UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ECONOMIE
ȘI DE ADMINISTRARE A AFACERILOR

REZUMAT
TEZĂ DE DOCTORAT

EVOLUȚIA
ȘI SUSTENABILITATEA
DATORIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Ioan TALPOŞ

DOCTORANDĂ:
Asist.univ. Ana-Cristina NICOLESCU

TIMIŞOARA
--2010--
 Teză de doctorat

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
DATORIA PUPLICĂ ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
1.1. Abordarea sistemică a datoriei publice
1.2. Finanţarea datoriei publice
1.2.1. Instrumente de finanţare a datoriei publice
1.2.2. Structura datoriei publice
1.3. Indicatori de analiză a datoriei publice
1.3.1. Analiza datoriei publice externe
1.3.2. Analiza datoriei publice interne
1.4. Datoria publică şi Pactul de Stabilitate şi Creştere
Citări bibliografice, rapoarte, comunicate, studii şi legislaţie

CAPITOLUL II
TEORII CONVENŢIONALE PRIVIND DEZECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC
ŞI TEORIA NEUTRALITĂŢII DATORIEI PUBLICE
2.1. Teorii clasice privind dezechilibrul financiar public
2.2. Teorii neoclasice privind dezechilibrul financiar public
2.3. Teoria lui Keynes şi teoriile neokeynesiste privind dezechilibrul financiar public
2.3.1. Rolul stabilizator al bugetului în teoriile de sorginte keynesiste
2.3.2. Modelul keynesist simplificat
2.3.3. Modelul IS-LM
2.3.4. Abordări alternative ale teoriei keynesiste
2.4. Teoria echivalenţei ricardiene
2.4.1. Retrospectivă asupra echivalenţei sau nonechivalenţei ricardiene
2.4.2. Teoria echivalenţei ricardiene
2.4.2.1. Constrângerea bugetară la nivelul sectorului public
2.4.2.2. Ipoteza venitului permanent
2.4.3. Critica echivalenţei ricardiene
2.4.4. Testarea validităţii echivalenţei ricardiene
2.4.4.1. Testări indirecte
2.4.4.2. Testări directe
2
 Teză de doctorat

Citări bibliografice

CAPITOLUL III
TEORII MODERNE PRIVIND DEZECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC
3.1. Conexiunea dintre dezechilibrul public, creşterea economică
şi ratele de dobândă în schema Ponzi
3.2. Curba Laffer şi sustenabilitatea datoriei publice
3.2.1. Abordarea teoretică a curbei Laffer privind datoria publică
3.2.2. Legătura dintre veniturile fiscale şi datoria publică
3.3. Teoria îndatorării excesive/nesustenabile
3.3.1. Abordarea teoretică a îndatorării excesive/nesustenabile
3.3.2. Modele privind îndatorarea excesivă/nesustenabilă
Citări bibliografice

CAPITOLUL IV
STUDIU RETROSPECTIV PRIVIND DINAMICA DATORIEI PUBLICE ŞI
STRUCTURA APARATULUI ADMINISTRATIV AL ROMÂNIEI
4.1. Etape definitorii pentru analiza datoriei publice
4.2. Datoria publică a României în perioada veche (până la Primul Război Mondial)
4.2.1. Aparatul administrativ
4.2.2. Împrumuturile contractate de statul român pe piaţa internă şi externă
4.2.3. Retrospectivă istorică asupra structurii şi dinamicii datoriei publice
4.3. Datoria publică a României în perioada interbelică
4.3.1. Aparatul administrativ interbelic şi rolul său în gestionarea resurselor publice
4.3.2. Angajamentele financiare ale administraţiilor publice
4.4. Datoria publică a României în perioada postbelică
4.4.1. Aparatul administrativ postbelic
4.4.2. Datoria publică a României până la data de 31.12.1947
4.5. Dinamica economică şi îndatorarea publică în perioada Regimului Comunist
4.5.1. Cadrul general de analiză
4.5.2. Efectele sistemului planificat asupra economiei socialiste româneşti
4.5.3. Fluxurile de capital şi dinamica datoriei externe
4.5.3.1. Contractarea de împrumuturi pentru dezvoltarea extensivă a economiei
4.5.3.2. Scăderea îndatorării şi rambursarea datoriei publice
Citări bibliografice, rapoarte, comunicate, studii, legislaţie şi baze de date statistice

CAPITOLUL V
DINAMICA DATORIEI PUBLICE A ROMÂNIEI
DUPĂ CĂDEREA REGIMULUI COMUNIST
5.1. Tratatul de la Maastricht şi datoria publică la nivelul statelor membre
5.2. Strategia de gestiune a datoriei publice

3
 Teză de doctorat

5.2.1. Capacitatea României de a contracta împrumuturi de pe pieţele financiare

5.2.2. Structura datoriei publice a României
5.2.3. Raporturile României cu entităţile finanţatoare
5.3. Impactul crizei economico-financiare contemporane în Europa
Citări bibliografice, rapoarte, comunicate, studii, legislaţie şi baze de date statistice

CAPITOLUL VI
ANALIZA SUSTENABILITĂŢII DATORIEI PUBLICE
6.1. Conceptul de sustenabilitate
6.2. Aritmetica sustenabilităţii datoriei publice
6.3. Estimarea sustenabilităţii datoriei publice a României
6.4. Indicatori de analiză a sustenabilităţii datoriei publice
6.5. Modelarea econometrică a sustenabilităţii datoriei publice
în statele membre ale Uniunii Europene
6.5.1. Cadrul metodologic de testare a sustenabilităţii
6.5.2. Studii empirice privind sustenabilitatea datoriei publice
6.5.3. Testarea econometrică a sustenabilităţii datoriei publice
Citări bibliografice, rapoarte, comunicate, studii şi baze de date statistice

CONSIDERAŢII FINALE
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
INDEXUL FIGURILOR
INDEXUL GRAFICELOR
INDEXUL TABELELOR
ANEXE

4
 Teză de doctorat

REZUMAT

Luând în considerare resursele necesare în procesul dezvoltării umane, nevoia de a avea un

standard minim de viață, de a ieși din sărăcie și importanța creării de locuri de muncă,
infrastructură și locuințe, guvernele pot, de multe ori, să efectueze cheltuieli care le depășesc
veniturile. În acele situații, resursele de care au nevoie guvernele sunt procurate de pe piețele
financiare. Acesta este momentul când se creează datoria publică.

Cercetarea științifică abordată, în complexitatea sa, a urmărit clarificarea câtorva obiective

esențiale, și anume: conceptul teoretic și tratarea sa de către specialiștii autohtoni; dinamica
datoriei publice în România și identificarea particularităților specifice fiecărei epoci; datoria
publică națională în raport cu indicatorii specifici ai actualilor noștri parteneri din UE; influența
actualei crize economice globale asupra pozițiilor bugetare ale statelor membre; analiza
sustenabilității datoriei publice a României integrată în structurile europene, precum și propuneri
de măsuri ce pot fi aplicate în statele membre UE în scopul revenirii cât mai urgente la o dinamică
economică pozitivă cu impact direct asupra nivelului de trai al populației.
Tema de cercetare abordată este extrem de actuală în contextul crizei economico-financiare
globale și cu atât mai evidentă în România, țara care la finele anului 2009 va înregistra un procent
negativ de creștere. Din păcate, specialiștii în domeniu nu sunt consultați și nu se preiau măsurile
propuse de aceștia. Așa se face că oamenii care cunosc în profunzime fenomenul și pot ajuta la
trecerea mai ușoară peste actuala criză, nu sunt interesați de cercetarea științifică. Ne referim aici
la specialiștii români care pe baza analizelor FMI cu aplicabilitate la realitățile economico-sociale
și politice naționale pot oferi guvernanților soluții concrete în traversarea scurtă și fără cutremure
de mare magnitudine a actualei crize economice.
Lucrarea a fost elaborată şi structurată într-o abordare coerentă şi pertinentă, în cadrul
acesteia individualizându-se următoarele șase capitole: Datoria publică în teoria contemporană,
Teorii convenționale privind dezechilibrul financiar public și Teoria neutralității datoriei publice,
Teorii moderne privind dezechilibrul financiar public, Studiu retrospectiv privind dinamica datoriei
publice și structura aparatului administrativ al României, Dinamica datoriei publice a României
după căderea regimului comunist și Analiza sustenabilității datoriei publice.
Creșterea datoriei publice și a deficitului bugetar au devenit o problemă crucială în multe
state industrializate sau emergente. În ultimele decenii, foarte multe state au acumulat importante

