: „Istoria tuturor religiilor vechi şi noi de pe faţa pământului,Istoria biblică a
Vechiului şi Noului Testament,Istoria Bisericească,Retorica bisericească sau Elocinţa
Amvonului,Manual de Teologie Daogmatică,Manual de Teologie Morală,Manual de Teologie
Pastorală”21
Primul director al Seminarului a fost Gavril Munteanu,născut în Transilvania în 1812,mai
apoi fiind mutat la Seminarul din Râmnic.
Seminarul din Râmnic,la fel ca celelalte a fost stabilit în jurul Episcopiei,inaugurat la 8
Noiembrie 1837.Festivitatea s-a deschis cu cuvântul Protopopului Radu Tempe,la fel
transilvănean de origine.
Despre Seminarul de la Curtea de Argeş,inaugurat în 1836,nu se cunosc nici un fel de date
provenite de la momentul inaugurării,probabil deschis cu aceeaşi solemnitate prezentă şi la
celelalte seminarii.22 Mai tîrziu,în urma înmulţirii parohiilor vacante s-a stabilit să se înfiinţeze
noi seminarii care vor veni în completarea şi ajutorul celor deja existente. Prin urmare,după

20
P. Gârboviceanu, op. cit. p. 14
21
Ilie Corfus, Însemnări de demult, Editura Junimea, Bucureşti, 1973, p. 78.
22
P. Gârboviceanu, Idem, p. 15

14
raportul realizat,s-a decis înfiinţarea a altor Seminarii: la Constanţa,acolo unde era o mare lipsă
de preoţi pentru toată Dobrogea şi la Craiova,care trebuia să suplinească necesităţile Seminarului
de la Râmnic23
Facultatea de Teologie din Bucureşti Primele încercări de realizare a acestui Institut
Teologic,au fost în anul 1882,dar din cauza şovăirilor şi greutăţilor inerente începutului,acest
proiect s-a derulat destul de greu.
Facultatea avea aşteptări deosebite,de a promova cultura teologică ortodoxă la cel mai
înalt nivel de până atunci. Începuturile ei stau adâncite în şcoala superioară înfiinţată de Şerban
Vodă,în 1670 în care exista o parte însemnată de studii din domeniul teologic.În secolul ХIХ,s-a
admis ca şcolile existente să fie ridicate la un rang mai înalt şi dezvoltate,înfiinţându-se astfel
primul Seminar din Ţările Române,şi anume cel de la Socola24.
După exemplul Seminarului de la Socola,care datorită Regulamentelor Organice,era
văzut ca Facultatea de Teologie Ieşeană,şi Seminarul din Bucureşti,mai tânăr ca cel din Iaşi,tot
din îndemnul Regulamentelor,era propus,să aibă cursul mai înalt,precum se făcuse la Socola.
Mai mult decât atât s-a dispus înfiinţarea unei Academii Teologice pe lângă Mitropolia
din Bucureşti.
După ce prin Legea învăţământului din 1864,Facultatea de Teologie din Iaşi,nu mai era
subvenţionată,Mitropolitul Calinic se zbătea din răsputeri să readucă Facultatea la ce fusese la
început. În 1875,ajungând Primat al României,el pleacă la Bucureşti,unde se va îngriji pentru
înfiinţarea altei Facultăţii,din Bucureşti.
Alături de el se afla Melchisedec al Romanului,care dorea şi el înfiinţarea acestui institut.
Scopul Facultăţii,cum subliniau susţinătorii ei,acela de a da „clerici luminaţi,profesori
capabili de seminar,şi în fine,candidaţi de episcopi,care după legea din 1873,trebuie să aibă într-
un viitor apropiat,titlul de doctor în teologie”25
Se vorbea deja,într-un aer foarte sigur,de înfiinţarea acestei Facultăţi,încât Episcopul
Argeşului oferă 30.000 de lei pentru studenţii de aici.
S-a trecut la elaborarea unui proiect de lege,prin care erau stabilite
materiile:”Enciclopedia teologică,Istoria Biblică,Istoria Bisericească,Limba ebraică,Introducere

23
Ioan Gh. Savin, Învăţământul religios în Şcolile Secundare, Seminarii şi licee, Bucureşti, 1922, p. 9.
24
Ibidem, p. 12.
25
75 de ani de la întemeierea Facultăţii de Teologie din Bucureşti în revista Biserica Ortodoxă Română, nr 11-
12/1957, p. 1076.

15
în Vechiul Testament,Introducere în Noul Testament,Ermineutica,Exegeza cărţilor Vechiului
Testament,Arheologie biblică,Arheologie Bisericii Creştine,Istoria Dogmelor , Simbolica,
Patrologia, Dogamtica,Morala,Liturgica,Pastorala,Omiletica,Catehetica,Dreptul Canonic”26.
Cursul Facultăţii va fi de 4 ani,iar ca obiecte suplimentare vor fi:Limba Latină,Limba
Greacă,Istoria şiLiteraturaRomânilor,Psihologia,Logica,Pedagogia care se vor studia în cadrul
Facultăţii de Litere. Cu aceste lucruri lămurite Facultatea se deschide în mod oficial şi solmn,la
12 noiembrie 1881.
Inaugurarea s-a făcut cu mare fast,mai întâi la Mitropolie apoi la Senat,anunţându-se apoi
profesorii care vor preda gratuit doar cu „mulţumirea sufletească că îşi fac datoria către Biserică
şi România”,aceştia erau: „Dr.B.Constantinescu pentru Istoria Bisericească,Dr.N.Nitzulescu
pentru Limba Ebraică şi Exegeza Vechiului Testament,Dr.Zotu-Introducerea şi exegetica Noului
Testament,Arhiereul Calistrat Orleanul-Patrologie,Arh. Sivestru Bălănescu-Istoria
Dogmelor,Arh.Inochentie-Introducerea în Vechiul Testament,Arhim.Enăceanu-Enciclopedia
Teologică.” 27
După un prim an de existenţă Dr.B.Constantinescu afirma: „Profesorii au căutat să-şi facă
datoria pe cât le-a stat în putinţă,inţiind pe studenţi în deosebitele materii teologice,cu care au
fost însărcinaţi”28 După ce au trimis pe cineva,să observe mersul Facultăţii de la Cernăuţi,iată că
în noiembrie Facultatea de Teologie din Bucureşti,îşi deschide iarăşe porţile.
Cu 3 profesori,cu 35 dr studenţi,cu un internat cu 20 de bursieri,cu o sală în clădirea
Universităţii,fără secretar şi fără ştampilă,începea pentru a treia oară o Facultate de Teologie în
Ţările Române,la 16 noiembrie 1884.29
Diplomele de licenţă urmau să fie concepute în numele Regelui,dar cel mai important
lucru este că purtau sigiliul Universităţii din Bucureşti,apoi subsemnate de Ministrul Instrucţiunii
publice,de Rectorul Universităţii şi de Decanul Facultăţii.30
Europa trece printr-o perioadă de treptată afirmare a tendințelor de modernizare și
integrare culturală. Aceste procese se derulează insă cu o intensitate diferită , pe alocuri

26
Facultatea de Theologie-Proiectul de lege pentru înfiinţarea Facultăţii de Teologie, în revista Biserica Ortodoxă
Română, nr 2/1883, pag 108.
27
75 de ani de la întemeierea Facultăţii de Teologie din Bucureşti pg 1078
28
Idem, p. 1080
29
Idem, pp. 1888
30
Regulamentul Facultăţii de Teologie de la Universitatea din Bucureşti(Extras din Monitorul Oficial) în revista
Biserica Ortodoxă Română, nr 4/1888, pag 229.

16
intârziată „ca o perioadă de relativă stagnare cu crize intermitente”31 și într-o diversitate
nesfârșită în funcție de condițiile concrete în fiecare zonă etno-culturală datorată faptului că „
la originea acestei dezvoltări din sec. XVIII se află o spectaculoasă dezvoltare demografică” 32 .
Și în spațiul românesc, pe fundalul unor imperative comune –tranziția de la medieval la
modern si tendința tot mai accenuată spre unitate culturală, condițiile istorice au impus
adesea modalități diferite in realizarea lor. Cu toate acestea Europa „ rămâne încă un continent
rural, inclusiv partea sa occidentală”33 datorită unei destabilizări a formei de organizare prin
apariția sistemului feudal având ca element de rutină exploatarea maselor de țărani agricultori.
Bineânțeles nici situația populației din domeniul urban nu era prea strălucită, oamenii fiind
nevoiți să lucreze în condiții grele, abia reușind să-și întrețină familiile. Dezvoltarea industriei
încă nu promitea un mod mai ușor de trai, iar pe plan social se mai adăuga și ridicarea în mod
ostentativ a burgheziei.
Revoluția industrială, este ceea ce dă naștere societății burgheze, care joacă un rol
important fiind admisă în rândurile nobilimii. Nobilimea care continuă să domine în Europa
centrală, de Est și de Sud izolată de revoluția industrială, încearcă în Franța să stopeze evoluția
acestui proces. Astfel acest „avânt economic din sec. XVIII, modifică profund condițiile
economico-sociale”,34producând o invizibilă scindare între Europa de N-V și cea de S-E.
Formele de monarhizare absolută au început să se destrame apărând la orizont forma statului
modern „... procesul de centralizare, chiar și în țările unde a atins formele cele mai complete, ca
în apusul Europei, n-a făcut să dispară toate instituțiile regionale și spiritul local. Din cauza
slabei dezvoltări a industriei, Spania a rămas în urma rivalelor sale din Apus. Anglia din lipsă de
suficiente resurse financiare n-a putut vrea o administrație centralizată și în provincie. Iar în ceea
ce privește Franța, cu drept cuvânt s-a spus că procesul de centralizare, n-a fost desăvârșit decât
de Revoluția burgheză din 1789”.35
Acest proces de trecere a statelor europene din epoca medievală în cea modernă devine și
mai lent, datorită faptului că se înmulțiseră conflictele armate ce urmau de a detrona unele state
suverane devenite imperii. Însă pe scena politică oricând, au fost state ce pretindeau locul

31
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, traducere de Monica Telu, Editura Institutul European 1998. p. 278.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 295.
34
Ibidem, 297.
35
Acad. Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968, p.156.

