Apolinic/Dionisiac – antitetic prin definitie

“Piara-mi ochii turburatori din cale/Vino iar in san,nepasare

trista;/Ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma!”(“Oda-in
metru antic”)”.
Asa ar trebui sa incep un eseu despre cele doua atitudini
antitetice din cerinta -cu aceste versuri ce-l definesc pe Poet in
adancul manifestarii sale.
Dupa Schopenhauer , geniul este mintea aplicata exclusiv la
obiect, spiritul dotat cu desavarsita obiectivitate, in stare sa-si
sacrifice fericirea personala in favoare scopului obiectiv- “Tu
ramai la toate rece,/De te-ndeamna, de te cheama;/(…)/Toate-s
vechi si noua toate:/Vreme trece, vreme vine”(“Glossa”).
Antiteza intre omul comun(subiectiv) si geniul(obiectiv) se
prelungeste in opozitia dintre vointa si cunoastere.George
Calinescu spune – “Geniul este spiritul care se tine in contact mai
strans cu divinul, microcosmosul luminat de macrocosmos”. Astfel
avem senzatia ca geniul se apropie de divinitate , de eternitatea
presupusa a fi singura certitudine a lumii. La Eminescu se observa
cel putin doua variante ale superioritatii:geniul(spirit contemplativ-
meditativ) si titanul(spirit activ-revoltat)- ambele apar in creatia sa.
Cele 2 metamorfoze , care dovedesc superioritatea prin
independenta fata de o forma data-asa cum ar fi aceea de “Chip de
lut”- unesc urmatoarele elemente:cer-mare(“Si apa unde-au fost
cazut/In cercuri se roteste/Si din adanc necunoscut/Un mandru
tanar creste”)-universul promis fiind neptunic-si a doua
metamorfoza – soare-noapte (“Cum el din cer o auzi/Se stinse cu
durere/Iar ceru-ncepe a roti/In locul unde piere”) universul promis
fiind, de data aceasta, plutonic.
Pendularea dintre “Lumea norocului” si titanism parcurge
poemul eminescian.
Si in “Glossa” regasim aceasta paralela:”Nu spera cand vezi
miseii/La izbanda facand punte,/Te-or intrece nataraii,/De ai fi cu
stea in frunte” , “Cu un cantec de sirena,/Lumea-ntinde lucii
mreje”.
In “Oda(in metru antic)” se realizeaza acelasi balans
intre terestru si cosmic- “Cand deodata tu rasarisi in cale-
mi,/Suferinta tu , dureros de dulce…” Oximoronul “dureros
de dulce” socheaza prin amestecul continut si sugereaza
vesnica scindare din sufletul poetului. In Luceafar, spatiul
dionisiac este detaliat prin portretul lui Catalin, prin
scenariul erotic prezentat ,prin atitudinea fata de reveria
fetei, prin limbajul folosit:”-Ce voi?As vrea sa nu mai
stai/Pe ganduri totdeauna,/Sa razi mai bine si sa-mi dai /O
gura,numai una”.Termenii folclorici,tonalitatea
ironica,exprimarea simplista-“o gura”- toate acesta vin in
antiteza cu versuri precum:”Reia-mi al nemuririi nimb/Si
focul din privire”sau “Din chaos,Doamne,-am aparut/Si
m-as intoarce-n chaos…/Si din repaos m-am nascut,/Mi-e
sete de repaos”-unde apar neologisme,structuri
savante,complexe simetrii si paralelisme sintactice.
Apolinicul este evident in episodul
“zborului”luceafarului,devenit Hyperion-cel care merge pe
sus-.
Zborul de “fulger neintrerupt” surprinde o calatorie
regresiva spre momentul initial al creatiei, un zbor
descendent catre “setea care-l soarbe”. Seria de opozitii
intre fiinta creata/necreata,intre nastere/moarte este
dominata de vocea Demiurgului care ii ofera lui Hyperion
trei alternative in schimbul renuntarii la “dionisiac”-“Sa-ti
dau intelepciune…”, “Vrei sa dau glas acelei guri…”, “Vrei
poate-n fapta sa arati/Dreptate si tarie?...”. Concluzia este
devastatoare:”Caci toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se
naste.” sau in “Glossa”-Ce e val ca valul trece,/Nu spera si
nu ai teama.”
Importanta definitiv este exclamatia retorica din finalul
“Odei”-“Ca sa pot muri linistit,pe mine/Mie reda-ma!”
unde si cu ajutorul ingambamentului, poezia se dovedeste a
fi moderna si reuseste sa ne acapareze pana la ultimul
cuvant.Autocunoasterea ar fi o solutie a depasirii scindarii
intre cosmic si terestru,intre apolinic si dionisiac.Ramane
de vazut daca se poate atinge o astfel de stare sublimata la
maxim…