Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească[*], România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de
Argeş, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 și
între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.[1] În actele oficiale
apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel
Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria
sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea
și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Conform istoricului P. P.
Panaitescu, Podunavia din titlul lui Mircea nu era o țară, ci o imitație după titlul stăpânitorilor sârbi; ea
apare și în titlul lui Lazăr al Serbiei, și înseamnă stăpânire a malurilor Dunării, ceea ce era și cazul pentru
Mircea. Către sud, Mircea este despot al țării lui Dobrotici (Dobrogea) și, deosebit de aceasta, domn al
cetății Dârstorului (Silistra), sau cu un termen generic Podunavia, țara de la Dunăre.[3]

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. P. P.
Panaitescu[4] a afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași căsătorie a tatălui lor.” Și mai departe:
„Așadar Mircea și Dan nu erau frați buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a fost maica lui Dan
vodă, iar Calinichia era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu.” Asupra originii doamnei Calinichia
există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele. [5]
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de danie al
domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Ciulinița de pe Buzău.[6]

 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii
(din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în
1387.[7]
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei este
grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[8] P. P. Panaitescu argumentează că acest
nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea.[9]
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul
călugăririi.[10]
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele
moșii pe care le deține acolo.[5][11]
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care
este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor
acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria
din Carintia.[12][13] Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea
și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly[14]. Cu regele
polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru[15]. Doamna
Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.[16]
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață liberală, a avut mulți
copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la
domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu
Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl
lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt
pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina
(căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[17]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan
aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui
Radu, deci frate cu Mircea.[18]

Originea supranumelui de „cel Bătrân”[modificare | modificare sursă]

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și
piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân”
(în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu
acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a
primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care
a domnit în secolul al XVI-lea.[19]
Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă]
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara
Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va
continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.[20][21]
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei,
care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele otomane aflate în plină
expansiune în Balcani.
Politica internă[modificare | modificare sursă]
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub
autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel
mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în
cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările
vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma
deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din
dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și
judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea.
Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că
reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu
arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de
cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și
activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al
plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.

Sigismund de Luxemburg
Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe
interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a
fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în
plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[22]. Cu toate că jurământul de credință nu s-
a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar
între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu
regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda
Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională
a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale,
de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său sprijin...”[24]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.[25] Prin
intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al
Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi
pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea
cetatea Licostomo (Chilia Veche),[26] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a
contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu
Polonia.
În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru
cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor
rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[27] În perspectiva
căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene,
Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[28]
Conflictul cu Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească[*], România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de
Argeş, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 și
între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.[1] În actele oficiale
apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel
Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria
sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea
și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.Podunavia din titlurile lui
Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[3] Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din
cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și
Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii
autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o
luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[29]),
armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine.
Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage
în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare
faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad,
care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană
inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele
maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25
septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei
grele, se retrage fără a intra în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[30] este descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând
Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul
Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri,
Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar
Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul
oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl
denumește pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci,
adecă atât peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste
Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).

Mahomed I

Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric
două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara
lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu
regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept
conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat,
prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după
moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe
șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul
următor, cu ajutor de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au
învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17
februarie 1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).[31]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de
pedepsire a voievodului valah.
Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de
pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de
piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4
februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul
german Leunclavius,[32] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a
dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin,
lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit
diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună
bucată de timp situația internă.[33] Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în
nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel

Bătrân[modificare | modificare sursă]
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân[modificare | modificare sursă]

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei lui
Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord
la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie
aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a
stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura
domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa
imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere
contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru
Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare
voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara
Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg
și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea
mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin[modificare | modificare sursă]
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400 Severinul
nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate concluziona cu
certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în
această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se
pare că erau dregători militari, cu atribuții administrative și judecătorești locale[34]. La sfârșitul anului
1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea și Sigismund de Luxemburg. „Întâlnirea dintre
Sigismund și Mircea - a presupus P. P. Panaitescu- trebuie să fi fost în legătură și cu instalarea comitelui
florentin în Banat și întărirea Orșovei la marginea Țării Românești”.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea.
Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar[35], însă aceștia
rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere
feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de
Severin. Această situație va dura până la 1428.[36]
Podunavia[modificare | modificare sursă]
Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din mila lui
Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de
peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului
Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia..." Localizarea Podunaviei în zona Timocului a
fost susținută și în lucrări recente[37] [38] În Timoc trăiau mulți români ceea ce explică utilizarea titlului de
Podunavia de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut
construirea Mănăstirii Coroglași în Timoc de către Mircea cel Bătrân.
Amlașul și Făgărașul[modificare | modificare sursă]