17
suveranității, de a aplica absolutismul în forma extremă „ Caracteristica principală a acestei
perioade constă în primul rând în nesfârșitele războaie dintre marile puteri, cu o succesiune
aproape ritmică de victorii și de înfrângeri pentru fiecare dintre ele și cu aproape tot atât de deasa
schimbare asuzeranității asupra teritoriilor disputate”.36
În ciuda acestor profunde schimbări și frământări pe plan socio-economic; pe plan
cultural și științific se înregistrează o perioadă de înflorire și dezvoltare continuă. Spiritul
științific se impune definitiv în Europa, în sec. XVIII, odată cu Newton și înlocuiește cercetarea
legilor cu aceea a cauzelor principale și a efectelor finale. Progresele realizate pe acest plan dau
încredere în posibilitățile nelimitate ale rațiunii umane. Din această concepție, care devine
aplicată atât în societate cât religie și politică; se manifestă mișcarea filosofică a „Luminilor” sau
Iluminism. Exercitându-și spiritul critic, adepții noii filosofii nu cruță nici monarhia absolută,
nici Biserica, nici inegalitatea socială. Bazați pe principiul „liberalis mul economic” iluminiștii
puneau în favoare cosmopolitismul european chiar mondial. Un sistem centralizat care totuși
privind dintr-o perspectivă mai critică ar însemna contopirea națiunilor într-o singură masă
omogenă, ce devin obedienți unor legi generale și conceperea vieții strict rațional „În numeroase
țări, illuminati, Aufklarer, philosophes și-au propus să reformeze omenirea și societatea prin
cunoaștere și rațiune”.37
Pe plan estetic, clasicismul cedează locul curentului „sufletelor sensibile”, bazat pe cultul
pentru natură, proslăvirea sentimentelor generoase și a unei morale eroice. Se impune un curent
nou care tinde spre direcția redescoperirii istoriei, lucru destul de vital pentru „regenerarea” stării
de spirit, privind evenimentele grele prin care Europa trecea în acel timp.
În domeniul cultural, ca și în sec.XVII-lea, Franța este cea care dă tonul culturii
europene; în Europa centrală și orientală, suveranii proslăvind rațiunea, sărbătorind pe filosofii
francezi și practicând un „despotism luminat”,38 al cărui scop real era consolidarea puterii lor.
Dar împotriva dominației culturale franceze, încep să se manifeste reacțiile naționale din
Germania, din Italia și din Spania.

36
Pr. prof. dr. Constantin Pătuleanu, Pr. prof. dr. Viorel Ioniță Constantin Brâncoveanu și relațiile sale cu Europa
veacului XVIII, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 10.
37
Amos Funkenstein, Teologie și Imaginația științifică, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 312.
38
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, p. 303.

18
La baza acestor cunoașteri și descoperiri explozive, se află progresul științific care totuși
va aduce cu el ca efecte „ezoterismul și formele moderne ale superstiției”.39 Acestea fiind
alimentate de optimismul exagerat ce stimulau pe oamenii acelei epoci, că progresele inteligenței
umane deschid calea spre o nouă lume și un nou mod de viață. Vom observa că în decursul
istoriei acest proces al descoperirii științifice se va accelera într-un mod neobișnuit de repede
ajungându-se în prezent la o explozie chiar destructivă a științei bazată numai pe rațiune și
interes de câștig.
Pe plan religios, se observă o „scindare” în gândirea și cultura europeană influențată de
curentul filosofic iluminist ce persista mai mult pe terenul rațiunii și a inteligenței umane sub
sigla libertății. Deși dacă privim în retrospectivă, rădăcinile și sursele întregului sistem socio-
cultural au la bază creștinismul „la temelia culturii popoarelor europene stau: cartea, școala,
știința și arta creștină....În Europa toate popoarele, născute din amestecul neamurilor autohtone și
cele năvălitoare, își au la baza culturii lor cartea creștină, Sf. Scriptură, Biblia”. 40 Școala care este
casa culturii, unde se înfiripă spiritul cultural și social a fost una din principalele preocupări
pentru Biserică. Primele slove pe care le învățau copii era din Biblie „cele dintâi școli europene
pentru popoarele creștine, sunt școlile Bisericii...”.41
Biserica a avut în decursul ei de două milenii frontul cel mai larg de contribuție și
dezvoltare a popoarelor atât pe plan socio-cultural cât și politic. În sânul Ei s-au format oameni
de cultură, de știință, care au adus un plus la dezvoltarea omenirii. Cu toate acestea, popoarele
creștine ale Europei sec. XVIII, nu prezentau o unitate masivă ce ar fi putut izgoni amenințările
specifice așa cum era Imperiul Otoman la acea vreme „Astfel datorită istoriei, panorama
religioasă a Europei sec.XVIII este extrem de complexă. Europa este întru totul-sau aproape
întru totul- creștină, însă prezintă o mare diversitate ce întreține diviziunile. Omogenitatea la care
aspiră majoritatea statelor nu-și află pereche decât în varietatea Bisericilor, a formulărilor
dogmatice ale acestora, a expresiilor liturgice și a organizărilor disciplinare”.42
Elementul primordial, al unei dezvoltări constante și stabile pe plan socio-cultural al
poporului român îl reprezină Biserica. De-a lungul secolelor, Biserica noastră și-a împletit firele
vieții Sale cu firele vieții poporului român „Suntem un popor născut creștin, ortodox ....un popor

39
Ibidem.
40
Ilarion V. Felea, Religia Culturii, Editura Episcopiei Aradului, 1994, p. 227.
41
Ibidem, p. 230.
42
Rene Remond, Religie și Societate în Europa, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 29.

19
caracterizat prin capacitatea de suferință și generozitate, cu aptitudini profunde pentru
comunicarea umană”.43Ea a sprijinit continuu luptele strămoșilor pentru dreptate și libertate, dar
și dezvoltarea pe plan socio-cultural „Aflându-se mereu alături de popor, Biserica noastră a
desfășurat rodnică lucrare nu numai pe plan religios-moral, ci și pe plan cultural și național. Din
punct de vedere cultural-istoric, Ortodoxia românească a prezentat un factor dinamic, un element
activ în promovarea filosofiei, culturii și artei naționale”.44 Poporul român a crescut de mic la
„streașina Bisericii”, primind atât primele forme de educție cât și de cultură, din sânul Bisericii,
în forma cea mai pură „ Prin ortodoxie s-a închegat aproape tot fondul de viață sufletească, pe
care veacurile l-au strecurat în sufletul românesc, și cât ne-a venit din trecut ca tradiție și cât am
adăugat, ca creație proprie, în nobilul domeniu al culturii, de a fost carte, chip sau vers, faptă de
arme sau instituție socială, în cea mai mare parte, prin Biserică, prin Ortodoxie, ne-a venit”.45
Poporul român, prezintă în timp o istorie zbuciumată plină de greutăți și neajunsuri, de
multe ori robit de jugul marilor imperii cum ar fi cel otoman. Totuși printr-o trăire și simțire a
unității sociale insuflată de credința lor și a Bisericii; a reușit să răzbată prin momentele critice
aleistoriei și să-și regenereze forțele necesare pentru dezvoltarea infrastructurii socio-culturale și
economice. Reiese din aceasta, faptul că modelul acelor români, ai acelor vremuri vitrege, care
nu au lăsat speranța și nici credința să-i părăsească; prezintă modelul demn de urmat atât pentru
generația prezentă cât și pentru cele viitoare. Exemplul lor de a nu face compromisul la orice pas,
de a păstra credința străbună pentru care înaintașii și-au dat viața, de a nu căuta numai interesul
propriu; reprezintă în esența un mod de viață în care societatea română se poate dezvolta
constant și sănătos.
Secolele XVII-XVIII reprezintă momentul cristalizare a direcțiilor pe teren socio-cultural
dar și economic printr-o politică fermă și înțeleaptă dusă de domnitori înzestrați cu credință și
dragoste pentru neamul românesc. Deși apăsați greu de robia otomană, ce concepea biruri grele
și impunea condițiile de trai; poporul român alimentându-se din Harul Bisericii; reușește să
depășească acest greu moment al istoriei, având speranța libertății neamului în viitor.
Cu toate acestea, sec.XVIII este denumit secolul de aur a culturii românești; încep să
apară un număr însemnat de cărți tipărite cu conținut religios și cultural. Oameni de seamă se

43
Dr. Nestor Vornicescu, Studii de teologie istorică, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1998, p. 8.
44
Idem, Biruit-au Gândul, Editura Mitropolia Olteniei, 1990, p.24-25.
45
Ioan Gh. Savin, Cultură și religie, Tipografia Lupta, 1927, p. 45.

20
ridică din rândurile poporului care aduc prin lucrările lor un punct de influență pentru cultura
europeană. Biserica reprezintă „motorul” principal al mecanismului cultural românesc „ din
prisosul minții lor și din focul inimii lor aprinse de iubire sacră apar primele altare și primele
unelte ale culturii române: primele cărți-manuscrise și tipărite,- primele tipografii, primele școli,
primele cărți românești de învățătură și primele așezăminte sociale”.46
Moștenirea milenară a Bisericii, este predată în timp urmașilor și celor ce vor veni, pe
măsura dorinței generațiilor ce vor a cunoaște adevărul istoric. Nu putem vorbi de o istorie a
românilor, o cultură sau artă românească fără a ajunge la temelia acestora care este Biserica.
Începutul sec. XVIII este luminat de prezența unui domnitor român Constantin Vodă
Brâncoveanu (1688 -1714) domn al Țării Românești; personalitate care va reprezenta subiectul
central al acestei prezentări. Inzestrat cu un remarcabil caracter al credinței, intelgenței și
perspicacității; acest domnitor a reușit să aducă poporului român o realimentare a speranței spre
libertate, dată fiind conjunctura politică și economică a acelor vremuri „Pe fundalul liniilor de
forță ale istoriei poporlui român de unitate și continuitate, domnia lui Constantin Brâncoveanu se
înscrie ca un reper luminos. Întemeiată pe realități domnești și deschisă colaborării pe plan
cultural și religios cu noul elenism și Orientul ortodox, ea a datforță construcției statale
autohtone și a contribuit la integrarea progresivă a culturii românești în cultura europeană”.47
Epoca brâncovenească este denumită de mai mulți istorici „epoca de aur” a culturii
românești , care a cunoscut o „largă difuziune, nu numai în spațiul românesc, dar și în rândul
popoarelor vecine sau mai depărtate, subjugate stăpânirii străine, menținând și întărind speranța
în eliberarea lor”.48
Devenit domn al Țării Românești, totuși tânărul Constantin, nu era străin de contextul
istoric european precum și poziția românilor în acest context. Politica statală era înfiripată demult
în mintea sa, ajutat fiind de predecesorul său Șerban Cantacuzino, care îi și acordă funcția de
mare spătar la curtea domnească. Doritor de cunoaștere, Constantin se afunda de multe ori în
biblioteca unchiului său, Stolnicul Constantin „bogatul întru minte”. Se silește de a învăța
dialectul limbii latine, franceze și italiene; ce-l va ajuta în timpul domniei sale pentru a fi la
curent cu întregul mecanism istorico-politic al Europei din acea vreme.

