1. Noţiuni generale.

2. Subiectele şi obiectul dreptului bancar.

3. Izvoarele dreptului bancar.
4. Băncile şi funcţiile băncilor.
5. Exercitarea funcţiilor băncii.

1. Noţiuni generale
Dreptul bancar este privit ca fiind drept public şi privat. Ca drept public constă în supravegherea de către stat asupra activităţii şi organizării bancare, iar ca drept privat, este dreptul contractelor
şi tranzacţiilor bancare.
Dreptul bancar este ramura de drept constituită din totalitatea normelor juridice de ordin public şi privat, care au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea sistemului bancar,
statutul juridic al băncilor şi regulile juridice aplicabile operaţiunilor bancare.
Sistemul bancar al Republicii Moldova s-a creat în baza Legii cu privire la bănci şi activitate bancară din 16.06.1991, care, ulterior, a fost abrogată. În prezent, dreptul bancar include în sine o
totalitate de norme cum ar fi:
a) Norme de drept civil;
b) Norme de drept comercial;
c) Norme de drept financiar, etc.
2. Subiectele şi obiectul dreptului bancarSubiecţii dreptului bancar sunt principalele elemente ale rapoartelor bancare şi aceştia pot fi:

1. Persoane fizice şi juridice – clienţi;

2. Băncile, instituţiile financiare şi formaţiunile colective ale acestora;
3. BNM;
4. Organele puterii de stat.

Obiectul dreptului bancar în sens larg, presupune întreaga activitate bancară, iar în sens restrîns, este activitatea băncilor comerciale şi a BNM, organizarea sistemului de creditare şi acordare
de către bănci a serviciilor clienţilor săi.
Raporturile juridice care se stabilesc între diverşi subiecţi ai dreptului bancar sunt:

1. Între clienţi şi băncile comerciale;

2. Băncile comerciale între ele;
3. Băncile comerciale şi BNM.

Primele două rapoarte sunt întotdeauna de drept privat, iar cel de-al III raport este atît de drept privat (creditare de la BNM), cît şi de drept public (necesitatea de licenţiere, supraveghere a
activităţii);

1. BNM şi Parlament (rapoartele anuale privind situaţia monetară a statului) sau relaţiile dintre Guvern şi BNM.
1. 3. Izvoarele dreptului bancar

Izvoarele dreptului bancar prezintă următoarele particularităţi:

 ponderea înaltă a actelor normative subordonate legii;

 dinamismul înalt al dezvoltării legislaţiei bancare.

Izvoarele pot fi:

a) interne (art. 130 Constituţie)
legi generale:

 legea cu privire la SA 02.04.1997,

 legea cu privire la leasing 28.04. 2005,
 legea cu privire la gaj 2001,
 legea cu privire secretul comercial,
 codul civil

legi speciale:

 legea BNM,
 legea instituţiilor financiare,
 legea cambiei 21.07.1993,
 legea cu privire la bani 15.12.1992,
 legea asociaţiilor de economii şi împrumut 2007,
 legea cu privire la organizaţiile de microfinanţare 2004,
 actele normative emise de BNM – regulamentul BNM cu privire la licenţierea băncilor 15.08.1996, regulamentul privind deschiderea, modificarea şi închiderea conturilor la băncile
licenţiate din RM din 25.11.2004, instrucţiunea BNM cu privire la deschiderea conturilor în străinătate din 13.11.2003

b) internaţionale
convenţiile internaţionale:

 Geneva din 1930 cu privire la cambie,

 legea uniformă a cambiei şi taxa de timbru în operaţiunile cambiale;
 convenţia de la Geneva cu privire cec, legea uniformă a cecului şi taxa de timbru în operaţiunile cu cecuri;

uzanţele comerciale internaţionale standardizate

 regulile şi uzanţele uniforme cu privire la acreditivul documentar elaborate de către Camera de Comerţ de la Paris cunoscute sub denumirea de 600 a Camerei Naţionale 01.07.2007;
 publicaţia 522 a Camerei de comerţ internaţional de la Paris 01.01.2008;
 directiva UE 2006/48/CE Parlamentului şi Consiliului UE 14.06.2006;
 directiva 2001/24 privind dizolvarea şi lichidarea instituţiilor de credit;
 standardele internaţionale elaborate sub egida organizaţiei internaţionale de standardizare si uniformizare.

