Luceafarul

de Mihai Eminescu
Tema si viziunea despre lume

Poemul „Luceafarul” scris de Mihai Eminescu a aparut in 1883, in Almanahul Societatii

Academice Social-Literare „Romania Juna”, fiind apoi reprodus in revista „Convorbiri literare”.
Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului,dar si o meditatie asupra conditiei umane
duale(omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca).

„Luceafarul” se incadreaza in specia literara a poemului, specie de interferenta a

epicului cu liricul, de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric.

Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si

cunoasterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul armonizeaza zborul spre primordial pentru
implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte
fantastice ale naturii terestre si cosmice.

Motivele romantice de la inceputul operei sunt luceafarul, marea, castelul, fereastra

care sustin atmosfera de contemplatie si de visare in are se naste iubirea dintre Luceafar si fata
de împarat. Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul,
marind tensiunea lirica a trairii. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al
cunoasterii absolute, se intersecteaza cu motive ale timpului. Zburand spre Demiurg, Hyperion
ajunge intr-un spatiu atemporal care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumii.

Titlul poemului se refera la motivul central al textului,Luceafarul, si sustine alegoria pe

tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului
comun. Titlul uneste totodata doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare si unul grecesc,
al lui Hyperion(„cel care merge pe deasupra”), sugerand astfel natura duala a personajului
romantic.

Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate,de structura,

de alterarea planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de imaginarul poetic,de amestecul de
specii(elegie, meditatie, idila, pastel)

Tabloul 1 al poemului este o poveste de iubire, atmosfera aflandu-se in concordanta cu

mitologia romana, iar imaginarul poetic fiind de factura romantica. Iubirea se naste lent din
starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive specifice: luceafarul, marea, castelul.
Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut,iar spiritul superior simte
nevoia materialitatii.
 La chemarea rostita de fata „Cobori in jos, luceafar bland/Alunecand pe-o raza”,
Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prim data din cer si mare. In aceasta
ipostaza angelica, acesta are „par de aur moale” „umerele goale”. Cea de-a doua intrupare, din
soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i
fetei de împarat împaratia oceanului, apoi a cerului. Fata ii cere sa devina muritor, iar
Luceafarul accepta sacrificiul„Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ In schimb pe-o sarutare”.

In al doilea tablou, idila dintre Catalina si Catalin infatiseaza repeziciunea cu care se

stabileste legatura sentimentala intre cei din lumea terestra. Asemanarea numelor sugereaza
apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza
cu cel al Luceafarului, pentru care motivele erau deprinse din mit, abstracte,exprimand
eternitatea. Catalin devine intruchiparea mediocritatii pamantene„viclean copil de casa” „Baiat
din flori si de pripas”

Tabloul al treilea poate fi divizat la randul lui in 3 secvente: zborul cosmic, rugaciunea si
convorbire cu Demiurgul. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos, de viata
infinita,de stingere, este numit Hyperion. Aceste ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire
pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificii. Demiurgul refuza
cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar
deprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemnea pune in antiteza lumea nemuritorilor si cea
a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion in compensatie diferite ipostaze ale geniului.

In ultimul tablou, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un mesaj umanizat, in care

scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si
liniste, sub lumina lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin este exprimata prin
metafore„noaptea mea de patimi” „visul meu din urma”.

Finalul surprinde geniul care se izoleaza indurerat de lumea comuna a norocului

trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nemuritoare. Ironia si dispretul sau
se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatii
retorice. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in „cercul stramt”,iar
geniul atinge starea de liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.

Concluzionand, pentru ilustarea conditiei geniului, poemul „Luceafarul” armonizeaza

teme si motive romantice,atitudini, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate
de scriitor.