46 Ilarion V. Felea, Religia Culturii, p. 235.


47
Paul Cernodoveanu, Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 7.
48
Ibidem.

21
Notițele personale și însemnările sale, au dezvăluit preocuparea continuă a unui domn
creștin și cu dragoste de neam pentru a-l feri de efectele negative ale disputelor politice și
războaie dintre marile puteri ale Europei „...o perioadă de extremă tensiune între marile puteri și
vecinătatea Țărilor Române. Teritoriile românești sunt acum în parte, teatrul operațiunilor
militare și fac obiectul disputelor în hegemonie dintre marile puteri. Faptul că în fața atâtor
pericole, Ț.Românească și-a păstrat teritoriul, se datorează în primul rând strădaniilor depuse de
către domnitorii români, între care la loc de frunte se așează Constantin Brâncoveanu”.49A D
Xenopol în Istoria Românilor din Dacia Traiană, laudă pe domnitorul Constantin pentru
abilitățile sale denumindu-l „cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul
popoarelor”; ceea ce evocă foarte clar personalitatea marelui domn muntean.
Istoricul Constantin Georgescu întocmește în chip virtual, imaginea de anasamblu a
domnitorului ce poate prezenta drept model actual și în viitor „Gospodar, credincios, iubitor de
artă și de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din cele mai de seamă ale trecutului nostru.
El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârșitul său tragic, suportat cu tărie
de suflet adevărat creștinească, adaugă chipului său aureola de martir”.50
În viziunea unor istorici europeni ca istoricul scoțian Robert Seton-Watson, politica
domnitorului Costantin a fost oarecum șovăitoare și demoralizatoare „Brâncoveanu încercase
întotdeauna să fie de partea celui mai puternic”.51 În schimb italianul Mario Ruffini, după
cercetări amănunțite „care s-a preocupat cel mai atent de Brâncoveanu și epoca sa”;52 concepe în
mod real, obiectivul politicii lui Constantin „Politica lui Brâncoveanu nu s-a subordonat, în
acțiunile ei, ideilor preconcepute, digmatice, ci a urmărit întotdeauna linie de conduită realizarea
intereselor voievodatului care se schimbau mereu, după capriciile sultanului su calculele politice
ale Curții de la Viena. Din această cauză acțiunea lui apare întotdeauna oscilantă, uneori
echivocă, când voia ca obiectivele lui să nu fie descoperite...Diplomația lui se află în tergiversare
și în folosirea bunului său simț înnăscut; în realitate nici o altă diplomație nu ar fi fost bună într-o
perioadă istorică, în care evenimentele și pozițiile marilor puteri se schimbau din zi în zi”.53

49
Pr.Prof. Constantin Pătuleanu, Pr. prof. Viorel Ioniță, Constantin Brâncoveanu și relațiile sale cu Europa veacului
XVIII, p. 19.
50
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol.III, București, 1944, p. 204.
51
R.W. Seton, A History of the Roumanians, Cambridge, 1934, p. 90.
52
Paul Cernodoveanu, op. cit. p. 20.
53
Mario Riffini L’influsso italiano in Valacchia nell,epoca di Constantino-Vodă Brâncoveanu, Munchen, 1974, t.XI.

22
Un alt istoric, ce tratează amănunțit domnia politică a lui Constantin Brâncoveanu, este
americanul Peter Sugar, care asemenea lui Mario Ruffini, înțelege metoda de adaptare a
domnitorului la contextul politic european al acelor vremuri „Brâncoveanu și-a salvat țara de
greutăți chiar mai mari decât acelea în care a fost silit să o plaseze prin jocul său periculos, un joc
care nu ilustrează atât de mult caracterul său sinuos și ambițiile sale, cât situația imposibilă în
care se găseau Principatele dunărene îndată ce a eșuat atacul turc împotriva Vienei în 1683”.54
Modul obiectiv de analiză și de caracterizare a celor doi istorici, denotă amploarea și
acrivia cercetării lor, privind Istoria românilor din acea vreme, netratându-le în mod superficial și
catalogând personalitatea unei mari personalități, ca domnitorul Constantin Brâncoveanu, după
unel acțiuni exterioare. Ei au privit în anasamblu situația acelor vremuri istorice și au înțeles
modul de gândire luminat și elocvent a domnitorului. „De aceea nu a luat niciodată vreo măsură
pripită. A lăsat ca vremea să definească evenimentele, să le precizeze cursul, pentru ca astfel ele
să-i indice atitudinea dat fiind caracterul lor...”.55
Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu este complexă și prezintă tipul mai multor
șabloane perceptuale. Activitatea sa pe mai multe planuri, l-a remarcat în istorie ca: „martirul,
diplomatul, precursorul politicii de reformă, patronul cultural și reprezentantul tipic al
sensibilității baroce”.56 Evidențierea în parte a fiecărei din aceste trăsături, presupun timp și
material bibliografic bogat, care se va căuta a se pune în aplicare în textul inițial al tezei de
doctorat.
Contextul istoric al vremurilor în care a domnit Constantin Brâncoveanu, este destul de
complicat și presupunea din partea domnitorului un simț dezvoltat al diplomației și a
premeditării evenimentelor politice privite prin prisma obiectivității și atingerea obiectivului
dorit, acela de a câștiga libertatea și independența poporului român. Dovada istorică, că
domnitorul Constantin Brâncoveanu, sa ridicat la nivelul exigențelor, îl reprezintă faptul că a
domnit o perioadă destul de lungă 25 de ani și 5 luni „domnie lungă cum nu mai avusese până
atunci decât viteazul Mircea cel Bătrân,...dar dacă n-a făcut multe lupte cu sabia, a știut în
schimb să se lupte cu încurcăturile grele, care ne amenințau atunci și să iasă biruitor din ele”.57

54
Peter Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule, Seattle/Londra, 1977, p. 131.
55
Ștefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.121.
56
Paul Cernodoveanu, op.cit., p. 23.
57
Nicolae M.Popescu, Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, Editura Tipografia Cărților Bisericeşti, Bucureşti,
1914, p. 9.

23
Cunoscător al limbilor greacă, latină și italiană; el corespondează cu alți domnitori
europeni, prin aceasta, ținând o evidență actualizată a problemelor politice europene care
influențau în mod direct sau indirect Țara Românească. Ca element nou în această direcție, este
prezentă nevoia unei viziuni obiective în care, domnitorul Constantin Brâncoveanu prezintă,
modelul demn de urmat de către șefii de stat, atât a României cât și ai altor state, precum și a
fiecărui român în parte„ Una din dimensiunile fundamentale ale politicii brâncovenești a fost
respectarea ideii de lege strămoșească, în care voievodul vedea nu numai inerția tradiției ci
conținutul evanghelic al acesteia”.58 Anume viziunea perspicacității și a căutării bunăstării
poporului în contextul politic actual, element ce nu trebuie alterat în detrimentul personal, sau a
intereselor izolate de grup. Maximizarea resurselor spirituale pe care Biserica le oferă, ca
principiu de conduită morală, poate duce la imunizarea personalității, în luarea deciziilor
importante, și chiar lipsa compromiterii. Se observă în mod distant, diferența gândirii chiar și în
teren politic, a unei rațiuni conduse de credință și bineânțeles a rațiunii mecanice. Constantin
Brâncoveanu a consfințit prin sângele său, o domnie necompromisă și o implicare a spiritului
creștinesc în toate direcțiile gândirii umane. Deci ca urmare a acestei elaborări și evidențieri a
vieții și martiriului lui Constantin Brâncoveanu; ni se prezintă nouă tuturor exemplul
domnitorului, creștinului și omului de cultură; demn de urmat și de rememorat în rândul fiecărei
generație de români ce se ridică. Valoarea testamentară a acestor înaintași ar trebui păstrată cu
sfințenie, dar nu numai păstrată ci și elaborată, exemplificată ca mod autentic de trăire.
Deși studiată din punct de vedere istoric și cultural, de mulți scriitori; epoca lui
Constantin Brâncoveanu, reprezintă un capitol de aur al poporului român, în care sub presiunea
evenimentelor politice, totuși cultura și arta se dezvoltă armonios sub „mantia Bisericii”;
ajungând să aibă răsunet, peste hotare și peste generațiile viitorului „Eflorescența culturală și
artistică, determinată și permanent stimulată de voievod,a făcut pe toți călătorii străini să aibă
numai cuvinte de laudă la adresa Țăriii Românești și a voievodului ei...Palatele și ctitoriile pe
care le-a ridicat sau restaurat, risipite mai prin toată Țara Românească, au făcut din ea un
adevărat centru cultural și artistic, ce se diferențiază în mod categoric de toate celelalte țări și
provincii din Peninsula Balcanică, unde influența orientală era dominantă. Această operă

58
Pr. prof. C. Pătuleanu, Pr. prof. Viorel Ioniță, op.cit., p. 71.

24
constituie și astăzi o mărturie în piatră, pe care a transmis-o posterității Constantin Vodă
Brâncoveanu”.59
Istoria nu reprezintă evenimentele în mod fragmentat cu specificul fiecărei epoci doar ca
o memorie trecută; ci ea ne evocă modul ideal de conviețuire socială și culturală. Prin opera sa
Constantin Brâncoveanu nu a căutat o izolare a caracterului cultural românesc față de cel
occidental, ci a păstrat elementul originalității în acest proces evolutiv, întinzând astfel o punte
de legătură între formele seculare ale poporului român și formele moderne ale manifestărilor
artistice occidentale; realizând astfel trecerea de la omul medieval la omul modern, el fiind în
acest sens deschizător de drumuri noi.
Vizualizând prezentul prin adoptarea noilor mentalități străine de spiritul român,
generațiile se dezvoltă într-un mod defectuos iar nivelul de cultură scade dramatic. Generațiile
tinere din păcate nu mai apelează la sursele istorice autohtone pentru revigorarea spiritului
românesc; lucru ce duce, așa cum spune și sociologul creștin Ilie Bădescu, la o „oboseală a
generațiilor”. Oboseală carcterizată prin slăbirea spiritului creștin, la o ignorare a istoriei, a luptei
înaintașilor care și-au dat viața pentru acest pământ, și chiar la o atitudine ignorantă „ Înclinația
spre valori materialiste, diminuarea idealității, absența idealurilor, atracția zeflemelii, respingerea
identificărilor cu eroii unei colectivități ori cu martirii și sfinții ei, cu marile sale personalități
exemplare, diminuarea credinței, disprețuirea obiceiurilor etc. sunt toate expresia oboselii
sufletești a unei generații. Nevoindu-se într-o gesticulație grandilocventă, ori subtilizând pe
sofalele trândăviei, mahmură în dimineața vieții ei, o asemenea generație își va strâmtora până la
desfigurare sufletul și eul social deopotrivă”.60
Reflecția istorică a trecutului, reprezintă forma de comemorare a evenimentelor și
oamenilor ce au contribuit la dezvoltarea poporului român. În sec. XXI, din păcate este prezentă
în formă mai mică sau mai mare o doză de ignoranță sau de indiferență a maselor românilor, mai
ales a generațiilor de tineri; sentiment care poate deveni fatal în ce privește prezența
evenimentului de „colaps socio-cultural”. Chipurile marilor domnitori, scriitori, istorici, poeți ce
s-au născut în sânul poporului român care au luptat pentru păstrarea spiritului și dezvoltarea
culturii românești; nu reprezintă doar o formă de trecut al unui proces evolutiv; ci sunt reale

59
Ștefan Ionescu,I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1969, p.409.
60
Ilie Bădescu, Sociologie Noologică, Editura Mica Valahie, București, 2007, p.138.

