CONTROL TEHNIC Rodica ROHAN

7 Inspecţia preciziei dimensionale şi a macrogeometriei suprafeţelor plane

7.1 Noţiuni generale

Din această categorie de dimensiuni fac parte lungimi, lăţimi, înălţimi, grosimi. Pentru toate
acestea, atunci când se analizează calitatea de conformitate, se iau în considerare două aspecte:
 precizia dimensională, care se referă la dimensiuni şi abateri efective.
Stabilirea dimensiunilor efective se face prin metoda absolută, cu instrumente cu vernier (şubler,
micrometru), cu aparate optico-mecanice, microscoape, aparatul ABBE etc.
Măsurarea abaterilor efective, prin metoda relativă, se face cu aparate comparatoare cu cadran,
traductoare fotoelectrice, traductoare cu radiaţii etc.
 precizia de formă
L
- abaterile de la rectilinitate, caracterizează suprafeţe de lungime mare, dar înguste ( >>).
l
 Abaterea de la rectilinitate (AFr) se defineşte ca distanţa maximă dintre profilul efectiv şi
dreapta adiacentă în limitele lungimii de referinţă, fig. 7.1.

Fig.7.1 Abaterea de la rectilinitate

- profil geometric sau nominal rectiliniu - profilul fără abateri, prescris în desen;
- dreapta adiacentă- dreapta fără abateri, tangentă spre exterior la profilul rectiliniu real;
- lungime de referinţă- lungime în limitele căreia se determină abaterea efectivă de la rectilinitate şi
se prescrie toleranţa la rectilinitate;
- abaterile de la planeitate (AFp), caracterizează suprafeţe la care lungimea şi lăţimea au valori
L
relativ comparabile, ( <).
l
 Abaterea de la planeitate (AFp), reprezintă distanţa maximă dintre suprafaţa efectivă şi
planul adiacent, în limitele suprafeţei de referinţă.

- suprafaţă efectivă- suprafaţă realizată şi pusă în evidenţă prin măsurare

Profilele adiacente sunt materializate pe rigla de verificare, şabloane, placide control, placi de
verificare din sticla.
Considerând suprafaţa efectivă Sc (fig. 7. 2) situată între două plane, unul de referinţă ABCD,
adiacent la suprafaţa efectivă şi altul paralel cu acesta, tangent la suprafaţa efectivă în cel mai
depărtat punct M de planul adiacent, se consideră că suprafaţa piesei este plană dacă abaterea de la
planeitate nu depăşeşte o anumită valoare admisă.

1
 CONTROL TEHNIC Rodica ROHAN

Fig.7.2 Abaterea de la planeitate

7.2 Metode şi mijloace de măsurare şi control ale abaterilor de la rectilinitate

Totdeauna măsurarea abaterii la rectilinitate se face în direcţie perpendiculară pe dreapta

adiacentă, deci pe dreapta de referinţă AB.
Metodele cele mai utilizate pentru măsurarea abaterilor la rectilinitate sunt:
- metode de măsurare cu rigla sau cu nivela, pentru lungimi de referinţă până la 1600 mm;
- metode de măsurare cu nivela, sau metode optice (autocolimaţie, microscop, fir întins)
pentru lungimi de referinţă mai mari de 1600 mm;

7.2.1 Riglele pentru verificarea rectilinităţii şi planeităţii fac parte din categoria măsurilor,
având forma unei bare rigide şi din punct de vedere constructiv pot fi cu muchii active, cu
suprafeţe active sau cu unghi activ, fig. 7.3.

Fig.7.3 Rigle de verificare

Verificarea rectilinităţii cu ajutorul riglelor cu muchii active, executate în clasele de precizie

0;1şi 2, are la bază metoda fantei de lumină, pentru control fiind necesară expunerea muchiei active
a riglei peste muchia piesei şi poziţionarea acestora în dreptul unei surse de lumină, fig. 7.4.
Existenţa abaterii de la rectilinitate este indicată de apariţia
unei fante de lumină, de grosime variabilă între cele două
muchii. Pentru o apreciere cantitativă a abaterii, pot fi
utilizate fante etalon, care rezultă prin folosirea unor fante
de lumină folosind cale plan paralele de dimensiuni
cunoscute, se mai pot folosi, de asemenea, calibre de
interstiţii (lere de grosime) cu dimensiuni de 0,02...0,5mm,
care se introduc între suprafeţele active ale riglei şi piesă.
Fig.7.4 Metoda fantei de lumină