5
 Teză de doctorat

stocuri de datorie publică, de regulă urmate de creșteri ale dimensiunii sectorului public și de
politici fiscale și bugetare imprudente. Nevoia de o coordonare a policilor fiscale și bugetare în
Uniunea Economică și Monetară, conștientizarea faptului că acumularea unei datorii publice mari
reprezintă o amenințare pentru generațiile următoare, creșterea presiunii fiscale pe o piață cu
tendințe de globalizare și impactul pe care procesul de îmbătrânire al populației îl va avea asupra
finanțelor publice a stârnit controverse, atât în mediul academic, cât și în presă. A împrumuta
resurse în mod continuu și a le putea menține nivelul constant în timp presupune a avea o datorie
publică sustenabilă, obiectiv important al oricărei politici fiscale a unui stat. O datorie publică
sustenabilă este rezultatul pieței și al deciziilor de politică fiscală și bugetară.
Analiza stadiului şi evoluţiei cunoaşterii în domeniul de studiu al lucrării ne conduce la
concluzia că în ştiinţele economice nu s-a cristalizat o abordare unitară a sustenabilității datoriei
publice ci, dimpotrivă, se remarcă o pluralitate a abordărilor. Cu toate că sustenabilitatea
finanțelor publice și implicit cea a datoriei publice au fost subiecte intens dezbătute de peste un
secol, rămân momentan concepte imprecise. Deși, intuitiv, este firesc să se considere o politică
fiscală sustenabilă aceea care evită colapsul financiar, nu există o definiție general acceptată în
ceea ce privește o datorie publică sustenabilă, respectiv un nivel sustenabil al datoriei publice.
Stadiul cunoaşterii domeniului cercetat este reliefat de volumul mare de date statistice cu privire
la dinamica datoriei publice utilizate în analiză, în acest sens fiind relevante bazele de date
naționale și internaționale: Banca Naţională a României, Ministerul Finanţelor Publice, Banca
Mondială, Eurostat, baza de date statistice a Comisiei Europene, International Financial Statistics și
Government Financial Statistics, baze de date ale Fondului Monetar Internațional, Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, motorul de căutare Euromonitor International/ Global
Market Information Database, de numărul impresionant al actelor normative consultate pentru a
asigura precizia terminologică a noțiunilor, de numeroasele lucrări având caracter teoretic și
empiric ale specialiștilor români sau străini, de opiniile şi argumentele acestora, ale cercetătorilor
ştiinţifici şi ale cadrelor didactice cu o bogată experienţă în domeniu.
Contribuţiile proprii asupra domeniului cercetat sunt prezente pe tot parcursul lucrării de
doctorat. Astfel, am vizat lămurirea unor aspecte teoretice ale problemelor abordate, unor noţiuni
şi concepte economice importante pentru elucidarea fenomenului cercetat prin utilizarea unoi
volum important de date statistice pentru analiza dinamicii datoriei publice în România, modelarea
econometrică a sustenabilității acesteia în cadrul statelor membre UE şi formularea de propuneri
pentru o redresare susținută pe termen lung și o creștere economică echilibrată a economiilor
europene.
Rezultatele cercetării s-au concretizat prin publicarea a peste 30 lucrări (articole, studii sau
cărți), în calitate de unic autor sau coautor, din care aproximativ jumătate reprezintă studii în
domeniul tezei de doctorat.

În Capitolul I - Datoria publică în teoria contemporană, conţinutul analizei relevă

actualitatea temei, a discuţiei despre datoria publică în România. Am constatat necesitatea
acurateţei, a preciziei terminologice, existând destule lacune în înţelegerea mecanismului datoriei
6
 Teză de doctorat

publice. Datoria publică necesită existența unui cadru legislativ transparent, directivele Băncii
Mondiale și Fondului Monetar Internațional punând accent pe aspectele legate de existența unor
reglementări legislative clare, care să specifice cadrul organizatoric al gestionării datoriei publice.
Trebuie reţinut caracterul unitar al datoriei publice, dar și problema opţiunii între abordarea
datoriei publice în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, datoria publică include şi îndatorările
instituţiilor financiare ale unei ţări, precum şi ale autorităţilor locale. Din ansamblul lărgit al
problemelor datoriei publice vor fi analizate cele legate de împrumuturile efectiv contractate şi
gestionate de către Ministerul Finanţelor Publice, care sunt considerate în mod curent ca datorie
publică. Am considerat necesară o abordare sistemică a datoriei publice, consultând în acest sens
ultimele acte normative din legislația românescă; am realizat, de asemenea, o scurtă prezentare a
instrumentelor de finanțare ale datoriei publice și a modului de structurare al acesteia. Datoria
publică contractată poate fi analizată din punct de vedere al sursei de proveniență (datorie publică
externă/internă), după maturitatea inițială a portofoliului de datorie (datorie publică pe termen
scurt, mediu și lung), precum și în funcție de instrumentele de datorie publică guvernamentală. Am
considerat imperios necesar să prezentăm indicatorii prin intermediul cărora se exprimă efortul
financiar pe care îl implică datoria publică, respectiv: mărimea absolută şi mărimea medie pe cap
de locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul
intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice sau ponderea
serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare. De asemenea, se mai calculează:
cuantumul anual al dobânzilor aferente datoriei publice; raportul dintre dobânzi şi produsul intern
brut; ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare.
Deoarece procedura privind deficitul excesiv (limitarea deficitului bugetar la 3% din PIB și a
datoriei publice la 60% din PIB) reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor
membre UE de a respecta criteriile de convergență, am considerat util demersului cercetării noastre
prezentarea succintă a Pactului de Creștere și Stabilitate, acord politic între statele membre UE
adoptat în anul 1996, având scopul de a coordona politicile fiscale naționale în cadrul Uniunii
Economice și Monetare (UEM) pentru asigurarea unui climat de stabilitate și de prudență bugetară
considerată necesară pentru succesul Uniunii. Cu toate că a luat naștere ca urmare a faptului că
statele membre au înțeles nevoia existenței sale, Pactul de Stabilitate și Creștere a fost criticat
imediat după adoptarea sa. Principalele critici aduse se refereau în special la rigiditatea sa excesivă
și la modul arbitrar în care au fost stabilite cele două praguri pentru deficitul bugetar și cel al
îndatorării publice.
Capitolul II al lucrării este dedicat prezentării teoriilor convenționale privind dezechilibrul
financiar public și teoriei neutralității datoriei publice. Într-o perioadă în care capitalismul căuta
soluţii de depăşire a inerţiilor vechiului sistem social, reprezentanţii curentelor de gândire
economică au susţinut că alături de capital, libera iniţiativă şi concurenţa constituie vectori ai
progresului într-o economie care are capacitatea de a se autoregla, iar statul trebuie să fie minimal.
În doctrina economică principalele teorii privind dezechilibrul public, reprezentate de teoriile
clasice, neoclasice şi keynesiste, cunoscute sub denumirea de teorii convenţionale, au susţinut că
deficitele publice restrâng capitalul, reduc venitul naţional şi afectează nivelul de trai al generaţiilor
viitoare. Paradigma neoclasică vizează planurile individuale de consum în timpul duratei de viaţă.

