Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Roma Antică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Forumul roman
Regatul Roman
753 î.Hr. – 510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr. – 27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
Consul Edil
Pretor Tribun
Chestor Cenzor
Promagistrat Guvernator
Magistrați extraordinari
Dictator Triumviri
Magister Equitum Decemviri
Oficii și titluri onorifice
Pontifex Maximus Magister Militum
Legatus Imperator
Dux Princeps senatus
Officium Împărat
Praefectus August
Vicarius Cezar
Vigintisexviri Tetrarh
Politică și legislație
Adunările romane Legea romană
Senatul roman Cursus honorum
Imperium Colegialitate
modifică
Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753
î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut
de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiuextins. Ea a dominat Europa de Vest și
întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în
fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și
începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte din Antichitatea
Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma
antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă
militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să
aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
Cuprins
Religia romană
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care
cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de
Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul
Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales,
haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi.
Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința
etruscilor.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită
de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-
europene în triada romană Jupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcția
războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu
roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen
Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care,
începând cu Caesar, va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul
pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și
pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea
pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea
militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi
Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face
templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea.
Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona -
zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este
înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei,
care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o
nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore.
Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor.
Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi
transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate
strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile
zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De
două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe
pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii
ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.
Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu
căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în
număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul
alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau
să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție
similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești
(oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste.
Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates
Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.
Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din
urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială.
Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o haină scurtă care
îi lăsa liber brațul drept. În mitologia greacă era cunoscut drept Hefaistos.
Saturn
Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul
viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.
Minerva
Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta
numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).
Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt
divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a
creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea
zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al
funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor
zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate
împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În
sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia
Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul
religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în
epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o
parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni
recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în
sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și
platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o
viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele
trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni
din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor
subterană în Bizanț.