4. Băncile şi funcţiile băncilor

Legea instituţiilor financiare defineşte banca ca o instituţie financiară care acceptă de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora transferabile prin diferite instrumente
de plată şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Directiva 2006/48 a Parlamentului european şi a Consiliului privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit defineşte băncile în felul următor:
a) Instituţie de credit e o întreprindere a cărei activitate constă în a primi de la public depozite sau alte fonduri rambursabile şi de a acorda credite pe cont propriu.
b) Instituţia financiară e alta decît instituţia de credit a cărei activitate constă în atragerea de participanţi sau în desfăşurarea unei sau mai multor activităţi:

 Acordarea creditelor,
 Leasing financiar,
 Servicii de plată.

Funcţiile băncilor sunt de 2 tipuri:

a) Evidente:

 Evoluţia de la funcţia de agent de schimb la cea de bancher care acordă credite;

 Evoluţia de la funcţia de bancher la cea de financiar, care-şi asumă un rol esenţial în iniţierea şi finanţarea afacerilor.

b) Implicite:

 Evoluţia de la funcţia de organizator a diverselor plăţi între agenţii economici, la cea de compensator în spaţiu al activelor monetare şi de compensator în timp a ofertelor şi cererilor de
fonduri;
 Evoluţia de la funcţia de compensator la cea de creator de monedă, oferind cu titlu de credit celor care solicită mai mult decît ar putea să-i fie cerut de depunători cu titlu de restituire a
depozitelor, precum şi creator de afaceri, prin care contribuie direct la dezvoltarea economică a statului.

5. Exercitarea funcţiilor băncii

 Funcţia compensatoare în spaţiu – organizarea plăţilor între comercianţi, efectuarea transferurilor băneşti în conturi, transferul de fonduri dintr-un loc în altul. Toate acestea reprezintă
compensarea creanţelor şi a datoriilor apărute în relaţiile economice interne şi internaţionale;
 Funcţia compensatoare în timp – finanţînd atît producătorii/distribuitorii cît şi consumatorii, băncile se implică în întregul ciclu economic. Unii agenţi economici produc mai mult decît
consumă generînd astfel capacităţi de finanţare, alţii consumă mai mult decît produc generînd o cerere de finanţare.
 Funcţia de creaţie monetară – fiecărei economii naţionale îi corespunde la un moment dat un anumit stoc monetar apărut în principal din capacitatea de creaţie monetară a băncilor (ex.
Creditul în cont).
 Funcţia de creaţie economică – presupune participarea băncilor la formarea capitalului financiar al diferitelor societăţi comerciale, cît şi de acordare a creditelor acestora. Pe plan tehnic
funcţia de creaţie economică se manifestă în următoarele forme:

ü acestea joacă rolul de consilier financiar al agenţilor economici care sunt în căutarea de resurse financiare ori de mijloace de investire a resurselor;
ü băncile acordă asistenţă societăţilor comerciale în cazurile de majorare a capitalurilor acestor societăţi.

 În calitate de casier al clientului său, banca colectează resurse în depunerilor bancare şi execută ordinile acestuia de încasări şi plăţi. Depozitele pot fi:

– La vedere, atunci cînd titularul poate efectua retrageri oricînd, fără preaviz;
– La termen, cînd sumele sunt blocate pentru o perioadă determinată;
Din depozite la vedere, banca execută transferuri de fonduri de la un agent economic la altul (exemplu: achitarea unei sume băneşti de către un întreprinzător către celălalt prin intermediul
băncii), utilizînd instrumente tradiţionale. Exemplu: cecul, cambia, biletul de ordin sau tehnici mai moderne, cum sunt: avizele de prelevare, cardul bancar, transferurile electronice de fonduri,
etc.

 În relaţiile economice internaţionale, banca efectuează operaţiuni de schimb valutar şi transferuri de fonduri de la un spaţiu monetar la altul. Aceste operaţiuni se pot efectua cu plata
imediată sau cu plată la termen. În cazul plăţii imediate, importatorul sau exportatorul de mărfuri cu plata într-o anumită monedă, trebuie să cumpere sau să vîndă această monedă prin
banca sa. Băncile, la rîndul lor, trebuie să vîndă sau să cumpere altor bănci moneda cerută, ca apoi să le-o ofere clienţilor lor. Aceste vînzări şi cumpărări de monedă dă naştere la piaţa
valutară, moneda, în acest sens, fiind numită deviză.