7
 Teză de doctorat

În acest orizont de timp dezechilibrul financiar public majorează consumul total prin trecerea
impozitelor şi taxelor în sarcina generaţiilor viitoare. Dacă resursele sunt pe deplin utilizate, atunci
creşterea consumului implică în mod necesar reducerea economisirii, ceea ce majorează ratele
dobânzilor pentru ca astfel să se restabilească echilibrul pe piaţa de capital. Astfel, deficitele
persistente restrâng acumularea privată de capital. Teoria ricardiană a neutralităţii consideră că
reducerea fiscalităţii şi menţinerea neschimbată a cheltuielilor publice menţin la acelaşi nivel
consumul şi capitalul acumulat, întrucât economisirea suplimentară privată creşte cu o sumă
echivalentă, iar variabilele macroeconomice şi economisirea naţională rămân neschimbate.
În Capitolul III al tezei de doctorat, am tratat noile teorii menite să ofere soluții la problema
creșterii îndatorării statului, astfel încât efectele acesteia asupra economiei să aibă o amploare cât
mai mică. Această problemă de opţiune între datoria internă şi cea externă a fost sugerată de
recentele preocupări privind crizele datoriei internaţionale şi ale deficitelor publice excesive. Ca
urmare, s-au conturat următoarele teorii moderne privind dezechilibrul financiar public, respectiv:
jocul/schema Ponzi; curba Laffer privind datoria publică și teoria îndatorării
excesive/nesustenabile.
În abordarea problematicii datoriei publice, am realizat în cadrul lucrării o prezentare
analitică şi o prezentare istorică a problemei. Capitolul IV - Studiu retrospectiv privind dinamica
datoriei publice și structura aparatului administrativ al României are în vedere o îmbinare între
cele două modalităţi, cu accentul pe latura instituţională, în care încadrarea istorică se face prin
punctarea momentelor de modificare a situaţiilor. Iniţial am pornit de la ideea că tema este actuală
prin clarificările ce pot fi oferite din propria noastră experienţă trecută pentru a servi prezentului.
Minima explicaţie a domeniului datoriei publice este necesară, ştiut fiind că terminologia utilizată
şi-a schimbat sensurile în timp, iar abordarea terminologiei epocii oferă şansa înţelegerii
fenomenului datoriei publice a României de atunci. Munca actualilor guvernanţi ar fi mai eficientă,
mai exactă şi mai la obiect, dacă ar fi utilizată direct experienţa trecută. Privitor la cadrul cronologic
ales, în vederea realizării unei analize aprofundate, studiul datoriei publice porneşte din momentul
constituirii structurilor statului modern român, anul 1864 fiind semnificativ pentru existenţa unui
singur buget, a unui singur Minister de Finanţe, iar anul 1946 fiind cel al “tragerii cortinei” peste
economia de piaţă şi toate accesoriile acesteia, inclusiv a problematicii datoriei publice.
Primul act a fost între anii 1864 şi 1914. Până la Primul Război Mondial (1914-1918) s-a
constituit cadrul instituţional al datoriei publice, maniera sa de funcţionare depinzând de condiţiile
mecanismului monetar al aurului, al permeabilităţii pieţelor financiare, al creditului extern al
României etc.
Între anii 1914-1919, (practic etapa fiind încheiată prin bugetul exerciţiului 1920/21)
războiul a dislocat situaţia anterioară. Intervalul cuprins între anii 1919-1940 a reprezentat o
perioadă a încercării de revenire la normalitate, o normalitate afectată însă de anii depresiunii
economice, având consecinţe inerente, urmată între anii 1940 şi 1946 de o altă perioadă de încercări
dramatice pentru statul român. Finalul a fost reprezentat de desfiinţarea treptată, până în anul
1950, a datoriei publice.
Am ales deci să studiem dinamica datoriei publice în patru etape, respectiv:

8
 Teză de doctorat

- Dinamica datoriei publice a României în perioada de până la primul Război Mondial,

evidențiind performanța aparatului administrativ și realizând o retrospectivă privind structura și
dinamica datoriei publice a statului, reliefând prin analize dominanța datoriei externe contractate;
- Dinamica datoriei publice a României în perioada interbelică, datoria publică putând fi
considerată oglinda fidelă a greutăţilor întâmpinate de statul român;
- Dinamica datoriei publice a României în perioada postbelică, reflectată de urmele adânci
lăsate în economia României de cel de-al doilea Război Mondial;
- Dinamica datoriei publice a României în perioada regimului comunist, urmărind
dezvoltarea extensivă a economiei centralizate a statului, având ca scop principal rambursarea
datoriei externe acumulate anterior și efectele generale ale acesteia asupra societății românești.
Pentru înţelegerea cadrului legislativ al constituirii şi gestionării datoriei publice în România
sunt necesare câteva precizări. În primul rând, însăşi expresia de cadru legislativ trebuie înţeleasă
pornind de la faptul că, pentru aproape întreaga durată a fenomenului analizat, România a dispus de
instituţii democratice, care şi-au manifestat voinţa potrivit regulilor acceptate de lumea modernă.
Astfel, capitolul IV al tezei de doctorat îşi propune explicarea unora dintre manifestările
instituţionale.
Pe parcursul cercetării, am considerat că problema datoriei publice trebuie integrată în
contextul unitar al organismului economic şi, în acest sens, trebuie acordată o atenţie deosebită unor
indicatori economici precum, ponderea servicului datoriei publice în Bugetul de Stat, în cheltuielile
Ministerului de Finanţe şi a sarcinii acesteia pe locuitor în perioada analizată, comparativ şi cu alte
ţări ale Europei. Este evident că analiza cât mai completă a evoluţiei datoriei publice a României în
perioada 1864 –1989 impune relevarea corelaţiei acesteia cu economia reală, în contextul social şi
politic al epocii.
Capitolul V - Dinamica datoriei publice a României după căderea regimului comunist
urmărește continuarea studiului dinamicii datoriei publice a României începută în capitolul IV,
integrând România în structurile UE. Am realizat un studiu amănunțit al structurii și dinamicii
împrumuturilor contractate de statul român după căderea regimului comunist și trecerea la
economia de piață până în prezent, când considerăm necesară o analiză a impactului crizei
economico-financiare contemporane în Europa. Dacă la începutul perioadei de tranziţie, în anul
1990, datoria publică în România era nesemnificativă (7% din PIB), în următorii ani procesul său de
acumulare s-a accelerat. La nivelul anului 2004, datoria publică internă împreună cu datoria externă
a ţării ajunseseră deja la o pondere de aproximativ 25% din Produsul Intern Brut. În subcapitolul 1 -
Tratatul de la Maastricht și datoria publică la nivelul statelor membre, am realizat o analiză amplă
a dinamicii și structurii datoriei publice în statele membre UE în perioada 1998-2009. Subcapitolul
2 – Strategia de gestiune a datoriei publice cuprinde analiza mai detaliată a dinamicii datoriei
publice în România în perioada 1990-2009, abordând capacitatea statului român de a contracta
împrumuturi de pe piețele financiare, structura datoriei publice în România conform statisticilor
oficiale, precum și raporturile României cu entitățile financiare. Pornind de la considerentul că
nivelul de 60% impus prin Tratatul de la Maastricht reprezintă un grad de îndatorare estimat în
ipoteza unei creșteri economice anuale susținute (5%) și în condițiile în care în România creșterea
economică fluctuează de la an la an, de altfel la finele anului 2009 fiind estimat un procent negativ