Ducatele Amlaș și Făgăraș

Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar, Mircea a
preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire de la Vladislav I. Sigismund de
Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său, deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele acestei feude: în nord
Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu
Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu
nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele de relief
care puteu constitui granița de est a feudei[39]. Pe aceleași baze, granița estică a fost stabilită cu
aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai
estice sate menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu cele din
Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră
și ei danii acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior,
își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă
porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare:
muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul
Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz
(Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul
Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate românești
(Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel încât,
pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe
teritoriul stăpânit de acesta.
Cetatea Bran[modificare | modificare sursă]
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea Țării
Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste ale
brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar.[40]
Cetatea Bologa[modificare | modificare sursă]
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată
de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o singură
mențiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399.[41][42]
Granița dinspre Moldova[modificare | modificare sursă]
În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și Prut) au existat două
teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a
doua, larg acceptată de către istorici în ziua de azi,[43] considera că încă din timpul lui Mircea granița se
afla pe Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru cel Bun acordă un
privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara Românească vor
plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P.
Hasdeu).[44] Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului
muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a
luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o
interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste
de au vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre
lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării
Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având țările
amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii
nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân,
demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov.
În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc de margine. În
lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri.
Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la
granița munteană (Galați nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente moldovenești care
indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce
letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci
numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă
vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o interpolare
târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui
boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot
adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra
ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în care se
vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și datine [...]
statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de
ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești
abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre Moldova și Țara Românească în vremea
domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.
Spre părțile tătărăști[modificare | modificare sursă]
După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând cetatea Licostomo. În
lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port și Chilia, ci despre o
așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului și a Peripravei.[43] Granițele aproximative au fost
stabilite de către P. P. Panaitescu[45] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel
lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona
limanelor Sasic ori Șagani - Albei).
Dobrogea[modificare | modificare sursă]
Inscripție în limba greacă din 1409, descoperită la Silistra: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată
Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.

În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale țarului Șișman și
ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea
acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește
să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.[46][47]
Mircea păstrează organizarea locală (dovadă -existența funcționarilor cu titlul balcanic de chefalia)[48] însă
va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.[49] Chefalia este un termen de origine
greacă, însemnând „căpetenie”, care pe teritoriul Silistrei era cel ce conducea o unitate teritorial-
administrativă.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici),[50] comerțul dobrogean
va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea
ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene.[48] Deosebit de activitatea comercială efectuată
pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.[51]
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în
1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume
doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite
de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[52]. În 1409, Mircea respinge
un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba
greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit
[Dârstorul de turci]”.[53]
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea,
reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.[54]

Populația și clasele sociale[modificare | modificare sursă]

Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească din
vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr
la 4-500.000[55]. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile
târguri, și mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din
documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în zona podișului Mehedinți,
în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri
din partea centrală și estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani,
ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci (Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu
Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru
negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe
ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea
domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar
și un folnog.[56] Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici
se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau
clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile
lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În
acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei
vândute.[57] Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri
pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau
un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori
moștenitor.[58] Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie
aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori
cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să
impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui
Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe
ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au
ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată de care dispunea
domnul.[59]
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier. Aceștia aveau dreptul
să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie.[60] Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau
datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o
dajdie.[61]
Viața economică[modificare | modificare sursă]
Moneda. Schimburile în natură[modificare | modificare sursă]
În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară, tranzacțiile se
făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca
voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin.
Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un caftan de
îmbrăcăminte”.[62]
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantități de
monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obișnuită,
era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe
avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al
II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe
revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna
stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă
din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată
cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de
globule în fiecare cartier.
Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz pentru a
circula în Dobrogea.[63]
În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea
vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari
aflată în circulație,[64] dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în
contextul conflictelor cu otomanii.[65]
Agricultura[modificare | modificare sursă]
Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau pentru consumul intern
sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa din Ardeal importante cantități din aceste
produse. De cele mai multe ori erau încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau
scutiri de vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în grânare
subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă,
erau răspândite în toată țara și reprezentau un privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau
domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.
Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate de vin și fructe,
livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de proprietate.
Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele rezultate din
exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine. Pieile de
vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în cantități însemnate. Ultimele două produse
ajungeau până la Raguza și Ancona. De asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și
bălțile Țării Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-și pască oile în
munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile din țară nestingheriți. Chiar și în
cazul unui război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis
special.[66]
Ocnele și minele[modificare | modificare sursă]
Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al
domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea.
Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad
Dracul mărturisește despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe
tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns
pentru ca acea cetate să fie ridicată.[67]
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin înainte de anul
1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la
manufactura produselor specifice (clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau
exportate în Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).
Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene[modificare | modificare
sursă]
Privilegiu comercial acordat de Mircea brașovenilor (1413)

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu orașul Brașov. Cel mai
important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura
între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai
puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse
industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și
heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de
către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la
Bran în cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce
brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.[68]
În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale amănunțite. Acestea stabileau
vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile și îndatoririle negustorilor, precum
și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

 Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana (1419) prin care
erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal[69]
 Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395),[70] care îl înnoia pe cel al regelui Ludovic cel
Mare (1358)[71]
 Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412),[72] confirmat de
 Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6 august)[73] și
latin (25 august)[74], care mai conținea alte prevederi suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii
polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei din Târgoviște),
urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și
desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra
primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403.[75] În 1409
Mircea acordă un nou privilegiu[76] prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are
dreptul de a cumpăra primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din
acest oraș este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice
exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu statele
italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul Licostomo. De la
aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.)
și exporta ceară, miere, blănuri, etc.[77]
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de
Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în comerțul
cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerțul sud-dunărean
s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci.[78]
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri de la
compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.[79]
Administrația[modificare | modificare sursă]
Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu și uns
de Biserica Răsăritului.[80] Prin această formulare era subliniată și independența țării, căci domnitorul
fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege
sau împărat.[81] Titlul nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un
autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul
boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel spiritual
al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei
(așadar ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea
minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate
pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și aprobarea sfatului domnesc.
Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultați,
ca și garanție a consultării sfatului.
Dregătoriile[modificare | modificare sursă]
Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În timpul lui Mircea, în
documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență sub
influență bulgară.[82] Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori
ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.
Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4 septembrie 1389.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din
hrisoave.[83] El era judecătorul și șeful curții.
Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și
poruncile administrative ale domnului.
Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El
coordonează activitatea grămăticilor.
Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.
Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul
războiului.
Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.
Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.
Comisul are în administrație grajdurile domnești.
Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar și namestnic.

Sfetnicii domnești pomeniți în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân

Vistier Spăta Pivnic Namest

Vornic Ban Logofăt Stolnic Paharnic Comis Pitar
nic r er nic

 Vladi  Stănil  Popș  Filos  Sin  Brate  Coste  Stan  Lu  Ghi  Iarcâ
slav ă or  Bald  Va i a ciul baș nea n
 Vlad  Radul  Șerb ovin sea  Bere  Gherg
 Radul  Drag an  Alde ndei hina
omir  Drăg a  Zorz
 Drăga an  Miha a
n  Man il  Man
 Aga ciul ea
 Mic
ul

Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Administrația locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimiși ai domniei. În cazul
ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparținea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul
localităților administrația era asigurată de către dregători locali și trimiși domnești.

Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI

Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în vremea lui Mircea județi. În hrisoave sunt
pomenite Motru, Jaleș, de Baltă, Jiu etc. Orașele și târgurile aparțineau domniei. Primele erau conduse
de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile
orășenești erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraș era vornicul, ajutat de
un pristav și un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administrația
locală era dublată de una domnească. Orașele aveau o autonomie pronunțată: domnul era stăpânul moșiei
pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de
cultivare a pământului etc. Tot domniei aparțineau și cetățile de apărare. Astfel, puterea domnului în țară
era destul de mare, căci el controla toate centrele importante și nu boierii sau mănăstirile.[84]
În ceea ce privește taxele și judecățile, Țara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului și
magistraturii. Globnicii și judecătorii treceau prin localitățile fără scuteli (așadar unde aveau jurisdicție) la
anumite date. De asemenea, alți funcționari erau trimiși pentru a răspândi sau împlini porunci domnești,
numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele și prestațiile domniei mele”.[85]
Trebuie menționat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administrație
locală. Dregătorii dobrogeni erau numiți chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine
un fel de guvernator de ținut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de
cârmuitor de oraș.
Veniturile și cheltuielile domniei[modificare | modificare sursă]
Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite acesteia, vămile
neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și taxele de judecată percepute în țară etc.
Toate acestea intrau în visteria instituției domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană de regulă
nu mai dispunea de alte moșii.[86] Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma țării vor ajunge
și boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri
de la boieri.
Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite și de plai),
și la graniță. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în
natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu strictețe.
Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar și în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra
satului, iar fruntașii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a
porcilor, a găleților de grâne, a vinului, din ceară și miere, a coșurilor de fructe, a laptelui și a peștelui, a
fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare și din minele de aramă.
Toate acestea erau adunate de către funcționari specializați (câblari, vinăceri etc.) în „casele domnești” —
de fapt hambare și depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menționat că
Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) și
răscumpărările de suflet (sau dușegubinele), în cazul crimelor.
La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale prețioase.
Prestațiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea și paza
convoaielor domnești, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreținerea și repararea cetăților, paza la
graniță, prinderea vânatului etc.
Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curții și ale cetăților, precum și la plata aprovizionării pentru
oaste. Se mai adăugau milosteniile domnești pentru biserici ori mănăstiri precum și darurile și soliile
trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiți, întrucât aveau moșii întinse și bogate, iar puținii funcționari
ambulanți (numiți și „rabotnici”, pentru că își crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul
adunat.
Armata[modificare | modificare sursă]

Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în
vremea acestui voievod
Armata din timpul lui Mircea era o oaste de țară (națională și a domnului) și era formată din întreaga
populație în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că
domnitorul avea nevoie de mulți ostași, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu
precizarea „numai singură oastea s-o facă domniei mele”.[87] Astfel, pe lângă boieri, țăranii liberi sau
șerbi, obligația oștii revenea și târgoveților și satelor mănăstirești. „Este clar deci că dacă oastea cea
mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziția și în slujba
domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu).[88]
Oastea cea mică este așa numita curte, constituită în principal din boieri și săteni privilegiați, datori să se
afle la dispoziția domnului, cu arme, cât mai repede cu putință. Din această oaste făceau parte categorii
precum plăieși, datori a apăra trecerea peste munți, și opăcinașii, care aveau obligația de a furniza
vâslași[89].
Prezența mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă,[90] deși prima mențiune a acestora datează din
vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeștri, în număr de câteva sute, „pesemne aleși dintre
orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ, obligați să-și câștige viața cu leafă.”[91]

Arme, aplice și pinteni din Țara Românească (cca. 1400)