25
exemple și modele ce pot inspira pe tineri spre o formă mai pură de viață, spre aspirații și
ideologii mai înalte decât cele la care un tânăr al sec. XXI aspiră în prezent.
Deși lucrarea de față nu este pe profil pur social; inevitabil se ajunge la acest punct în
contextul în care, istoria ne evocă modul de evoluție a vieții socio-culturale a poporului nostru.
Aceste elemente devin inseparabile, chiar și atunci când o lucrarea tratează un subiect istoric din
punct de vedere pur științific.
Ceea ce se urmărește a se reflecta în lucrarea de față, reprezintă forma de proiecție a
trecutului istoric prin prisma prezentului spre viitor; o legătură indisolubilă dintre oameni ai
trecutului și evenimente cu reflecția în timpul spațial. Forma cea mai necesară de „revigorare” a
spiritului românesc, este concepută printr-o reconsiderare a vremurilor înaințașilor noștri,
asemenea unei definiții ce prezintă un mod evolutiv de viață. Reconectivitatea cu oameni
importanți ai istoriei, vizualizând viețile și faptele lor; ne aduc în planuul evenimentelor,
retrăindu-le prin imaginație dar cel mai important prin prisma spirituală sufletească.
Un alt aspect ce merită scos în evidență, îl reprezintă statornicia de nezdruncinat a
strămoșilor noștri, de a nu copia culturi sau obiceiuri străine de gândirea românească, de a lupta
pentru a dezvolta o identitate autentică a poporului român și nu de a deveni o „plagiatură” a unei
forme centralizate de gândire colectivă „Din statornicia în spațiul propriu provine faptul că
românul dă atâta preț și atâtea sensuri expresiilor:„om așezat”, „om cu așezământ”,„om cu
așezare sufletească”.61
Marii domnitori; printre care se numără și Constantin Brâncoveanu, ce a consfințit lupta
sa pentru poporul român și pentru credința creștină prin sângele său; au avut înfiripat în ființa lor
această „statornicie” de a păstra chiar și în vremurile cele mai grele; spiritul românesc de
libertate. Speranța și nădejdea spre vremuri mai bune și libertate nu s-au stins niciodată în inimile
lor; prin exemplul lor fiind insuflați toți românii gliei strămoșești.
Un alt element la fel de important și de vital îl reprezintă sfârșitul mucenicesc și
creștinesc al domnitorului cu cei patru fii ai săi. Nenumărate scrieri au apărut și relatări istorice,
care au ilustrat în mod virtual sfârșitul tragic, prin tăierea capului , familiei Brâncovenilor. Din
aceste lucruri, se poate evidenția, un aspect important privind modul de dominare a Imperiului

61
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editra Scrisul Românesc, Craiova,
1992, p.7.

26
Otoman asupra unei Europe creștine. Totuși ca un domnitor mazilit să fie torturat în mod brutal 62
și mai apoi omorât cu necinste, oarecum scoate la iveală un aspect important și acela că nu mai
era posibil ca în epoca modernă, să stăpânească Europa un popor barbar care în primul rând era
de altă religie și în al doilea rând nici nu aprecia oamenii care nu erau numai politici ci oameni ai
culturii și artei așa cum a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Motivul principal al mazilirii domnitorului precum și torturile la care a fost supus, sub
pretextul trădării; a fost deposedarea de averile lui și valorile inestimabile de bani pe care le
deținea. Numai simplul act de mazilire, adică pogorârea din domnie, reprezenta umările unui
prejudiciu de trădare așa cum era acuzat, formal Constantin Brâncoveanu dar după cum bineștim
interesele erau de ordin pur financiar. Chinurile sale înainte de sentința cu moartea, reprezintă o
reconstruire fidelă, a primelor veacuri creștine în care mucenicii erau chinuiți cu sălbăticie de
către păgâni. Dintre toate aceste chinuri pentru domnitor, cea mai grea tortură poate a fost aceea
de a îndura uciderea fiilor lui chiar în fața lui, lucru ce a sporit nemulțumirea nu numai a
creștinilor dar chiar și a turcilor „ niciodată istoria nu a cunoscut imaginea unei atât de
sângeroase măcelăriri și lumea întreagă freamătă încă de oroarea de a fi văzut pe acest nenorocit
prinț, după ce și-a petrecut cele mai multe zile în bogățiile și gloria lumii, să moară înotând în
sângele întregii sale familii...De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creștinii, dar și
între turci s-au auzit murmure, căci toți blestemau și strigau că e o sălbăticie neomeneascăde care
nu s-a mai auzit îna această țară”.63
S-au format un ciclu întreg de poezii și balade închinate martiriului lui Brâncoveanu, ce
au devenit un tezaur al folclorului românesc dar și o comemorare eternă a celui ce cu tărie și-a
păstrat credința chiar cu prețul vieții sale. Aceste îndemnuri tainice, ale comemorării lui
Brâncoveanu au avut un efect puternic amplificat în rândurile românilor, înverșunându-i și
motivându-i din ce în ce mai mult pentru lupta antiotomană și eliberarea de sub jugul acetui
popor barbar. Dar nu numai pe teritoriul țării noastre a avut acest efect ci și în hotarele celoelalte
popoare europene care au înțeles că trebuia să fie eliminată această „plagă ” ce o reprezenta
Imperiul Otoman „Drama Brâncovenilor a provocat un puternic ecou și în cancelariile europene,
precum și în opinia publică din Europa occidentală, mai ales rapoartele diplomatice trimise de la
Constantinopol, în care este redată executarea familiei Brâncoveanu, alcătuiesc un adevărat

62
Nicolae Iorga, Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907, p.71.
63
Ibidem, p. 73.

27
rechizitoriu împotriva tiraanieie asiatice și exprimă un cald și omenesc sentiment de milă și de
silă în același timp, în fața grozăviei”.64
Cu toate acestea, puterile suverane ale Europei65 deși infiorate de cele întâmplate nu au
căutat modul de a forma un front unitar împotriva expansiunii otomane, căci agendele politice
erau diferite în planul fiecărei țări, urmărind fiecare scopul propriu „ Europa civilizată nu a fost
unitară și nici solidară în fața barbariei și a tiraniei”.66 Așa cum menționează și Elena Ionescu în
lucrarea sa, numită Corespondența stolnicului Constantin Cantacuzino cu ceaușul David Corbea,
situația istorico-politică a întregii Europe ar fi fost diferită dacă ar fi fost mai multă solidaritate și
unire între popoarele europene „dacă n-ar fi fost aceasta (lipsa de unire a popoarelor europene
față de dominația păgânilor) nu în mulți ani, ci într-un singur an, turcii ar fi fugit cu toții din
Evropa”.67
Scenariul istorico-politic poate fi interpretat și analizat, în diferite moduri și puncte de
observație dar ceea ce rămâne ca punct valabil și real în întreaga istorie fie din epoca medievală
sau cea modernă; nici un stat suveran sau Imperiu format în Europa nu a dăinuit la nesfârșit. Dar
acest lucru nu înseamnă că dorința de dominare a marilor state, s-a stins chiar odată cu declinul
Imperiului Otoman „Tratatele de pace de la Radstadt(1714) cu Franța și Passarovitz(1718) cu
Imperiul Otoman au adus Austriei câștiguri importante. Acestea combinate cu declinul evident al
Franței, Imperiului Otoman, Spaniei și Olandei, însemnau că acum Austria era potențial, cel mai
puternic stat din Europa”.68Este vorba de ridicarea unui nou imperiu pe scena Europei anume
Imperiul Austriac, care va fi detronat în decursul timpului de Imperiul Rus.
Revenind astfel la principalul subiect, în ce privește martiriul domnitorului Constantin
Brâncoveanu; el se înveșnicește atât prin păstrarea credinței străbune murind asemenea
înaintașilor, însemnat fiind în Biserica creștină, dar rămâne și o eternă influență pozitivă și
determinantă spre a face binele și a nu săvârși compromisul; pentru cei ce vor comemora viața și
faptele lui.
Prezintă o particularitate aparte am putea spune, în contrast cu ceilalți domnitori români
care au luptat pentru credință și neam; deoarece a trecut în timpul vieții sale, de la cronica

64
Ștefan Ionescu, I Panait, op. cit., p. 301.
65
Ibidem, p.302.
66
Ibidem, p. 304.
67
Ibidem, p.304.
68
Walter Oppenheim, Habsburgii și Hohenzollernii, traducere de Roxana Aura, Editura III, Bucureşti, 2001, p.28.

28
domnească în calendarul creștin. Astfel își îndeplinește atât datoria sa față de neam și țară,
luptând și căutând limanul libertății și a siguranței pentru poporul său; cât și datoria sa de creștin
veritabil și fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe.
Nu mai menționăm contribuția sa enormă la dezvoltarea culturii și artei românești; prin
vastele sale lucrări și ctitorii de biserici și mănăstiri care au promovat stilul arhitectural
brâncovenesc, specific dăruit chiar epocii respective denumite „epoca brâncovenească”; subiect
destul de amplu, ce va fi discutat și analizat în teza propriu-zisă de doctorat. Foarte frumos evocă
G.M. Cantacuzino în lucrarea sa Izvoare și popasuri; despre epoca brâncovenească ce reprezintă
un nou curent românesc de creație „Epoca brâncovenească este o platformă de unde aspirația își
poate lua zborul, epoca brâncovenească conține în spiritul legilor sale un program de realizări
pentru mai multe secole...este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităților
sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al
evoluției nosatre, ea înseamnă începutul maturității noastre artistice”. Valoarea artei sale a ajuns
să fie apreciată peste hotare, în sec. XIX, reprezentări ale modelului brâncovenesc apărând prin
marile orașe ale culturii europene, asemenea unui identități în care se evidențiază faptul că
poporul român și-a găsit prin domnitorul Constantin Brâncoveanu forma originală a artei sale;
demnă de tezurul cultural al Europei.
Cultura nu presupune însă numai manifestările suprastructurale în legătură cu viața
religioasă, literară sau filosofi-științifică; într-un cuvânt nu numai cărturarul laic sau religios, este
un om de cultură. Purtător al actului de cultură este și artistul, meșterul zugraf, cioplitorul în
lemn sau piatră, numiți arhitecți. Astfel prin arte, mai ales că ele s-au închegat într-o unitate
stilistică, Constantin Brâncoveanu a întregit definirea epocii lui, dând strălucire nu numai
domniei lui ci și poporului român, ca mesaj al unei epoci de zbucium politic „Stilul brâncovenesc
este propriu-zis un stil de cultură...din epoca brâncovenească toate formele culturii încep să fie
autonome, să capete personalitate, devin majore. Și este cu atât mai grăitoare această realitate
spirituală, dacă avem în vedere că voievodul muntean a putut să păstreze sub costumul bozantin
și cuca turcească, un suflet de român doritor să pătrundă cât mai adânc în marea familie a lumiii
occidentale...Prin aceasta poate fi comparat cu marii monarhi europeni ai vremii...”.69
Prin această metodă; a înțelepciunii în privința politicii și a iubirii de cultură la un grad ce
nu se poate descrie decât prin ctitoriile sale, școli și artă românească; domnitorul Constantin

69
Ștefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.235-236.