9
 Teză de doctorat

de creștere, atunci ne-am întrebat dacă nu cumva și o rată de îndatorare de 30% sau chiar 25% nu
este prea ridicată pentru ceea ce poate susține economia românească. În acest sens, am realizat o
analiză grafică a corelației pondere datorie publică în PIB – creștere economică reală în România
în perioada 1995-2009, arătând că au existat ani în acest interval analizat în care România a
înregistrat un puternic regres economic, însă, cu toate acestea, datoria publică a continuat să se
acumuleze. Deşi continuă să fie mai mic decât gradul de îndatorare înregistrat de alte economii
naţionale europene, ceea ce îngrijorează este tendinţa sa de accelerare manifestată în ultimul timp,
în condiţiile în care managementul politicii macroeconomice se dovedeşte a fi nu tocmai
performant. Printre riscurile asociate datoriei publice guvernamentale se numără și cel generat de o
structură necorespunzătoare a portofoliului acesteia. Astfel, o pondere foarte mare a datoriei
publice pe termen scurt sau contractată la o rată a dobânzii variabilă generează, pe de o parte
vulnerabilități ale costului serviciului datoriei atunci când rata dobânzii crește, iar, pe de altă parte,
riscuri suplimentare datorate dificultăților de refinanțare a datoriei deja existente la un cost
acceptabil. Pe acest considerent, am analizat structura datoriei publice a României din punct de
vedere al sursei de proveniență, după maturitatea inițială a portofoliului de datorie, pe instrumente
de datorie, precum și structura serviciului datoriei publice guvernamentale, indicator esențial care
evidențiază cheltuielile efective la nivelul fiecărui exercițiu financiar în contul datoriei publice.
După anul 1990, relațiile României cu entitățile finanțatoare au cunoscut o îmbunătățire
permanentă, ca urmare a eforturilor depuse de autoritățile române în acest sens, relevante fiind
relațiile dezvoltate cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD),
Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre
(BCDMN) și Banca Europeană de Investiţii (BEI). Criza economico-financiară ale cărei consecințe
se fac simțite în economia mondială demonstrează importanţa coordonării UE, precum și a
necesităţii realizării de progrese suplimentare în această privinţă.
În abordarea problematicii sustenabilității datoriei publice din Capitolul VI al lucrării, am
considerat necesară într-o prima parte o abordare teoretică a noțiunii propriu-zise, prin prezentarea
conceptului de sustenabilitate a datoriei publice, aritmetica acesteia, precum și indicatorii de
analiză determinați în statisticile oficiale. Sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare și implicit
sustenabilitatea datoriei publice constituie o problematică actuală, intens dezbătută, care prezintă o
importanță deosebită și la nivelul procesului decizional public. În Europa, problema sustenabilității
datoriei publice a devenit un subiect public de interes în urma introducerii monedei unice în
Uniunea Europeană. Punctul de plecare în ceea ce privește condiția de sustenabilitate a datoriei
publice este constrângerea bugetară intertemporală, respectiv regula este: cheltuielile curente
(pentru bunuri și servicii) plus costul serviciului datoriei să egaleze veniturile plus valoarea
datoriei nou contractate. Condiţia ca o politică bugetară să fie sustenabilă este ca excedentul
bugetar actualizat să depăşească nivelul datoriei publice. Teoretic, orice valoare a deficitului
bugetar este admisă dacă guvernul poate crește datoria publică fără limite, ceea ce nu este însă
posibil, deoarece guvernul se confruntă cu valoarea actuală a propriei constrângeri bugetare.
Considerăm că asigurarea unei dezvoltări sustenabile presupune, concomitent, dezvoltare
economică, protecție socială și protecția mediului înconjurator, iar politicile fiscale și bugetare,

10
 Teză de doctorat

datorită caracterului lor redistributiv, influențează dezvoltarea sustenabilă prin efectele manifestate
asupra creșterii economice sau a investițiilor în capitalul uman. Problematicii sustenabilității i se
acordă atenție sporită, precum și a modalităților de analiză și monitorizare a sustenabilității
politicilor fiscale și bugetare sau a datoriei publice pe măsură ce statele industrializate sau
economiile emergente au început să se confrunte cu dificultăți din ce în ce mai mari generate de
grade de îndatorare ridicate. Cu toate acestea, problema îndatorarii excesive sau nesustenabile nu a
fost pe deplin rezolvată.
Analiza gradului de îndatorare a României furnizează informații nu suficient de relevante
pentru a afirma dacă autoritățile române promovează un management de calitate al datoriei publice.
Prin urmare, am considerat necesar demersul care are la bază analiza gradului de îndatorare în
România din punct de vedere al sustenabilității datoriei publice, prin analiza în perioada trim. I
2000 – trim. IV 2008 a distribuției seriei datoriei publice raportate la PIB în România. Anterior
modelării sustenabilității datoriei publice în statele UE, am realizat o scurtă analiză a poziției fiscale
a acestor state în perioada: trim. I 2000 - trim. I 2009, în ceea ce privește dinamica seriilor datorie
publică, sold bugetar consolidat și primar, venituri și cheltuieli publice, exprimate ca ponderi în
PIB.
Modelul construit pentru testarea sustenabilității datoriei publice în statele UE nu are la
bază procedura obișnuită pentru determinarea sustenabilității politicii fiscale pe baza testelor de
cointegrare între seriile veniturilor fiscale şi a cheltuielilor bugetare sau respectiv între seriile
datoriei publice și deficitului bugetar primar (exprimate ca ponderi în PIB) – serii cărora li se
verifică anterior nestaționaritatea în nivel, procedură descrisă de altfel în numărul mare de studii
empirice la care noi am făcut referire, ci se bazează pe includerea în cadrul unei proceduri de tip
Two-Stage Least Squares (TSLS) a unor variabile-instrumentale menite să corecteze acurateţea
procesului de generare a variabilelor reziduale, pe date de tip panel. Modelele cu date panel constau
în estimarea de ecuaţii de regresie în care sunt folosite serii care sunt simultan atât serii de timp, cât
şi date crosssecţionale. Utilizarea modelelor cu date panel oferă două avantaje majore, respectiv, în
primul rând, se evită problema lipsei unui număr mare de observații statistice, care poate duce la
invaliditatea rezultatelor obținute, și, în al doilea rând, se poate realiza analiza pe grupuri de state
având caracteristici comune. Practic, se descrie un sistem de ecuații pentru setul reprezentat de
statele membre UE, având ca variabilă endogenă datoria brută consolidată (% PIB) și variabile
exogene costul datoriei publice, reprezentat de rata medie a dobânzii și deficitul bugetar primar (%
PIB).
În ultima parte a lucrării - Consideraţii finale am prezentat, în mod succint, cele mai
importante aspecte dezvoltate pe parcursul cercetării, fiind de asemenea propuse o serie de măsuri
concrete de realizare a sustenabilității datoriei publice în economii aflate în redresare, așa cum sunt
cele europene, în contextul actual al crizei financiare.
În contextul mai larg al politicilor economice naţionale, statele trebuie să vegheze ca atât
nivelul, cât şi ritmul de creştere al datoriei publice să fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice să
poată fi asigurat în diverse situaţii respectând obiectivele de cost şi de risc. Este necesară, de
asemenea, menţinerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum şi punerea în
practică a unei strategii credibilă de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv. Un

11
 Teză de doctorat

management eficient al datoriei publice constă în stabilirea unei strategii de gestiune a datoriei
statului aptă de a mobiliza sumele necesare finanţării, de a realiza obiectivele de risc şi de cost
stabilite de către autorităţi, precum şi celelalte obiective fixate de acestea, cum ar fi dezvoltarea şi
menţinerea unei pieţe a titlurilor de stat performante.
Datoria publică trebuie structurată adecvat în ceea ce priveşte ratele dobânzii, scadenţele şi
moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă structurare, referitor la elementele
prezentate mai sus, precum şi existenţa unui nivel ridicat al garanţiilor acordate de autoritățile
guvernamentale împrumuturilor contractate de instituţiile publice sau de agenţii economici privaţi
au constituit factori ce au contribuit la declanşarea sau propagarea crizelor economice. De exemplu,
crizele au fost deseori declanşate de strategii care au privilegiat excesiv economiile de costuri ale
împrumuturilor, concretizate prin împrumuturi pe termen scurt sau cu o rată variabilă a dobânzii.
Acestea expun bugetul de stat unui risc grav dacă, în momentul refinanţării, condiţiile pieţei se
modifică nefavorabil.
Analiza Bugetelor de Stat ale României, precum şi a celorlalte surse documentare
menţionate, în perioada 1864–1989, ne-a condus la constatări interesante, referitoare la dinamica
datoriei publice a României, corelată cu economia reală, în contextul social şi politic al epocii. În
decursul timpului, sistemul şi tehnica contractării împrumuturilor publice s-a diversificat. Varietatea
instrumentelor de contractare a datoriei publice a fost determinată de forma de materializare, de
necesităţile de împrumut, de tipul împrumutului şi de unele condiţii specifice.
De la primul buget unificat al României, din anul 1864 şi până la Primul Război Mondial,
sub raport economic, structura de stat agrar dădea României o aparentă superioritate asupra statelor
industriale în plin progres. Rezultatele bune obţinute din agricultură, care s-au succedat, cu excepţia
anilor 1895-1900, când România a fost afectată de o acută criză economică, au constituit pentru
statul român o rezervă importantă, concretizată în excedente bugetare, care au contribuit la
înfăptuirea unor obiective esenţiale pentru un stat tânăr, în plină afirmare. Eforturile de creştere a
veniturilor bugetare nu au fost suficiente pentru a face faţă tuturor cheltuielilor de investiţii şi, în
special, a celor de ordin militar necesitate de intervenţia armată în Balcani. În consecinţă, s-a recurs
la formula clasică a împrumuturilor, acestea constituind singura soluţie pentru ieşirea dintr-o criză
financiară a statului şi pentru cheltuieli extraordinare de investiţii. În decurs de cincizeci de ani,
statul român a contractat împrumuturi în valoare nominală de 3 996.3 milioane lei. Sumele
amortizate, îndeosebi în intervalul 1864 -1900 au fost destul de mari şi de împovârătoare pentru
situaţia economico-financiară a ţării din acea perioadă.
Din punct de vedere al scopului, procesul de îndatorare a României a parcurs mai multe
etape, în concordanţă cu necesităţile de dezvoltare ale Statului român. În primul deceniu, după
constituirea naţional-statală a României, cheltuielile solicitate de cristalizarea instituţionalizării
statale au fost acoperite din împrumuturi interne, apoi externe. Tot pe calea resurselor extraordinare
au fost înfăptuite importante obiective în domeniul infrastructurii - construcţia mijloacelor de
transport şi telecomunicaţii, căi ferate, porturi, magazii, drumuri pietruite, telefon şi telegraf, etc.-
imperios necesare pentru conexiunea rapidă şi ieftină a pieţei naţionale de cea mondială.
La sfârşitul secolulului al XIX-lea, s-a început procesul de modernizare urbană apelându-se
la împrumuturi străine: s-au efectuat lucrări de sistematizare în Capitală şi alte oraşe ale ţării, s-au