În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau datori să dea „darea
calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații (tranzacțiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii
acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască
de obicei în lunca Dunării. Între călăreți se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe
vremea lui Radu I,[92] când tatăl lui Mircea avusese la dispoziție 10.000 de cavaleri îmbrăcați în platoșe și
zale fabricate la Veneția. În vremea lui Mircea, cavalerii români sunt pomeniți cu ocazia unui turnir în
Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile murale bisericești, refăcute mai târziu după modele din
vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.
În ceea ce privește armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeți și,
în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menționează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat
de mulțimea săgeților, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei și Vlad I al
Țării Românești, muntenii au folosit săgeți otrăvite.[93] Cronicarul Wawrin menționează și arbaletele, iar
cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemănătoare cu
cele ale tătarilor,[94] probabil din lemn acoperit cu piele.[95] Armele erau procurate în principal de la sașii
din Ardeal, dar erau lucrate și în Țara Românească din materie primă adusă tot de peste munți. Armele de
foc erau puține, constând probabil din câteva tunuri și bombarde. Praful de pușcă se fabrica
folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre Moldova exista
cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de la Căpățâneni, iar pe
Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, și Severin. În ducatele transilvănene mai existau
cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar în Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala. Acestea erau
întreținute și reparate de către satele din jur.
Biserica[modificare | modificare sursă]
Mitropolia Țării Românești[modificare | modificare sursă]
În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înființat la Argeș prima mitropolie a Țării Românești, pe al cărei
scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înființează și cea de-a doua
mitropolie a țării, la Severin. Mitropoliții valahi erau numiți și unși de către Patriarhul din Constantinopol.
La urcarea pe tron, Mircea îi găsește ca mitropoliți pe Antim Critopol la Argeș și Atanasie la Severin. În
perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la ședințele sinodului patriarhal.
Antim, care era și „locțiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389,
după care din iulie apare și Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt trecuți ca martori în
hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăși la Constantinopol din noiembrie 1396
până în martie 1397 și din 1400 până în 1401.
În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă în scurt timp se instalează
din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până
pe la 1401, după care în scaunul argeșean i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria și Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale și a unei
creșteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeș primește titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a
păstori și ținuturile românești de peste munți.
Mănăstirile ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin
Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime.
Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale școlii sârbești din Valea Moravei și păstrează în bună parte
vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model, în secolul al XVIII-lea. În
biserică se regăsește și mormântul marelui voievod.
Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan Udobă,
pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I[96] și aflată la cca. un kilometru
depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii
mănăstiri pe un teren mai larg, călugării și starețul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi și
moșii.
Articol principal: Mănăstirea Cozia.
Alte mănăstiri din Țara Românească ce ființau în vremea lui Mircea erau cele ale
starețului Nicodim, Vodița și Tismana, mai apoi Cotmeana în județul Argeș, ridicată de Mircea
în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede și astăzi și care a fost ridicată
de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman și Strugalea,
neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Șerban, Radul al lui Stan și jupân
Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet și prin tradiție cele de la Scoreiu și Rășinari. P. P.
Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire și în Țara Făgărașului, căci aici este menționat „Stanciul
egumenul”.[97]
Legăturile cu ortodoxia din alte țări[modificare | modificare sursă]
În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită
și dăruită de către înaintașii săi Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu. Deși nu s-a păstrat hrisovul de
danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menționează: „unde și prea cinstitul [...]
străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Țara Românească”[98]. Chiar și
boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruiește satul său Cireașov, de
lângă Slatina.

Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc[99]

În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaștele Sf. mucenițe
Filofteia au fost aduse în țară și așezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeș. Mai târziu, acestea
au fost mutate în biserica episcopală din oraș, unde se găsesc și astăzi.

Statuia patriarhului Evtimie de Târnova, aflată în Sofia

Atât starețul Nicodim de la Tismana cât și mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondență bogată
cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare
de scrieri bisericești, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins
și în toate părțile de la miază-noapte și până la ocean, iar în apus până în Iliria”.[100] Între elevii săi s-au
numărat învățatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Țamblac, precum și cronicarul Constantin
Costenețki.
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către starețul Nicodim (ultima fragmentar)
și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o
autoritate în materie dogmatică și liturgică, la care apelau prelații din Țara Românească ori de câte ori se
iveau chestiuni mai complicate,[101] precum și tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din
postura unui învățat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frățească.
În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de
credință religioasă, dând și citate din Sfinții Părinți. În ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute
pentru educația morală a tinerilor care se pregătesc de preoție. Aceste epistole erau menite a fi citite
preoților și călugărilor și arată că Nicodim se ocupa și de pregătirea preoților din Țara Românească. În
epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenția asupra ereziei bogomilice, care circula
în țările ortodoxe la acea dată, și îl sfătuiește să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.
Aceste legături între comunitățile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale și
bisericești.
Relațiile cu Biserica Catolică[modificare | modificare sursă]