Băncile sunt obligate să intervină pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor internaţionale a clientelei. Instrumentele utilizate sunt de la schimbul manual de devize la cecul de călătorie, de la
cardul bancar pînă la înregistrarea în cont a schimbării dintr-o monedă în alta.
În cazul plăţii la termen, apare riscul variaţiei în timp a cotităţii devizei. Importatorul comandă o marfă livrabilă peste 4 luni, la un preţ în valută stabilită la data comenzii, fără să ştie care va fi
cotaţia acelei valute în ziua plăţii preţului. De aceea, preţul trebuie să se fixeze chiar în ziua comandării preţului de cumpărare a valutei, din ziua plăţii preţului. În acest sens, se recurge la
sprijinul băncii sale, care, în calitate de agent de schimb şi trezorerier, banca procedează ea însăşi la cumpărarea sau vînzarea valutei, o păstrează ca trezorerier al clientului său pentru a fi în
măsură să i-o ofere în ziua plăţii.
6. Operaţiunile bancare
După natura lor juridică, sunt acte de comerţ, îndreptate spre naşterea, modificarea şi stingerea obligaţiilor. Scopul fiecărei operaţiuni este obţinerea de beneficii în dependenţă pe seama cui
sunt efectuate operaţiunile bancare. Operaţiunile bancare se împart în:
a) Operaţiuni pe cont propriu – cele prin care se atrag mijloacele sau depozitele de acordare de credite;
b) Operaţiuni pe seama clientului – aici se includ cele de efectuare a transferurilor, efectuarea şi încasarea plăţilor, cît şi gestionarea mijloacelor financiare a clientului.
Operaţiunile bancare se împart în 4 clase:
1. Pasive – sunt cele de atragere a mijloacelor financiare de la clienţi, prin deschiderea de conturi, în urma acesteia, banca plătind dobînda pasivă clientului său.
2. Active – sunt cele de acordare a creditelor aici primindu-se de la clienţii creditaţi dobînda bancară activă. Diferenţa dintre veniturile obţinute de la operaţiunile active şi cheltuielile suportate
de la operaţiunile pasive se numesc marje, şi constituie venitul băncii.
3. De intermediere – exemplu: plăţile, încasările din obligaţiile clienţilor săi, pentru care banca percepe un comision.
4. Facultative (accesorii sau conexe) – aici intră serviciile de consulting, operaţiuni cu metale preţioase, cu titlu de valoare, de leasing, factoring, etc.
În funcţie de conţinutul raporturilor juridice, avem:
a) Operaţiuni patrimoniale – include extragerea şi plasarea mijloacelor băneşti în instituţiile bancare;
b) Operaţiuni nepatrimoniale. Exemplu: secretul, protecţia secretului bancar (totalitatea obligaţiilor care revin angajaţilor băncii).
7. Tipurile instituţiilor bancare
1. În funcţie de capital:
 Bănci cu capital de stat. Exemplu: BNM;
 Bănci cu capital privat – care pot fi cu investiţii străine cît şi naţionale.
 Bănci cu capital mixt, adică parţial este privat, parţial este de stat.
2. După forma organizaţional – juridică:
 Sub formă de societăţi – care sunt societăţi de persoane şi acestea ar fi societăţi în nume colectiv, întreprindere în comandită, societăţi de capital, etc.
 Individuale, aşa numitele case bancare, care nu colectează depozite, ci doar acordă servicii de consiliere financiară, acordă credite, puterea acestora bazîndu-se pe averea personală.
În Republica Moldova, din anul 1995, în baza Legii privind instituţiile financiare, toate băncile se constituie sub formă de societăţi pe acţiuni.
3. După genul de activitate:
 Bănci comerciale universale – care exercită toate tipurile de activităţi bancare;
 Bănci comerciale specializate – care se limitează la una sau la cîteva activităţi bancare. Exemplu: bănci ipotecare care garantează sub garanţia gajului imobiliar, bănci de lombard.
 Bănci investiţionale – sunt specializate pe acordarea de credite investiţionale. Exemplu: Banca pentru Dezvoltare şi Investiţii a Republicii Moldova din 98, creată de Guvern, care nu intră în
sistemul bancar al RM, deci nu se subordonează BNM. Aceasta practică diverse activităţi de investiţii în anumite domenii, cum ar fi în agricultură. Banca respectivă se subordonează doar
Guvernului.