12
 Teză de doctorat

construit centrale electrice, s-au efectuat lucrări de canalizare şi apă curentă şi s-au construit diferite
edificii publice. De asemenea, au fost alocate fonduri importante pentru dezvoltarea şi modernizarea
învăţământului, armatei, pentru reorganizarea descentralizată a administraţiei publice locale,
consolidarea administraţiei centrale şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei rurale.
În perioada 1914-1946, analizând dinamica datoriei publice a României prin prisma
finanţelor publice româneşti şi prin racordarea la economia reală, sunt evidente consecinţele
Primului Război Mondial, ale depresiunii economice mondiale de la mijlocul perioadei interbelice,
dar şi relativa rapidă adaptare la situaţie. Consolidarea datoriei publice externe a României, precum
şi încheierea de aranjamente cu deţinătorii străini de titluri de stat au constituit, pentru câţiva ani,
preocuparea de prim ordin a Ministerului de Finanţe. Pentru datoriile contractate în timpul
războiului în străinătate în contul importurilor făcute de Statul român s-au emis bonuri de tezaur,
care circulau pe pieţele străine. Putem afirma că, astfel, problema datoriei publice îşi găsise o
rezolvare, însă nu pentru mult timp, rămânând în discuţie despăgubirile pe care Statul român urma
să le înscrie în buget în contul reparaţiilor datorate către Puterile Centrale, Ungaria, Turcia şi
Bulgaria.
Concluziile se impun de la sine. Primul Război mondial a întrerupt fireasca evoluţie a
datoriei publice a României, aceasta fiind supusă unui context internaţional profund defavorabil. În
perioada post–belică, noile sarcini ale datoriei publice au reprezentat numai regularizări de conturi,
acoperirea cheltuielilor de război, acoperirea sarcinilor decurgând din tratatele de pace şi executări
de reforme sociale, care au însumat cifre impresionante fără ca ele să fi intrat ca investiţii în
patrimoniul statului. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat noi schimbări în
repartizarea pe ţări a datoriei publice externe româneşti. În anii depresiunii economice, România a
ajuns ţara cu cel mai mare capital al datoriei publice, de 4 705 milioane franci elveţieni, ocupând
locul al doilea în ceea ce priveşte datoria publică pe locuitor, între ţările Europei centrale, de răsărit
şi balcanice. Cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci în economia României. Astfel,
politica financiară a Ministerului de Finanţe a fost concentrată pe două coordonate: limitarea
cheltuielilor Statului şi optimizarea veniturilor, pentru a acoperi o cotă cât mai mare din sarcinile
bugetare prin resurse definitive. Primordială a fost problema datoriei publice externe a României.
Problema datoriei publice a devenit acută la începutul anilor „80 prin declanşarea în lanţ a
crizei datoriei în multiple state, manifestată prin întreruperea plăţilor în contul datoriei externe. În
aceeaşi perioadă, accesul României la credite externe a fost redus în mod considerabil, întrucât în a
doua jumătate a anului 1980 ajunsese să se intre în încetare parţială de plăţi. România a încetat să
mai contracteze împrumuturi de pe piaţa externă. Dovadă a acestei afirmaţii, volumul datoriei
publice externe a României (excluzând dobânzile aferente) a cunoscut un trend descendent, de la
13,9 miliarde $ în anul 1981, la 6,3 miliarde $ în anul 1985, 6,2 miliarde $ în anul 1986, coborând
abrupt la doar 2,4 miliarde $ în anul 1988, pentru ca la finele anului 1989 acesta să înregistreze o
valoare de aproximativ 500 milioane $. România a început în aceste condiţii negocierile cu FMI,
Banca Mondială, Clubul de la Paris şi cu cel de la Londra în vederea reeşalonării datoriei externe.
Astfel, în perioada 1982-1987, România a reuşit să obţină acorduri pentru rescadenţarea datoriei
externe, în cadrul negocierilor cu Clubul de la Londra suma totală de 3,8 miliarde $, iar în cadrul
negocierilor cu Clubul de la Paris suma de 536 milioane $. Trebuie subliniat tratamentul

13
 Teză de doctorat

discriminatoriu aplicat ţărilor ce constituiau părţi debitoare în cadrul tratativelor, întrucât anumite
ţări cu un nivel apropiat de dezvoltare la acea vreme faţă de cel al României au obţinut condiţii mult
mai favorabile în ceea ce priveşte rescadenţarea datoriei externe (Polonia, Iugoslavia). După cum
indică cifrele reprezentând volumul datoriei publice externe, România reuşise să ramburseze la
finele anului 1989 aproape întreaga datorie faţă de exterior, cu deja cunoscutele rezultate nefaste pe
plan intern. Ne putem întreba: oare cum a fost posibilă rambursarea unei datorii atât de mari într-un
interval aşa scurt? această politică de rambursare s-a dovedit benefică economiei româneşti?
Problema a fost aceea că fondurile necesare rambursării în avans a datoriei externe au fost
acumulate prin promovarea unei politici absurde şi utilizându-se toate mijloacele posibile. Au
fost reduse drastic importurile, pentru a se elimina îndatorarea externă, de la importurile de
echipamente şi piese de schimb, până la importurile de alimente necesare consumului
populaţiei. Concomitent, au crescut exporturile de materii prime, produse agricole şi
producţie militară, care însă s-au dovedit insuficiente în raport cu sumele necesare
rambursării datoriei externe.
Având în vedere succesiunea evenimentelor internaţionale şi modelul urmat de ţări europene
foste socialiste, respectiv Polonia şi Ungaria, putem ridica problema dacă ar fi fost mai bine ca
România să nu fi rambursat datoria externă şi să fi aşteptat ştergerea unei părţi importante a
acesteia, cazul ţărilor amintite. Acestea din urmă au beneficiat de importante finanţări care formau
datoria publică şi care s-au transformat ulterior în împrumuturi nerambursabile. Însă, evident, este
chestionabil dacă România s-ar fi bucurat de acelaşi regim. Cifrele sunt în acest sens foarte
sugestive: de exemplu, indicatorul datorie externă/exporturi înregistra în anul 1986, conform
raportului Băncii Mondiale ”World debt tables 1990-91: external debt of developing countries –
supplement,vol.1”, următoarele valori: pentru România-46,5%, pentru Ungaria-148,6%, iar pentru
Polonia-259,5%. Deşi România era mult mai puţin îndatorată, accesul acesteia la piaţa de capital
internaţională la începutul perioadei de tranziţie a fost chiar limitat, când nevoia de fonduri era
vitală.
Pe scurt, prăbuşirea Regimului Comunist în anul 1989 a găsit o Românie fără datorii externe
şi cu rezerve valutare considerabile, dar cu economia vlăguită şi grav dezechilibrată structural.
După mai bine de două decenii cu rate ale acumulării de peste 30% din PIB, după ce s-a împrumutat
pentru dezvoltare şi a restituit intempestiv circa 15 miliarde dolari, România şi-a încheiat experienţa
de economie planificată centralizat fără datorii, dar cu un PIB pe locuitor de numai 1 400 dolari,
penultimul din Europa.
Cu acest trecut, constrângerea externă a părut autorităţilor române post-comuniste cea mai
slabă. Utilizarea PIB a suferit o dramatică răsturnare încă din 1990. Ponderea consumului a crescut
an de an; formarea brută a capitalului fix a scăzut mult; acumularea masivă de stocuri, chiar în
condiţiile comprimării producţiei, arată continuarea inerţială a producţiei în industrii fără piaţă de
desfacere. Tendinţa de creştere a ponderii consumului şi de reducere a investiţiilor nu a găsit
corespondent decât într-o prea mică măsură în capacitatea industriilor de a-şi adapta oferta la noua
structură a cererii. Restructurarea economiei reale – oricum, un proces dificil şi de durată – a fost
mai lentă decât ar fi trebuit, în parte, pentru că nivelul relativ scăzut al constrângerii externe a
permis, pentru un număr de ani, susţinerea unei structuri învechite a economiei prin deficite mari