Conciliul de la Konstanz reprezentat în cronica lui Ulrich von Richental

Au existat cu certitudine comunități catolice pe teritoriul Țării Românești încă de la începutul secolului al
XIV-lea, în orașele în care se aflau sași veniți din Ardeal (în special Câmpulung, Argeș, Târgoviște și
Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunitățile catolice depindeau de episcopia din Ardeal,
voievodul Radu I înființează (fie din motive politice, fie la îndemnul soției sale) prima episcopie catolică
de pe teritoriul țării, la Argeș. Nu se știe unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuța Sân
Nicoară, luată în discuție, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în
legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe
franciscanul Grigore episcop de Severin.
În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George (1394), Andrei (1396),
Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuți (1402 - 1418) și Ioan de Antiquavilla (1418) la
Argeș și Lucas Ianuis (1390), Francisc de Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) și Iacob de Canallis
(1412) la Severin. Aceștia nu locuiau în orașele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific.[102]
Casa în care au fost ținute lucrările Conciliului de la Konstanz

O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat și la Târgoviște, însă a fost distrusă de turci în
1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost pomenită și în 1640, de către
misionarul Bakšič. Un lăcaș catolic se pare că a existat și la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe
Sf. Dumitru de mai târziu.
La inițiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat un conciliu religios
la Konstanz, (în Germania), care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei
papale dintre Roma și Avignon, precum și unirea Bisericilor Catolică și Ortodoxă. Ședințele Conciliului
de la Konstanz s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuțiile privind chestiunea unirii
bisericești. Domnii Țării Românești și Moldovei au făcut act de prezență prin câte un boier: Thobermur
(Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămușeni), menționați în cronica
lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt
enumerate și orașele moldo-valahe cu importante comunități catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava),
Mencz (Neamț), Jessmarkt (Iași), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeș?), Zürm (Severin),
Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) și altele neidentificate. Această delegație reprezintă prima
participare înregistrată în istorie a românilor la un congres internațional.[103]
Cultura[modificare | modificare sursă]
Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se știe prea puțin, în mare parte din cauza faptului că nu
s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana și Snagov.

Cahle din vremea lui Mircea înfățișând cavaleri. Au fost descoperite la Târgoviște

Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri și cântări a Maicii Domnului) compus
de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit
sub numele de Filotei). Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar
și în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeași perioadă a mai supraviețuit o Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la
Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a
aparținut mitropolitului Antim Critopol, și un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de
către Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Țara
Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé și redă scena
răstignirii Mântuitorului.
În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziții incizate în pasta moale (de exemplu
pe o strachină smălțuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), și cahlele de
sobă având reprezentați cavaleri în zale, descoperite la Târgoviște. Figurile reprezentate pe vasele de
ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc.
Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artiști greci,
veniți în Țara Românească din motive comerciale, au fost primiți foarte bine de către „prea mărinimosul
voievod”.

Epitaf din 1396 (fragment)

Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală
însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se
mai păstrează încă un epitaf din 1396, țesut pe mătase albastră și brodat cu aur și argint. De asemenea, la
jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo și mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită
preoțească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios și care merită să fie văzută; este de pluș ce
cuprinde niște flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu ceva fir pe dânsul și cu oarecare însemnări
roșii, cât se poate de solid și curat”.[104]
În cancelaria domnească se cunoșteau limbile slavonă, latină și probabil greacă. Grămăticii erau puțini,
astfel că trebuiau să își urmeze domnul oriunde se ducea acesta, căci ei cunoșteau formulele juridice
consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea și
armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav,
elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav și din mediul apusean
prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”.[105] Aceasta
înseamnă mai multă precizie, simplificare și prezența mai multor elemente juridice față de
corespondentele sârbe sau bulgare.[106]

Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel

Bătrân[modificare | modificare sursă]
În ipostază tânără, Mircea se regăsește în frescele ctitoriilor sale de la Brădet și Cozia. În primul caz,
domnitorul poartă o coroană dublă și costum specific secolului al XIV-lea. Se regăsește alături de doamna
Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniță, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul
netăiat și o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul
prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt
strâmți, iar încălțămintea are vârful ascuțit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după
vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă
Mihail rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puțin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă
acvila bicefală pe genunchii pantalonilor. La români, vulturul bicefal se intâlnește pentru prima dată la
Mircea cel Bătrân, datorită înrudirii sale prin mamă (Doamna Calinichia) cu Imperiul Roman de Răsărit.
Simbolul se va regăsi apoi la toți Cantacuzinii.[107]
În sfârșit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeș, realizat în prima
jumătate a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi.[108]