29
Brâncoveanu capătă aura unicității și a veritabilității. În timpul domniei sale am putea spune prin
acest nou orizont socio-cultural, poporul român a realizat mult mai mult decât dacă ar fi dus
războaie secole de-a rândul. La fel se exprimă și Ludovic XIV-lea, inițiator al artei sale
autentice; conchide că „În lipsa acțiunilor războiului, nimic nu marchează mai mult grandoarea și
spiritul principilor decât construcțiile...ele opresc cu respect ochii popoarelor” -adaugă regele
soare în una din scrisorile sale”.70
Arta și cultura trec la început de secol XVIII, în epoca modernă a culturii europene. Prin
munca asiduă depusă de Brâncoveanu, Țara Românească intră în rândurile marilor țări culturale
europene; arătând astfel potențialitatea sa de asimilare și dezvoltare. Modelul cultural
brâncovenesc prezintă în mod intrinsec, geneza și spiritualitatea poporului român în evoluția sa;
prezentând un statut dezvoltat pentru a intra în era modernă a Europei. În arta brâncovenească,
elementul creației de frumos nu este trecut numai prin prisma rațională ci și prin filtrul spiritual
al creștinismului. Arta prin forma ei pură nu arată decât această dimensiune a veșniciei, ce
reflectă în interiorul nostru. Pentru aceasta, arta brâncovenească s-a născut în sânul Bisericii, a
împodobit Biserica și neamul cu un tezaur prețios.
Este important ca un popor să-și mențină conștiința națională și istorică, nelăsând să se
stingă flacăra credinței ce arde la candela mormintelor strămoșilor; care s-au luptat pentru ca în
vremurile actuale fiecare popor să aibă libertatea lui, să caute și mai mult cunoașterea culturală și
dezvoltarea socială.

70
Ibidem, p.236.

30
Activitatea tipografică a mitropolitului Grigorie

Până a fi ales mitropolit, Grigorie împreună cu prietenul său Gerontie vor începe să
traducă niște cărţi din greceşte în românește. Mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filitti va cere
stareţului manăstiri Neamţ să-i trimită “doi părinţi procopsiţi la tâlcuirea sfintelor cărţi după
elinie”71. Au fost trimişi cei doi prieteni care au reuşit să-i tipărească la Bucureşti două din
traducerile lor cum ar fi: Cartea folositoare de suflet; Chiriacodromionul învăţatuli arhiepiscop
grec Nichifor Teotochis72. Aceste lucrări au fost lucrate în comun de cei doi monahi, prima
lucrare a fost tipărită la Bucureşti în anul 1799, va fi retipărita în anul 1800, iar în anul 1819 se
va tiopări o aţă ediţe, la Iaşi. Lucrarea era un fel de îndreptar pentru Taina Mărturisirii. În anul
1801 va fi tipărită cea de a doua carte Chiriacodromionul la Evangheliile duminicale, tot la
Bucureşti sub dispoziţia și cheltuiala Mitopolitului Dositei Filitti. Acest Chiriacodromion va fi
retipărit în mai multe rânduri, la Buzău în1839, la Iaşi 1840-1841, la Bucureşti şi în alte părți. În
paralel cu osteneală traducerilor, ierodiaconul Grigorie a fost însărcinat de Mitropolitul Dositei
să aibă grijă și de biblioteca Mitropoliei din București.73
În anul 1802 ceri doi călugări cărturari se afla din nou la Mânăstirea Neamţ. Iar în anul
următor scaunul mitropolitan al Moldovei va fi ocupat de către Veniamin Costachi. Acesta îi
îndeamnă pe cei doi de a tiparii alete lucrări, care au apărut în tipografia mitropoliei de la Iaşi 74.
I-a îndemnat să traducă Taina credinţei noastre cei pravoslavnici, tipărită în 1803, şi Tâlcuirea la
Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, publicată în 1805. În 1806 a apărut şi traducerea
Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, o carte esenţială a teologiei. Începând cu 1807, tipografia
Mitropoliei Moldovei se mută la Neamţ ca urmare a izbucnirii conflictului ruso-turc. Aici vor
apărea Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie. Tot aici vor vedea lumina tiparului, după 1814,
Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt a antifoanelor celor opt glasuri a
Sfântului Calist Xanthopol şi Adunare pe scurt a dumnezeeştilor dogme ale credinţei, lucrare
aparţinând lui Iosif al Argesului, era revizuit tot de cei doi călugări nemțeni.75

71
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006,
pag. 357.
72
Ibidem.
73
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III ,Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 35.
74
Ibidem p. 35.
75
Ibidem p. 36.

31
Războiul ruso-turc din ani 1806-1812 a întrerupt activitatea celor doi monahi
cărturari, iar Veniamin a fost nevoit să-și părăsească scaunul și să se retragă la mănăstirea
Neamţ, unde va înființa o nouă tipografie. Își va reocupa scaunul mitropoliean după încheierea
păcii de la Bucureşti din anul 1812. În toamna aceluiaşi an Gherontie și Grigorie, împreuna cu
duhovnicul Calinic din mănăstirea Secu, au plecat într-o călătorie spre Sfântul Munte Aţos. La
întoarcere au fost jefuiţi și chinuiţi de tâlhari, în apropierea oraşului Filipopol ( azi Plovdiv în
Bulgaria), fapt ce a cauzat moartea lui Gherontie. Grigorie i-a îngropat trupul într-o mănăstire
din apropiere, de unde ,după 7 ani , l-a adus în ţara pentru a-l îngropa aici.
Rămânând singur ierodiaconul Grigorie şi-a continuat ostenelile pe plan cultural,
traducând și tipărind alte cărţi. Va tipări în tipografia de la Neamţ înființata de mitropolitul
Veniamin, trei din traducerile rămase de la Gherontie: Chegragarion de Fericitul Augustin
(1814), tot în acest an va tipări şi o traducere propie cunoscută sub numele Adunare pe scurt a
dumnezeeştilor dogme ale credinţei, a teologului grec Atanasie din Păros, şi alte câteva lucrări în
181676, tâlcuire pe scurt la antifoanele celor opt glasuri de Nichifor Calist Xantopol 1817 –
teolog din secolul al XIII-lea77, la care Grigorie va adăuga şi el nişte lucrări mai mici traduse de
el referitoare la purcedera Duhului Sfânt. La rugămintea călugărilor nemţeni, ierodiaconul
Grigorie a alcătuit şi tipărit Viaţa cuviosului părintelui nostru stareţul Paisie (inclusă în lucrarea
Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare, Neamţ 1817).
După aceasta, Grigorie va părăsi mănăstirea Neamţ pentru totdeauna asezâdu-se
poate din grija episcopului Iosif al Argeşului la mănăstirea Antim din Bucureşti. De aici s-a
retras la mănăstirea Căldăruşani, trăind în rugăciune și viaţa curată, traducând în românește
diferite cărți ziditoare de suflet. Iar la îndemnul episcopului Iosif al Argeşiului va tipări la
Bucureşti: Cuvinte şase pentru preoţie ale Sf. Ioan Gură de Aur şi ale altor trei Sfinţi Părinţi, trei
canoniceşti, epistole împotriva simoniei(1820), cu prefaţa mitropolitului Dionisie Lupu, Cuvânt
pentru preoţie la Grigorie de Nazianz (1821)78.
De la Grigorie au rămas până astăzi traduceri ale unor opere, unele chiar fundamentale
pentru descoperirea dogmelor şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. El a dat dovadă de o cunoaştere
aprofundată în special a limbii greceşti .

76
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006,
pentru Seminariile Teologice Liceale, pag. 357.
77
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III ,Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 36.
78
Pr.Prof. dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R. vol III ,Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 37.

32
Veniţi în Capitală, cei doi monahi, au oferit spre tipărire, în 1799, lucrarea Carte
folositoare de suflet, iar în 1801, Chiriacodromionul lui Nichifor Teotochis, care cuprinde
tâlcuirea tuturor pericopelor evanghelice ale duminicilor de peste an.
În scurtă vreme, faima lor s-a răspândit şi în Mitropolia Moldovei. Mitropolitul Veniamin
Costachi i-a îndemnat să traducă Taina credinţei noastre cei pravoslavnici, tipărită în 1803, şi
Tâlcuirea la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, publicată în 1805. În 1806 a apărut şi
traducerea la Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, o carte esenţială a teologiei.
Începând cu 1807, tipografia Mitropoliei Moldovei se mută la Neamţ ca urmare a
izbucnirii conflictului ruso-turc. Aici vor apărea Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie. Tot aici vor
vedea lumina tiparului, după 1814, Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt
a antifoanelor celor opt glasuri a Sfântului Calist Xanthopol şi Adunare pe scurt a dumnezeestilor
dogme ale credinţei, lucrare aparţinând lui Atanasie din Păros.79

79
Adrian Agachi, Sfântul Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti: "Cât avem vreme, să lucrăm cele bune", in
ziarul Lumina, 21 Iunie 2009, p. 4;

33
3. Activitatea pastoral-misionară şi social filantropică

“ Căutând, Ghica Voievod, monah cărturar şi luminat pentru cinstea de Mitropolit al Ţării
Româneşti a fost inspirat de Duhul Sfânt să te cheme la această înaltă demnitate a Bisericii, pe
care ai primit-o cu smerenie…”80
La începutul lui ianuarie, în anul 1823 dând urmare domneştii chemări, părintele
ierodiacon Grigorie pleacă pe jos la Bucureşti, unde Grigorie Ghica cu greu îl îndupleca să
accepte vrednicia de mitropolit. E hirotonit apoi preot şi arhiereu şi în ziua de 11 ianuarie 1823
este înscăunat pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei.
Una din principalele sale griji a fost să dea Bisericii ce păstorea, ierarhi destoinici din
neamul său. Rând pe rând ajung în fruntea episcopiilor de Argeş, Râmnic şi Buzău, romani cu
dragoste de ţara şi Biserica. A înfiinţat seminarii în diferite eparhii şi în mănăstiri a numit stareţi
romani.
Dar părintele mitropolit nu are parte de păstorire liniştită decât vreme de cinci ani căci în
anul 1828 izbucnind un nou război între ruşi şi turci, domnitorul Grigorie Ghica fuge din ţară şi-l
lăsa pe el caimacam. Noua sa situaţie de locţiitor de domn , stârneşte însă împotriva să invidia
boierilor, râvnitori la domnie şi de aceea este silit să-şi părăsească eparhia, plecând în surghiun la
Chişinău.81
După încheierea păcii intre ruşi şi turci ( Adrianopol, 1829 ) Grigorie se întoarce la
Buzău, unde nu a irosit timpul. A înfiinţat aici o tipografie, în care a dat la lumina câteva dintre
traducerile făcute în timpul exilului, între care şi două lucrări ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Abia în august 1833 s-a întors la Bucureşti, reocupandu-şi scaunul mitropolitan. Cu toate
că era în vârstă şi bolnav a început să se reingrijeasca de bună desfăşurare a vieţii bisericeşti. A
început repararea catedralei pe care n-a putu-o însă termina. A continuat şi activitatea culturală.
În tipografia înfiinţată de el, a pus sub tipar primul volum din Vieţile Sfinţilor, dar nu a mai
apucat să-l vadă tipărit.82

80
Acatistul Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul Mitropolitul Țării Românești, condacul 6, Editura Electronica, p. 67.
81
P. F. Justinian, Reînhumarea osemintelor mitropoliților Grigorie Dascălul și Ghenadie Petrescu al Ungrovlahiei, în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1961,p. 140.
82
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit.,p. 359.