14
 Teză de doctorat

ale contului curent. În perioada 1990-2000, deficitul contului curent a oscilat între 8.7% şi 1.4% din
PIB.
Pe de o parte, răsturnarea dramatică a fluxurilor externe produsă în 1990 dă măsura crizei de
sistem generate de economia planificată centralizat. Pe de altă parte, dezagregarea cvasi-instantanee
a pieţelor de export “tradiţionale” a reprezentat, ea singură, o lovitură puternică pentru economia
românească. Ce ţară ar putea suporta fără probleme majore, şocul înjumătăţirii exporturilor sale,
într-un singur an? Dacă nu ar fi existat amortizorul finanţării externe, fără nici o îndoială că
impactul acestei evoluţii ar fi fost devastator.
Pentru Banca Centrală, care administrează rezervele valutare ale statului, finanţarea
deficitului curent a fost, mai mulţi ani la rând, o problemă aflată pe marginea prăpastiei. Probabil,
cel mai critic moment a fost în iarna 1991-1992: cu nevoi de import absolut vitale (grâul, după o
recoltă dezamăgitoare, şi resursele energetice erau în fruntea priorităţilor), cu finanţarea externă
îngheţată după “mineriada” din septembrie 1991 şi cu rezerve valutare aproape inexistente
(lichiditatea în devize a coborât uneori la câteva zeci de mii de dolari), a fost un adevărat miracol că
a putut fi evitată încetarea plăţilor externe.
Principalele concluzii legate de analiza dinamicii datoriei publice în România în
perioada de tranziție sunt următoarele:
- creşterea record înregistrată de datoria publică exprimată ca pondere în PIB în perioada de
tranziţie se datorează unei foarte mari majorări a cheltuielilor consumului social, fără una
echivalentă a veniturilor din taxe;
- recordul deficitelor primare s-a petrecut în preajma anilor electorali (1992 şi 1996) indicînd
prezenţa unui ciclu al afacerilor cu influenţă politică;
- ratele reale medii efective ale dobânzii pentru datoria guvernamentală au fost negative în
anumiţi ani (1993 şi 1994);
- au existat multe oscilaţii atât în dinamica deficitului contului curent raportat la PIB, cât şi în
cazul deficitelor sectorului public, pe fondul unei severe scăderi a economiilor şi investiţiilor
(atât private cât şi guvernamentale). De multe ori ele nu au fost corelate prin operaţiunea
specifică mecanismului de crowding-out.
În țările din zona Euro, problema datoriei publice a căpătat o importanță sporită datorită
Tratatului de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, care
cerea țărilor membre UE – printre altele – ca raportul dintre datoria publică și produsul intern brut
la prețurile pieței să nu depășească 60% și raportul dintre deficitul public prevăzut sau real și
produsul intern brut la prețurile pieței să nu depășească 3%. Eforturile de a reduce nivelul datoriei
publice acumulat la mijlocul anilor `90, anticipând Uniunea Economică și Monetară din anul 1999,
au condus la diminuarea deficitelor și deci la stabilizarea îndatorării.
Am considerat utilă cercetării noastre o analiză a dinamicii datoriei publice în statele
membre UE în intervalul 1995-2008. Majoritatea statelor UE au reușit (în medie) să respecte
condițiile impuse de Tratatul de la Maastricht, cu excepția a două state, respectiv Belgia și Italia,
care în toți anii intervalului analizat au depășit cu mult cele 60% recomandate ale raportului datorie
publică/PIB, atingând valori alarmante, de peste 120%.

15
 Teză de doctorat

În perioada analizată, ponderea datoriei publice în PIB – indicator care în opinia noastră
prezintă o mare relevanță practică - înregistrează în România valori reduse (între 0 și ușor peste
20%) (7% în anul 1995 și 13.6% în anul 2008), ca și în țările baltice (Estonia, Lituania, Letonia) și
Bulgaria, la pol opus față de Grecia (71% în anul 1990, maxim atins al raportului de 103.7% în anul
2001 și 97.6% în anul 2008), Belgia ( 121.9% în anul 1989, maximul indicatorului de 134.2% în
anul 1993 și 105.8% în anul 2008) și Italia (93.9% în anul 1989, maxim al raportului înregistrat în
anul 1995, de 121.5% și 105.8% în anul 2008).
Analiza structurii datoriei publice pe instrumente în intervalul 1998-2008 în statele membre
UE a relevat preferința autorităților guvernamentale din România pentru împrumuturi (53.1% din
total în anul 1998, 57.1% din total în anul 2007), în detrimentul titulurilor financiare emise de stat și
a datoriei publice legată de monedă și depozite. Statisticile anului 2009 arată însă că sumele
colectate de statul român din emisiuni de titluri de stat (lei sau valută) se ridică la aproximativ 60 de
miliarde de lei, suma împrumutată până la finele lunii octombrie fiind de aproximativ nouă ori mai
mare comparativ cu intervalul similar din anul 2008, când emisiunile au totalizat aproximativ șapte
miliarde de lei. Prin urmare, raporturile în ceea ce privește structura instrumentelor de datorie
publică în România se vor schimba în anul 2009.
Structura datoriei publice în statele membre în funcție de termenul de rambursare arată
ponderea covârșitoare a datoriei publice pe termen lung în PIB, comparativ cu cea a datoriei publice
pe termen scurt. Totuși, cifrele indică faptul că presiunea rambursării datoriei flotante va fi
semnificativă pentru autoritățile publice din: Belgia, Cipru, Italia (cu ponderea maximă a datoriei
flotante/PIB înregistrată în cadrul statelor UE, în medie de 20.365%), Ungaria, Irlanda, Malta,
România și Suedia, aceste state înregistrând valori trimestriale ale indicatorului amintit de peste
10%.
În ceea ce privește poziția bugetară a României pentru anul 2008, deficitul bugetar
consolidat al țării nostre s-a situat printre cele mai ridicate din UE, respectiv „clasamentul” este:
Grecia (-7.7%), Irlanda (-7.2%), România (-5.5%), Regatul Unit al Marii Britanii (-5.0%), Malta (-
4.7%), Spania (-4.1%), Letonia (-4.1%), Ungaria (-3.8%), Polonia (-3.6%), Franța (-3.4%) și
Lituania (-3.2%). În schimb, în ceea ce privește ponderea datoriei publice guvernamentale în PIB,
România a înregistrat în anul 2008 una din cele mai reduse din Europa (13.6%), situându-se pe
locul trei, după Estonia (4.6%) și Luxemburg (13.5%). Din analiza efectuată în intervalul 1995-
2009, am concluzionat preferința autorităților române spre finanțarea din surse externe, astfel că
unor valori reduse ale datoriei publice interne îi corespund valori mult mai ridicate ale celei externe,
cu excepția anului 2009, pentru care există o creștere semnificativă a nivelului datoriei publice
interne.
Analizând structura pe instrumente de datorie, am stabilit că sursa de finanțare a deficitului
bugetar în perioada 2002-2005 au fost certificatele de trezorerie, ulterior strategia Ministerului fiind
de extindere a maturității titlurilor de stat emise pe piața internă. Împrumuturile de stat au înregistrat
o tendință predominant descrescătoare ca pondere în total datorie, astfel că, la sfârșitul anului 2007,
valoarea acesteia era de 39%, la sfârșitul anului 2008, valoarea înregistrată era de 32.68%, cu o
ușoară tendință de creștere la 31 august 2009, de 34.5%. În schimb, finanțarea temporară din
disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului a înregistrat o creștere alarmantă la