7.2.2 Măsurarea abaterii de la rectilinitate cu un instrument comparator

Piesa 1 din fig.7.5, se aşează pe placa de verificare 2 prin intermediul calelor plan-paralele egale
3. Suportul comparatorului 4 se aşează pe rigla 5 aflată în contact cu rigla 6, cu rol de ghidare a
suportului în timpul deplasării sale. Palpatorul comparatorului se poziţionează perpendicular pe
muchia piesei. În punctele A şi B, care delimitează lungimea de referinţă, comparatorul trebuie să
indice aceeaşi valoare. Prin deplasarea suportului comparatorului pe rigla 5 între punctele A şi B, se

2
 CONTROL TEHNIC Rodica ROHAN

fac diferite măsurări, diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă reprezentând abaterea de la
rectilinitate.

Fig.7.5 Măsurarea abaterii de la rectilinitate cu un

instrument comparator

Avantajele metodei sunt:

- profilul efectiv se determină direct, fără calcule, deci metoda este rapidă;
- măsurarea se face continuu, profilul efectiv nu este poligonal şi în consecinţă, este mai
apropiat de cel real.
Dezavantajele metodei:
- riglele de verificare pot avea abateri, deci periodic trebuie verificate;
- când piesa sau riglele sunt aşezate pe cale apare încovoierea, iar săgeţile care apar sunt
incluse în valorile abaterilor măsurate;
- precizia metodei este influenţată de precizia aparatului.

7.2.3 Măsurarea abaterii de la rectilinitate prin metoda colimaţiei

Colimatorul şi luneta permit determinarea abaterii de la rectilinitate prin compararea muchiei

efective, controlate, cu o dreaptă de referinţă, materializată de axa optică a celor două aparate, fig.
7.6 .
Colimatorul (fig.7.6a) este un aparat optic care proiectează la infinit scara gradată. Lumina
provenită de la sursa 1, trece prin condensatorul 2 şi luminând apoi placuţa cu reperul R1 în formă de
cruce, situat în planul focal al lentilei-obiectiv 3.
Luneta (fig.7.6b) se compune din lentila-obiectiv 4, scara gradată R2 şi ocularul 5, al cărui
plan focal coincide cu cel în care se află scara R2. Dreapta de referinţă este materializată prin
reglarea celor două aparate, astfel încât când colimatorul se află în punctele A şi B (care delimitează
lungimea de referinţă), reperul R1 să se suprapună
perfect peste scara gradată R2.

Fig. 7.6 Metoda colimaţiei (schema de principiu)

Prin deplasarea colimatorului între A şi B, orice denivelare a suprafeţei controlate determină

înclinarea axei acestuia în raport cu dreapta de referinţă, imaginea lui R1 deplasându-se faţă de R2.
Pentru determinarea profilului echivalent, suportul care susţine colimatorul şi care este
prevăzut cu suprafeţe de rezemare, se deplasează identic ca nivela, pe toată lungimea de referinţă, la

3
 CONTROL TEHNIC Rodica ROHAN

intervale egale, efectuându-se citiri la tamburul ocularului micrometric. Pe baza valorilor obţinute se
calculează abaterea de la rectilinitate.

7.3 Metode şi mijloace de măsurare şi control ale abaterilor de la planeitate

Planeitatea suprafeţelor prezintă o mare importanţă în construcţia de maşini, în special a

meselor, ghidajelor sau a altor elemente constructive ale maşinilor-unelte.
Abaterea de la planeitate este distanţa maximă dintre suprafaţa efectivă şi planul adiacent în
limitele suprafeţei de referinţă.