34
În anul 1822, este ales, după o lungă perioadă de timp, un domnitor pământean în Ţara
Românească: Grigore Ghica. Cum mitropolitul Dionisie Lupu refuza să se întorcă la slujirea să,
domnitorul a hotărât să aleagă un altul. Au fost propuse trei nume: Grigorie arhimandritul,
Teoclit ieromonahul şi Grigorie ierodiaconul. Domnitorul dorea ca viitorul mitropolit să fie
român şi să aibă ştiinţă de carte, prin urmare a fost ales ierodiaconul Grigorie. Era pentru prima
dată când mitropolitul nu era ales dintre episcopii de la Buzău sau Râmnic. 83
Înscăunarea să ca
mitropolit al Ţări Româneşti va avea loc în ianuarie 1823. . Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie
Dascălul a desfăşurat o neobosită activitate pastoral-misionară şi social-culturală, numind ierarhi
în scaunele episcopale de la Argeş, Râmnic şi Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre
aceste centre eparhiale.84
O grijă deosebită a avut pentru problema învăţământului, într-o vreme în care şcolile erau
foarte rare şi numai pentru cei cu bani. A întemeiat mai multe şcoli teologice în cuprinsul
Mitropoliei, pentru o mai bună instruire a preoţilor, din dorinţa ca aceştia să fie, la rândul lor,
factori de iluminare a poporului prin educaţie. Ca „prim efor”al şcolilor din Ţara Românească, a
lansat un program prin care dispunea ca pe lângă fiecare biserică sau mănăstire din Mitropolie,
copiii comunităţii să primească educaţie, învăţând scrisul, cititul şi învăţăturile creştine. O idee
care s-a împlinit în bună măsură, fiind o premiză favorabilă pentru viitoarea organizare a
învăţământului românesc.85
Mitropolitul Grigoriea s’a dovedit a fi un ierarh destoinic, în purtarea cârji vlădiceşti
realizând o serie de lucrări demne de admirat. În primi ani ai arhipăstoriri sale, Grigorie a
continuat cu aceaşi râvnă și activitate de traducător. În tipografia Mitropoliei din Bucureşti vor
ieşi rând pe rând lucrările: Dovedire împotriva eresului armenilor 1824, o traducere după mai
mulţi autorii asupra învăţăturii Biserici armene. “Două cuvinte ale Sf. Casian Râmleanul 1825,
Cuvinte… ale Sfântului Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu 1826, Cuvinte…
ale Sfântului Ioan Gură de Aur 1827, Cuvânt la Sfântul Ioan Gură de Aur, la Tăierea Capului Sf
Ioan Botezătorul 1827, Cuvinte zece pentru dumnezeiasca pronie ale lui Teodoret al Cirului 1828

83
http://www.ziarullumina.ro/articole;1743;0;24736;0;Sfantul-Grigorie-Dascalu-Mitropolitul-%C5%A2arii-
Romanesti-.html
84
http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ierarh-grigorie-dascalu/canonizarea-sfantului-ierarh-grigorie-
dascalu-69246.html
85
http://oradereligie.wordpress.com/2008/06/23/mitropolitul-grigorie-dascalul-al-tarii-romanesti-22-iunie/

35
şi Patericul 1828”. Iar în anul 1827 va tipări o “Învăţătură pre scurt pentru nunţi”, cu explicarea
gradelor de rudenie,
Mitropolitul Grigorie a căutat să pună rânduială şi în viaţa mănăstirilor închinate
Locurilor Sfinte, care ajunseseră în paragină și pline de datorii. Cu aprobară domnului, în anul
1823 a numit egumeni romani, a întogmit catagrafii cu averile manăstireşti, le-a rânduit case de
venituri și a oprit în parte trimiterea de bani la locurile sfinte până ce se vor plăti datoriile acestor
mănăstiri. În dată după ce s-au luat aceste măsuri, călugări greci au început o luptă violenta
pentru redobândirea situației pierdute. Cu sprijinul diplomatic al Rusiei ţariste, egumeni greci au
fost repuși în drepturile lor în 1827.
Izbucnirea războiului între Rusia şi Turcia, în anul 1828 va întrerupe activitatea
pastorală și culturală a mitropolitului Grigorie. Din acest an până în 1834 cele două Principate
Române vor fi sub ocupație rusească. “Mitropolitul Grigorie va ajunge locţiitor de domn în
aprilie 1828, în locul lui Grigorie Ghica,plecat din ţara. În curând, va ajunge în conflict cu noua
stăpânire, poate și din cauza mănăstirilor închinate, dar mai ales pentru că nu a fost de acord cu
instituirea de noi dări. Din acest motiv, în februarie 1829 autoritățile ruse l-au înlăturat din scaun
şi l-au trimis în exil la Chişinău”86.
Iar după încheierea păcii între ruși și turci la Adrianopol 1829, mitropolitul şi Divanul au
cerut întoarcerea sa în țară de mai multe ori, întru final lucrul acesta a fost aceptat de ruși în
ianuarie 1832. Ajuns la Buzău a trebuit să rămână aici aproape un an și jumătate, căci
administrația țaristă din țară a încercat acum să-l determine să-și dea demisia din scaunul
mitropolitan, lucru pe care la și refuzat. Rămânând în al doilea exil la Buzău. Aici a înființat o
tipograie, în care a dat la lumină câteva din traducerile făcute în timpul exilului, între care și
două lucrări ale Sf. Ioan Gură de Aur. În aprilie 1833 i s-a permis să se stabilească la mănăstirea
Căldărușani, unde va rămâne vreo 4 luni. Abia după un exil de patru ani și jumătate, în august
1833 se va reîntoarce la Bucureşti reocupânduși scaunul mitropolitean.
Cu toate acesta fiind bolnav și învârsta, a început din nou să poararte grijă de bună
desfășurare a vieți bisericești. Astfel, a rândui ca prisosul veniturilor mănăstirilor să se strângă în
„casa facerilor de bine„ și în folosul școlilor. S
fântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, şi de restaurarea catedralei
mitropolitane din Bucureşti, precum şi de traducerea și tipărirea a Vieţilor Sfinţilor această

86
Ioan Gheorghe Savin, Cultură și religie, Tipografia Lupta, 1927, p. 156.

36
lucrare a fost dată spre tipărire cu puţin timp înainte de moartea sa, tiparinduse în 12 volume
după prima ediţie de la la Neamț (1807-1815), pe care le consideră „atât de folositoare pentru
formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. Lucrările la catedrala vor începe
în primăvara anului 1834 și se vor termina abia în 1839.87
Bătrân și obosit de truda cărturărească, dar și de necazurile surghiunului, mitropolitul
Grigorie va muri în data de 22 iunie 1834. La fel ca și contemporanul său Veniamin Costachi,
mitropolitul Grigorie a adus un aport de seamă în traducerile unor lucrări ale Sf. Părinţi în
românește, a avut grijă de școli și de preoţime, a arătat o dragoste adânca față de păstoriți și a
luptat cu râvnă împotriva amestecului clerului grec în treburile B.O.R. pentru luptă dârză dusă
pentru Biserică și neamul lor, amândoi au fost nevoiți să-și părăsească pentru un timp scaunul.
Bătrân şi obosit de truda cărturăreasca dar şi de necazurile surghiunului mitropolitul
Grigorie moare la 22 iunie 1834. în urma morţii sale conducerea Mitropoliei a fost încredinţată
celor trei episcopi: Neofit al Râmnicului, Chesarie al Buzăului şi Ilarion al Argesului.
Pentru viaţă, activitatea şi strădania sa duhovnicească, Ierarhul Grigorie, supranumit Dascălul, a
rămas în istoria Bisericii şi a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului
mitropoliei Ţării Româneşti din secolul al XIX-lea.

87
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol III, Iaşi, 2008, p. 42.

37
4. Canonizarea Sfântului Grigorie Dascălul

Sfântul Grigorie Dascălul a fost trecut în rândul sfinţilor la 21 mai 2006 fixandui-se că zi
de serbare ziua de 22 iunie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat această
hotărâre în sesiunea de lucru din octombrie 2005 la propunerea Sinodului Mitropolitan al
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Astfel a fost recunoscută activitatea pastorală, culturală şi
duhovnicească a unuia dintre cei mai importanţi ierarhi romani.
Tomos sinodal privind canonizarea Sf. Ierarh Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării
Româneşti:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, preaiubitului cler, cinului monahal şi
dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Romane, har, milă şi pace de la Dumnezeu,
iar de la noi părinteşti binecuvântări.
Plină de voioşie şi încununată cu laude este Biserica noastră Ortodoxă când cinsteşte
pomenirea celor ce s-au învrednicit să primească din mâna Domnului cununa vieţii.Unul dintre
aceia pe care Dumnezeu i-a ales să fie slujitori şi urmăritori dreptei credinţe este şi luminatul
ierarh Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti (1765-1834). Părintele nostru Grigorie
Dascălu, împlinitor al virtuţilor evanghelice, tâlcuitor al dumnezeieştilor Scripturi şi povăţuitor
cucernic al faptelor bune, încă din fragedă vârstă, cu mintea luminată şi de o viaţă curată a
deprins învăţătura Duhului pe care apoi a desăvârşit-o la şcoală Sf. Paisie de la Neamţ. Apoi,
fiind iubitor de înţelepciune a primit îngerescul chip al călugăriei de care nu s-a despărţit până
la moarte. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a chemat la treapta arhieriei spre a fi pildă vrednică de
urmat pentru mulţi, că aceştia văzând faptele noastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel
din ceruri. Ca păstor de suflete s-a nevoit, şi ostenindu-se cu traducerea şi tâlcuirea sfintelor
cărţi, iar după ce a suferit mai multe încercări şi necazuri în această viaţă trecătoare, s-a mutat
către Domnul ca un adevărat apărător al celor asupriţi şi mărturisitor al credinţei ortodoxe.
Având în vedere viaţa pilduitoare a învăţatului ierarh Grigorie Dascălu, evlavia să
călugărească şi înţelepciunea sa sfânta în păstrarea dreptei credinţe şi în tălmăcirea cuvântului
lui Dumnezeu şi a Sf. Părinţi, pentru zidirea duhovnicească şi luminarea cinului călugăresc, a
slujitorilor sfintelor altare şi a poporului credincios, urmând învăţătura Bisericii, rânduiala
sinodală şi chemării în ajutorul nostru cu puterea lui Dumnezeu, Cel închinat şi preamărit, noi,
ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, hotărâm că de acum înainte, în veci,

38
ierarhul Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti, să fie numărat între sfinţii Bisericii, să
fie pomenit şi cinstit cu cântări de laudă în ziua de 22 iunie. Poruncim, de asemenea, în Duhul
Sfânt că viaţa, slujba şi icoana sfântului să fie primite cu evlavie de preoţii, călugării şi
credincioşii ortodocşi, spre deplina statornicie a celor ce ne-am hotărât în chip sinodal şi
canonic, întărind cu semnăturile noastre acest tomos sinodal de canonizare a Sf. Ierarh Grigorie
Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti, aducându-i la cunoştinţa clerului şi a tuturor
credincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Romane.
Acest tomos sinodal, întocmit şi aprobat de Sfântul Sinod în şedinţă să din 20-21
octombrie 2005, se proclama astăzi, duminică, 21 mai, anul mântuirii 2006, în Catedrala
patriarhală, la praznicul ocrotitorilor acesteia, Sf. Împăraţi Constantin şi maică să Elena,
întocmai cu Apostolii, cu îndemnul nostru către tot clerul şi cinul monahal şi binecredincioşii
creştini romani de aici şi de pretutindeni de a cinsti cu evlavie şi sfintele moaşte ale Sf. Ierarh
Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti, aflate după canonizarea sa, care se vor aşeza în
biserica mare a Mănăstirii Căldăruşani de lângă Bucureşti. În chip sobornicesc şi ca expresie a
comuniunii ortodoxe, au participat astăzi și înalți reprezentanți ai unor Biserici Ortodoxe.88

88
Canonizarea Mitropolitului Grigorie Dascălul, http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ierarh-grigorie-
dascalu/canonizarea-sfantului-ierarh-grigorie-dascalu-69246.html, accesat la 16.02.2011.