16
 Teză de doctorat

sfârșitul anului 2007, reprezentând 39% în total datorie publică guvernamentală, la 31 decembrie
2008 ponderea în datoria totală era de 39.36%, iar la data de 31 august 2009, valoarea acesteia s-a
redus la 25.8%.
În ceea ce privește serviciul datoriei publice guvernamentale, analizat ca pondere în PIB
(2002-2011), am remarcat reducerea ponderii SDP în PIB de la valoarea de 9.64% în anul 2002 la
2.47% în anul 2006 (minimul perioadei), ca urmare a creșterii economice înregistrate în acel
interval, după care indicatorul a cunoscut un trend ușor ascendent, la valorile de 2.52% în anul 2007
și 2.84% în anul 2008. Previziunile pentru anii 2009, 2010, respectiv 2011 indică o creștere
galopantă a SDP în PIB, cu peste 300%, la valorile record de 10.78% pentru anul 2009, 8.80%
pentru anul 2010 și 9.71% pentru anul 2011, datorate creșterii în anul 2009 a împrumuturilor
contractate de stat la bănci străine din România. Putem atrage atenția, având în vedere evoluțiile
recente ale datoriei publice interne, asupra faptului că datoria publică internă pe termen
scurt poate genera anumite vulnerabilități, luând în considerare nesincronizarea dintre
momentul încasării veniturilor bugetare și cel al plății obligațiilor aferente împrumuturilor
contractate.
În condițiile crizei economico-financiare contemporane, autoritățile guvernamentale din
statele europene vor trebui să modifice modelul de creștere economică promovat în anii `90, pentru
a putea face față competiției globale. Considerăm oportună modernizarea sectorului industrial,
crearea unui sector al serviciilor de calitate superioară, realizarea de investiții în
infrastructură și tehnologii ecologice, eficientizarea sistemului de asigurări sociale, precum și
investiții majore în educație și pregătire. Economia românească are şanse să-şi revină, după unii
analişti, chiar în trimestrul IV 2009 (cifrele din statistici sunt favorabile în acest sens în ceea ce
privește situația din trimestrul III 2009), care se apreciază că va fi mai bun decât ultimele trei luni
din anul precedent. Alţi specialişti cred că înseninarea se va produce mai târziu, prin a doua
jumătate a anului viitor. Pentru România important nu este atât momentul ieşirii din criză, cât
mijloacele prin care se va relansa economia. În ultimii cinci ani, principalul motor al creşterii a fost
consumul, care s-a dovedit neviabil, deoarece nu s-a bazat pe resurse interne, ci pe îndatorare
externă. Când creditorii ne-au constrâns să facem ordine în cheltuielile publice, iar băncile au
îngheţat creditarea, motorul creşterii s-a oprit, ceea ce a dus la regres. Dacă reluarea creşterii prin
consum ar fi o utopie, care ar putea fi soluţia pentru România? Ţările care au ieşit cel mai bine din
actuala criză au fost cele cu politici macroeconomice prudente şi cu economii orientate spre export.
România are marele avantaj de a putea exporta servicii invizibile (transporturi, turism). Dacă ne
orientăm spre exporturi, îndeosebi de servicii, vom reuşi să relansăm economia pe baze sănătoase.
În contextul globalizării piețelor financiare, sunt necesare politici de finanțe publice care să
asigure stabilitatea și condițiile necesare dezvoltării statelor în contextul impus de Tratatul de la
Maastricht. Prin urmare, guvernele statelor membre trebuie să acorde atenție politicilor fiscale și
bugetare în vederea asigurării sustenabilității pe termen lung.
Dacă pe termen scurt în România nu există riscuri privind sustenabilitatea finanţelor publice,
pe termen mediu şi lung, existenţa unor finanţe publice sănătoase poate deveni o problemă.
România are în prezent o pondere relativ redusă a datoriei publice în PIB, cel puțin comparativ
cu media europeană, dar ritmul de creștere al acesteia a fost destul de alert în anul 2009 (în numai

17
 Teză de doctorat

10 luni ponderea datoriei publice în PIB s-a dublat, crescând cu 105%), după ce cunoscuse reduceri
substanțiale începând cu anul 2003. Ritmul de creștere este periculos în lipsa unor măsuri de
consolidare fiscală, în prezent problema principală constituind-o nivelul deficitului bugetar
consolidat.
În condiţiile macroeconomice date, care este datoria publică sustenabilă pentru
România? Care este pragul privind ponderea datoriei publice în PIB care să nu afecteze deficitul
bugetar şi rata inflaţiei? Sustenabilitatea nu poate fi apreciată totuși doar din perspectiva mărimii
stocului de datorie publică acumulat. Chiar cu un grad de îndatorare de 20%, politicile fiscale și
bugetare pot fi nesustenabile dacă, de exemplu, statul nu are capacitatea de a-și achita obligațiile
aferente contractării împrumuturilor publice, deci dacă nu este solvabil.
Sustenabilitatea datoriei publice poate fi reprezentată ca o relație între soldul (surplusul sau
deficitul) bugetar și datoria publică pentru orice rată anuală a creșterii PIB. Am considerat utilă
reprezentarea grafică a zonei de sustenabilitate a datoriei publice exprimată ca pondere în
PIB în raport cu deficitul bugetar consolidat sau primar în România, în intervalul 2000-2008.
Am demonstrat grafic faptul că România a promovat o politică fiscală considerată nesustenabilă în
acele trimestre în care ponderea deficitului bugetar consolidat în PIB a înregistrat valori mai mari
decât 3%, în special în anii 2000, 2001, 2007 și 2008. De asemenea, putem considera că în România
s-a promovat o politică fiscală nesustenabilă pe tot parcursul perioadei analizate, dacă luăm în
considerare ponderea în PIB a deficitului bugetar primar.
Demersul nostru, care a avut la bază analiza gradului de îndatorare în România din punct de
vedere al sustenabilității datoriei publice, prin analiza în perioada trim. I 2000 – trim. IV 2008 a
distribuției seriei datoriei publice raportate la PIB în România, a demostrat faptul că în intervalul
analizat, seria datoriei publice a înregistrat o distribuție simetrică și platikurtotică, prin urmare,
probabilitatea de apariţie a unui eveniment extrem este inferioară probabilităţii de apariţie a acelui
eveniment implicat de o distribuţie normală.
Pornind de la ecuația ce reprezintă constrângerea bugetară intertemporală, am estimat
nivelul sustenabil al datoriei publice a României în intervalul trim. I 2000 - trim. IV 2008. Având în
vedere că rata reală a dobânzii a înregistrat în mare parte valori negative (valori pozitive începând
cu trimestrul IV al anului 2006), România s-a îndatorat în general mai mult decât permitea
nivelul sustenabil estimat al datoriei publice, chiar și când rata de creștere a PIB a înregistrat
valori negative. Cu toate acestea, estimarea nivelului sustenabil al datoriei publice în condițiile în
care variabilele amintite înregistrează valori negative poate să conducă la rezultate distorsionate. De
aceea, se recomandă estimarea nivelului sustenabil al datoriei publice numai în cazurile în care rata
reală a dobânzii la datoria publică și rata de creștere a PIB înregistrează valori pozitive. Acest lucru
este valabil pentru România doar după anul 2004, când graficele indică o apropiere a valorii datoriei
publice reale contractate de cea a valorii estimate.
Demersul econometric al lucrării s-a bazat pe analiza senzitivității datoriei publice la
variațiile survenite în costul său și nivelul deficitului bugetar primar prin construirea unui model
pe date de tip panel, aferente celor douăzeci și șapte de state membre ale Uniunii Europene,
utilizând valorile trimestriale ale celor trei indicatori în perioada: trimestrul I 2000 - trimestrul I
2009, deci un număr de 33 observații statistice pentru fiecare stat membru. Pentru relevanța analizei