7.3.1 Controlul planeităţii prin metoda urmelor de vopsea

Pentru controlul planeităţii suprafeţelor prin această metodă, se utilizează rigle de verificare,
cu suprafeţe active late, sau plăci de verificare, executate în cinci clase de precizie: 0, 1, 2, 3, 4.
Suprafaţa riglei sau plăcii de verificare se unge cu un strat subţire de vopsea specială (de
exemplu crom diluat în ulei fin) şi i se imprimă o mişcare longitudinală înainte şi înapoi, după care
se îndepărtează şi se examinează repartizarea petelor de contact rămase pe proeminenţele suprafeţei
piesei. Suprafaţa plană se acoperă cu un strat foarte subţire de colorant (indigo, vopsea) şi se aşează
peste suprafaţa de verificat astfel încât colorantul se imprimă pe aceste pe porţiunile cu care vine în
contact. Petele de contact dau informaţii asupra punctelor tangente la planul a diacent.
Metoda este foarte des utilizată, mai ales la prelucrarea suprafeţelor plane atunci când acestea
trebuie să aibă o portanţa sporită. In acest caz aprecierea abaterilor de formă se face prin
numărul de pete de vopsea pe suprafaţa de referinţa de 25 x 25 mm
La o planeitate corespunzătoare, petele se repartizează uniform pe toată suprafaţa piesei, iar cu
cât numărul de pete obţinute este mai mare pe un pătrat cu latura de 25 mm, cu atât abaterea de la
planitate este mai mică.
Avantajele metodei sunt:
- procedeu simplu şi rapid;
- la controlul pieselor grele sau de dimensiuni mari, verificarea se face în poziţia de lucru a
piesei, care include şi deformaţiile elastice datorită greutăţii proprii;
- se indentifică imediat locurile în care suprafaţa de verificat prezintă abateri sub formă de
proeminenţe care ulterior se vor înlătura prin prelucrare.
Dezavantaje:
- urmele de vopsea rămase pe piesă indică precis locul unde se află proeminenţe, dar nu indică
grosimea stratului de material ce trebuie îndepărtat;
- precizia verificării este influenţată în mare măsură de precizia riglei (uzură, deformaţii
datorate tensiunilor interne etc.);
- grosimea stratului de vopsea poate altera rezultatul verificării: se recomandă ca acesta să fie
între 2...10  m.

7.3.2 Verificarea planeităţii cu ajutorul unui suport prevăzut cu aparate de măsurat

Pentru verificarea suprafeţei de controlat P, fig.7.7, se utilizează un suport S cu dimensiuni

corespunzătoare suprafeţei. Suportul se sprijină pe trei puncte de reazem R1, R2, R3, iar pe suport se
aşează aparatul de măsurat M. Poziţia aparatului de măsurat (care poate fi de tip comparator cu
cadran, aparate pneumatice sau electrice) pe suport se poate face în oricare din variantele a,b,c
prezentate în fig. 7.7 Pentru verificarea planeităţii, suportul se deplasează pe toată suprafaţa piesei,
iar abaterile de la planitate faţă de planul de referinţă determinat de cale trei puncte de reazem, sunt

4
 CONTROL TEHNIC Rodica ROHAN

indicate de aparatele de măsurat. Dacă punctele R1, R2, R3 sunt mai îndepărtate între ele, valorile
abaterilor indicate de aparate sunt mai apropiate de valorile în raport cu planul adiacent.

Fig.7.7 Măsurarea planeităţii cu ajutorul unui suport prevăzut cu aparate de măsurat

7.3.2 Măsurarea cu ajutorul linealului cu laser

Prin utilizarea laserului în calitate de sursă luminoasă, domeniul de măsurare al

interferometrului poate fi lărgit, iar precizia mărită.
Linealul cu laser se foloseşte la verificarea planeităţii suprafeţelor în domeniul 0,25..1000 mm,
cu valoarea diviziunii de 0,2...1  m.
Laserul L, fig.7.8 , alimentat de sursa S, emite un fascicul monocromatic foarte îngust (raza R)
paralel cu dreapta de referinţă ce trece prin punctele A şi B ale suprafeţei de verificat. De-a lungul
acestei suprafeţe se deplasează un traductor fotoelectric P, prevăzut cu o diafragmă de palpare D.
Abaterile de centrare X şi Y ale fascicolului în diafragma D, datorate denivelărilor suprafeţei M, se
citesc la aparatul indicator I.

Fig. 7.8 Schema de principiu a linealului cu laser