Heraldica Țării Românești în vremea lui

Mircea[modificare | modificare sursă]

Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea și Vladislav al Poloniei

Stema lui Mircea cel Bătrân, așa cum se regăsește pe monedele sale

Sigiliul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân și regele polon Vladislav al II-lea prezintă
ca stemă a Țării Românești un scut francez vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat și aripile
strânse, însoțită la stânga sa de o cruce, o stea în șase colțuri și o semilună „crai nou”.[109] Pe monedele
emise în această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif care timbrează
stema dinastică a lui Mircea.
Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă așa numita „Nova plantatio”. El
prezintă două capete încoronate redate în profil, despărțite de o tulpină bifurcată în partea superioară.
Există opinia că cele două personaje ar fi Mircea și fiul său Mihail.[110]
În martie 1395 voievodul muntean semnează la Brașov un tratat de alianță cu regele ungar Sigismund.
Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic,[111] reprezentând un leu rampant. De
asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411, Mircea folosește atât sigiliul de stat, cât și pe cel
mic.[112]
Vezi și: Stema Țării Românești
Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez despicat cu primul
câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea fasciată apare în partea stângă a stemei.
Pe ducați, această stemă este timbrată de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul
plin al scutului este marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicații de emisiune și de ateliere
monetare.
În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află și o stemă atribuită
„principelui Despot al Țării Românești”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru
încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăsește și stema
voievodului Valahiei Mici (Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante),[112] anume un
scut de argint ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, și însoțit de o semilună în partea
inferioară și de o stea în cea superioară. În copia din 1536 a cronicii mai există încă o stemă pentru
Țara Românească înfățișând pe un scut de argint doi negri adorsați, goi, dansând. Aceste steme,
precum și cele care desemnau Moldova (trei capete de negri) au dat naștere la numeroase supoziții și
discuții între istorici.[113]

Sigiliul cel mic al lui Mircea aplicat pe tratatul cu Polonia în 1411

Stema Ţării Româneşti în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)

Stema Olteniei (ori a boierului Dobromir) în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)
 

Stemă atribuită eronat Țării Românești în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1536)

Mircea cel Bătrân în conștiința urmașilor[modificare | modificare

sursă]

Stema județului Durostor

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu - „Umbra lui
Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân”
în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu -
„Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf la mănăstirea
Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan -
„Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila - Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața
Centrală din Târgoviște, în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu
Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu
Nicolaescu - „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale
din Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul
Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.
Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe,
elaborându-se un important număr de lucrări în acest sens. Chipul domnitorului a figurat și pe
stema județului Durostor, în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.
Emisiuni monetare comemorative[modificare | modificare sursă]

Moneda comemorativă de circulație, cu valoarea nominală de 50 bani „Mircea cel Bătrân” 2011
La 12 septembrie 2011, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de alamă, cu
valoare nominală de 50 bani „Mircea cel Bătrân”, dedicată aniversării a 625 de ani de la urcarea pe
tron a domnitorului Mircea cel Bătrân. Are pe avers, suprapus parțial peste un cerc hașurat, un grupaj
de elemente: inscripțiile „ROMANIA“ și „50”, un fragment din imaginea mănăstirii Cozia, anul de
emisiune „2011”, valoarea nominală a monedei „50 BANI” și stema României, iar pe revers portretul
domnitorului Mircea cel Bătrân într-un medalion oval și inscripția în arc de cerc „MIRCEA CEL
BATRAN 1386-1418” pe un fundal care sugerează un ornament mural de pe biserica mănăstirii
Cozia. Are aceleași caracteristici tehnice cu monedele aflate în circulație la cupiura de 50 bani și va
circula în paralel cu monedele de 50 bani, emisiunea 2005 și emisiunea 2010. Simultan, Banca
Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur, de calitate
„proof”,[114] pentru colecționare, cu valoare nominală de 200 lei, dedicată aniversării urcării pe tron a
voievodului Mircea cel Bătrân.[115][116]