18
 Teză de doctorat

statistice, am utilizat serii de date exprimate ca ponderi în PIB, pe considerentul că datoria publică
brută nu reflectă cu acuratețe sustenabilitatea îndatorării statului, deoarece acesta deține de multe ori
active financiare care pot fi lichidate rapid pentru onorarea obligațiilor financiare. Am descris
pentru un set de ţări între care se stabilesc interconexiuni în cadrul politicii fiscale – statele membre
UE, o regresie multiplă, în care condiția de sustenabilitate a datoriei publice pe termen lung
poate fi sintetizată astfel:
- Variaţiile survenite în nivelul datoriei publice să reflecte ajustările survenite în costul
acesteia în vederea respectării constrângerii bugetare intertemporare;
- Datoria publică să se comprime odată cu scăderea surselor potenţiale de finanţare a acesteia
(mai precis, înregistrarea unei tendinţe de creştere a deficitului bugetar să nu fie
contrabalansată printr-o creştere a volumului datoriilor şi eventuala transmitere
intergeneraţională a constrângerilor generate de o astfel de creştere).
Pentru estimarea parametrilor empirici ai modelului general la nivelul ţărilor membre ale
UE27, un prim pas l-a reprezintat testarea staţionarităţii variabilelor implicate, pe baza testelor de
unit-root: Augmented Dickey-Fuller (ADF); Dickey-Fuller-GLS (Dickey-Fuller transformat)
(DFGLS); Phillips-Perron (PP); Kwiatkowski-Phillips-Schmidt-Shin (KPSS); Elliot, Richardson,
Stock (ERS) Point Optimal; Ng și Perron (NP). Aceste teste au sugerat faptul că cele trei variabile
implicate pot fi tratate drept procese de tip I(1) (staţionare pe diferenţele de ordinul unu), deci
regresia multiplă a îndeplinit o condiţie iniţială de stabilitate.
Rațiunea includerii în cadrul unei proceduri de tip Two-Stage Least Squares (TSLS) a
nivelurilor decalate (lag de la 1 la 4) ale variabilelor exogene și a nivelurilor decalate (lag de la 1 la
4) ale gap-ului înregistrat de către deficitul bugetar primar de la tendinţa sa centrală de evoluţie a
derivat din aserţiunea că în cadrul politicii fiscale practicate de către ţările incluse în setul de analiză
există anumite mecanisme autoreglatoare de absorţie a şocurilor survenite la nivelul deficitului
bugetar, astfel încât aceste şocuri rămân unele „pe termen scurt”, fără a se transforma în deviaţii de
natură sistematică. Estimarea trendului deficitului bugetar primar (def*) s-a realizat în cadrul unui
model autoregresiv cu parametrii dependenţi de timp, fiind reţinute doar lag-urile semnificative. În
cadrul metodologiei de estimare am selectat ca metodă de specificare a variabilelor reziduale aşa-
numita Panel Corrected Standard Error (PCSE) - metodologie robustă la modificările survenite în
varianţele nerestricţionate şi necondiţionate ale variabilelor transversale, dar care implică adăugarea
de condiţii suplimentare în cadrul matricilor varianţelor condiţionale. Deşi am remarcat existenţa
unei anumite autocorelări în variabilele, aceasta nu a fost una critică, astfel încât am apreciat că
modelul empiric are o anumită robusteţe.
Analizând semnul şi nivelul de semnificaţie statistică a parametrilor empirici se pot formula
unele consideraţii. Acestea vizează:
- existenţa unei diferenţieri în senzitivitatea datoriei publice la costul său şi la dinamica
deficitului bugetar primar între vechii şi noii membrii ai Uniunii Europene;
- existenţa a cel puţin două subgrupuri în cadrul vechilor state membre: un grup „nordic”,
pentru care parametrul de ajustare a datoriei publice la variaţiile survenite în costul acesteia
este pozitiv şi subunitar şi un grup „continental” pentru care acest parametru este negativ; cu
excepţia notabilă a Franţei şi Germaniei, senzitivitatea dinamicii datoriei publice la

19
 Teză de doctorat

modificările survenite în nivelul costului acesteia, măsurată prin prisma semnificaţiei

statistice, apare ca fiind una mai redusă;
- acelaşi tip de diferenţieri pare să se manifeste şi la nivelul parametrului de ajustare a
datoriei publice în raport de creşterea deficitului bugetar primar. Astfel, dacă pentru toate
ţările incluse în setul de analiză acesta este unul negativ, nivelul şi semnificaţia sa statistică
variază atât între vechile şi noile state membre ale Uniunii, cât şi în cadrul celor dintâi,
putând fi din nou evidenţiate cele două grupuri menţionate.
Am arătat că există dovezi în favoarea sustenabilității datoriei publice în statele membre UE
în perioada analizată, în principal datorită robusteții ajustării ponderii datoriei publice în PIB la
variațiile înregistrate de ponderea deficitului primar în PIB, cu evidențerea celor două grupuri de
state mai sus amintite. Afirmația trebuie însă susținută cu prudență, datorită conjuncturii economice
actuale la nivel UE, încă instabile.
În principiu, strategia menită să „învioreze” economiile europene presupune reducerea
nivelului datoriei publice și a deficitului bugetar, reducerea șomajului și reforme ale
sistemelor de asigurări sociale. În ceea ce privește strategia de reducere a nivelui datoriei publice
în PIB, trebuie precizat că, anterior crizei financiare, au fost întreprinse măsuri de consolidare
fiscală, astfel că mai multe state membre UE au reușit să își îmbunătățească nivelul indicatorilor de
sustenabilitate, reducând ponderea datoriei publice în PIB conform cerințelor Tratatului de la
Maastricht și Pactului de Creștere și Stabilitate. În lipsa unor măsuri de consolidare fiscală, datoria
publică nu va fi sustenabilă în statele membre UE; scenariul arată că ponderea datoriei publice în
UE va deveni în medie peste 100% în anul 2014 și va înregistra o tendință de creștere. Un efort de
consolidare de 0.5% anual doar va stabiliza ponderea datoriei publice în PIB la 100%, în condițiile
unui nivel al creșterii economice egal cu cel anterior crizei. Mai mult decât atât, în contextul actual
se impune chiar o reformă a „statului bunăstare”, având în vedere că majoritatea țărilor membre
ale UE se confruntă cu problema îmbătrânirii populației și cu creșterea șomajului, ceea ce necesită
derularea de programe sociale în acest sens.
Pentru a cuantifica riscul amenințării sustenabilității finanțelor publice în statele membre
UE, se utilizează așa-numitul concept de „sustainability gap” (sincopă de sustenabilitate). Conform
metodologiei Comisiei Europene, statele membre sunt împărțite în categorii în funcție de gradul de
risc la care au fost și vor fi supuse finanțele publice, precum și cauzele care au generat acest lucru.
România face parte din grupul statelor cărora le sunt asociate riscuri mari de nesustenabilitate a
finanțelor publice pe termen lung, alături de Republica Cehă, Cipru, Irlanda, Grecia, Spania,
Lituania, Letonia, Malta, Olanda, Slovenia, Slovacia și Marea Britanie. Aceste gap-uri în
sustenabilitatea finanțelor publice în aceste state se datorează majorării cheltuielilor publice pe
fondul procesului de îmbătrânire a populației, finanțele publice fiind deci supuse unui grad ridicat
de risc pe termen lung.
O mai bună corelaţie între indicatorii macroeconomici fundamentali, incluzînd aici presiuni
ce vin din partea instituţiilor financiare internaţionale, va fi necesară în următorii ani pentru a
asigura sustenabilitatea datoriei sectorului public şi credibilitatea economiei româneşti. Asigurarea
sustenabilității datoriei publice poate fi realizată printr-un mix de politici fiscale și bugetare, care să

20
 Teză de doctorat

urmărească reducerea deficitelor bugetare și creșterea surplusurilor bugetare primare și de măsuri de

politică monetară, în vederea asigurării stabilității monetare.
În concluzie, în lipsa unor eforturi susținute de consolidare fiscală și reforme
structurale în statatele membre UE, se vor înregistra creșteri explozive ale dobânzilor la plata
datoriei publice și ale cheltuielilor aferente sistemului de asigurări sociale. Creșterea
cheltuielilor publice, ca și a volumului datoriei publice ar fi un real obstacol pentru o
redresare susținută pe termen lung și o creștere economică echilibrată.

Contextul economico-social global și național actual, coroborat cu necesitatea

imperioasă a identificării de măsuri științifice propozabile guvernanților în abordarea crizei,
impun continuarea cercetării științifice a temei atât la nivel european, cât și local.

21