39
5. Mănăstirea Caldarușani

Conform tradiţiei consemnate de ieromonahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al


mănăstirii, domnitorul Matei Basarab a făcut toate pregătirile necesare în vederea construirii
noului lăcaş monahal, de la însemnarea locului şi dispunerea construcţiilor, până la înzestrarea cu
tot ceea ce era necesar pentru hrana şi prosperitatea vieţii mănăstireşti. Pentru supravegherea
lucrărilor a fost desemnat Dimitrie Buzinca slugerul, unul dintre boierii săi cei mai credincioşi.
După planurile voievodului, construcţia mănăstirii trebuia să fie impresionantă atât prin
dimensiuni, cât şi prin frumuseţe arhitectonică. “Era o construcţie impunătoare pentru începutul
secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să
întruchipeze bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar şi să corespundă condiţiilor sociale şi
politice ale Ţării Româneşti din acea vreme, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă
atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre.
Construcţia de tip fortificaţie corespundea planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării
Româneşti într-o epocă în care otomanii, cu putere suzerană, nu permiteau Ţărilor Române să-şi
construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii, lăcaşurile religioase se întăreau
cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnuri de colţ şi metereze, fapt care arăta limpede intenţia
domnitorului de a transforma mănăstirile, la nevoie, în puncte fortificate de apărare, aşa cum se
consideră că au fost Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani”89.
Motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire, au fost:
situaţia de degradare avansată a schitului de lemn pe care l-a descoperit şi care l-a impresionat;
frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui sfânt lăcaş.
Poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să
se hotărască să construiască o mănăstire impunătoare, cu plan de cetate, ceea ce ar confirma
ideea de apărare, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării, pe
linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până în inima Munteniei,
la Căldăruşani.
Mănăstirea a primit numele unui sat învecinat. Prima menţiune documentară a satului
Căldăruşani datează din 4 decembrie 1593 când Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor
"Dumitru din Căldăruşani să fie volnic cu această carte să întoarcă grâul de la Sânpetru din

89
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, volumul III, București, 1944, p. 154.

40
Bărbuş". Tot "Dumitru logofătul şi cu fiii săi" primeşte o întărire "peste ocina din Căldăruşanii
de Sus" la 31 mai 1597. Este de presupus că au existat două localităţi: Căldăruşanii de Sus şi
Căldăruşanii de Jos.
În ceea ce priveşte provenienţa numelui de Căldăruşani pe care îl va purta ctitoria
voievodală, Casian Cernicanul - cel care a întocmit prima monografie a Mănăstirii Căldăruşani,
notează şi tradiţiile orale care s-au păstrat "din neam în neam, până au ajuns şi la noi". Pentru
aura lor de legendă, redau câteva fragmente.
"... tradiţiile deşi nu stau tot într-una, dar îşi au tot acelaşi înţeles, zic că în dreptul Sfintei
Monastiri în partea dinspre miază-zi se află nişte ruini de sat şi se zice că după descălecarea
românilor aici în această ţară, mai în urmă după trecerea a multe secole s-ar fi statornicit în acest
loc, un om ca nume Călin, şi zice că şi-ar fi luat în căsătorie o fată anume Daria şi pentru că avea
dobitoace multe după obiceiul românilor, au început a se strânge mai mulţi pe lângă dânşii şi li se
zicea satu Călindarianilor, de la care şi-au luat numirea acest loc"90.
Acelaşi autor spune că după alte tradiţii, "în vremea răzmeriţelor, fugea lumea în toate
părţile ca să-şi scape viaţa şi se strângea mai mulţi şi tabăra pe la pustietăţi ca să nu-i găsească
vrăjmaşii şi se zice că, pe acest loc ce este spre miazăzi de această Sfântă Monastire, se strângea
mai mulţi lucrători de aramă şi-şi făcea sălaşurile pe acest loc unde se află ruinele acestui sat, ...şi
se zice că a început a se numi locul său satu Căldărarilor. ... iar unii din bătrâni povestesc într-alt
fel zicând că, în satele vecinate împrejurul acestui sat, numit Căldărari, locuia nişte oameni
slujbaşi domneşti ce le zicea dorobanţi care umbla călări pe cai şi purta haine roşii şi le zicea
Călăroşani şi pentru că le era căpitănia într-acest numit sat, li se zicea satul Călăroşanilor. ... şi
pot să fie de crezut pentru că de ostaşi călăreţi cu haine roşii se povesteşte şi în viaţa lui Matei
Basarab, reînnoitorul aceştii Sfinte Monastiri".Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că numele de
Căldăruşani vine probabil de la forma terenului şi anume de la prăvălirea câmpiei în această
regiune, într-o formă de căldare sau căldăruşă. "Câmpia se prăvale la dreapta, într-o căldare, o
căldăruşă în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra
de soare".Cercetătorul Iorgu Iordan susţine de asemenea că toponimicul Căldăruşani provine de
la "căldare", vale hârtopoasă în formă de cerc, mică şi scurtă.

90
N. Gudea, Din Istoria Creștinismului la Români. Mărturii Arheologice., Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002, p.
145.

41
Despre existenţa unui aşezământ călugăresc la Căldăruşani înainte de 1637, înştiinţează şi
un fragment de hrisov din 1614-1615 emis de voievodul Radu Mihnea (1611-1616) cu prilejul
fixării hotarelor moşiei Jupânesei Ioana, care se învecina cu o moşie a Mănăstirii Căldăruşani.
"Semnele despre moşia mănăstirii Căldăruşanu sunt acestea: satul Dulban de la gura lacului de la
bulboacă până la moara birarului, până în gorganul tufelor, încă până în gorganul cu piersecul,
iar după acestea la trei gorgănele spre moşia Creţului până la lăcurele"91.
Tot în sprijinul existenţei unui lăcaş monahal, poate o sihăstrie, vin şi descoperirile
arheologice făcute cu prilejul restaurării din 1950-1967. În latura de vest, în afara cetăţii, în
stânga intrării de sub gang, se află o pivniţă a unei clădiri anterioară anului 1637. Pivniţa este
construită din cărămidă de epocă şi are boltă şi arc în dublură. Dimensiunile sunt modeste: 2 m
lăţime şi 2 m înălţime. Lungimea nu poate fi precizată din cauza temeliei zidului cetăţii care a
întrerupt-o.
Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638,
pomeneşte şi Nicolae Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: "Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi
Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse".
Din primele documente de cumpărare de moşii pentru Mănăstirea Căldăruşani, se află intenţia
voievodului Matei Basarab de a ridica aici o nouă ctitorie. Înscrisul din 6 mai 1637 menţionează
cumpărarea de la Badea din Spăteni, nepotul lui Neagoe logofatul din Căldăruşani, contra sumei
de 150 de galbeni, sumă plătită "den punga măriei sale", "ca să facă măria sa domnul nostru
sfânta mănăstire şi întru pohală sfântului mucenic şi izvorâtorul de mir Dimitrie". În aceeaşi zi
domnitorul mai cumpăra a patra parte de ocină din Căldăruşani, de la Stan, ginerele lui Dumitru
din Căldăruşani, tot cu 150 de galbeni din punga sa, urmând să facă mănăstire pe ocină. La 6
iulie 1637 Matei Basarab cumpără de la Loiz clucerul, cu 200 de galbeni, satul Vlădeni - Ilfov pe
care apoi îl donează mănăstirii Căldăruşani.
Sfânta Mănăstire Căldăruşani, una dintre cele mai mari din ţară, monument istoric de
seamă, înzestrată cu multe posibilităţi materiale şi spirituale, aşezată în apropierea Bucureştiului,
a avut în decursul istoriei pe scaunul egumenesc figuri deosebite ale Bisericii Ortodoxe Române.
Este foarte greu de spus cine a fost primul egumen al Mănăstirii Căldăruşani, începuturile sale
pierzându-se în negura vremii. Părerile cercetătorilor sunt împărţite. Ierominahul Casian
Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, cel care a consemnat tradiţiile orale legate de sfântul

91
Ionașcu, Ion, Biserici,chipuri și documente, Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 145.

42
lăcaş, socoteşte drept prim stareţ pe Partenie. D. Furtună în lucrarea sa "Ucenicii stareţului Paisie
în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani", pune drept prim egumen al mănăstirii pe Varlaam, negând
a exista "vreun Partenie". Arhimandritul Veniamin Nicolae în "Monografia Mănăstirii
Căldăruşani", îl consideră ca prim stareţ tot pe Varlaam.
Este cunoscut că aşezămintele monahale voievodale au fost întotdeauna ridicate pe locul
altora mai vechi. În cazul Căldăruşanilor, pe lângă tradiţie, "Cartea prea sfinţitului patriarh
Partenie" al Constantinopolului din decembrie 1643 consemnează ridicarea mănăstirii pe locul
uneia "învechită şi de mulţi ani uitată". Documentul emis în 1614-1615 de voievodul Radu
Mihnea cu prilejul stabilirii hotarelor moşiei Jupânesei Ioana care se învecina cu moşia
Căldăruşanilor, de asemenea stă mărturie că schitul Căldăruşani a existat cu mult înainte de
Matei Vodă, deci în fruntea obştii ar fi putut fi şi alţi stareţi înainte de Partenie.
Din multiple cauze, viaţa monahală în ţara noastră a cunoscut perioade de creştere şi descreştere.
Mănăstirea Căldăruşani nu constituie o excepţie. Din datele păstrate, în pofida unor mari
modificări numerice, mănăstirea nu a fost niciodată pustiită, aşa cum s-a întâmplat cu alte
lăcaşuri (printre care şi Cernica în secolul al XVIII-lea).
"Să zice că în vremea măriei sale cât a fost Domn, adică în curs de 21 de ani, să strânsese
până la 250 părinţi chinoviarhi, după mărturia a mai multor bătrâni vrednici de credinţă". În
perioada 1738-1750 şi mai ales după aceea, până în 1772, în Ţara Românească, datorită unei boli
contagioase numite în documentele vremii "o boală leproasă ce-i zic lunguarea neagră"92, obştea
a scăzut numeric "s-au împuţinat părinţii..., în cât nu mai era nici unul de slujbă". Alte motive ar
fi "răsmiriţele cele dese şi morţile cele grabnice mai pustiise biata ţară de tot", precum şi desele
schimbări de egumeni. Mitropolia Ungrovlahiei a numit la 1761 epitropi pentru o mai bună
gospodărire a averilor mănăstireşti, care însă nu au adus o schimbare pozitivă în situaţia
materială a lăcaşului.
O înviorare a vieţii monahale a avut loc începând cu anul 1772, odată cu venirea în
scaunul egumenesc a protosinghelului Filaret, care va fi considerat al doilea ctitor. Bun gospodar
şi iubitor de cultură, ajutat şi de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Filaret va înscrie o
nouă epocă în viaţa Mănăstirii Căldăruşani. Din acea perioadă datează mai multe traduceri şi
manuscrise din sfinţii părinţi.

