Sunteți pe pagina 1din 3

Funcţiile criminologiei

Corespunzător direcţiilor activităţii criminologiei moderne funcţiile ei sunt legate de obiectul şi


scopul acestei discipline. În această problemă există opinii contradictorii1 şi autorii moderni
pleacă de la două funcţii – descriptivă şi explicativă (Gh.Nistoreanu, C.Păun2 ); alţii, la aceste
două, mai adaogă şi funcţia previzională (I.Oancea3 ). Această funcţie – previzională – este
înlocuită de unii autori prin funcţiile predictivă şi profilactică (R.M.Stănoiu4 , G.Politic5 ;
I.Gheorghiu-Brădet 6 ). La rândul său, A.Dincu7 defineşte funcţia aplicativă şi prospectivă. Vom
încerca, pe scurt, a face o trecere în revistă a tuturor funcţiilor criminologiei, menţionate mai sus.
Cea mai mare parte a reprezentanţilor consideră că aceasta are o funcţie descriptivă şi una
explicativă.
1)Funcţia descriptivă
Aici părerile autorilor sunt unanime în a considera fenomenologia criminalităţii ca o etapă
obligatorie în cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei. Descrierea fenomenului
criminalităţii a constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constantă în criminologie, având în
vedere atât continuitatea istorică (şcoala cartografică şi derivatele sale ulterioare) cât şi interesul
deosebit pe care îl acordă cercetărilor de ordin cantitativ. Utilizând metode şi tehnici de
prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau noi, promotorii acestei funcţii au încercat
să demonstreze existenţa unor diferenţe semnificative între infractori, precum şi evoluţia stării
infracţionale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată. Principalele concepte
operaţionale de ordin descriptiv, pe care criminologia le utilizează sunt: mediul, terenul,
personalitatea şi actul. Mediul este un concept operaţional care are mai multe sensuri:
- mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc oamenii; -
mediul social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu ecologic,
economic, cultural etc. La rândul său mediul social se divizează în mediu social global şi mediu
personal:
- mediul social global cuprinde totalitatea factorilor de natură istorică, culturală etc., care
determină influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii;
- mediul personal (numit şi psihosocial) cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor,
diferite modele de comportament, scheme de valori şi norme. Această varietate de mediu este
privită de belgianul E. de Greff în următoarea formulă:

Terenul se foloseşte pentru desemnarea trăsăturilor de ordin bioconstituţional ale