92
D. M. Pippidi, Dicționar de istorie veche a României, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 189.

43
Cea mai frumoasă perioadă din istoria Mănăstirii Căldăruşani, sub toate aspectele, deci şi
a personalului monahal, a fost aceea din timpul staretiei lui Gheorghe Ardeleanu (1794-1806) şi
a ucenicilor lui, Dorotei şi Dositei. În 1819 obştea mănăstirii număra 200 de monahi şi fraţi
veniţi din toate provinciile ţării, ba chiar şi de peste Dunăre.
Între obştile de la Căldăruşani şi Cernica era o strânsă legătură spirituală. De asemenea şi
cu mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Monahii celor două mănăstiri mergeau în pelerinaj atât
de des, încât stareţul de la Căldăruşani formulase o foaie de învoire tip, în care se adăuga numai
numele. "Aceşti părinţi anume.... de aici din sfănta mănăstire Căldăruşani având dorinţa să
meargă la Sfeta-Agora şi pentru încredinţare li s-au dat slobozenie să meargă"93.
În 1831 mănăstirile au fost împărţite în mai multe categorii, dintre care unele au trecut
sub controlul direct al statului. Pe lângă Departamentul Credinţei se înfiinţează "Casa Centrală"
cu scopul de a centraliza veniturile acestor mănăstiri şi a le repartiza fondurile necesare
reparaţiilor. Mănăstirea Căldăruşani, fiind cu viaţă de obşte, a rămas să aibă conducere de sine,
să-şi aleagă singură stareţii şi nu a fost afectată decât indirect. Epitropia sub care fusese rânduită
încă din 1760 nu a ajutat mănăstirea, dar nici nu a stânjenit-o.
Ctitoria voievodală de la Căldăruşani a avut multe proprietăţi, pământuri, moşii, sate, vii,
livezi, case, prăvălii, iazuri. A beneficiat de scutiri de dări, dijme de vinuri, bulgări de sare şi alte
bunuri materiale. Pentru înzestrarea ei, domnitorul însuşi a cumpărat proprietăţi "den punga
măriei sale" după cum atestă mai multe înscrisuri ale vremii.
Mitropolitul Grigorie Dascalul care făcuse ucenicie la Mănăstirea Neamţ şi văzuse
binefacerile spirituale ale tipografiei care funcţiona acolo, a dorit să instaleze o tipografie şi la
Căldăruşani, mănăstirea de unde fusese chemat în scaunul mitropoliei de la Bucureşti. La 1834,
tipografia Ungrovlahiei din Bucureşti a fost mutată în casele bâţcovenilor din Cocioc. Lucrând
până în 1836, ea a dat la lumină Vieţile Sfinţilor pe 12 luni, 600 de exemplare din fiecare şi
Oglinda omului celui din lăuntru.
Primul conducator al tipografiei a fost cuviosul Inochentie Moldoveanul, venit de la
Mănăstirea Neamt. La 13 septembrie 1834 Mitropolia încredintează ieromonahului Macarie
"direcţia tipografii". Ca un "patriot râvnitor", el promite că va lucra "cu toată osârdia, fără a cere
plată". Macarie a fost ajutat de monahul Meletie venit de la Muntele Athos, de Gherontie de la
Neamţ şi de Ioan de la Căldăruşani. "Vieţile Sfinţilor" au folosit textul celor tipărite la Neamţ în

93
Ibidem, 195.

44
1807-1815. Pe foaia de titlu nu apare numele mănăstirii ci doar că s-a tipărit "cu blagoslovenie şi
cu toată cheltuiala sfintei mitropolii de Meletie monahul tipograful". Lucrarea "Oglinda omului
celui din lăuntru"94 a fost tradusă din limba rusă şi tipărită la Mănăstirea Neamţ, la 1833. Fraţii
Ioniţă şi Nicolae Bâţcoveanu, găsind-o foarte folositoare pentru suflet, au retipărit-o la
Căldăruşani, cu cheltuiala lor şi cu o prefaţă de Macarie ieromonahul. În 1836 Macarie se
îmbolnăveşte grav, moare şi este înmormântat la Mănăstirea Viforata. Astfel activitatea
tipografică la Căldăruşani încetează.
O încercare timidă de reluare a activităţii editoriale aparţine arhimandritului Teofilact
Dinu care, în 1878, aduce la Căldăruşani o tiparniţă şi scoate la lumină "Rugăciuni de suflet
folositoare pentru evlavioşii creştini tipărită ... cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului mitropolit
primat al României, D. D. Calinic Miclescu, Căldăruşani, tipografia arhimandritului Teofil Dinu,
1878". Din motive necunoscute, după această dată activitatea tipografiei a încetat cu totul.
Chiar dacă nu s-a impus prea mult prin activitatea sa editorială, tipografia de la Căldăruşani şi-a
adus obolul la dezvoltarea culturii româneşti alături de marile tipografii de la Mitropolia
Ungrovlahiei, de la Neamţ, Govora, Râmnic şi de cele de peste munţi.

94
Adrian Andrei Rusu, Dicționarul mănăstirilor, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 89.

45
Concluzii

Privind asupra vieţii şi activităţii mitropolitului Grigorie Dascălul, constatăm că el a adus


o contribuţie importantă la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi în româneşte, ca şi
contemporanul sau, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. A purtat o grijă deosebită
preoţimii, scutind-o sau reducându-i din dările impuse de de înaintaşii săi în scaun şi ferind-o de
multele abuzuri ale protopopilot.
A căutat să pună rânduiala în viaţa manăstirilor închinate, în fruntea cărora a aşezat
egumeni de neam roman, înlăturând astfel numeroasel abuzuri ale călugărilor greci.
Pentru luptă neobosita dusă pentru Biserică şi pentru poporul pe care-l păstorea, pentru
caracterul său dârz, pentru conştiinţa sa cu adevărat preoţească, mitropolitul Grigorie a suferit un
exil nedrept de patru ani şi jumătate, aşa cum suferise de altefel şi Veniamin Costachi, în
împrejurări asemănătoare, atunci când ţările noastre au fost ocupate de trupele ţariste,
Prin colaboarea lui Grigorie Dascălul cu Veniamin Costachi şi cu călugării de la Neamţ,
s-au întărit şi mai mult legăturile dintre munteni şi moldoveni, contribuind şi ei la pregătirea
marelui act al unirii din 1859.
Prin toate acestea, mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai representative
ale ierarhiei bisericeşti din Tara Românească în tot trecutul acesteia. El îşi merită pe deplin
numele de “ Dascălul “ pe care i l-au dat contemporanii şi urmaşii săi.

46
Bibliografie

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură,. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 2001.

Opere:
Bălan, Arhimandritul Ionichie, Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirea
Sihastria, 2005

Bădescu, Ilie Sociologie Noologică, Editura Mica Valahie, București, 2007

Berstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, traducere de Monica Telu, Editura
Institutul European 1998

Cernodoveanu, Paul, Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei Române, Bucureşti,


1989

Corfus, Ilie, Însemnări de demult, Editura Junimea, Bucureşti, 1973


Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol.III, București, 1944
Gudea, N., Din Istoria Creștinismului la Români. Mărturii Arheologice., Editura Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2002
Gusti, Dimitrie, Enciclopedia Romaniei,vol. I, Ediția electronica, București, 1938

Felea, Ilarion V., Religia Culturii, Editura Episcopiei Aradului, 1994

Funkenstein, Amos, Teologie și Imaginația științifică, Editura Humanitas, Bucureşti

Ionescu, Ștefan, Epoca Brâncovenească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

Iorga, Nicolae, Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti,


1907

Oțetea, Acad. Andrei, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968


47
Panait, Ștefan Ionescu,I., Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiințifică, Bucureşti,
1969

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III Editura
I.B.M.B.O.R., București, 2006

Pătuleanu, Pr. prof. dr. Constantin, Pr. prof. dr. Viorel Ioniță Constantin Brâncoveanu și
relațiile sale cu Europa veacului XVIII, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006

Pippidi, D. M., Dicționar de istorie veche a României, Editura Științifică și


Enciclopedică, 1976
Popescu, Nicolae M., Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, Editura Tipografia
Cărților Bisericeşti, Bucureşti, 1914

Remond, Rene Religie și Societate în Europa, Editura Polirom, Iași, 2003

Rusu, Adrian Andrei Dicționarul mănăstirilor,Editura Presa Universitară Clujeană,


2000
Savin, Ioan Gh., Învăţământul religios în Şcolile Secundare, Seminarii şi licee, Bucureşti,
1922

Idem, Cultură și religie, Tipografia Lupta, 1927

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în
Filocalia, vol. VIII, 1979

Idem, despre spiritualitatea poporului român, Editra Scrisul Românesc, Craiova, 1992

Vornicescu, Dr. Nestor, Studii de teologie istorică, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,
1998

Idem, Biruit-au Gândul, Editura Mitropolia Olteniei, 1990

Zaharia, Ciprian, Paisianismul şi slujirea ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române, în


vol. “Paisianismul un moment românesc în istoria spiritualităţii europene¸ Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1996

Zamfirescu, Dan, Paisianismul, un moment românesc în istoria spiritualităţii europene¸


Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996
48
Zugravu,N. Geneza creștinismului popular al românilor, Editura Ministerul Educației
Institutul Român de Tracologie, București, 1997

Studii și articole:

Justinian, P. F., Reînhumarea osemintelor mitropoliților Grigorie Dascălul și Ghenadie


Petrescu al Ungrovlahiei, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1961

Popescu , Pr. Nicolae Viaţă şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării
Româneşti, în revista Biserica Ortotoxă Română

Revista Sfântului Sinod, număr festiv Grigorie Dascălul, nr. 5-6, Editura Tipografia
cărţilor bisericeşti, Bucureşti

Regulamentul Facultăţii de Teologie de la Universitatea din Bucureşti(Extras din


Monitorul Oficial) în revista Biserica Ortodoxă Română, nr 4/1888

Simedrea, Tit, Monahismul în Ţara românească înainte de 1370, în revista Biserica


Ortodoxă Română, nr. 7-8, 1972

49
Cuprins

Introducere……………………………………………………….…….. p. 2
1. Viața mitropolitului Grigorie Dascălul…………………………..……p. 8
2. Biserica Ortodoxă din Țara Românească în timpul lui
Mitropolitului Grigorie Dascălul................................................... p. 11
3. Activitatea pastoral-misionară şi social filantropică
a Mitropolitului Grigorie Dascălul ................................................ p.34
4. Canonizarea Sfântului Grigorie Dascălul............................................. p. 38
5. Mănăstirea Caldarușani……….……………………………………... p.40
Concluzii................................................................................................... p. 46
Bibliografie............................................................................................... p. 47

50