individului. În scopul determinării sferei acestui concept, J.Pinatel face următoarele
precizări:
- la baza acestor trăsături se află ereditatea (moştenirea genetică); - dacă la ereditate se
adaugă mutaţiile genetice se obţine nativul;
- adăugând la nativ anumite modificări intervenite asupra fătului, obţinem congenitalul; - la
congenital, dacă adăugăm modificările somatice ce intervin o dată cu creşterea, obţinem
constituţionalul;
- dacă, la final, am adăuga la constituţional modificările determinate de influenţele fizice şi
psihice de-a lungul existenţei umane – am obţine terenul. Personalitatea. Psihologia defineşte
personalitatea ca un subiect uman ce posedă o unitate bio-psiho-socială, ce poartă funcţii
epistemice, pragmatice şi axiologice.3 Personalitatea ca un concept criminologic cuprinde
noţiunea psihosocială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. Astfel, o putem defini ca
reprezentând ansamblul trăsăturilor,biopsihologice specifice şi stabile ale unui om care cu
vinovăţie a săvârşit o faptă, prevăzută de legea penală ca infracţiune. (Acest concept îl vom
trata pe larg într-un capitol ulterior). Situaţia – ansamblul de împrejurări obiective şi
subiective ce precede actul criminal în care se implică personalitatea. Criminologul Olof
Kinberg1 a acordat o importanţă deosebită acestui concept operaţional, şi mai ales, situaţiei
premisă şi actului infracţional, care în viziunea sa constituie răspunsul prin care
personalitatea îl dă unei anumite situaţii premisă. Deci, distingem:
- situaţii specifice sau periculoase (ocazia de a săvârşi crima nu trebuie căutată de infractor);
- situaţii nespecifice sau amorfe (ocazia trebuie căutată de infractor);
- situaţii mixte sau intermediare (pe de o parte, situaţia este căutată, iar pe de altă parte, există
un stimul specific, o presiune exercitată asupra individului pentru a comite fapta).
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei situaţii anumite. În
criminologia clinică, complexul “personalitate – situaţia premisă”, şi “situaţie premisă –
personalitate”, constituie schema fundamentală a funcţiei descriptive, denumită şi “drumul
omului criminal”.
În acelaşi timp, funcţia descriptivă implică explicarea caracterelor definitorii ale
fenomenului criminalităţii, precum şi corelaţia dintre criminalitate şi factorii politici,
economici, culturali, demografici etc. În realizarea acestei funcţii complexe se folosesc
metode şi tehnici adecvate, între care cel mai frecvent este utilizată statistica judiciară penală.
Criminologia nu dispune, însă, de un sistem statistic propriu,1 fiind nevoită să apeleze la
datele statistice întocmite în alte domenii de activitate: judiciar, economic, cultural,
demografic etc
În concluzie, funcţia descriptivă constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul
criminalităţii într-o unitate dimensional-temporală. Tot prin funcţia descriptivă se realizează
cunoaşterea structurii criminalităţii. De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin
cunoştinţe privind felurile criminalităţii după vârsta autorilor (criminalitate minoră – majoră),
după locul săvârşirii (criminalitate urbană – rurală). În sfârşit, obţinem date necesare privind
corelaţia criminalităţii cu alte fenomene sociale (crize economice etc.).
Fiind de acord cu importanţa cercetărilor de ordin descriptiv, majoritatea criminologilor
consideră, însă, că ştiinţa criminologiei nu se poate limita doar la latura cantitativă a
fenomenului criminalităţii
1) Funcţia explicativă
Cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea cauzelor, se
realizează prin funcţia explicativă a criminologiei, care conduce la o analiză mai adâncă a
crimei, la o explicare mai largă a naturii, esenţei, cauzelor care determină sau favorizează
fenomenul infracţional.
Cercetarea etiologică a preocupat majoritatea criminologilor, deoarece omul şi mediul sunt
cei doi factori ai unei crime.
Funcţia explicativă este bazată pe următoarele concepte operaţionale: cauză, condiţie, efect,
factor, mobil şi indice. Acestea sunt nişte categorii filosofice:
- cauza este un element care determină producerea fenomenului;
- condiţia este elementul favorizator;
- factorul este elementul care, într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima.
În timp ce factorul criminogen poate fi orice element obiectiv care intervine în producerea
infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii
sau grupului studiat. În cazul funcţiei explicative au apărut concepte noi ale fenomenului
criminal, care se exprimă în anumite idei sau concepte ştiinţifice necesare. Astfel sunt:
- conceptul de persoană care comite infracţiunea (conceptul de personalitate);
- conceptul de criminogeneză (cauzele producerii crimei);
- conceptul de criminodinamică (cursul, mişcarea, dezvoltarea criminalităţii);
- factor criminogen (cauză criminogenă).
3) Funcţia predictivă
Apariţia noilor forme de criminalitate preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale.
În lucrarea “Societatea criminogenă”, J.Pinatel afirmă: “Dacă până în ultima vreme
criminalitatea se afla sub dependenţa variabilelor geografice, economice, culturale şi politice
naturale sau regionale, vedem că ea este guvernată în prezent de un factor comun care este
factorul ştiinţific şi tehnic. Acest factor tinde să unifice eforturile şi evoluţia generală a
criminalităţii şi să reducă influenţa variabilelor naţionale sau regionale”
Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele ştiinţifice din alte
domenii ale cunoaşterii, de la modele matematice, până la cele informatice şi euristice.
Funcţia predictivă a criminologiei recunoaşte că evoluţia unui fenomen cu o determinare
atât de complexă cum este criminalitatea poate fi anticipate
Conceptele operaţionale de ordin predictiv sunt şi ele foarte variate. Printre acestea sunt şi:
prezentul, viitorul, probabilitatea, similitudinea, extrapolarea, hazardul, riscul, prognosticul
(sau prognoza).
Predicţia urmăreşte cel puţin două obiective:
dicţia urmăreşte cel puţin două obiective:
1) anticiparea unor schimbări ale fenomenului criminalităţii (volum, intensitate, structură,
frecvenţă, consecinţe etc.), în perioade determinate de timp (ore, zile, săptămâni, luni, ani);
2) evaluarea probabilităţii producerii infracţiunilor (aici se încearcă să se evalueze
posibilitatea producerii evenimentului la o vârstă timpurie precum şi posibilitatea repetării
evenimentului (posibilitatea recidivei).
4) Funcţia profilactică (mai este numită şi preventivă).
Asemănător medicinii, criminologia clinică are meritul de a fi adus în prim plan cerinţa
studierii problematicii profilaxiei criminalităţii, a problemelor studierii unor mijloace de
tratament menite a contribui la prevenirea criminalităţii.
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind
etiologia criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem de
măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

S-ar putea să vă placă și